Dragusanul - Blog - Part 968

Mărturia lui I. G. Sbiera

 

 

Mărturia lui I. G. Sbiera:

 

Sbiera

 

Teatru românesc în Cernăuţi

 

         După înfiinţarea Reuniunii de lectură, transformată, apoi, în Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina (SCLRB), mult şi adeseori s-a discutat printre membrii ei asupra mijloacelor mai potrivite, prin care mai, grabnic şi mai eficace, s-ar putea înviora simţul naţional în publicul mare, în toate păturile poporului. Era aceasta de neapărată trebuinţă pentru învigorarea mişcărilor culturale şi politice ce se întreprindeau. Cu toţii au convenit că, pentru acest scop, mijlocul cel mai nimerit n-ar fi altul decât nişte reprezentări teatrale, alese cu chibzuinţă şi după un plan oarecare. Se credea, în comun, că reprezentările teatrale, dacă vor fi, mai cu seamă, de conţinut patriotic şi naţional şi dacă vor fi executate de artişti cât se poate de buni, nu vor întârzia, pe de-o parte, să gâdilească amorul propriu în publicul român, să-i insufle încredere în virtuţile şi talentele proprii, să deştepte în el iubire mai mare către neam şi către idealurile şi aspiraţiile lui, şi să-l împingă la mai strânsă unire şi la mat intimă înfrăţire între olaltă, iar pe de altă parte, să arate şi să dovedească străinilor detractori că limba românească este destul de dezvoltată, ca să poată servi ca mijloc pentru predarea ştiinţelor şi pentru interpretarea şi executarea artei dramatice, şi că românii posedă artişti cu mult superiori celor care veneau, din când în când, la Cernăuţi, pentru reprezentări teatrale nemţeşti şi poloneze, şi, în fine, că românii ştiu aduce sacrificii nu numai pentru instituţii de cultură, dar şi pentru arta naţională.

        Prin mijlocirea lui Alesandru Costin, membru în dirigenţa Societăţii, şi a frăţâne-său, Emanuil, din Moldova, s-a putut angaja, prin ianuarie 1864, o societate de artişti, care da, cu deplin succes, reprezentaţii teatrale prin Moldova, sub direcţiunea doamnei Fani Tardini.
        Această societate de| artişti fu adusă, sub garanţie de abonament, deocamdată pentru douăzeci de reprezentaţii.

 

        Prima reprezentaţie avu loc, în 1/13 martie 1864, în sala teatrală din hotelul „Moldova”. S-a jucat „Radu Calomfirescu”, dramă cu cântece, în patru acte, şi un spectacol, de I. Dumitrescu. Sala era ticsită de public român; nu lipseau nici ţăranii, nici şcolarii; se luaseră de mai înainte dispoziţii pentru aceasta. Toţi aşteptau cu nerăbdare ridicarea cortinei. Primele accente româneşti, ce au răsunat de pe scenă, au fost cele cuprinse în cântecul:

 

Astăzi, fraţilor români,
ne vedem şi noi stăpâni
pe-ale noastre namestii,
ce şedeau mai tot pustii!…
Nu putea bietul român,
de tiranul de păgân,
nici de casă a-şi vedea,
ci soarta îşi blestema…

 

Acum, toţi ne-am uşurat
şi rana ne-am vindecat.
Să trăiască, să trăiască
cel cu chica oltenească!
Aşa noi, toţi, să strigăm
şi credinţă să urăm
prinţului Mihai Viteazul,
cel ce ne-a tăiat necazul!

 

        Acest cântec, executat într-un mod admirabil, de către un cor numeros, a electrizat şi a fermecat publicul român. Nu se sfârşise bine prima strofă, şi publicul, răpit de o însufleţire indescriptibilă, izbucni în aplauze şi strigăte de „bravo!” şi de „trăiască!”, de se cutremurau pereţii şi socoteai că are să se prăbuşească sala de atât zgomot! Nicicând nu se văzuse atâta entuziasm! Puţinii străini prezenţi şedeau uimiţi, nedându-şi bine seama de cauza acestei însufleţiri supreme. Abia mai pe urmă, după reprezentaţie, cunoscură însemnătatea cântecului şi a dramei întregi, şi de aceea nu s-a mai permis, de către poliţie, repetare ei, cu toată stăruinţa comitetului aranjator!

 

        În stagiunea aceasta, de la 1/13 martie, până la 15/27 martie 1864, se reprezentară, spre deplina mulţumire a publicului român şi spre uimirea celui străin, treizeci şi trei de compoziţii teatrale diferite, dintre care numai şapte erau traduceri din limba franţuzească, şi anume: „Grabrina sau Camera leagănului”, traducere de A. Poienariu; „Cine vrea, poate”, traducere de D. Stăncescu; „Omul care-şi ucide femeia”, traducere de Pop; „Doi procopsiţi” şi „Idiotul sau Suteraneli”, de Elsberg, traducere de D. Mihălescu; „Onoarea franceză sau George şi Maria”, traducere de D. Grigorescu; şi „Bărbierul din Sevilia”, traducere de C. Caragiali, pe când toate celelalte, în număr de douăzeci şi şase, erau compoziţii naţionale româneşti, de tot originale sau nimerite imitaţii, şi anume: de I. Dumitrescu: „Radu Calomfirescul”; de M. Milo: „Baba Hârca”, „Un trântor cât zece”, „Tuzul Calicul”, „Însurăţeii”; de V. Alecsandri: „Chiriţa în Iaşi”, „Iaşii în carnaval”, „Doi morţi vii”, „Herşcu”, „Scara Mâţii”, „Corbul român”, „Piatra din casă”; de C. Negruţi: „Doi ţărani şi cinci cârlani”; de M. Pascali: „Învierea Babei Hârca”, „Viitorul României”; de E. Carada: „Munteanul”, „Urâta satului”, „Cimpoiul Dracului”; de D. Anestin: „Iancu Jiianul, căpitan de haiduci”; de D. Mihălescu: „Doi soldaţi români”; de D. Miclescu: „Fata cojocarului”; de D. Porfiriu: „Soldatul şi plăieşul”; de I. Lacea: „Borgoan Vodă”; de Penescu: „Fătul Haiducul”; de Halepliu: „Săracul cinstit”; şi, în fine, cu autor nenumit, „Hoţul şi fanaragiul”.

 

        Dintre spectacolele originale, şapta au fost repetate, iar dintre cele traduse, numai două. Pe lângă cele douăzeci de reprezentaţii în abonament, s-au mai dat încă cinci reprezentări, în beneficiu unor actori din trupa românească, şi două în beneficiul unor actori dintr-o trupă nemţească-poloneză, care era, pe timpul acela, în Cernăuţi şi căreia îi mergea foarte rău.

 

 

Teatru nemţesc-polonez în Cernăuţi

 

        Până în deceniul al şaptelea al acestui secol, funcţionarii administrativi şi judiciari, precum şi profesorii de prin şcolile secundare din Bucovina erau mai toţi străini: nemţi, poloni şi cehi. Spre a procura acestora distracţii intelectuale şi spre a arăta românilor indigeni superioritatea lor culturală şi iscusinţa graiului lor, veneau, din când în când, actori nemţi şi poloni şi dădeau , în Cernăuţi, reprezentări teatrale. Când nu participau românii şi evreii la ele, sala era mai goală şi venitul insuficient pentru acoperirea cheltuielilor actorilor; le mergea, deci, foarte rău şi actorii se reîntorcea, adeseori, în patrie, lăsând datorii neachitate în urma lor.

 

        O trupă de aceasta era în Cernăuţi şi pe timpul primei stagiuni teatrale româneşti. Românii aveau, acum, teatru propriu; deci nu frecventară reprezentaţiile actorilor străini; evreii, de regulă, încă nu prea participau la ele.
        În marea lor strâmtorare bănească, bieţii actori interveniră pe lângă Comitetul Teatral Român, ca să se permită actorilor români cooperarea lor pentru două spectacole de binefacere în favoarea teatrului nemţesc-polonez.

 

        Românii, nobili şi generoşi din fire, cu plăcere se învoiră la aceasta, şi beneficiile cerute se şi deteră, în 18 şi 25 mai 1864.
        Această pornire firească a Românilor însă n-a găsit imitare printre aceia care s-au aşezat printre ei, în decursul timpului. Cu părere de rău, trebuie să observ, aici, că, mai târziu, aproape tot publicul străin s-a ferit, cu ostentaţie, de a participa la reprezentaţiile teatrale şi la concertele româneşti, ce se aranjau, din când în când; nu voiau să contribuie cu obolul lor la astfel de întreprinderi culturale româneşti; parcă se temeau ca să nu străbată în sufletul lor accentele armonioase ale graiului şi ale muzicii româneşti şi să-i predispună la mai bune simţăminte faţă de Români!

