Dragusanul - Blog - Part 970

Hăh! Hăh! Hă!… Eu miss România, fraierilor!

 

Elena Udrea

 

Elena Udrea, dulcea privighetoare a daco-romaniukului ţar Traianus Băsesque, îi ciripeşte suav, în cel mai mioritic tril din frunză: „Eu mi-s România!„.

 

 

Monica Macovei

În faţa Parlamentului Europei, răspândind aromele delicioase ale miraculosului usturoi traco-dacic, Monica Macovei răspică, în ton cu trecutul ei de procuror bolşevic: „Ba eu mi-s România!„.

 

 

În vremea asta, proaspăt îmbăiat în mulţimile credule şi mult prea iertătoare, Traian Băsescu râde de se prăpădeşte (poate pe seama lui Antonescu, poate pe seama lui Ponta, dar fără surcelele inutile ale cratimelor): „Hăh! Hăh! Hă!… Eu miss România, fraierilor!„.

 

 

Sfârşit. Tragic (pentru că are dreptate).


„Mihai Vodă, acel vestit între domni”

 

 

Mihai Viteazul

Mihai Viteazul, legenda pe care doar regretatul Amza Pellea a ştiut cum să o retrăiască.

 

 

Despre personajul acela fabulos, care ne-a străbătut meteoric istoria, noi, românii, am fabulat cu vârf şi îndesat, doar din dorinţa de a ne însuşi măcar fărâme din gloria lui epopeică.

 
Mihai Viteazu, în ciuda legendelor statutate de istorici, nu a însemnat, niciodată, un simbol al „conştiinţei naţionale a neamului românesc”. Mihai, precum majoritatea cârmuitorilor de ţări mici, din răsăritul european, visa, ca şi Ţarul Rusiei, ca şi Regele Poloniei, la renaşterea imperiului roman de răsărit, pe care el să-l reîntemeieze, încredinţându-l descendenţilor săi.

 
Dar să nu ne grăbim şi să începem cu,,, începutul „daco-roman” al veşnicelor interese „de târlă”, aşa cum le descrie înţeleptul cronicar Miron Costin:

 

 

„Stând Mihai Vodă, după aşezarea Ardealului, de aici, din ţară, Ieremia Vodă, îndemnat de turci, a strâns oaste şi, cu câtă oaste avea şi cu oaste străină, a purces asupra Ţării Munteneşti.

 

Mihai batalii 1

 

 

Şi, neavând cu nimeni nici un război, nicăieri, în Ţara Muntenească, a mers la Bucureşti şi a aşezat domn pe frate-său, pe Simion Vodă. Lăsându-i oaste de a sa, pe lângă dânsul, singur s-a întors la Suceava.

 

 

N-a fost îndelungată domnia aceea a lui Simion Vodă, căci, înţelegând Mihai Vodă despre cuprinsul Ţării Munteneşti, de către Ieremia Vodă, îndată a purces asupra lui Simion Vodă, lăsând prin cetăţile Ardealului slujitori din oştile sale.

 

 

N-a stătut Simion Vodă împotriva lui Mihai Vodă, ci, deîndată, s-a dat spre marginea ţării, spre Focşani, pentru a aştepta ajutorul de la frate-său, Ieremia Vodă, de la care veniseră slujitori, din Ţara de Jos, la Simion-vodă.

 

Mihai batalii 2

Şi, dacă s-a strâns câtăva seamă de oşti şi la Simion Vodă, a stătut şi a aşteptat pe Mihai Vodă, cu războiul, la o vale ce se cheamă Milcovul cel Mare, în Ţara Muntenească.
Şi a stătut războiul câteva ceasuri şi, apoi, a pierdut Simion Vodă războiul.

 

 

După război, oastea, care încotro i-a fost calea mai îndemână, s-a risipit, iar Simion Vodă a năzuit la Suceava, la frate-său, Ieremia Vodă.

 
Ci nu s-a îndestulat Mihai Vodă cu atâta, ci îndată, fără nimica zăbavă, a tras oştile sale asupra lui Ieremia Vodă, spre Suceava, cu mare sârguială.

 

Mihai simbol

 

La grabă ca aceea, neavând vreme de gătire, Ieremia Vodă a lăsa Suceava şi a năzuit spre Hotin.

 
Aşa-l pripise Mihai Vodă, de aproape, pe Ieremia Vodă, încât pe nişte haiduci pedestri, cu câteva care, care mergeau pe urma lui Ieremia Vodă, i-a ajuns fruntea oştii lui Mihai Vodă şi au stătut haiducii la război, apărându-se, câteva ceasuri. Dar, dacă s-a mai înglotit oaste de-a lui Mihai Vodă, i-a spart pe haiduci, pe Jijia, la un sat, anume Verbie, unde stă o movilă mare peste trupuri, mai apoi de Ieremia Vodă făcută.

 

 

Şi era aşa de groaznic Mihai Vodă şi de vestit în războaie, în toate aceste părţi, încât îndată ce a sosit la Suceava, i s-au închinat şi cetatea Sucevei, şi a Neamţului, la cetăţi punând oşteni de ai săi, pedestraşi.

 

 

Singur nici cu atâta n-a vrut să fie, ci, de la Suceava, a purces, gonind pe Ieremia Vodă şi pe Simion Vodă, până la Hotin.

 

 

De Cetatea Hotinului grijise bine Ieremia Vodă, cu slujitori de ai săi, nemţi, ce-i avea, iar el, singur, a trecut la leşi, pentru ajutor.

 
Pusese Mihai Vodă şi un domnişor, anume Marcul Vodă, căruia numele nici nu i se povesteşte, pentru scurta vreme ce a avut-o acel domnişor, şi nu se află numele acestei domnii la letopiseţe streine” (Costin, pp. 22-25).

