1915, ianuarie: Calvarul românilor bucovineni

*

O caricatură senzaţională, „România veghează!!”, despre indolenţa Guvernului Brătianu faţă martiriul Bucovinei, publicată de „Adevărul”, numărul din 8 ianuarie 1915, probează, fără nici un echivoc, exact ceea ce mărturiile vremii, în contradicţie totală cu triumfalista noastră istoriografie de mai târziu, acuză: legenda nemeritată, care justifică viitoare ticăloşii.

*

În anul 1915, presa românească din Ardeal vorbeşte rar şi evaziv despre situaţia din Bucovina. Austro-Ungaria nu mai dă comunicate oficiale, iar informaţiile, cenzurate masiv, sunt luate din presa bucureşteană. O presă care atenţionează, mereu şi mereu, despre „calvarul românilor bucovineni”, dar care nu interesa pe nimeni nici atunci şi, din păcate, nici astăzi. Altminteri s-ar fi scris o carte, prin care să se depună, în rafturile memoriei, acel calvar. Un calvar care reîncepea, în 2 ianuarie, cu luptele la Ilişeşti, în care au fost implicaţi 600 de voluntari români, numiţi, după modelul din 1848, legionari, care primiseră câte o puşcă veche şi câte un singur cartuş, dar fără să aibă nici o dovadă că ar fi combatanţi, portul lor ţărănesc sortindu-i condamnării la moarte, în cazul în care erau capturaţi de ruşi. Subordonaţi Cezirkeagmeister-ului din Gura Humorului, flăcăii nu au putut opune rezistenţă puhoiului de cazaci şi s-au retras la Gura Humorului.

*

Calvarul bucovinenilor avea să fie conturat, ulterior, de „un flăcău, român bucovinean, scăpat ca prin minune cu viaţă din iadul care s-a abătut asupra frumoasei provincii româneşti”, un tânăr care luptase în rândurile „corpului legionarilor”. Mărturia lui (numele nu i s-a dat, ca să nu fie condamnat la moarte prin spânzurătoare în Austro-Ungaria) este importantă nu doar pentru istoria comunitară bucovineană, ci şi pentru istoria oficială, pe care obişnuim să o numim naţională:

*

Colonelul Fischer

* 

„Când s-a făcut, acum, în urmă, recrutarea reformaţilor, deputatul nostru, Aurel Onciul, care are multă trecere în populaţia românească, s-a sfătuit cu comandantul armatelor din Bucovina, colonelul Fischer, ca din cei recrutaţi să se oprească o parte, alcătuindu-se din ei un aşa-zis corp al legionarilor, cum a mai fost şi pe la 1848.

La început, se credea că o să fie opriţi din cei mai bătrâni, dar, la armă, s-a hotărât altfel. Cea mai mare parte din cei recrutaţi au fost trimişi în Stănila, la instrucţie, iar din districtele Humorului şi Câmpulungului au fost opriţi câte 800 de tineri români „legionari”.

Am fost chemaţi la posturile de jandarmi, unde am depus jurământul şi unde ni s-a dat câte o puşcă, sistem vechi, şi câte 40 de cartuşe… Am rămas cu hainele noastre, de acasă.

*

Jandarmii de la posturi ne-au învăţat un fel de instrucţie, dar nu lucru mare. Se făceau numai unele mişcări, dar cu armă n-am tras niciodată… Ni s-a spus că noi avem însărcinarea de a alunga patrulele inamice, care ar intra prin sate, de a păzi podurile, liniile ferate, lucruri din astea.

Astfel am stat patru săptămâni, fără să facem nimic. Eram cam îngrijoraţi, căci vedeam bine că n-avem nici o siguranţă, că nu suntem soldaţi, că n-o să ne putem împotrivi, la o nevoie, şi că am putea fi împuşcaţi, ca unii care n-aveam uniformă de soldaţi, dacă am fi fost prinşi.

După patru săptămâni, când s-au apropiat ruşii de Humor, noi, toţi cei 800 de legionari din district, am fost duşi în oraş, la Gura Humorului.

Ruşii s-au apropiat, duminică, seara, înainte de Crăciun. Când a venit o patrulă de cazaci dinspre Băişeşti, noi, care eram la barierele oraşului, am tras asupra ei, fără să lovim, însă, pe nimeni.