 

 

A doua stagiune teatrală românească în Cernăuţi

 

        În decursul reprezentaţiilor teatrale din prima stagiune, publicul român gustase atâtea plăceri sufleteşti şi era atât de încântat de succesul lor strălucit, încât nu se uita la nevoile şi strâmtorările zilnice, ci, cu voie bună şi cu grăbire, a cerut consimţământul actorilor români, de sub direcţiunea doamnei Fani Tardini, pentru o a doua stagiune, acordându-le un abonament îmbelşugat pentru patruzeci de reprezentaţii, pe lângă şapte cu beneficiari.

 

        Această stagiune a început în 2/14 noiembrie 1864 şi a durat până în 9/21 martie 1865. În decursul ei, s-au reprezentat peste cincizeci şi opt de spectacole diferite (numărul lor exact nu-l pot pune, fiindcă îmi lipsesc şase din cele 47 de afişe); s-au cântat, mai de multe ori, printre acte şi printre reprezentaţii, cântece naţionale şi s-a executat şi danţul „Românul”.

 

        Spre a da cântecelor şi melodiilor naţionale o mai mare splendoare, pentru executarea lor fu angajată o trupă aleasă de lăutari din Moldova, sub conducerea fraţilor Lemeş. Această trupă, la cererea publicului, prinse a concerta şi prin grădinile şi prin restaurantele publice. Şi de astă dată a rămas publicul român pe deplin mulţumit şi mândru de arta actorilor, iar publicul străin se minună, în tăcere, de mersul atât de bun al teatrului românesc, şi prinse a nu prea veni la el; se putea uşor observa că nu-i era cam pe plac succesul!
        Efectul ce l-au avut reprezentaţiile teatrale asupra publicului român şi străin, valoarea artistică a actorilor, precum şi sacrificiile aduse de români, cu însufleţire, le-a arătat neuitatul Alecu Hurmuzachi, în două articole, publicate în „Foaia Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina”, anul I, pp. 59-70 şi 100-106.

        De astă dată, spectacolele reprezentate au fost pe câte originale cam pe atâtea şi traduceri din franţuzeşte şi din nemţeşte. Printre cele originale, s-a repetat vreo două din stagiunea trecută, adăogându-se, ca noutăţi, de la Vasile Alecsandri: „Nunta ţărănească”, „Cinel cinel” şi „Chir Zuliaridi”; de la Matei Milo: „Doi feţi logofeţi”; de la Ion Dumitrescu: „Smărăndiţa sau fata pândarului” şi „Logofătul satului”; de la I. Maniu: „Bătălia de la Călugăreni”; de la D. Răduleanu: „Voicu Plugarul”; de la P. Grădişteanu: „Umbra lui Mihai Viteazul”; de la N. Istrati: „Arderea târgului Baia”; de la I. Lacea, în cooperare cu mine: „Moartea fraţilor Costineşti”; şi de la nişte autori necunoscuţi mie: „Bătaia orbilor”, comedie naţională într-un act; „Ţurel sau Tunsul Haiducul”, comedie cu cântece, în două acte, şi „Balul mascat”, comedie naţională într-un act, cu cântece.

        Spectacolele traduse, afară de vreo trei-patru, au fost toate jucate pentru întâiaşi dată.

 

 

Divergenţă de opinii în comitetul teatral

 

        Unii tineri din acest comitet apărau, cu insistenţă, opinia ca să se recomande actorilor, spre reprezentare, cât cu putinţă, numai spectacole naţionale sau naţionalizate, căci, numai prin acestea credeau ei că-şi vor ajunge scopul ce îl urmăreau.
        Ceilalţi membri, însă, drept că recunoşteau îndreptăţirea acestei idei, dar opuneau lipsa de spectacole naţionale ajungătoare, potrivite şi cu înscenare uşoară şi ieftină; că ar fi de considerat şi publicul străin, care nu prea ştie româneşte şi care ar dori să vină la teatru, spre a vedea şi admira arta, iar nu spre a se însufleţi sau spre a lua învăţături din conţinutul scrierilor teatrale româneşti; şi, în fine, că trebuie să dăm şi actorilor ocaziunea de a-şi arăta talentul şi arta de care dispun, ceea ce o pot face numai la reprezentarea unor spectacole clasice, traduse, superioare celor existente româneşti. Obiecţia că noi am avea datoria să ne ocupăm numai de interesele noastre culturale, că scrierile teatrale străine, oricât de alese ar fi ele după formă şi conţinut, nu află destulă pricepere şi viu interes pentru publicul mare român, pentru care, în prima linie, este adus şi susţinut teatrul, şi că actorii, şi în spectacole naţionale, îşi pot dezveli talentul şi arta, n-a fost determinantă pentru majoritatea membrilor, care aveau ca scop şi oarecare strălucire şi fală înaintea străinilor, şi care urmăreau mai multă universalizare în idei şi simţăminte chiar la publicul minor.

 

        Aceasta a fost cauza că, în stagiunea aceasta şi în aceea din 1869, scrierile teatrale reprezentate au fost cam pe jumătate originale, şi pe jumătate traduse.

 

 

Mihail Pascali în Cernăuţi

 

        Anul 1865 n-a fost mănos; în anul 1866 au bântuit în ţară holera şi lingoarea, urmate de foamete şi scumpete. Sub astfel de împrejurări triste, membrii din dirigenţa Societăţii Culturale şi Literare din Bucovina se văzură necesitaţi a renunţa la invitarea, pe mai departe, a trupei teatrale. Intrase o pauză de reculegere.

 

        Prin iunie 1868, îşi manifestase, prin Vasile Alecsandri, celebrul autor dramatic, Matei Milo dorinţa de a veni, pe la Sâmpetru, la Cernăuţi, spre a da, acolo, vreo şase reprezentaţii. Chiar pentru aceste puţine reprezentaţii, din cauza vremilor grele, cu toată stăruinţa membrilor din dirigenţa Societăţii Culturale şi literare, n-a fost cu putinţă a asigura, la publicul teatral, un abonament cuviincios pentru un artist de meritele lui Matei Milo. De aceea, se însărcină maestrul în condei, Alecu Hurmuzachi, de a scrie şi publica, în „Foaia Societăţii” (IV. pp. 171-173), un articol elogios la adresa luí Matei Milo, punând în vedere, pe de-o parte, bucuria şi dorinţa românilor de a-l saluta în mijlocul lor şi de a-l admira în arta lui, iar pe de altă parte, greutăţile împreunate cu împlinirea acestei dorinţe. Milo a priceput şi n-a venit, cu astă dată!

 

        În anul 1869, îşi manifestă, de timpuriu, artistul Mihail Pascali plăcerea de a veni şi a da, în Cernăuţi, câteva reprezentaţii. Membrii din dirigenţa Societăţii Culturale şi Literare, găsind împrejurările ceva mai favorabile decât în anii trecuţi, se grăbiră a-l invita, pe timpul Sâmpetrului, şi a-i asigura un abonament cuviincios pentru zece reprezentaţii.

 

        Mihail Pascali era artist dramatic în toată puterea cuvântului şi numai în această calitate dorea ca să se înfăţişeze publicului. Din această cauză, interveni, pe lângă comitetul Societăţii, ca, în înştiinţarea ce se va face publicului despre sosirea sa, să se publice şi următoarele:
        „Artele şi ştiinţele nu sunt locale; ele nu se adresează unui individ, unui popor, unei ţări; ele, ca şi viaţa, ca şi lumina, sunt generale, sunt universale. Oriunde este viaţă, oriunde este inimă şi inteligenţă, artele şi ştiinţele îşi găsesc centrul lor de dezvoltare”.

        Cu aceste cuvinte, artistul Pascali şi Societatea se adresară publicul din acest oraş, din această ţară. Ca artist, el speră să procure o delectare preţioasă inimilor culte şi un serviciu important dezvoltării intelectuale. Ca artist român, el cearcă să arate consângenilor săi ce preţios lucru este cultivarea artelor pentru popor şi să se dovedească şi celorlalte popoare că şi Românii doresc, iubesc şi se ocupă, ca toate naţiunile culte, de arte şi de ştiinţă, singura cale care conduce pe o naţiune la stimă, la respectul general şi la prosperitate.