 

 

Este obligatoriu, acum, să recurgem şi la mărturiile străine, ignorând, ca şi în cazul „Letopiseţului” lui Miron Costin, prima parte a domniei lui Mihai Viteazul, inclusiv cea referitoare la cucerirea Ardealului, şi vom trăi surpriza, dibaci ascunsă de istorici, de a afla că marele general român visa nu doar la „unirea” ţărilor româneşti, ci a tuturor ţărilor din răsăritul Europei.

 

 

Mai întâi, o mărturie a călugărului franciscan Bernardino Quirini, din 1599, cu referire la anul 1597, când a vizitat Moldova, despre Suceava, care, în 1597, avea „6.000 de case cu totul”, între care şi 30 de familii de catolici, numărând „153 de suflete”, başca „soldaţii poloni şi unguri, toţi romano-catolici, cam 2.000”, în Suceava aflându-se şi „două biserici de piatră” catolice, „foarte încăpătoare şi au podoabele de altar trebuincioase, potire, discuri de argint şi o cruce de aramă aurită. Într-una din aceste biserici, închinată Sfintei Fecioare, principele a pus să se refacă altarul şi icoana foarte frumos; a cheltuit peste 300 de scuzi şi, spre a-mi face o favoare, a pus să se facă două feloane, epitrahire, sudarii de brocard de argint şi patru stihare şi patru tunici”. La slujba oficiată de călugărul franciscan, au participat „principele însuşi şi fratele său, arhiepiscopul (Gheorghe Movilă – n.n.), cu alţi episcopi ortodocşi ai Moldovei” (Călători, IV, p. 41).

 
Mai sunt câteva rapoarte catolice, în care se vorbeşte despre neînţelegerile dintre catolicii poloni („mai ales la Suceava”), adepţi ai noului calendar, şi ortodocşii „din ţară”, partizani înfocaţi ai vechiului calendar, dar nu le mai reproduc, informaţiile fiind, în fond, aceleaşi.

 

 

Cea mai veche mărturie despre intrarea lui Mihai Viteazul în Moldova este cea a lui Ioan Darahi, din 12 iunie 1600 (publicată, pentru prima dată, de Eudoxiu Hurmuzachi), în care povestea „Letopiseţului” începe să se lămurească, dar nu definitiv, pentru că reprezintă doar o mărturie (prin însumări de mărturii se poate ajunge la adevăr):

 

 

Mihai Moldova

 

„Mai înainte de a-şi porni preastrălucitul Mihai Voievod armata sa în Moldova, a trimis, la voievodul Ieremia, pe doctorul Muralto, cu fratele acestuia, Hector, ca să nu lase nici o piatră neîntoarsă, în scopul de a face această alianţă cu Mihai Vodă şi a se hotărî să ridice. Odată cu aceasta, armele împotriva turcilor.

 
Voievodul Ieremia a făgăduit să ţină cu tărie aceste puncte.

 

 

Între timp, Mihai Vodă, purcezând în grabă, a intrat în Moldova.

 
Aflând acest lucru, Ieremia Vodă a fost să fie închis doctorul Muralto, cu 17 inşi, şi să fie închis în Hotin. Dar Ieremia a luat-o la fugă, urmărit, în grabă, de Mihai, cu cavaleria.

 
În foarte multe locuri, au fost ucişi mulţi poloni, mai ales de către călăreţii unguri.

 

 

Ieremia Vodă a ajuns, la timp, la Hotin, iar Sigismund Bathory, împreună cu căpitanul Toma Csomortany, au rămas la conducerea oastei, mai ales în scopul de a se putea împotrivi mai aprig cu artileria, pe la locurile mai anevoioase ale drumului şi pe la poduri (ca să nu fie lăsată în urmă pedestrimea polonă).

 
Iar în ziua de 27 mai, s-a început o luptă deschisă la Hotin şi, în cele din urmă, cu ajutorul lui Dumnezeu, Mihai Voievod a câştigat biruinţa, dobândită cu mare vitejie.

 
Acolo, a mai zăbovit, patru zile, cu armata sa şi a lăsat, pentru apărare şi pentru pază, 3.000 de munteni şi de moldoveni, ca să nu iasă, cumva, Ieremia Vodă din Hotin.

 

 

Apoi, s-a dat slobozire oastei lui Pătraşcu Vodă şi secuilor, să se înapoieze la ei, iar Mihai Vodă însuşi a intrat, la 1 iunie, în Cetatea de Scaun a Moldovei, Iaşi, iar acum e ocupat cu impunerea jurământului de credinţă nestrămutată din partea localnicilor şi cu inspectarea lor.
Magnaţii şi boierii mai de seamă se grăbesc să se închine lui Mihai” (Călători, IV, pp. 138, 139).

 

 

Despre Suceava, Ioan Darahi mărturiseşte, în finalul raportului, altceva decât ştim cu toţii: „Cu pedestraşii poloni din Suceava m-am întâlnit pe pământul Moldovei. I-am întrebat, cu tot dinadinsul, dacă Sigismund Bathory ar fi acolo. Ei au întărit, prin jurământ, că amintitul Sigismund a stat, în Suceava, o jumătate de an şi că, strălucit înveşmântat, se desfăta cu vin şi cu muzică.

 
Pedestraşii poloni se blestemă pe sine că s-au predat, cu atâta uşurinţă, în Suceava. După ce le-a smuls jurământul de credinţă, i-a trimis la Lipova, împreună cu soţiile şi cu copiii.
Dacă ei şi-ar fi dat seama de foametea aceasta, ar fi voit, mai bine, să rabde, până la urmă, în Suceava” (Ibidem, p. 141).