Atunci, ruşii au amânat intrarea, până la 2, noaptea, când au înaintat şi au ocupat oraşul.

Cu vreun ceas înainte, vagmiştrii de jandarmi, care ne conduceau, ne-au îndreptat spre Bucşoaia. Era o vreme foarte ceţoasă. Ascunşi după case şi după garduri, noi am început să tragem asupra lor. Un cazac a fost omorât. De la noi, a fost ucis, de asemenea, un flăcău. Ruşii au mai omorât două femei (şi un preot, care privea pe fereastră, după cum se comunica în 5 ianuarie – n.n.), căci ei trăgeau şi asupra caselor, de după care puşcam şi noi.

*

Văzând comandanţii noştri că nu ne putem împotrivi mai multă vreme, ne-am retras. O parte au luat-o spre Câmpulung, iar altă parte, ca la vreo 150, în sus, pe râul Suha. Ruşii urmărindu-ne, am ajuns la graniţa românească. Ce să facem? Înapoi, cazacii, înainte, graniţa României. Am trecut hotarul, ca să ne scăpăm vieţile, căci, de ne prindeau, ruşii ne împuşcau.

Pe un legionar din Dorna l-au prins cazacii, la Hatna, l-au dus în lagăr, la Rădăuţi, şi, vreme de două zile, l-au schingiuit. Dar omul a izbutit să scape din mâinile lor şi, fugind pe câmp, a rămas cu viaţă. Dar la alţi flăcăi de ai noştri, legionari, li s-a ridicat de ruşi viaţa, că noi, după cum spun ei, n-avem drept să luptăm, căci nu suntem soldaţi.

Acum, noi suntem împrăştiaţi: unii am trecut în România, alţii sunt încă sub comandă, prin alte părţi, iar câţiva au fost împuşcaţi sau spânzuraţi de ruşi.

Ei, mare prăpăd, pe câmpul nostru! Cei care s-au dus în război s-au prăpădit mai toţi. Iacă, de la noi, din sat, au plecat ca la 160. Şi numai 6 mai scriu, azi, acasă. Ceilalţi sunt îngropaţi, prin spitale sau trimişi în Siberia, prizonieri.

*

Rău a fost cu austriecii, dar şi cu ruşii e mânia lui Dumnezeu. Iaca, scrisoarea asta e primită, azi, de la taica. Ce de jale e în ea! Ei, aşa-i la război, vrăjmaşul nu te cruţă.

Dacă veneaţi dumneavoastră, românii, altfel era. Barem să fi venit oricum: fie ca prieteni, fie ca duşmani. Că noi eram în credinţă, că, dacă veneaţi ca prieteni, ne scăpaţi de ruşi, iar dacă năvăleaţi ca duşmani, încă era bine, că austriecii ar fi fost bătuţi şi alungaţi, şi rămâneam cu oştile româneşti, care altfel s-ar fi purtat, nu ca armatele ungureşti sau căzăceşti, care o să ne lase lipiţi pământului şi o să ne stârpească seminţia” (Adevărul, 28, nr. 9993, 7 ianuarie 1915, p. 3).

„După ce au trecut de Bucşoaia, ruşii au înaintat până la Câmpulung, unde au stabilit cartierul statului major al trupelor de ocupaţie ruseşti (comandant era generalul Baron Vebel, însoţit, în acele zile, şi de generalii Laurenţiev şi Navroţchi, care au sosit în Bucovina pentru a stabili strategia ofensivei – n.n.). În lagărul acesta s-au construit grajduri pentru 500 de cai, s-au adus 50 de tunuri şi s-au concentrat numeroase trupe” (Adevărul, 28, nr. 9991, 5 ianuarie 1915, p. 2).