        Repertoriul ce se va juca se compune din cele mai mari capodopere dramatice, jucate pe toate teatrele imperiale şi regale din Europa; care au avut aprobarea Europei întregi şi onoarea de a fi vizitate de toate capetele încoronate. Cât pentru repertoriul naţional, el se va compune din operele cele mai alese, mai meritorii şi mai demne ale celor mai re¬numiţi autori români”.
Stagiunea a durat de la 3/17 iulie, până la 20. iulie / 1 august 1869, în decursul căreia s-au reprezentat următoarele opere dramatice: 1. „Supliciul unei femei”, dramă în trei acte, de E. de Girandin; 2. „Odă la Elisa”, comedie într-un act, de V. A. Urechia; „Gură căscată”, canţonetă de Vasile Alecsandri; „Doi sfioşi”, comedie într-un act, de C. Bălănescu; 3. „Ştrengarul din Paris”, comedie în două acte; 4. „Domnia slugilor”, comedie în trei acte, cu cântece; 5. „Mihai Bravul, după bătălia de la Călugăreni”, tablou naţional, de Dimitrie Bolintineanul şi M. Pascali; „Procopsiţii”, comedie cu cântece, într-un act; „Piatra din casă”, comedie într-un act, de Vasile Alecsandri; 6. „Femeile limbute”, comedie în trei acte, tradusă de Pascali; „Idel Roşca, gardist naţional din Iaşi”, canţonetă de T. Boian; 7. „Vasile Lupul, domnul Moldovei”, dramă naţională în trei acte, de Mihail Pascali; 8. (îmi lipseşte afişul); 9. „Nebunia şi durerea”, dramă într-un act; „Nevasta trebuie să-şi urmeze bărbatul”, comedie într-un act, tradusă de Mihail Pascali; iar ca beneficiu: „Domnul încurcă tot”, comedie în trei acte, de M. Pascali; 10. „Amicii falşi”, comedie în patru acte, de V. Sardou.

        Drept recunoştinţă pentru strălucitul succes, Mihail Pascali a căpătat, de la publicul român, o cunună de frunze de laur, în argint.

 

 

Fani Tardini, a treia oară în Cernăuţi

 

        Căzându-i publicului român prea greu angajarea unei trupe teatrale pe timp mai îndelungat, ca în anii 1864 şi 1865, şi nevoind, totuşi, a se abate din direcţiunea apucată, fiind evidentă înrâurirea binefăcătoare a unui teatru bine aranjat, a chemat, în primăvara anului 1870, din nou pe doamna Fani Tardini, pentru opt reprezentaţii în abonament. Acestea s-au dat în lunile aprilie şi mai, cu opere dramatice mai mult naţionale.

 

 

Matei Milo, în Cernăuţi

 

        Cu mare bucurie a primit, în primăvara anului 1871, comitetul Societăţii Culturale şi Literare vestea, că întemeietorul teatrului românesc, acela care, călcând în picioare prejudecăţile stării sale, a îmbrăţişat, din toată inima, pentru întreaga sa viaţă, cariera dramatică, artistul Matei Milo, s-a dat înduplecat să vină la Cernăuţi, spre a da, acolo, „un şir de reprezentaţiuni româneşti, pe timpul pe cât mult stimabilul public va binevoi a-şi da concursul său”. S-a făcut, îndată, un abonament pentru zece reprezentaţii, anunţându-se că repertoriul va fi „compus din piese cu adevărat naţionale, cu melodii şi coruri din muzica poporală română”.

 

        Aceste zece reprezentaţii, dimpreună cu două spectacole de beneficiu, s-au dat de la 27 iunie / 9 iulie, până în 13/25 iulie 1871.

 

        Operele teatrale ce s-au reprezentat au fost: 1. „Ciobanul român”, canţonetă naţională, de Matei Milo; „Milo director sau Mania posturilor”, vodevil de Vasile Alecsandri; „Paracliserul sau Florin şi Florica”, vodevil de Vasile Alecsandri; 2. „Prăpăstiile Bucureştilor”, comedie în trei acte, cu trei tablouri, de Matei Milo; 3. „Paraponisitul”, canţonetă comică de Vasile Alecsandri; „Fermecătoarea”, vodevil naţional, în două acte, de E. Carada; 4. „Corbul român”, vodevil naţional, de Vasile Alecsandri; „Chira Nastasica sau Mania pensiilor”, canţonetă comică, de Vasile Alecsandri; „Cinel-cinel”, vodevil într-un act, de V. Alecsandri; 5. „Baba Hârca”, operetă în două acte, cu un tablou, de Matei Milo; 6. „Soldaţii români”, vodevil naţional, într-un act; „Paraponisitul”, canţonetă de V. Alecsandri; „Chir Zuliaridi”, comedie în un act, de V. Alecsandri; „De-aş fi, iubită, gingaşa floare”, cântec de V. Alecsandri; 7. „Omul care-şi ucide femeia”, comedie în două acte, tradusă de M. Milo; „Chira Nastasica”, canţonetă de V. Alecsandri; iar ca beneficiu: „Muma din popor”, comedie în trei acte, tradusă de M. Milo; „Cucoana Chiriţa, la Paris”, canţonetă de V. Alecsandri; „Am spus florilor frumoase”, poezie de D. Petrino, muzica de Flechtenmacher; 8. „Trântorul sau Educaţiunea străină”, vodevil în un act, de M. Milo; „Paracliserul sau Florin şi Florica”, vodevil de V. Alecsandri; 9. „Nunta ţărănească”, vodevil naţional, într-un act, de V. Alecsandri; „Pricopsiţii”, comedie într-un act, de M. Milo; „Cucoana Chiriţa, la Paris”, canţonetă de V. Alecsandri; iar ca beneficiu: „Barbu Lăutarul”, canţonetă de V. Alecsandri; „Muza de la Burdujeni”, comedie într-un act de C. Negruţi; „Poetul romantic”; 10. „S-a pus în slujbă Parapo¬nisitul”, canţonetă de M. Milo; „Boierii şi ţăranii”, operetă naţională, în două acte, de Matei Milo.

 

        Publicul a rămas încântat de poznăşiile artistului Matei Milo şi l-a încununat cu o cunună de laur, lucrată în argint.

        De aici, înainte, a întrat o pauză în reprezentaţiunile teatrale româneşti, din cauza prea marii încordări băneşti a publicului şi a unor zâzanii, vârâte, printre diligenţii culturii naţionale, de către nişte înrâurinţe necurate şi rivalităţi neîndreptăţite!

 

 

Petreceri naţionale

 

        Până după anul 1860, românii bucovineni n-aveau alte petreceri naţionale decât nunţile, cumătriile, colocăriile, hramurile sau rugile, zilele onomastice, vergelurile şi horele săteşti.
Vergelurile (de la verigă, verigei, vergel, tot atât ca şi cerc şi ciclu) erau nişte strânsuri de flăcăi şi fete mari, făcute toamna şi pe la începutul câşlegilor de iarnă, în case private, cu scopul de a se deprinde tinerii în dansuri, în cântatul colindelor şi în urări la nunţi. La unele din aceste vergeluri aduceau participanţii mâncăruri şi băuturi.

 

        Horele săteşti erau curate strânsuri de joc, făcute de către tineret, mai ales vara şi toamna, înaintea bisericii, la fântâna publică din sat, la crâşmă şi, mai rareori, la vreo casă privată. La acestea veneau şi bătrâni, dar mai mult ca privighetori ai copiilor, decât spre a petrece ei înşişi.
Hramurile sau rugile erau, la poporul de jos, curate ospeţe, în amintirea familianţilor răposaţi; la clasele mai superioare, însă, se introduse şi petrecerea cu muzică şi jocuri.

 

        Curate petreceri familiare, împreunate numai cu ospeţe, erau cumătriile şi colocăriile. La serbarea zilelor onomastice şi la nunţi, întâmpinai de toate: ospăţ, muzică, cântece şi jocuri.
        După ce se înmulţiseră tinerii cu studii mai superioare, nu se îndestulară, la astfel de petreceri, numai cu ospăţul, cu jocul cărţilor şi cu dansurile, ci introduseră la ele, pe încetul, cântece patriotice şi naţionale, executate în coruri improvizate, precum şi urări sau toasturi.

        Un pas înainte în numărul şi în modul petrecerilor naţionale s-a făcut în anul 1862, cu introducerea aşa numitelor excursiuni maiale, aranjate de studenţii gimnazişti români din Cernăuţi, mai întâi numai pentru ei, mai apoi, însă, şi pentru publicul român din oraş şi din împrejurime.
        La aceste excursiuni, erau cântările şi declamările patriotice şi naţionale lucrul principal; jocurile, când se puteau, şi gustărica de întărire veneau în linia a doua şi a treia. O excursiune de aceasta este descrisă în „Foaia Societăţii”, anul IV, 1868, pp. 179-183.