 

 

Conform cronicarului, în răsăritul european, Mihai Viteazul însemna o speranţă a unificării ortodoxiei sub un singur sceptru: „Scrie Hronograful leşesc că aşa era de vestit Mihai Vodă şi la leşi, încât Ţara Podoliei, fiind de lege de sub ascultarea Patriarhului de Ţarigrad, ca şi noi, şi, pe acele vremi, având mare zarvă şi pricină cu papistaşii, pentru lege, aştepta cu bucurie pe Mihai Vodă, să vie, ştiindu-l de o lege cu dânşii, să i se închine toţi podolénii” (Costin, p. 26).

 

 

Între timp, intră mai direct în istorie şi Cetatea Sucevei, cea închinată, de către cei 2.000 de ostaşi polonezi, lui Mihai Viteazul, fără luptă.

 
Ieremia Movilă, sadicul nevolnic de pe tronul Moldovei, apelase la numeroasele lui rubedenii polone, care l-au convins pe hatmanul şi cancelarul Zamoyski să treacă în Moldova, cu oştile sale, zvonul despre intenţia lui Mihai de a îngloba, în imperiul său răsăritean şi Polonia, şi Ucraina, fiind de notorietate în vremurile acelea.

 

 

„Prindzind veste Mihai Vodă că au purces oştile leşeşti asupra lui, a lăsat Hotinul şi a purces spre Suceavă. Ieremie Vodă, cu Jan Zamoyski încă, dacă au oblicit de purcesul lui Mihai Vodă, a lăsat drumul Hotinului şi a trecut Nistrul, la un sat, Colodrubca, la ţinutul Cernăuţilor şi, apoi, Prutul, la târg, la Cernăuţi, şi a mers, pe la Codrii Cozminului, la Suceavă, unde Mihai Vodă întărise cetatea cu oamenii săi. Iară singur a tras spre ţara sa, ca să-şi mai înglotească oaste şi să mai obosească şi pe lei” (Costin, p. 27).

 

 

„Mai întâi, intrând în Moldova – consemna Bartosz Kleczky – domnul hatman (Jan Zamoyski – n.n.) a mers, îndată, cu oastea la Suceava, unde ne aşteptam să dăm lupta cu oamenii lui Mihai.
Am ajuns la Suceava, dar, acolo, n-am găsit pe nimeni din oştirea lui Mihai, afară de 200 de oameni, închişi în cetate, pentru a o apăra; am stat, acolo, o săptămână.

 
Hatmanul, nevoind să se apuce de împresurarea cetăţii aceleia şi să-şi piardă oamenii acolo, a lăsat pe domnul Szucki, cu 350 de oameni, şi a pornit, cu oastea, spre Ţara Românească” (Călători, IV, p. 226).

 

 

Ziarul de campanie al oştirii polone cuprinde informaţii şi mai interesante, cu datări precise:
„În ziua de 21 septembrie 1600, tabăra a fost mutată de partea cealaltă, mai sus de Suceava, iar în ziua de 22, s-a pornit la drum, din tabăra de lângă Suceava, spre Transilvania, lăsând, pentru asediul cetăţii, câteva trupe, adică un corp de pedestraşi prusieni şi unul de călăreţi, amândouă sub comanda lui Szucki.

 
Atunci şi domnul a refuzat făţiş să presteze jurământul pe care i-l înfăţişase comandantul, hatmanul Zamoyski. Iar acel jurământ cuprindea şi unirea Moldovei cu statul Poloniei şi chiar şi o altă orânduire, decât aceea care fusese, până atunci, legea domnilor, şi care ar fi dus, în sfârşit, la limanul tihnei dorite, starea atât de tulburată de furtuni a Acest lucru l-a jignit pe comandant, şi el a început să se gândească la numirea altui domn” (Călători, IV, pp. 230, 231).

 

 

În 27 septembrie 1600, pe când polonii se aflau la Bacău, în tabăra lui Jan Zamoyski a sodit un olăcar de la Suceava: „Se aduc scrisorile românilor, care se află, cu Ianoş Kapturi, în cetatea Suceava, prin care cer să li se îngăduie plecarea slobodă din cetate, ceea ce se crede că ar fi fost pus la cale de Ianoş Kapturi, care ar dori să trimită afară din cetate pe oamenii care-i consumă hrana şi îi beau apa, de care se zice că se duce lipsă, pentru ca să poată să stăruie în apărarea ei.
Comandantul armatelor a îngăduit ca femeile şi copiii, şi toţi cei inapţi la luptă, să poată ieşi din cetate în siguranţă” (Călători, IV, p. 231).

 

 

Trecerea leşilor pe lângă cetatea Sucevei, care nu s-a predat, datorită jurământului depus în faţa lui Mihai Viteazul, şi bătălia de pe Teleajen, la Bucovel, sunt descrise, ca şi celelalte evenimente, şi de cronicarul Miron Costin, dar şi de ofiţerii poloni, numai că întâmplările petrecute departe de Bucovina geografică nu ţin de tema acestei cărţi, aşa că le voi ignora.

 

 

Ucis, prin trădare, în 8 august 1601, Mihai Viteazul intră în legendă, iar nevolnicul Ieremia Movilă revine la Suceava, unde are parte „de linişte şi pace”, cum exagerează cronicarul, până în 1608, când moare, împăcat sufleteşte pentru că durase, împreună cu Mitropolitul Gheorghe Movilă, mănăstirea de la Suceviţa, dar fără să realizeze vreodată şi fără să pricepem şi noi, generaţiile ulterioare, că pigmeul acesta crud, sadic şi fără de identitate fusese complice năuc la spulberarea primei mari tentative româneşti de istoricitate, o tentativă care ar fi schimbat total destinul mioritic al generaţiilor care au urmat.