 *

Începute înainte de Crăciunul anului 1914, în Bucovina s-au dat lupte grele şi la începutul anului 1915. „În noaptea de 3 ianuarie, o parte din trupele ruse, înaintând, din punctul Fundu Moldovei, şi ocolind localitatea întărită Mestecăniş, unde se aflau forţele austriece, au trecut muntele Colacul şi au înaintat până la Ciocăneşti, sat situat la 6 km spre nord de Iacobeni. Aceste trupe erau sprijinite de alte două coloane, una care se îndrepta spre muntele Giumalău şi alta, spre Valea Putnei, formând, astfel, un front pe întinderea liniei Ciocăneşti – Iacobeni – Valea Putnei. Înaintarea acestor trupe se face cu precauţie, pentru a păstra contactul cu restul armatei, ce soseşte din urmă, şi pentru a face faţă trupelor austriece de la Cârlibaba, care pot ameninţa flancul lor drept, în ipoteza că aceştia nu s-au retras spre Ungaria, după cum se zvonea. La rândul lor, trupele austriece, pentru a preveni o mişcare de învăluire, s-au retras din Mestecăniş, loc puternic întărit, spre Iacobeni, luând poziţia în faţa frontului rusesc, pe muntele Giumalău – Ciocăneşti – Iacobeni – Valea Putnei.

*

Luptele au început din noaptea de 3 ianuarie şi au continuat, cu multă violenţă şi fără întrerupere, zi şi noapte, până azi, fără a se sfârşit nici acum. Au căzut, din ambele părţi, mulţi morţi şi răniţi, ofiţeri şi trupă. Astăzi, alte trupe austriece, în forţă de aproximativ o brigadă mixtă, primind două tunuri de calibru mare, au pornit, din Dorna Vatra, spre frontul de luptă. Rezultatul luptei, deşi nu-l am, pare a fi defavorabil austriecilor, judecând după faptul că generalul Silelman, comandantul suprem, cu statul său major, cu două batalioane de infanterie şi 600 de călăreţi, s-au retras din Dorna Vatra, prin Dorna Candreni, la Poiana Stampei” (Adevărul, 28, nr. 9993, 7 ianuarie 1915, p. 4).

 *

În ziua următoare, 8 ianuarie, în baza unei corespondenţe din Fălticeni, din 6 ianuarie, „Adevărul” susţine că „aripa stângă a trupelor ruseşti a obţinut avantaje apreciabile asupra aripei drepte austriece, în forţă de un batalion de infanterie şi patru escadroane de cavalerie, provocând retragerea trupelor austriece, din flancul lor stâng, spre Dorna Vatra, în satele Galiceni, Calineşti şi Rusca, eşalonate pe malul stâng al râului Bistriţa, poziţii pregătite prealabil ca puncte de sprijin” (Adevărul, 28, nr. 9994, 8 ianuarie 1915, p. 2).

*

Despre masacrele ruseşti din Bucovina, cărora le-au căzut victime bieţii voluntari români din trupele de legionari, s-a scris în 6 ianuarie 1915, când ziariştii de la „Adevărul”, reprezentaţi de însuşi Constantin Mille, s-au ridicat „împotriva masacrelor românilor de peste munţi” şi a masacrelor ruseşti, la care i-au supus pe „toţi românii care cu sila au fost încorporaţi în aşa zisa Legiune a voluntarilor români. Autorităţile ruseşti pretind că aceşti voluntari nu pot fi consideraţi ca soldaţi regulaţi şi, deci, să fie pur şi simplu făcuţi prizonieri de război, ci că au de-a face cu nişte franctitori şi, deci, în afară de legile războiului”.

„Scăpaţi fie de moartea pe care le-o făgăduiau austriecii, dacă nu se supun, fie de moartea pe câmpul de luptă, azi dânşii găsesc moartea, cu toţii, prin spânzurătoare, de la ruşi”. În faţa acestei situaţii „grozave” şi de o „strigătoare nedreptate”, Constantin Mille cerea „Guvernului român, care a întârziat să intervină, care a lăsat pe ruşi să cucerească Bucovina, în locul nostru”, şi care „ar trebui să aibă pe conştiinţă aceste victime ale propriei sale ticăloşii” să intervină „în favoarea acestor nenorociţi”, dar gloriosul unificator Brătianu şi mult mai gloriosul întregitor Ferdinand I nici că voiau să ştie că nevinovaţii tineri ţărani bucovineni „sunt spânzuraţi ca tâlharii, la intrarea satelor şi oraşelor lor” (Adevărul, 28, nr. 9992, 6 ianuarie 1915, p. 1).