        Primul bal public românesc s-a dat, de tinerii boieri, în 6/18 Faur 1868. A fost de o eleganţă rară şi de o splendoare nemaipomenită şi a lăsat o impresie din cele mai plăcute, deşi unele familii boiereşti se prea încordaseră cu spesele pentru toaletă. El a fost de bun augur, căci a rămas ca model pentru balurile ulterioare româneşti şi, mai ales, pentru balul românesc, dat, mai târziu, în fiecare an, de către studenţii universitari din Cernăuţi.

 

        Primul concert românesc a fost acela dat, în folosul „Fundaţiei Pumnulene”, în 15/27 ianuarie 1869, în sala ospătăriee „La mielul de aur”, din iniţiativa studenţilor gimnazişti români din Cernăuţi.

        La acest concert, s-au executat: 1. „Un prolog”, compus şi rostit de Dimitrie Petrino; 2. „Concert mare în A-moale pentru clavir”, compus de Hummel şi executat de domnişoara E. Emery şi de frate-său, Victor; 3. „Reînturnarea în patrie”, poezie de A. Pelimon, muzică de Flechtenmacher, cântată de studentul octavan N. Manastirschi; 4. „Sonată pentru violină şi clavir”, de Mozart, executată de L. Koffler şi Victor Stârcea; 5. „Ceasul rău”, poezie de Vasile Alecsandri, muzica de Ipolit Vorobchievici, cântată de corul studenţilor gimnazişti români; 6. „Preludiu”, de Chopin, şi „Mazurca”, de Carol Miculi, executate pe clavir de doamna Isabela Flondor; 7. „Limba română”, poezie de George Sion, muzica de Isidor Vorobchievici, cântată de corul studenţilor români; 8. „Elegia Nonnia”, muzica de I. Milan, şi „Un cântec naţional român”, executate pe clavir de domnişoara Eugenia Zotta; 9. „Allnächtlich im Traume”, poezie de Geibel, muzica de F. Mendelsohn, şi „Lotosblume“, poezie de H. Heine, muzica de Schuman, cântate de doamna Isabela Flondor, cu acompaniament propriu pe clavir; 10, „Legenda”, de H. Wieniawski, şi „Arie românească”, de E. Singer, executate cu violina şi pe clavir de L. Koffler şi Victor Stârcea; şi 11. „De dulce suvenire inima mea bate”, poezie de V. Alecsandri; „Hai, copilă, sus, pe munte!”, din canţoneta „Munteanul”, de E. Carada; „De-aş fi, iubită, gingaşa floare”, „Hora Unirii”, toate cântate de doamna Isabela Flondor, cu acompaniament propriu la clavir. O dare de seamă despre acest concert s-a făcut în „Foaia Societăţii”, anul V, pp. 30-34.

 

        Tot pentru mărirea capitalului „Funfaţiei Pumnulene”, s-au dat si „Serate muzicale declamatoare”. Dintre acestea, citez, aici, programul Seratei, angajată de studenţii gimnazişti români, în 2/14 Faur 1871, în localul Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina.
Iată-l: „Dulce Bucovină”, poezie de Vasile Alecsandri, muzica de I. Vorobchievici, cântată de corul studenţesc; 2. „Sentinela română”, de V. Alecsandri, declamată de septimanul George Giurgiuvan; 3. „Vals briliant”, de Ch. B. Lysberg, executat pe pian de domnişoara Sofia Pitei şi de Calousec; 4. „Tânguinţa tradiţională”, declamată de domnişoara Ana Giurgiuvan; 5. „Noapte de vară”, de Iosif Vulcan, muzica de Ipolit Vorobchievici, cântată de corul studenţesc; 6. „Buciumul şi Fluierul”, de D. Bolintineanul, declamată de octavanii At. Tarnavschi şi At. Pridie; 7. „Stelele”, de V. A. Urechia, muzică de A. Flechtenmacher, şi „Cântec ostăşesc”, de E. Carada, muzica de A. Flechtenmacher, cântate de Nicanor Macoveí, cu acompaniament pe clavir de C. Krzesniowski, ambii octavani; şi 8. „Barcarola”, de V. Alecsandri, muzica de I. Vorobchievici, cântată de corul studenţesc.

 

 

O horă

 

        La una din regulatele excursiuní maiale cu şcolarii gimnazişti în păduricea Horecií, s-a fost adunat, ca la ordin, o mulţime de oameni, bărbaţi şi femei din toate clasele sociale, din oraş şi din împrejurime. Erau de faţă, într-o rotundă din pădurice, preoţi, funcţionari, neguţători, câteva familii boiereşti, ca Hurmuzachi, Petrino, Stârcea, Costin, şi, pe împrejur, ţărani şi ţărance. 

         Şcolarii au ţinut cuvântări ocazionale, au cântat în cor mai multe cântece şi au declamat mai multe poezii patriotice şi naţionale; au prins şi a juca, la sunetul melodiilor furnicătoare, executate de nişte lăutari iscusiţi. Însufleţirea era generală; plăcerea şi bucuria străluceau din feţele tuturora.
        Culmea însufleţirii, însă, se atinse atunci când, la una din hore, se sculară, mai întâi, fraţii Hurmuzachi, George şi Alecu, şi invitară la joc nişte doamne din clasa mijlocie, şi-mi spuseră, în taină, ca să invităm la joc şi pe boieriţele prezente, şi să luăm şi ţărani şi ţărance; şi aşa s-a încins o horă cu adevărat românească, de înfrăţire şi unionistă. S-a intonat cântecul:

 

„Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inima română,
Să-nvârtim hora frăţiei
Pe pământul României!”.

 

        Răsuna armonios păduricea, la melodia acestui cântec, şi pământul de sub picioarele jucăuşilor sălta de viaţă primăvărie, simţindu-se netezit de atâtea fiinţe drăgălaşe şi drăgăstoase!
În însufleţirea mea, îmi părea că văd, în juru-mi, toate păturile sociale unite între olaltă, spre cooperare comună, armonică, pentru prosperarea în¬tregului corp naţional, numit popor român.
        Locul unde ne aflam îmi venea ca o grădină plină de pomi roditori, cu poame alese şi coapte.
De aici, înainte, păturile sociale româneşti, atât de marcat separate unelo de altele, până atunci, prinseră, şi în viaţa socială, a se apropia unele de altele tot din ce în ce mai tare şi mai fără sfială, fără însă de a fi ajuns, până acum, la o fuzionare deplină, din cauza diferenţei culturii, a vederilor sociale şi a mijloacelor de trai.

 

 

Teatru, concerte, serate muzicale declamatoare, prelegeri

 

        Ca şi în celelalte două răstimpuri precedente, aşa şi-ntr-acesta, pe lângă catedra şcolii, pe lângă amvonul bisericii, pe lângă tribuna parlamentului şi vocea ziaristicii, s-a mai întrebuinţat încă şi scena artei, spre a înrâuri, cu efect, asupra straturilor culturale, în sens naţional şi umanitar, la românii bucovineni. Adaug, însă, îndată, că, de acest mijloc nu s-au putut folosi diligenţii culturii naţionale în acea măsură, în care ar fi fost de dorit, căci neajunsurile erau multiple şi felurite, iar piedicile numeroase şi puternice. Dar unde puterile lipsesc, de lăudat este măcar buna voinţă,

 

        În iunie 1875, veniră la Cernăuţi baritonul Toader Popescul şi artistul dramatic Constantin Dimitriade, spre a desfăta publicul român cu nişte serate muzicale declamatoare, scânteindu-i cugetările şi încălzindu-l cu simţămintele, între altele, din „Cei doi Foscari”, de Verdi, din „Dan, căpitan de plai”, de V. Alecsandri, din „Dorul”, de A. Blaremberg, din „Concertul din luncă”, de V. Alecsandri, din „Puritanii”, de Bellini, din „Vara, la ţară”, de Depărăţeanu etc.

 

        În Faur 1880, dete şi artistul I. C. Lugoşanul, spre deplina mulţumire a publicului român, nişte reprezentaţii, ca: „Revista artistului român”, episod cu cântece, de Pantasi Ghica; „Olteanul”, episod naţional, cu doine şi hore; „Domnul Strusberg”, cântecel de Dr. Ianov; „Cucoana Chiriţa, în Paris”, cântecel cu danţ, de V. Alecsandri, etc.