 

 

În vremea lui Ieremia Movilă, Bucovina geografică a fost bântuită de o puzderie de oşti (1.200 de cazaci ai lui Gorski, numeroase ceambuluri tătăreşti), cea polonă, a voievodului de Lublin, Marcu Sobieski, cantonată, de pildă, în 18 septembrie 1602, „la o milă de Cernăuţi”, semnalând că tulburările se ţin lanţ, că „moldovenii s-au grupat în cete, iar codrii sunt pline de ele”, că, în două săptămâni, de când a intrat în Moldova, nu a „văzut zece ţărani; toţi au fugit, mai întâi, din pricina tătarilor, iar după aceea, din cauza acelor soldaţi”, că „în această ţară au loc mari prădăciuni”, trecerea soliilor prin Moldova fiind „foarte primejdioasă”.

 
Iar Ieremia Vodă îi scria voievodului de Lublin, rugându-l să plece din Moldova, pentru că „ţara este pustiită peste tot” (Călători, IV, pp. 246-251).

 

 

Cam aşa arăta Bucovina geografică după doar vreo şase decenii de la ieşirea ei din firava tentativă de istoricitate, reprezentată de domniile Muşatinilor: veşnic frământată, veşnic prădată şi călcată în picioare de alţii. Cam la fel ca în vremurile noastre, deci.


Piersicii Bucovinei

 

 

Piersic Pleripuri bucovinene

Florin Piersic, în neostenitele-i peripluri bucovinene – foto: Doru Halip.

 

 

„Dor ni-i de tine, Bucovină dragă!”

 

 

Ştefan Piersic, om şi cu veleităţi de poet satiric, după cum o probează textul descoperit, printre hârtiile tatălui său, de Florin Piersic, text pe care îl reproducem în cuprinsul acestei cărţi recuperatoare, a fost, înainte de toate, un înalt spirit bucovinean, un dedicat Bucovinei şi, în egală măsură, un fragment duios de memorie bucovineană, deci de componentă definitorie a ceea ce înseamnă bucovinism real, pe care, cândva, l-am definit epigramistic (E tot aşa de moldovean / nedezminţit bucovineanu’ / cum e Rebreanu ardelean, / dar rămânând, totuşi, Rebreanu!).

 

 

Tocmai de asta, cartea „Dor ni-i de tine, Bucovină dragă!” a şi fost premeditată drept întâmpinare, drept evlavie bucovineană faţă de memoria unuia dintre marii ei fii. Şi ne-ar onora, desigur, dacă Florin Piersic, al şaptelea Piersic al Bucovinei, ni l-ar încredinţa pe părintele său, prin lansarea cărţii, prin care noi ni-l asumăm aşa cum ne-am priceput, dar asumându-ni-l, în fond, şi pe actorul descheiat la suflet, Florin Piersic.

 

 

Fără îndoială, viitorimea bucovineană are şi alte obligaţii faţă de Piersicii ei, cei care au trăit-o printr-o dragoste nepământească şi o reprezintă cu atâta sfinţenie, sfinţenia rădăcinilor şi sfinţenia creatoare, ambele condiţionări ale durabilităţii unui neam.

 

 

Piersic la Suceava

Florin Piersic, la Suceava – foto: Doru Halip

 

 

Ţăranii din Bucovina

 

Voi, ţăranii Bucovinei, aţi fost mucenici ai Neamului în trecut, sunteţi mucenici ai Neamului astăzi şi pietrele de temelie în fundamentul Ţării Româneşti totdeauna.

 

 

Voi, ţărani din mândra Bucovină, sunteţi monumente istorice, cari purtaţi în pletele voastre şi în portul vostru ţărănesc frânturile cele mai dulci din prea glorioase vremi ale Neamului moldovenesc.

 
Voi, ţăranii din Bucovina, întruchipaţi în făptura şi în ţinuta voastră pe logofeţi, vornici, paharnici şi pe plăieşii de rând din trecutul falnic al Moldovei.

 
Plăieşii din Bucovina au frământat istoria Moldovei, în veacurile trecute, şi mândrul ţăran Bucovinean de astăzi păstrează şi poartă cu atâta demnitate moştenirea plăeşului de demult, de cu veacuri în urmă, păstrându-i portul, limba şi frumuseţea.

 
Când mândra noastră Bucovină, cea mai frumoasă perlă din stema Moldovei, a fost smulsă cu brutalitate de la sânul mamei, s-a cutremurat trupul Moldovei, căci în plaiurile Bucovinei au rămas dovezile istoriei trecutului Neamului Moldovenesc.

 
Ţăranii Bucovinei, prin descendenţa lor din logofeţi, din vornici, din paharnici, din ispravnici şi din demnitari ai vestitelor curţi domnitoare din Moldova, reprezintă elita Ţării Româneşti.

Piersic Singuratatea Actorului

Singurătatea Actorului – foto: Doru Halip

 

Şi satul bucovinean este un monument istoric, atât prin aşezarea şi construcţia lui, prin bisericile voivozilor, logofeţilor şi vornicilor, prin ruinele cetăţilor vechi, apărătoare ale trăiniciei Neamului din trecut.

 

 

Cât te-au cântat poeţii pe tine, Bucovină dragă, grădină de inspiraţii şi rai de frumuseţi!

Dor ni-i de tine, Bucovină dragă, şi plâng sufletele noastre, ale feciorilor tăi scumpi, pribegi alungaţi din frumuseţea inimii tale, alungaţi din frumuseţea plaiurilor noastre, din farmecul pădurilor şi munţilor noştri.

Tu, ţăran Bucovinean bătrân, ai rămas singur stâlp de sat să păzeşti încă o dată, cu vrednicia strămoşilor tăi, comorile pământului nostru scump, bisericile şi mănăstirile voivozilor şi strămoşilor noştri.

Tu, plăieş Bucovinean, eşti şcoala generaţiilor cari se nasc şi se frământă pe pământul Bucovinei, de la tine se învaţă istorie, de la tine iubire de neam, de la tine dragoste de ţară, de la tine se învaţă dragoste de vatră strămoşească, de la tine, Ţăran Bucovinean, se ia virtute din virtuţile strămoşilor noştri.