1914, în sinteză: Isprăvile ruşilor în Bucovina

Ostaşi austrieci, în Bucovina

*

O interesantă sinteză, „Note din Bucovina / Cum s-a făcut ocupaţiunea rusă”, publicată în numărul din 8 ianuarie 1915 al ziarului „Adevărul”, reverberează în sufletul meu drept atenţionare: „Ai grijă de iarba pe care calci, sub ea clocoteşte sângele antecesorilor!”. Sinteza este semnată cu un pseudonim, „Ignotus”:

 *

„Acceleratul de Bucureşti intră, pufnind, cu o oră întârziere, în gara Burdujeni. Înaintea mea, pe colina din faţă, se desfăşoară Suceava. Deasupra caselor de rând, se ridică turlele bisericilor şi ale edificiilor publice. Ajuns în Burdujeni, deşi nu eşti încă pe câmpul de luptă, ai intrat în zone de operaţiuni. Pe aici s-a scurs, de la începutul lui octombrie 1914, când cu prima ofensivă a ruşilor spre sudul Bucovinei, miile de refugiaţi spre Ungaria şi oraşele din Austria. Îmi aduc aminte de lagărul de refugiaţi, ce se formase la Burdujeni, în drama evacuării pripite a Bucovinei de sud, când o mare parte a populaţiei din Galiţia şi din nordul Bucovinei, îngrămădită în Vatra Dornei, Câmpulung, Humor şi Suceava, a fost silită să treacă frontiera de la Burdujeni.

*

Când, mai târziu, ruşii, în urma ofensivei germanilor la Varşovia, s-au retras din Bucovina, părăsind şi Cernăuţii, aceeaşi mulţime a alergat, prin Burdujeni, spre căminele lor, pentru ca, în urma bombardării Cernăuţilor de către ruşi, după o şedere de câteva zile, să fugă, iarăşi, peste graniţă. Cu ocazia înaintării ruşilor spre sudul Bucovinei, Burdujenii au devenit, iarăşi, ţinta către care s-au îndreptat miile de refugiaţi. În curs de o săptămână şi mai bine, s-au scurs, prin gara Burdujeni, mii de refugiaţi, care, în vagoane speciale, au fost trimişi spre Palanca. Pe timpul ultimei evacuări a Bucovinei, se stabiliseră în Burdujeni mii de oameni, în mare parte evrei, care aşteptau desfăşurarea evenimentelor, în speranţa de a se putea înapoia pe la vetrele lor. Poliţia, în urma ordinelor primite de la centru, a silit populaţia refugiată la Burdujeni sau să continue călătoria spre graniţa austriacă, sau să treacă înapoi, peste graniţă. Cei mai mulţi s-au îndreptat spre Palanca, o parte mică s-a întors la Suceava, Iţcani şi alte localităţi din apropiere, de unde se refugiaseră.

*

Ostaş rus şi o familie de bucovineni – Colecţia Vasile Uresache

*

În prezent, nu se află în Burdujeni decât familii române din comunele învecinate, care s-au stabilit aici. Burdujenii mai au încă un fel de muşterii, nostimi în felul lor: sunt o seamă de locuitori din Suceava şi Iţcani, care dorm în Burdujeni, iar peste zi se duc acasă.

*

După recuperarea Cernăuţilor, ruşii au înaintat până la linia Siretului, linie care a fost ocupată de dânşii la prima înaintare. Deoarece, la prima ocupare, ruşii n-au trecut aproape deloc peste această linie – se zice că, din condescendenţă pentru România, teritoriul din susul acestei linii fiind aproape compact românesc – se credea că şi de astă dată ruşii vor sta pe loc, cu atât mai mult că şi frontul lor din Polonia era ţinut pe loc.

În dosul acestei linii, austriecii înfiripaseră un început de viaţă normală. Toate autorităţile erau la locul lor, şcolile primare şi cele secundare deschiseră cursurile; se credea că iarna va trece fără turburare.

*

Ofensiva rusească a venit în totul pe neaşteptate. Ea a început de-a lungul întregului front, de la Siret, în graniţa românească, şi până în munţi, la Seletin. Ruşii, dispunând de forţe superioare, au respins pe austrieci fără greutate. Trupele de apărare, compuse din Landsturm (glotaşii), din jandarmi, finanţeri, legionari români şi jungschultzen (un corp de voluntari, organizaţi milităreşte), au fost risipite, făcute prizoniere sau măcelărite.