 

        În anul 1881, la iniţiativa mai multor amatori de muzică, având în frunte pe procurorul substitut, pe cav. Leon Goian, se înfiinţa, sub numele de „Armonia”, o „societate pentru cultivarea şi răspândirea muzicii naţionale, bisericeşti şi lumeşti, în Bucovina”. Activitatea acestei Societăţi a fost, dintru început, destul de mănoasă; ea ţinea, cu membrii săi, exerciţii muzicale regulate şi se producea, din când în când, înaintea publicului cu deplin succes. Ea îşi publica, în fiecare an, dări de seamă despre activitatea sa şi tipări, încă în cinci cărticele, o „Liturghie” şi 18 coruri bărbăteşti.

 

        Din anul 1883, înainte, a prins a da şi reprezentaţii teatrale cu diletanţi, precum şi serate muzicale, cu danţ, Reprezentaţiile teatrale din 21 noiembrie 1883 şi din 13 ianuarie 1884 (stil vechi), precum şi Se¬rata muzicală din 23 ianuarie 1884 (stil vechi) reuşiră atât de minunat, încât diletanţii se deciseră ca, de la toamnă, înainte, să dea, chiar cu abonament, mai multe reprezentaţii teatrale, una după alta. Aceste reprezentaţii începură în 5/17 octombrie 1884 şi continuară până în 4/16 aprilie 1885.

 

        Printre diletanţi, erau unii cari îşi jucau rolurile aşa de bine, ca şi nişte artişti de profesie. La unii se manifestau chiar aplecări puternice spre arta teatrală. Se spera, deci, că se va putea încuiba şi întemeia, în Cernăuţi, cu puteri proprii, un teatru naţional românesc.

 

        La iniţiativa arhiepiscopului şi mitropolitului Dr. Silvestru Morariu-Andrievici, s-a dat expresie acestei speranţe, prin aceea că mai mulţi bărbaţi, prin o subscripţie voluntară, asigurară, în anul 1885, Societăţii „Armonica”, pe trei ani, un venit anual extraordinar de 1.112 florini v. a . pentru urmărirea scopurilor ei. Ne legănam, acum, în visuri plăcute şi dulci. Dar… rar când îşi vede omul visurile cu ochii!

 

        Încă în decursul anului 1885, fu înaintat, la gradul de procuror, preşedintele „Armoniei”, cav. Leon Goian, şi, prin aceasta, necesitat să se stramute la Tribunalul din Suceava. Preşedinţia şi diregerea Societăţii încăpu, acum, pe alte mâini, mai puţin abile şi mai puţin devotate cu însufleţire realizăriì scopurilor ei. Subvenţiunea ce o avea deştepta, printre membrii executivi ai reprezentaţiilor, şi mai alte doruri decât facilitarea cultului artei. Aceştia prinseră a simţi, tot din ce în ce mai tare, că în ei predomneşte mai puternic calitatea de om lumeţ, decât aceea de artist cu idealuri înalte, şi începură a se purta în consecinţă. Activitatea ar¬tistică a „Armoniei” scăzu.
În anul 1886, s-au dat numai un concert vocal, o serată muzicală declamatoare şi o reprezentaţie teatrală; asemenea şi în anul 1887. În anul 1888, s-a dat numai o reprezentaţie teatrală şi, în anul 1889, numai o serată muzicală, într-o grădină publică. De aici, înainte, „armonienii” se dezarmonizaseră cu desăvârşire şi vocea lor sonoră răguşi şi nu se mai auzi, din anul 1890, până spre 1893.
        Acum, îşi alese „Armonia” alt comitet, prinse a ţine, din nou, exerciţii musicale mai regulate, cu membrii săi, dete un concert, în 8 mai 1894 st. n., într-o grădină publică; în 6/18 Faur 1895 şi în 4/16 Faur 1896, câte o serată muzicală cu dans şi, apoi, îşi mărgini activitatea şubredă mai mult la cântări corale, în biserica catedrală, cu ocaziunea unor liturghii mai sărbătoreşti.

 

        Pe lângă „Armonia” şi din membri de ai ei se ramifică, în anul 1891, altă societate, sub numele de „Psaltul”, cu tendinţa de a întruni în sânul său pe toţi cântăreţii bisericeşti şi de a-i face să se manifeste ca corporaţiune socială. Această Societate dete, sub conducerea artistică a juristului cântăreţ Victor Vasilescu, câte un concert bine reuşit, în 21 decembrie 1891 şi în 10 aprilie 1892; îşi schimbă, apoi, numele de „Psaltul” cu acela de „Lumina”, dete un concert în 11 iulie 1892, altul în 22 decembrie 1892, şi, apoi, din anul 1895, înainte, încă şi serate muzicale cu dans.

 

        Cu scopuri de binefacere se mai deteră, de către diletanţi, reprezentaţii teatrale, de regulă împreunate cu dans, în Câmpulung, în 23 Faur 1887, în Rădăuţi, de către „Şcoala Română”, în 22 ianuarie 1892, în Suceava, în 6 iulie 1892, în 6 iulie 1894, în 6 iulie 1895 etc., în Storojineţ, în 3/15 ianuarie 1893 şi în 11 Faur 1895, şi în Siret, în 9 decembrie 1893.

        De pe la confraţii noştri, de prin celelalte ţări, s-au mai arătat, în câteva rânduri, artişti dramatici şi concertişti.

 

        Renumitul artist dramatic bucureştean, Constantin Notara, s-a decis, în anul 1885, să vină la Cernăuţi, cu mai mulţi artişti, şi a dat acolo, în aplauzele binemeritate ale publicului, şapte reprezentaţii teatrale, din 1/13, până la 10/22 iunie.

 

        În anul 1887, de la 13, până la 28 noiembrie st. v., avură românii cernăuţeni şi de prin împrejurimi plăcerea de a asista la mai multe reprezentaţii teatrale, date de Societatea Dramatică Română „Concordia”, sub conducerea artistică a luí Lachi Chirimescu.

 

        De la Teatrul Naţional din Craiova încă sosí o trupă de artişti, sub conducerea luí A. L. Bobescu, şi dete, de la 9, până la 28 iunie 1893 st. v., vreo 14 reprezentaţii teatrale, spre deplina mulţumire a puţinului public român asistent, dar nu şi spre a lor, căci neromânii se abţineau, cu ostentaţie, de la ele.

 

        În octombrie 1893, concertă, în Suceava şi în Cernăuţi, baritonul Traían Mureşan, dară mai mult cu texte nemţeşti şi italieneşti, decât româneşti.

 

        Pe când eu şi, împreună cu mine, încă mulţi alţii, vedeam în reprezentaţiunile teatrale o şcoală de moravuri bune, o educaţiune publică, se află o mulţime destul de considerabilă, pentru care teatrul nu era alta decât o variare în ocupaţiuni şi o distragere senzuală, dacă nu chiar o stimulare a senzualităţii omeneşti. Mai erau şi de aceia care preţuiau si admirau numai abilitatea, arta şi personalitatea actorului, şi treceau cu vederea ideea şi intenţia autorului, precum şi graiul în care se desfăşura spectacolul. Deşi eram, cu aceştia, în deplin acord în ceea ce privea arta, mă deosebíam cumplit de ei în dejudecarea ideii şi a intenţiunii au¬torului, precum şi în alegerea graiului spectacolului. Această divergenţă în apreţuire se manifesta într-un mod neplăcut între mine şi mulţi alţii, mai ales studenţi universitari, pe la finea anului 1892, atunci când direcţiunea Teatrului nemţesc din Cernăuţi, spre a atrage şi pe români la el, invitase, pentru vreo câteva reprezentaţii, pe talentata şi admirata ar¬tistă română Agata Bârsescu, care juca la un teatru din Viena.

        Mulţimea română nu vedea în domnişoară Agata Bârsescu alta, decât pe conaţionala sa şi pe distinsa artistă; eu, însă, pe lângă aceste două calităţi foarte plăcute mie, mai vedeam în ea încă şi pe românul care nu-şi iubeşte îndeajuns patria sa şi neamul său, care numai din ambiţiune şi din ínteres personal le părăseşte, care face cauză comună cu detractorii şi adversarii neamului, şi care se dă întrebuinţat chiar ca unealtă iscusită, spre a împinge, mai cu spor, şi spre a menţine pe conaţionalii săi în direcţiuni culturale greşite şi nepriincioase. Cu toată opunerea mea, domnişoara Agata Bârsescu a fost sărbătorită nu numai de către studenţi, în însufleţirea lor juvenilă, dar şi de către persoane mai bătrâne şi cu înalte trepte sociale!