Şi astăzi ca şi altădată, tu, Ţăran Bucovinean, ai rămas lângă comoara satului tău să înfrunţi puhoiul năvălirilor cu demnitatea ta mândră, clădită de frământarea şi tradiţia trecutului şi, astfel, să devii din nou martir şi şcoală pentru noi şi pentru urmaşii noştri, peste veacuri viitoare.

La întoarcerea noastră în Bucovina, vom călca sfioşi şi ruşinaţi în faţa ta, Ţăran Bucovinean, şi cu greu te vom putea privi drept în ochi, în privirea ta mândră şi mustrătoare, încărcată de greutatea unei răscruci din istoria Bucovinei.

La întoarcerea noastră în Bucovina, vom intra în sfinţenia satelor noastre, arse şi prădate, plângând, tremurând şi zguduiţi de mustrare sufletească şi, de pe mormintele martirilor noştri de astăzi, vom culege învăţături de dragoste de Neam şi glie strămoşească.

Mormintele voastre proaspete de martiri vor fi pagini de istorie grea, pagini de istorie vie ce se vor întipări prin lacrimi în sufletele noastre de moştenitori ai voştri, cu regretul dureros că n-am putut să fim la înălţimea voastră, Ţărani Bucovineni .

 

 

 

Gospodăria ţăranului bucovinean

 

 

Când păşeşti pe pământul Bucovinei, te cuprind fiori de frumuseţea acestei mândre grădini, care ascunde în adâncul ei ceva sfânt şi înălţător, iar noianul de amintiri istorice din trecut îţi sar în ochi, la fiecare pas, impunându-ţi o smerenie sfioasă ca şi în faţa unui altar de biserică.

 
Satele Bucovinei sunt cuiburi de plăcere şi de frumuseţe, cu căsuţele mândre ale ţăranului, 2, 3, 4 încăperi, cerdacuri largi, cu ogrăzi gospodăreşti, unde se frământă munca măruntă de fiecare zi, şi cu grădini de tot felul de pomi, care dau satelor din Bucovina acel farmec dulce aducător de bucurie şi adâncă alinare sufletească.

 

Piersic printre bucovineni

Florin Piersic, printre bucovineni – foto: Doru Halip.

Împrejurul casei, îmbietoare şi plăcută, văruită frumos şi îngrijită ca o bijuterie, se întinde ograda ţăranului, cu şura, cu grajdul, cu coteţele şi cu adăposturile pentru unelte agricole.
Şura este o construcţie specifică Bucovinei şi nu lipseşte nici chiar de pe lângă cea mai săracă gospodărie ţărănească, fiindcă fiece harnic ţăran e convins că recolta pământului trebuie pusă la adăpost şi ferită de ploi şi ninsori.

 
Ţăranul bucovinean este crescător şi exploatator de animale, de aceea grajdul pentru adăpostul lor nu lipseşte de lângă nici o gospodărie.

 

 

Din toată suprafaţa Bucovinei, numai 27,67 la sută este pământ arabil, potrivit pentru cultura cerealelor, de aceea ţărănimea bucovineană, cu parcele mici de pământ, a trebuit să-şi intensifice munca pe ogorul său ca să-şi poată scoate hrana de toate zilele.

 
Din toată suprafaţa Bucovinei, de 1.044.468 ha, 43,20 la sută, adică 451.221 ha sunt acoperite cu pădurile frumoase de fag, de brad şi de molid, unde o mare parte din ţărănimea Bucovinei îşi frământă gândurile şi viaţa.

 
Hărnicia şi supunerea ţăranului bucovinean au făcut să înflorească această mică şi dragă provincie şi să ajungă la un nivel economic ridicat mult deasupra altor regiuni cu pământ destul şi bogat.

 
Ţăranul bucovinean a crescut vite mândre şi alese, de soi bun şi aducătoare de folos.
Bucovina cea mică, cu ţărani harnici şi cuminţi, produce 27,04 la sută din cantitatea totală de unt din ţara românească (Basarabia, Moldova, Muntenia, Oltenia şi Dobrogea, la un loc, abia dacă produc 25,46 la sută din cantitatea totală de unt din ţară, deci, toate la un loc, mai puţin ca în Bucovina cea mică şi harnică).

 
În Bucovina sunt multe industrii pentru prelucrarea laptelui în unt şi brânzeturi, care, după o statistică din 1937, ajungeau la 15,49 la sută din totalul întreprinderilor de acest fel din ţara românească, iar fiecare întreprindere din Bucovina producea 8.055 kg unt, în medie, pe când în provinciile din Regat, abia 2.522 kg unt, în medie.

 
În ţară sunt 2.000.000 de gospodării fără vacă cu lapte, din totalul de 4.200.000 de gospodării, adică aproape 46 la sută din gospodării n-au vacă cu lapte. Ţărănimea din Bucovina a redus acest procent la minimum posibil, astfel că în Bucovina se găseşte cel mai mic procent de gospodării fără vacă cu lapte. În judeţul Romanaţi sunt 67,7 la sută gospodării fără vacă cu lapte, pe când în judeţul Rădăuţi, din Bucovina, sunt numai 19,2 la sută. În judeţul Dolj, 64,1 la sută n-au. În Teleorman, sunt 60,2 la sută, în judeţul Olt, 56,9 la sută, în judeţul Mehedinţi, 53,6 la sută gospodării fără vacă cu lapte, pe când în judeţul Câmpulung al Bucovinei sunt numai 14,6 la sută gospodării fără.

 
Aceste cifre ne indică, fără alte comentarii, starea materială a ţărănimii bucovinene şi ne arată diferenţa standardului de viaţă a ţăranului bucovinean faţă de ţărănimea din părţile cerealiste ale ţării.