Ruşii au ocupat Siretul, care era apărat de vreo 200 de miliţieni, pe când poporul credea că, acolo, era concentrată o armată de 20.000 de soldaţi, şi au bombardat Rădăuţii, de pe înălţimile de la Frătăuţul Nou (Vulea) şi de pe Dealul Crucii (între Hadikfalva, adică Dorneşti, şi Rădăuţi). Înaintarea ruşilor s-a făcut aşa de repede şi pe neaşteptate, încât aproape toate autorităţile au fost surprinse. Elevii şcolilor primare şi secundare erau în sălile de curs, când cazacii şi-au făcut apariţia în oraş.

*

Înmormântare, la Fundu Moldovei – Colecţia Vasile Ursache

*

Punând stăpânire pe oraş, cazacii, în primul moment, s-au dedat la prădăciuni, de pe urma cărora au avut de suferit câteva persoane. Prădăciunile au fost curmate pe loc şi liniştea restabilită.

De Crăciun, cazacii au organizat o petrecere, în casele lui Fuchs (Leo Fuchs, inginer constructor, pe atunci primar al Sucevei, care fugise în Burdujeni – n.n.), la care au participat şi câţiva funcţionari din Burdujeni, pe care curiozitatea îi adusese la Suceava. S-a toastat pentru ţar şi rege şi s-au tras focuri de puşcă în tavan, aşa că tot tavanul a rămas găurit.

*

După ce s-a aşezat o mică garnizoană, cu un comandant, care e un căpitan, grosul armatei s-a îndreptat spre munţi, peste Marginea, Solca. Numai prin Rădăuţi au trecut, în primele zile ale ocupaţiei, 20.000 soldaţi şi vreo 40 tunuri.

Trupele care operaseră în regiunea Siretului şi o parte din cele de la Rădăuţi s-au îndreptat, apoi, spre Suceava. Trupele austriece trebuiau să le reziste pe o linie de apărare, care se întindea de la satul Grăniceşti, peste localitatea numită Brahoaia, spre Mitocul Rădăuţului. Pe această linie, care închidea drumul de la Siret şi de la Rădăuţi, erau aruncate tranşee. Dar împotrivirea a fost scurtă: trupele austriece s-au retras spre Iţcani, unde un grup de 40 de oameni primi ordin, de la colonelul Fischer, să se opună; rezistenţă inutilă.

*

Retragerea acestor trupe spre Suceava, între ei şi legionarii români, şi halul în care se aflau au provocat mila şi compătimirea tuturor celor care i-au văzut.

Ruşii, ajungând la Hatna (Dărmăneşti – n.n.), n-au continuat drumul spre Iţcani, ci au trecut apa Sucevei, la Rădăuţi, unde au surprins un tren austriac, care, în cea mai mare linişte, îşi urma calea spre munţi.

Funcţionarii din Iţcani, neavând nici o ştire despre înaintarea ruşilor, au fost dat drumul trenului în mod normal. Cazacii au atacat trenul cu focuri de puşcă, dar maşinistul a avut prezenţa de spirit ca să fugă, cu trenul, înapoi, la Iţcani. Abia acum au prins de veste cei din Iţcani şi au trecut, în grabă, maşinile din staţie, vreo şase la număr, şi 400 de vagoane, peste graniţă, la Burdujeni.

*

Ruşii au intrat în Suceava sâmbătă, 20 decembrie 1914, pe la orele 2 p. m., apărând, de odată, din mai multe părţi. Câţiva din cazaci, înaintând, până la graniţa românească, au fost somaţi de grăniceri să se retragă, ceea ce s-a şi întâmplat. Populaţia din Suceava a rămas, în mare parte, liniştită. Pe când cazacii înaintau pe strada principală, un finanţ, Hoffmann, a tras asupra lor, dintr-o casă. Această încercare nebunească putea deveni fatală pentru suceveni şi n-avea nici o explicaţie rezonabilă. Un zvon, care se menţine şi se colportează de oameni cu vază, afirmă că finanţul a tras la ordinul colonelului Fischer, care voia, astfel, să provoace în Suceava, la graniţa românească, un măcel, ca să se convingă opinia publică despre isprăvile ruşilor în Bucovina.