        De aici, înainte, s-au mai ivit şi alte fenomene, în petrecerile sociale ale tinerimii, care au găsit în mine un adversar neîmpăcat.

        Prelegeri publice încă s-au ţinut, prin mai mulţi ani, de către unii membri ai Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, şi anume, una la adunarea generală a Societăţii, din noiembrie 1880, de I. G. Sbiera; şase, din octombrie 1883, până în martie 1884, adică două de către I. G. Sbiera şi câte una de către domnii: I. Drogli, D. Olinescu, Calistrat Coca şi D. Socolean; patru, în iarna anului 1885, de către domnii: Ilie Nimigean, Miftodiu Luţa, I. Drogli şi C. Coca; trei, în primăvara anului 1886, de domnii: D. Olinescu, D. Socolean şi I. Bumbac; şapte, în primăvara anului 1889, de către domnii I. Bumbac (două), C. Morariu, D. Socolean, Dr. I. Voiuţchi, Is. Ieşeanu şi D. Olinescu; şase, în primăvara anului 1890, de către domnii: Dimitrie Dan, Constantin Morariu (două), Gherasim Buliga, I. Nastasi şi D. Olinescu; şi, în fine, patru, în primăvara anului 1891, de către domnii: Gherasim Buliga, Dimitrie Dan, Grigore Halip şi Niculae Tarasievici.


Mărturia lui Rudolf Gassauer

 

Mărturia lui Rudolf GASSAUER:

 

Gassauer

 

Suceava muzicală de altădată

 

         Chiar şi astăzi, în epoca naţionalismului extrem şi exclusivist, muzica, singură, şi-a păstrat încă rolul de intermediară între popoarele de cultură. De aceea, printre membrii societăţii corale Reuniunea muzicală-dramatică „Ciprian Porumbescu” din Suceava, care, în primul loc al activităţii sale, cultivă, pe lângă cântecul românesc, şi muzica clasică, vezi, alături de români, şi persoane de alte naţionalităţi creştine, din pasiune pentru muzică.

 

Suceava Casa Porumbescu

 

Casa din Suceava, în care a locuit Ciprian Porumbescu

        Acum 70 de ani, însă, adică la 1867, societatea muzicală „Suczawaer Gesangverein” de atunci, potrivit spiritului de liberalism al vremii, înfăţişa o adevărată Austrie în miniatură: armeni, cehi, germani, poloni, români, ruteni şi, „last not least”, câţiva evrei, care, cu toţii împreună, cântau, câteodată, în cor, chiar la liturghia din biserica romano-catolică. Erau reprezentate, de asemenea, şi toate confesiunile, chiar prin conducătorii lor spirituali: preoţi greco-ortodocşi, armeano-orientali, romano-catolici, armeano-catolici, greco-catolici şi luterani; lipseau numai rabinii mozaici şi ulemalele mohamedane, spre deplina completare a mozaicului austriac religios.

Cvartet Porumbescu

 

Orchestra Gimnaziului greco-ortodox din Suceava, format din:

 

El. Poliak, M. Kipper, Gh. Hnidei, Ed. Kreutz, Ciprian Porumbescu

 

        Această societate de cântare s-a constituit la 20 noiemvrie 1867, alegându-şi, la 4 decembrie al aceluiaşi an, primul comitet de conducere. Preşedinte a fost ales Dr. Iosef Marek, directorul Liceului greco-ortodox din Suceava; vicepreşedinte şi totodată dirijorul corului, primul profesor suplinitor român al acestui liceu, Ştefan Nosievici; iar printre membrii comitetului, pe lângă farmacistul român Ilie Botezat, casier, încă doi profesori şi anume: Constantin Andrievici-Morariu, cenzor, şi Iosef Rohrmoser, fără funcţie.

 

        În al şaptelea an al fiinţei sale, Gimnaziul superior greco-ortodox, „noua vatră luminoasă”, cum îl numeşte de curând decedatul şi mult regretatul profesor Dr. Eusebie Popovici, în scrierea sa festivă , pentru jubileul de 75 de ani al liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava, începe şi o rodnică activitate culturală-artistică.

        Este în general ştiut că cehii sunt pasionaţi muzicieni, dar, pe lângă profesorii cehi Dr. Iosef Marek şi Johann Kriz, aparţineau unui popor cu tradiţie şi cultură muzicală şi profesorii germani Iosef Rohrmoser, din Salzburg, Dr. Blasius Knauer, din Stiria, August Klimpfinger şi Marian Nagl.

        Fără îndoială că şi profesorii români împărtăşeau înţelegere şi dragoste de muzică, în aceeaşi măsură ca şi colegii lor de altă naţionalitate, dovadă că sufletul societăţii corale şi unul din cele mai distinse talente muzicale ale Bucovinei a fost românul Ştefan Nosievici.
Prin societatea muzicală, de curând înfiinţată, profesorii, adunaţi din toate colţurile monarhiei austro-ungare, aveau şi posibilitatea de a veni în contact cu sucevenii şi de a cunoaşte, de aproape, viaţa socială suceveană.

        Între membrii activi, figurează următorii profesori ai Liceului greco-ortodox: Ion Beldianu, catihet greco-ortodox, Thomas Dabrowski, catihet romano-catolic, Eugen Dzerowicz, Dimitrie Isopescu (mai târziu, directorul Şcolii Normale din Cernăuţi), Johann Kriz, Ieronim Muntean, Marian Nagl, Iosef Rohrmoser, iar ca membri sprijinitori: profesorii August Klimpfinger, Dr. Blasius Knauer şi Erasmus Neuburg, în frunte cu directorul, Dr. Iosef Marek.

 

        La 6 octomvrie 1868, s-a ales, într-o adunare generală, un comitet nou, în frunte cu coproprietarul satului din Buneşti, Adalbert Berzorad, deoarece directorul liceului, Dr. Iosef Marek, era să fie numit inspector general al învăţământului secundar şi primar din Bucovina; Ştefan Nosievici este, din nou, vicepreşedinte şi conducătorul corului. În comitet, găsim şi pe profesorul Johann Kriz, secretar, dar, de astă dată, pe lângă catihetul Dabrowski, revizor, şi pe profesorul Ieronim Muntean, în calitate de arhivar.

 

        Iată-l, deci şi pe Ieronim Muntean – cine ar fi crezut-o? – cântăreţ! Căci nu ne vine a crede că a primit funcţia de arhivar, fără să fie şi membru activ. Aşa se explică, poate, şi predilecţia lui pentru strigătul polifon, pe care-l sugera şi-l dirija el însuşi în anii când nu mai făcea parte din nici un „Gesangverein”, ca o reminiscenţă subconştientă de intrări precise din „Piratengesang”, de I. Otto, sau din „Tătarul”, de Ştefan Nosievici. Urletul sălbatic nu era numai un „râs homeric”, adică nu se producea numai la lecţiile din Homer, unde prea adesea ori e vorba de râsul zeilor şi de strigătele de luptă ale eroilor, cum crede domnul profesor universitar Dr. V. Gheorghiu, căci chiar domnia sa însuşi mărturiseşte, în articolul său comemorativ , că acest strigăt s-a manifestat la o lecţie din Cicero, „De officiis”, ci acest urlet, spontan şi adesea repetat cu consimţământul tacit al profesorului, era un fel de uşurare sufletească, pe care o îngăduia tomnaticul holtei Muntean tineretului claselor superioare, plin de energie şi ţinut, ore întregi, nemişcat, pe băncile şcolii.

        Directorul filo-român, Dr. Iosef Marek, era şi un adevărat prieten al tineretului. La o agapă colegială a profesorilor Liceului greco-ortodox, în sala hotelului clădit de baronul Capri (Hotelul Langer, de mai târziu), pe la ora 12, noaptea, apare, deodată, corul elevilor, care intonează, pentru profesori, un „Mulţi ani”. Directorul liceului, care era de faţă, nu făcu elevilor nici o observaţie pentru acest gest, la o oră destul de înaintată, ci îi îndemnă, după aceasta, să meargă frumos acasă. Cu acest prilej, l-a impresionat pe director puternicul şi profundul bas al elevului Milia Ferlievici, în aşa măsură, încât a consimţit, chiar în acel moment, ca acest elev să fie cooptat în corul societăţii de cântare.