 
Ţăranul bucovinean se alimentează mai bine decât fraţii lui din alte regiuni, în special din cele cerealiste ale Regatului, fiindcă este crescător de animale şi are, pe lângă casa lui, lapte, brânză, unt, ouă şi carne. Porcul de Crăciun este o tradiţie în casa celei mai umile gospodării ţărăneşti din Bucovina, care, pregătit afumat şi conservat bine, duce peste întregul an o hrană bună pentru familia muncitoare.

 
Subalimentaţia ţăranilor, care este o boală cronică ce cuprinde satele noastre ţărăneşti din România, atinge mai puţin pe ţăranul bucovinean, fiindcă acesta a înţeles, în primul rând, să-şi exploateze gospodări prin creştere de animale.

 
Ţăranul bucovinean ştie că nu se pot creşte animale fără o hrană bună şi îmbelşugată, de aceea o parte din ogorul său, oricât de mic ar fi, îl cultivă cu plante furajere pentru hrana animalelor, cu toate că păşunile şi fâneţele din Bucovina cuprind 25 la sută din suprafaţa totală a pământului. Pe când în judeţul Romanaţi se cultivă 95,2 la sută din teren cu cereale şi numai 1,5 la sută cu plante furajere, în Teleorman, 93,7 la sută cu cereale şi 2,1 la fută cu plante furajere etc., în judeţul Câmpulungul Bucovinei se cultivă 34,4 la sută cereale şi 19,6 la sută plante furajere, în judeţul Suceava, 68,2 la sută cereale şi 15,7 plante furajere, în judeţul Rădăuţi, 60,3 la sută cereale şi 19,5 plante furajere. Ţăranul bucovinean preferă să aducă cereale din alte părţi pentru acoperirea nevoilor casei, decât să rupă din pământul hotărât culturii plantelor furajere, necesare hranei animalelor.

 
Ţăranul bucovinean cultivă proporţia cea mai mare de pământ cu plante furajere dintre toţi ţăranii români.

 
Procentul cel mai mare din cultura nutreţurilor, în vechiul regat, îl dă Iaşi, cu 3,5 la sută, Brăila, cu 2,9 la sută, şi Dorohoi, cu 2,7 la sută din totalul pământului cultivabil; aceste regiuni sunt întrecute de 6-10 ori de către ţăranul bucovinean.

 
Însă şi în privinţa culturii pământului cu cereale ţăranul bucovinean stă în frunte, cu toate că are un pământ sărac şi greu de lucrat. După statistici, ţărănimea bucovineană are cea mai mare producţie la hectar în cultura tuturor plantelor, pe lângă faptul că agricultura bucovineană este adânc intrată pe drumul industrializării şi intensificării. Ţărănimea bucovineană are, procentual, cea mai mare producţie de sfeclă de zahăr, pentru alimentarea fabricilor de zahăr din Bucovina, care produc 28 la sută din cantitatea totală de zahăr din România. Ţărănimea bucovineană produce cea mai mare producţie de cartofi, pentru cele 30 fabrici de spirt, şi o cantitate foarte mare de orz, pentru cele 7 fabrici de bere.

 
Ţăranul bucovinean stă în fruntea ţărănimii din România prin hărnicia lui, prin mintea lui, prin sobrietatea lui, prin cultura lui, prin sănătatea lui, prin copiii lui cei mulţi şi cuminţi, pepinieră de intelectuali aleşi, prin gospodăria lui, exemplu de organizare economică pentru ţărănimea din alte părţi, prin obiceiurile sfinte româneşti, păstrate fără nici o schimbare din moşi-strămoşi, prin ascultarea, blândeţea şi supunerea lui, prin vitejia lui fără seamăn în apărarea hotarelor ţării.
Gospodăria ţăranului bucovinean, care are cel mai puţin pământ cultivabil din ţara românească, este model de exploatare şi merită să fie exemplu pentru ceilalţi ţărani din restul Ţării .

 

 

 

Un distins fiu al Bucovinei

 

 

Cu prilejul sărbătoririi a 10 ani de la înfiinţarea Academiei teologice din Cluj

În ziua de 6 Decembrie 1934 (Sf. Niculae), Academia Teologică Ortodoxă Română din Cluj a serbat 10 ani de la înfiinţarea ei.

 
Această serbare de mare fast, impresionantă prin atmosfera religioasă şi de adâncă reculegere sufletească, a fost pregătită, în completul ei şi în amănunţime, de distinsul şi eruditul rector al Academiei Teologice Ortodoxe Române din Cluj, domnul Profesor dr. Ioan Vască.

 
Serbarea a fost deschisă de către domnul rector dr. Vască, care, printr-o cuvântare aleasă şi de înalt spirit oratoric, a făcut istoricul Academiei Teologice, de la înfiinţarea ei şi până astăzi.
A adus, totodată, omagii de recunoştinţă P.S. Sale Episcopului Niculae Ivan, pentru preţiosul concurs de totdeauna.

 
P. S. Sa Episcopul Ivan a felicitat călduros pe domnul rector dr. Ioan Vască pentru munca depusă cu atâta râvnă şi cu atâta drag, spre progresul instituţiei.

 
Cu această ocazie, s-a tipărit şi un volum comemorativ, prin îngrijirea domnului rector dr. Vască, cuprinzând, în 400 pagini, studii serioase, semnate de fiecare dintre profesorii Academiei, după specialitatea sa.

 
Ţinem să remarcăm că domnul rector dr. Ioan Vască este un fiu al Bucovinei, născut în Pătrăuţii de Sus pe Siret, judeţul Storojineţ. După ce şi-a luat doctoratul în teologie, la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, a mai făcut studii de specializare la Universitatea din Oxford. Încă din tinereţe, ca student, a dat dovadă de mare putere de muncă, de un intelect deosebit şi de o energie rară.