*

Acelaşi finanţ, retrăgându-se în turnul primăriei (actualul Palat Administrativ – n.n.), avea intenţia să tragă asupra comandantului cazacilor, pe când acesta discuta cu primarul Voronca (interimar, după fuga lui Leo Fuchs la Burdujeni – n.n.) şi cu poliţaiul oraşului predarea. Un pompier l-a împiedicat pe finanţ în executarea planului. Cazacii, amărâţi de încercarea finanţului, puseseră foc casei lui Barber, din care presupuneau că s-a tras, şi aveau să aprindă oraşul, dacă nu intervenea avocatul Samuil Isopescul, preoţii Tarangul şi Sârbu. Rugăminţilor acestora cedă comandantul şi asigură populaţia că poate să stea liniştită, că nu se va întâmpla nimica.

*

 Frica de cazaci a dat loc la multe scene hazlii. În multe case, era aşezate pe masă un crucifix şi lumini aprinse, alături de pâine, slănină, tutun, rachiu şi câteva bancnote; în fereastră, icoane sfinte, iar locuitorii casei, în genunchi, citeau rugăciuni din cărţi. Nu s-a semnalat, însă, nici un furt, violenţă sau siluire. Şi azi, după aproape două săptămâni de la intrarea lor în Suceava, n-am auzit pe nimeni plângându-se că ar fi avut de suferit ceva, pe urma ruşilor. Numai câţiva reclamagii, cărora se pare că nu le convine ordinea ce domneşte şi ar vrea să treacă de martiri, răspândesc, cu sistem, fel de fel de ştiri mincinoase.

*

Ostaş rus şi bucovinence – Colecţia Vasile Ursache

*

Totuşi, panica era mare şi o parte a populaţiei fugi, noaptea, târziu, parte peste carieră, parte peste gârla Sucevei. După ocuparea Sucevei, grosul armatei se retrase la Şcheia, iar în Suceava a rămas numai un detaşament de 18 cazaci, sub comanda unui caporal. Cazacii se instalaseră la poştă şi la primărie, iar comandantul, în casele fostului primar Fuchs, refugiat, peste drum de prefectură (actualul Muzeu al Bucovinei – n. n.). Câteva zile după ocupare, au sosit 250 infanterişti, în mare parte glotaşi, între ei şi basarabeni, comandaţi de un maior, care au ocupat Suceava. Poliţia se face de Burgerwehr (garda civică), care poartă ca insigne, la braţ, culorile Bucovinei (roş-albastru). Administraţia comunală o conduce ajutorul de primar Voronca.

S-au refugiat aproape numai evrei, din care mulţi s-au întors, şi câţiva funcţionari străini, între care se află şi şefii autorităţilor; dintre români, nu s-a refugiat aproape nimeni.

În Iţcani, cazacii au deschis depozitul de făină al lui Helimann şi au împărţit făină la ţărani.

Satele din josul Sucevei, cuprinse în colţul ce intră în pământul României, ca Lisaura, Tişăiţi, Bosanci, Udeşti, Chilişeni, n-au fost cercetate de cazaci.

*

După ocuparea Sucevei, ruşii s-au îndreptat spre munţi. După ciocniri neînsemnate la Cacica şi Ilişeşti, au ocupat Humorul şi, înaintând pe valea Moldovei, au ocupat Câmpulungul. Ajunse la întăriturile de la Mestecăniş, avanposturile ruseşti au fost respinse, un general şi mai mulţi ofiţeri, ce erau într-un automobil, au fost loviţi de un şrapnel şi au murit.

În zilele din urmă, au trecut, pe toate drumurile ce duc la Mestecăniş, trupe ruseşti, în număr considerabil, şi artilerie grea.

Călătorii veniţi din Ungaria povestesc că comunicaţia, în Ungaria, se face cu mare greutate, deoarece ungurii transportă trupe la graniţa Bucovinei, ca să împiedice invazia ruşilor pe la Bistriţa.