        Acest bas, care, când răsuna, se cutremurau geamurile ferestrelor, în adevăratul înţeles al cuvântului, i-a fost însă fatal; căci, ca preot, acum, Minai Ferlievici a murit subit, încordându-se tocmai pentru a-şi evidenţia puternicul bas.

        Nu e de mirat felul cum tratau, pe atunci, profesorii pe elevi, căci, răscolind arhiva şcolii, de pe la 1860-1867, găsim, chiar în primele clase ale liceului, flăcăi de câte 20 de ani şi mai bine.

        Societatea de cântare a pornit, imediat după înfiinţarea ei, o activitate intensă, aşa că, după şase luni, la 2 iunie 1868, s-a manifestat cu o producţie muzicală, în păduricea de lângă mănă¬stirea Mitocul-Dragomirnei, având un program vast de 14 cântece.

        Trebuie să fi fost un convoi impozant de rădvane, de caleşti şi de căruţe ţărăneşti, care au dus, spre ctitoria lui Anastasie Crimca, în ziua de 2 iunie 1868, în splendoarea începutului de vară, pe cei 117 membri activi ai societăţii (69 de doamne şi 48 de domni), elita Sucevei, înveştmântaţi toţi în costumele pitoreşti de pe vremea aceea: femeile – cu fuste largi, tip crinolină, iar bărbaţii – în redingotă şi cu jobene pe cap; numai cizmarul Constantin Polonic, în acelaşi timp şi consilier comunal, purta vechiul port moldovenesc: anteriu, încins cu brâu, cu zobon şi cu nădragi largi, băgaţi in cizme de iuht, şi cu basma frumos colorată la grumaz.

        De bună seamă că, alături de membrii societăţii, au luat parte la această excursie şi o mare parte din populaţia Sucevei, la care s-a ataşat o mulţime de lume din Iţcani, fiind tocmai atunci în construcţie linia ferată Lwow-Cernăuţi-Iaşi, ca să asculte prima audiţie muzicală dată de această societate

        În programul festivalului, remarcăm unele cântece, acompaniate, în parte, de taraful lui Grigore Vindireu, care şi el lua parte la excursie, sau de orchestra proprie a societăţii, care se compunea din: Iosef Klement, şeful judecătoriei judeţene, avocatul Dr Iulius Morwitzer, organistul-pianist Anton Valentin, care a fost profesor de muzică al lui Ciprian Porumbescu, renumita pianistă Ludmilla de Zygadlowicz.
Celebrul Vindireu, lăutarul Sucevei, avea un dar muzical aşa de rar, încât prindea orice melodie după auz, cum ne-o confirmă şi doamna Ştefania Antosehek, născuta Berger, care i-a cântat la pian melodii menite să fie executate la concerte cu orchestră, şi pe care el le-a reţinut în memorie dintr-o singură audiţie, cu toate amănuntele de armonie şi de tehnică.

         Iată programa producţiei festive din 2 Iunie 1868:

 

1) „Weihelied” („Cântecul sfinţirii”), cor de Methfessel;
2) „Frühlingsmorgen” („Dimineaţă de primăvară”), cor de H Bönicke;
3) „Frühlingsgruss” („Salut de primăvară”), de Robert Schumann;
4) „Lasst mir den Schlummer” („Lăsaţi-mi somnul”), duet de A. Spät;
5) „Auf die Berge” („Pe dealuri”), în două voci, de Messer.
6) „Herr Ulrich” („Domnul Ulrich”), cântec popular, cor bărbătesc, de Reissmann;
7) Aus „Freischütz”: „Victoria! Der Meister soll leben”,
„Schau dor Herr, mich als König” (Din „Freischütz”: „Victorie, trăiască maestrul” şi „Iată-mă, Doamne, ca rege”), de C. M. Weber, cu acompaniament de orchestră;
8) „Sub o culme”, după melodii naţionale, de Nosievici;
9) „Hier im ird’schen Jammertal” („Aici, în valea plângerii
pământeşti);
10) „Wanderlied” („Cântecul drumeţiei”), de H. Bönicke;
11) „Waldstille” („Linişte de pădure”), cor de Bönicke;
12) „Piratengesang” („Cântecul piraţilor”), cor bărbătesc, de I. Otto;
13) „Pe album”, versuri de Alecsandri, muzică de Ştefan Nosievici;
14) „Waldlust” („Veselie de pădure”), cor de W. Würfel.

 

        De mai mare interes pentru noi, astăzi, este faptul că, pe lângă cântecele nemţeşti, s-au cântat, la acelaşi festival, şi cântece româneşti: „Sub o culme” şi „Pe album”, ambele de Ştefan Nosievici.
Era şi natural să se cânte şi cântece româneşti, fiindcă între membrii activi se găseau o mulţime de români şi Românce, şi anume:

 

Doamnele:

 

Aglaia Isopescu
Rariţa Mitrofanovici
Ripsina Tranen.

 

Domnişoarele:

 

Maria Cerniavschi
Agripina Ferlievici
Eufrosina Comoroşan, mai târziu soţia profesorului I. Flaişer
Caterina Creangă
Alexandra Grigorovici, fiica parohului din Bosanci
Elena Grigorovici, fiica parohului din Bosanci
Elena Lomicovschi, fiica parohului din Vama, atunci catihet la şcoala primară Suceava
Maria Lomicovschi, fiica parohului din Vama, atunci catihet la şcoala primară Suceava
Paulina Lomicovschi, fiica parohului din Vama, atunci catihet la şcoala primară Suceava
Eleonora Mandicevschi
Maria Mandicevschi
Milixima Muntean, nepoata profesorului Ieronim Muntean
Aspasia Nedelcu, mai târziu soţia prof. univ. Ion Gh. Sbiira
Eufrosina de Preda, mai târziu soţia prof. Vasile Bumbac
Eugenia Tarnavschi
Minodora Tarnavschi;

 

Domnii:

 

Constantin Andrievici-Morariu
Ion Beldianu
Ilie Botezat
Iulian Cobilanschi
Cornel Cosovici
Ioan Ferlievici
Mihai Ferlievici
Dimitrie Isopescu
Ieronim Muntean
Ştefan Nosievici.

 

        Iar printre membrii sprijinitori, erau aproape majoritatea români cu dare de mână şi anume:

 

Teoctist Blajevici, arhimandrit la mănăstirea Dragomirna 5 fl.

Vasile Blându, cantor în Bosanci 4 fl.
Vasile Ciupercovici, paroh în Pârteşti 1 ducat aur
Mihai Constantinovici, paroh în Vatra-Dornei 4 fl.
Nicolai Gallin, paroh în Suceava 1 fl.
Iraclie Golembiovschi (tatăl lui Ciprian Porumbescu), paroh în Stupca 4 fl.
Constantin Grigorovici, paroh în Bosanci 4 fl.
Ioan Hostiuc, paroh în Ilişeşti 4 fl
Anania Iacubovici, paroh în Mitocul Dragomirnei 1 fl.
Ioan Mândrilă, paroh în Gura-Humorului 4 fl.
Constantin Polonic, consilier comunal în Suceava 4 fl.
George cavaler de Popovici, mare proprietar în Stroieşti 5 fl.
Iuon cavaler de Popovici, mare proprietar în Stroieşti 5 fl.
Darie Tarnovieţchi, arhimandrit la mănăstirea Sf. Ioan din Suceava 1 ducat aur.

 

        Între aceşti membri sprijinitori români, cei mai mulţi sunt din tagma preoţească, o elocventă dovadă că nu numai boierii şi aristocraţii au ajutat mişcările artistice şi culturale din Bucovina, ci şi preoţimea bucovineană şi-a dat cu drag obolul pentru artă şi cultură. Din sânul ei a ieşit un Ştefan Nosievici şi un Ciprian Porumbescu, doi străluciţi reprezentanţi ai mişcării naţionale şi ai muzicii româneşti din Bucovina.