 
La proclamarea Unirii cu Patria Mamă, a fost conducătorul studenţimii, luând parte activă la toate manifestările, îmbinate cu acest act istoric.

 
A fost predicator catedral în Cernăuţi; membru al Adunării şi în Consiliul eparhial mitropolitan din Bucureşti.

 
Cu toate că, încă destul de tânăr fiind, însă cu o cultură aleasă şi cu lucrări valoroase de specialitate, este numit, în anul 1926, profesor suplinitor la Facultatea de Teologie din Chişinău, de unde trece, apoi, ca profesor, la Academia Teologică din Cluj, deţinând catedra de Teologie fundamentală şi studii pedagogice.

 
Prestigiul şi calităţile Domniei sale l-au impus ca Decan al Academiei (1927-1930); ca rector (1930-1933); şi este reales, pentru un nou mandat de trei ani (1933-1936).
Domnia sa s-a remarcat şi ca politician, fiind, în mai multe rânduri, deputat.

 
Domnul rector dr, Vască este un intelectual de mare energie creatoare, apreciat şi admirat de toată intelectualitatea clujeană, atât pentru calităţile Domniei sale alese, cât şi pentru activitatea Domniei sale multiplă şi neobosită.

 
Nouă, Bucovinenilor, ne este spre cinste şi-i aducem felicitările noastre pline de admiraţie.
De altfel, asupra activităţii bucovinenilor din Cluj vom reveni într-un număr viitor .

 

 

 

Amintiri…

 

 

Când, în anul 1919, s-au deschis porţile Universităţii din Bucureşti pentru a-i primi şi pe fraţii din provinciile alipite, noi, Bucovinenii, obicinuiţi cu munca şi greutăţile vieţii, de copii mici, ne-am făcut apreciaţi prin modul persistenţei la studii, prin purtarea noastră modestă, specific bucovineană, consideraţi, astfel, totdeauna ca elemente tinere, cu gândire serioasă, insuflând, în jurul nostru, deosebită simpatie. Totdeauna, ce-i în drept a judeca intelectualul bucovinean luau ca prototip pe studentul sărac, răbdător, gânditor, aprofundat de tânăr în realitatea vremii, activ pe terenul cultural şi aprins în manifestările naţionale. Dozat cu un naţionalism înflăcărat de cei cari credeau într-un viitor prea strălucit al Românilor, bucovineanul student şi-a început activitatea pe teren cultural şi de apropiere cu sufletul fratelui din Vechiul Regat.

 
Înţelegeam că activitatea noastră va deveni fructuoasă numai atunci când ne vom găsi uniţi într-o societate, prin gânduri sincere şi curate de muncă, dornici de a contribui, conform tradiţiei bucovinene, la deşteptarea şi cultivarea sentimentelor naţionale, ducând la îndeplinire frumosul ideal, ajutaţi de un entuziasm fără de sfârşit.

 
Astfel „Cercul Studenţilor Bucovineni din Bucureşti” a luat fiinţă! Cu început modest, dar harnic.
Cercul studenţesc bucovinean, inimos şi persistent, şi-a deschis drum printre lumea intelectuală a Capitalei. A trebuit multă iniţiativă şi mult suflet, pus de studenţii bucovineni, ca să-l facă cunoscut pe adevăratul bucovinean.

 

 

Piersic Opriti Timpul

Opriţi Timpul, am atâtea, încă, să vă spun! – foto: Doru Halip

 
Cu ocazia centenarului lui Tudor Vladimirescu, în anul 1921, s-au adus la Bucureşti fii şi fiice din mândra noastră Bucovină, ca, împreună cu noi şi cu concursul binevoitorilor noştri, să arătăm, prin manifestări artistice, o mică parte din obiceiurile bucovinene. Câteva dansuri naţionale, caracteristice poporului bucovinean, s-au executat, cu măiestrie, în Arenele Romane şi la Teatrul Naţional, în faţa Majestăţilor Lor Regale Ferdinand I şi Regina Maria.

 
În inima noastră de copii tineri, plini de entuziasm şi de avânt naţional, aplauzele de admiraţie le simţeam culese de mica şi mândra Bucovină, scumpă nouă şi dragă tuturor.

 
Trecut-au anii şi, pe cărări spinoase, progresul a fost încetinit de împrejurările greutăţilor şi nevoilor generale. Programul nostru şi realizarea, în completul lui, au suferit mult. Căminul studenţilor bucovineni, visat de noi şi, apoi, de vrednicii urmaşi, ce s-au perindat mereu, n-a putut lua fiinţă.

 
Intelectualii Bucovineni distinşi, din Capitală, au hotărât să se organizeze într-o societate, „Cercul Bucovinenilor”, şi să activeze, cu toată voinţa şi capacitatea, pentru înălţarea a tot ce este bucovinean, bun şi frumos. Trăiam speranţa că, prin râvna şi puterea de contribuţie a intelectualilor bucovineni, din Bucureşti şi din întreaga Bucovină, într-o zi mare, frumoasă, să ne vedem pusă temelia Căminului Bucovinenilor din Bucureşti.

 
Acest ziar modest, redactat cu multe greutăţi, are marea menire de a face legătura sufletească între fiii Bucovinei, împărţiţi în toate părţile acestei Ţări, activând, fiecare, ca intelectuali de seamă, prin funcţiunile ce le ocupă.

 
Vremea a cerut înfiinţarea lui. Printr’însul, Bucovinenilor, să ne simţim aproape unul de altul şi să contribuim, cu toţii, pentru a ne cunoaşte .

 

 

 

Originea omului

 

 

Stau pe gânduri adâncit
Şi mă-ntreb mereu, mereu,
Ce-i bărbatul, ce-i femeia,
Ce eşti tu şi ce sunt eu?