*

În zilele din urmă, operaţiunile au stagnat; ruşii se vede că aşteaptă întăriri, ca să dea un asalt asupra Mestecănişului. În districtele ocupate de ruşi, pe la Siret, Rădăuţi şi Suceava, e linişte completă. De nicăieri nu se vesteşte că ruşii ar face stricăciuni. Populaţia fiind, însă, lipsită de alimente şi tăiată de orice comunicaţie, vine, din părţile cele mai depărtate, la graniţa României, la Burdujeni, Mihăileni şi Mamorniţa, să cumpere făină, ziare, să dea şi să ia scrisori. Ziarele române, care, pe vremea austriecilor, treceau graniţa numai ascunse în corespondenţa doamnelor, acum, afară de „Ziua”, care se împărţea soldaţilor în mii de exemplare, şi „Bukarester Tagblatt”, trec libere, în sute de exemplare. La librăria „Şcoala Română” din Suceava, se pot cumpăra toate jurnalele din Capitală. Românii citesc „Dimineaţa”, „Adevărul”, „Universul” şi „Viitorul”, străinii n-au încredere decât în „Ziua” şi „Bukarester Tagblatt”. Pe drum, de la Burdujeni, întâlneşti sute de ţărani, citind jurnalele româneşti.

*

Românce din Bucovina

*

Populaţia română din Bucovina, ajunsă în această stare tristă, când nu are de unde să se aprovizioneze şi pe unde îşi îngriji corespondenţa, merită tot sprijinul autorităţilor române, Credem a şti că autorităţile centrale au şi dat ordine în direcţia aceasta, deoarece, în punctele de trecere, nu se prea observă aceste ordine; aici domneşte bunul plac şi protecţia. Se găsesc şi oameni destul de lipsiţi de inimă, care să-i primească pe aceşti nenorociţi cu înjurături şi lovituri. Am văzut doamne din societate, românce, soţii de profesori şi de judecători, ai căror bărbaţi sunt plecaţi pe câmpul de luptă, care au stat, ceasuri întregi, în zăpadă şi cu lacrimi în ochi îşi exasperează graţia de a merge până în gara Burdujeni, unde au de primit sau de dat o scrisoare.

Aceste lucruri, de o gravitate excepţională pentru formarea judecăţii publicului bucovinean, au fost semnalate într-o corespondenţă a „Dimineţii”. Aşteptăm să vedem ce întorsătură vor lua lucrurile, căci suntem gata să revenim cu amănunte şi nume, culese la faţa locului.

*

Marţi, în 30 decembrie 1914. Unul dintre fraţi Gerowski, locotenent în armata rusă, însoţit de mai mulţi ofiţeri ruşi, a vizitat, într-un automobil, Suceava, Iţcanii şi alte localităţi, îndreptându-se spre munte.

De la munte, pătrund numai zvonuri, care nu pot fi controlate.

Încheiem cu două episoade: În ziua Anului Nou, soldaţii ruşi, aflători în Suceava, au participat la serviciul divin şi, tocmai când s-a terminat serviciul, au sosit la Suceava mai multe căruţe, cu cojoace căzăceşti, pline de sângele de sângele soldaţilor căzuţi în încăierările de la Mestecăniş. Soldaţii, care sunt din guvernamentele Lublin şi Charkow, au lăcrimat cu amar, gândindu-se la soarta lor şi la cei rămaşi acasă. Publicul care era de faţă a rămas adânc impresionat de durerea soldaţilor.

*

Tot în ziua Anului Nou, în restaurantul gării din Burdujeni, funcţionarii gării serbau înnoirea anului, la un pahar de vin. Între ei, şi câţiva funcţionari austrieci, refugiaţi. La un moment dat, un funcţionar ridică un inimos toast pentru unirea tuturor românilor şi pentru cucerirea Transilvaniei.

Toţi ridicară paharele şi ciocniră, între cei dintâi, austriecii!

În acceleratul de Bucureşti, un vechi director al unei şcoli secundare îmi povesteşte cum a trăit, 7 săptămâni, sub ruşi, în Cernăuţi, şi cum erau să-l prindă, în Rădăuţi, în sala de curs.

Cele din urmă case din Suceava îmi trimit salutul lor. / Ignotus (Adevărul, 28, nr. 9994, 8 ianuarie 1915, p. 3).