Mă duc cu mintea hăt, departe,
În epoca primitivă
Să găsesc o dezlegare:
Omul de unde derivă?

Unii zic: Strămoşii noştri
Au fost Eva şi Adam.
Aşa spune orice preot,
Fie creştin, fie haham.

Alţii arată, dovedesc că
A ta şi a mea măicuţă
Au avut ca străbunică
O sălbatică maimuţă,

Că moşul meu şi moşul tău,
Pe vremuri, ei au fost gorilă,
Păi, tot aşa de bine, frate,
Puteau să fie şi cămilă,

Să fi fost urangutan
Sau poate chiar un cimpanzeu,
Câteodată parcă cred,
Câteodată – nu ştiu – îmi vine greu…

Cum, orice om din lumea asta,
Fie rege, fie prinţi,
Să se tragă din maimuţă,
Să fi avut aşa părinţi!!!…

De gândeşti puţin adânc,
Se vede şi se înţelege
Că nu-i decât un maimuţoi
Acela care-şi zice rege.

Gândiţi şi voi cum gândesc eu
Şi-apoi cu multă jale
Veţi vedea cu toţii clar
Că nu sunt oameni, ci animale,

Animale, peste tot, peste tot,
Vierme, tigru, elefant,
Omul negru, omul alb,
Omul prost sau cel savant,

Cel ce stă-n bordei sau stă-n palate,
E sărac, are parale,
Acesta-i crudul adevăr:
Se trag toţi din animale!

Aţi văzut de multe ori
Oameni – parcă sunt măgari:
Cap urât şi tras în jos
De urechile lui mari –

Merg pe drum aşa, tâmpiţi,
N-au în minte nici un gând.
Când te simte slab şi moale,
Cu copitele, pe rând,

Te loveşte drept în frunte
Şi se-ntâmplă foarte rar
Omul bun să nu primească
O copită de măgar!


Hernele scandaloasei culturi sucevene

 

 

deagle tanc

Simbol sugestiv, preluat de pe pagina Facebook a trupei D’EAGLE.

 

 

Datorită cumsecădeniei preşedintelui Gavril Mîrza, care a parazitat sistemul judeţean al culturii cu toate epavele contabile ale uteceului, şi a preşedintelui Gheorghe Flutur, care a îmbâcsit acelaşi spaţiu sacru cu toate gunoaiele cântăcioase, Centrul Cultural „Bucovina” nu-şi mai merită numele, ultimele nume reprezentative pentru cultura băştinaşă (Rodica Dominte, Aurelian Ciornei, George Sârbu, Ileana Şutac, Mihai Pânzaru-PIM, Emil Havriliuc, Pavel Blaj) fiind total marginalizate, ba chiar desconsiderate de petre horvat, herna săndulean, călin brăteanu, constanţa cristescu, veronica carmen steiciuc, elena bădăluţă, carmen chirap, radu baran, sorin filip şi de către ceilalţi parveniţi ai zilei, ai beznei culturnice care naşte monstruozităţi de tipul dezgustătoarelor „zile ale sucevei” sarmalagiului ion lungu.

 

Cultura suceveana arată mai rău chiar şi decât oraşul acesta, veşnic murdărit de săpături peste săpături şi înghesuit antiurbanistic până la sufocare. Câtă vreme nimeni din Consiliul Judeţean Suceava nu va cerceta şi sancţiona ilegalitatea angajărilor „echipei” brăteanu şi a promovărilor „echipei” horvat-dumitrache (PIM a fost îmbrâncit la pensie pentru a se crea un loc pentru soţia lui dumitrache, care caută notele pe claviatura pianului aşa cum caută găina grăunţele prin curte), câtă vreme personalităţi culturale bucovinene autentice vor supravieţui aiurea, în vreme ce toţi neica-nimenii le ocupă locurile lor cuvenite, Suceava nu va avea făptuiri culturale reale.

 

Fără îndoială, pentru supravieţuitorii merituoşi din sistem nu reprezintă o soluţie să-i iei la palme pe paraziţii şpăgari, care păgubesc însăşi identitatea neamului cu scene închiriate, cu „şcoli” de şpăguit tinerii, cu premieri trucate şi cu angajări şmechereşti de rubedenii şi complici, deşi, când se întâmplă şi astfel de legitime izbucniri, nu hernele sunt îndreptăţite la compasiune.


Trupele BUCOVINA ROCK CASTLE: d’eagle

 

 

Deagle

 

 

Trupa suceveană „D’EAGLE„, înfiinţată în 2009, „doar din plăcerea de a cânta şi de a petrece timpul liber cât mai util cu putinţă” a ajuns să fie o grupare de muzicieni temeinică şi creatoare, cu un palmares de compoziţii proprii – toate superbe – demn de invidiat.

Deagle 3 Deagle vox

Cu începuturile marcate, în mod firesc, de un punk rock uşor teribilist, cu evoluţii interpretative spre grunge şi cu o identitate proprie, deşi cristalizată, în combinaţia „fusion”, cum îi spun ei opţiunii alternative specifice, „D’EAGLE” înseamnă o certitudine în rock, piese precum „Back Up” (faceţi click pe titlul piesei şi ascultaţi-o) confirmând o vocaţie indiscutabilă a trupei formată din Eduard Buhac (voce), Iulian Fodor (tobe), Tudor Maxim şi Vlad Catrici (chitări).

 

 

D-eagle1

 

 

„Recidivişti” la BUCOVINA ROCK CASTLE (au cântat şi anul trecut, în baza meritelor unui repertoriu propriu valoros), „D’EAGLE” reprezintă cea mai tânără participare, care, spre bucuria mea, vine din partea Sucevei.


Pagina 970 din 1.086« Prima...102030...968969970971972...9809901.000...Ultima »