 

        La 27 iulie 1868, numita societate de cântare a mai dat un concert de grădină (Gartenliedertafel) în Suceava, cu un program, în parte schimbat, de 12 cântece, din care făceau parte, iarăşi, două cântece româneşti, şi anume „Pe album”, care se repeta, şi „Tătarul”, o nouă compoziţie. de acelaşi Ştefan Nosievici.
        S-au cântat, deci, în cuprinsul programului acestui concert de gradină, următoarele cântece:

 

1) „Motette”, de Rink;
2) „Wanderlied”(„Cântecul drumeţului”), de Bönicke;
3) „Gebet” („Rugăciunea”) din „Freischütz”, de Weber, aranjată pentru cinci voci, de L. Erk;
4) „Frühlingslied” („Cântec de primăvară”), cor de Weber;
5) „Abschied der Zugvögel” („Adio al păsărilor călătoare”), cor bărbătesc de Steinhauser, după Mendelsohn-Bartholdy;
6) „Waldstille” („Linişte de pădure”), de Bönicke;
7) „Wie ist doch die Erde so schön!” („Cât de frumos e
pământul!”), de Bönicke;
8) „Tătarul”, text de Alecsandri, muzica de Ştefan Nosievici;
9) „Jägerlied” („Cântec vânătoresc”), cor de F. W. Liebau;
10) „Abschied vom Walde” („Adio pădurii”), cor de H. Esser;
11) „Abendlied” („Cântec de seară”), de C. Greger;
12) „Pe album”, text de Alecsandri, muzica de Ştefan Nosievici.

 

        Producţiunea s-a făcut în aer liber, în grădina lui Gheorghe Antonovici, astăzi proprietatea familiei Isidor Popovici, din nemijlocita apropriere a ruinelor Cetăţii lui Ştefan cel Mare, odinioară grădină voivodală. Acest amănunt nu este lipsit de semnificaţie, în privinţa romantismului acestei societăţi, care, după cum era, se vede, şi spiritul vremii, cânta cu predilecţie în apropierea locurilor istorice: mănăstiri sau ruine înconjurate de poieni romantice şi învăluite de misterul trecutului.
        Aşa se explică plecarea la Dragomirna, cu primul concert, şi tot aşa trebuie să explicăm şi excursia lor, odată, la ruinele Baia (sau la Cetatea Neamţului), conform informatoarei mele, nonagenara doamnă Francisca Popovici, născuta Lintner, nu-şi mai aduce bine aminte unde anume au concertat; ştie bine, însă, că lângă nişte ruine, noaptea, în bătaia luminii de lună plină!

        Veniturile Reuniunii de cântare, în primul ei an de funcţionare, au fost destul de frumoase: şapte ducaţi aur şi 520 florini, 66 cruceri; scăzând din această sumă toate spesele de întreţinere şi de diferite achiziţii de note, mai rămânea încă un plus de 27 florini, un crucer şi şapte ducaţi aur .

La 6 octombrie 1868, s-a ţinut a doua adunare generală anuală, care a hotărât să dea ilustrului conducător al corului, Ştefan Nosievici, pentru anul trecut, o remuneraţie onorifică (Ehrensold) de 200 florini, o sumă însemnată pentru acele vremuri, fapt care, în acelaşi timp, este şi o consacrare a lui Nosievici, ca principal organizator şi suflet al Societăţii corale.

 

Nosievici Stefan

 

Ştefan Nosievici

 

        Ştefan Nosievici s-a născut la Sadagura, în 12 decembrie 1833 (stil vechi), ca fiu al parohului oriental-ortodox din Sadagura, Theodor Nosievici, şi al Mariei, născută Drabek(?).
        Numele Nosievici e de origine slavă. Aici ar fi de remarcat faptul că, până la apariţia lui Arune Pumnul, a lui Constantin Andrievici-Morariu, a lui Calinciuc-Călinescu, în viaţa politică şi culturală a Bucovinei, nu se prea făcea distincţie, în sens naţional, între Bucovinenii ortodocşi, de naţionalitate română, şi cei de altă naţionalitate; în schimb, însă, se dădea mare importanţă deosebirii confesionale între ortodocşi şi uniţi.
        Cât despre Ştefan Nosievici, el s-a simţit, totdeauna, român, dovadă compoziţiile sale pur româneşti, spre deosebire de Isidor Vorobchievici, care, sub pseudonimul Danilo Mlaca, publica poezii şi compoziţii rutene. De altfel, Ştefan Nosievici îşi ortografiază numele său, în scris sau în tipar, cu „u” final: Nosieviciu. E şi acest amănunt, poate, un indiciu pentru sentimentele sale naţionale.

 

        În anul 1845, Ştefan Nosievici se înscrie la primul Liceu de Stat din Cernăuţi (azi „Aron Pumnul”). E elev cu distincţie, în cursul inferior, şi termină clasa a opta, în 1852, ca al patrulea elev în ierarhia clasificării.

         După bacalaureat, s-a dedicat, întâi, între anii 1853-1856, teologiei; aceasta se vede şi dintr-o notiţă din matricola parohială Sadagura, care spune că „el învaţă la seminar, unde ajunse şi prefect”. Trecu, apoi, la secţia ştiinţifică şi studiază matematicile şi ştiinţele fizico-chimice. Nu se ştie la care universitate şi-a făcut aceste studii de matematici şi ştiinţe; probabil la Viena, căci, in Cernăuţi, încă nu era universitate De la 8 noiembrie 1858, până în august 1860, funcţionează ca profesor suplinitor la primul Liceu de Stat, din Cernăuţi, predând matematicile, fizica şi limba ruteană .

        Timpul de la septembrie 1860, până la septembrie 1863, anul in care Ştefan Nosievici înlocuieşte pe profesorul Wilhelm Henke, transferat, de la liceul din Suceava, la Olmütz, l-a petrecut la Viena. Acolo îl cunoaşte şi Lnon cavaler de Goian, ca bursier al Fondului Relionionar greco-ortodox, luat în vedere ca viitor profesor pentru Liceul greco-ortodox din Suceava, întreţinut de Fondul Religionar, la care liceu se simţea, din ce în ce fot mai mult, lipsa de profesori ortodocşi români.

        Ştefan Nosievici moare, la Suceava, în 12 noiembrie 1869, nu în 1870, cum afirmă Posluşnicu, în „Istoria Muzicii la Români” .
        Şi e bine să se ştie şi casa în care acest talent muzical şi-a dat, prea devreme, obştescul sfârşit: este casa, proprietate a doamnei institutoare A. Verenca, din strada Dimitrie Dan, nr. 8.
        Neîmplinind, deci, nici 36 de ani, Nosievici e secerat de aceeaşi boală neiertătoare, care-l va răpune, 14 ani mai târziu, şi pe Ciprian Porumbescu.

        Într-o zi ploioasă şi noroioasă, trupul său neînsufleţit a fost încredinţat pământului. Mai trăiesc puţini martori oculari ai înmormântării, care povestesc că numărul exorbitant al participanţilor şi plânsetul mulţimii, fără deosebire de sex şi vârstă, a arătat cât de iubit, cât de stimat a fost Nosievici.

 

        „Foia Societăţii pentru Cultura Poporului Român din Bucovina”, publicând, în 1869, marşul lui Nosievici, „Drum bun” (mai bine zis: „Marşul ostaşilor români în Basarabia”, 1856), din „Vivandiera” lui Vasile Alecsandri), relevă că el „a adunat o mulţime de arii naţionale din popor, a compus foarte multe şi de la sine şi avea de cuget a le da, cât mai curând, publicităţii”, şi apelează la public, să trimită manuscrisele muzicale inedite, ca să fie publicate .

        Domnul George cav. de Onciul şi Posluşnicu citează, în scrierile lor, numai marşul, „Drum bun”, fără a vorbi despre alte compoziţii valoroase, ca următoarele: „Cântecul Margaretei”, „Iată ziua cea de dor” (serenadă), „Părintescul ajutor”, „Pe album”, „Sub o culme”, dar mai ales despre capodopera sa, corul bărbătesc „Tătarul” („Ro¬mânul către Tătar”)
        Din toate acestea, numai „Tătarul” a mai fost publicat, în colecţia de coruri bărbăteşti a „Armoniei” din Cernăuţi, la p. 8, sub 5.

        La expoziţia „Luna Cernăuţilor”, din 1935, manuscrisele lui Ştefan Nosievici „Cântecul Margaretei” şi „Serenadă”, erau expuse de un preot ; societatea „Academia ortodoxă” din Cernăuţi le-a litografiat .
        Cum am arătat mai sus, Ştefan Nosievici a fost sufletul Societăţii de cântare, înfiinţată, la 1867, în Suceava, şi merită ca activitatea sa culturală să fie arătată în adevărata ei lumină.

        Iată aprecierea distinsului specialist, care este profesorul de muzică, directorul August Karnet din Suceava:

 

„Ştefan Nosievici era, ce-i drept, autodidact, dar şi un talent de muzician fin, ceea ce reiese mai ales din compoziţia sa cea mai bună „Tătarul”, cor bărbătesc, compus cu multă măiestrie, ca de un muzician titrat.
        Interesantul cor înfăţişează şi momente dramatice şi gradări; este, aşadar, şi din punct de vedere psihologic, foarte bine prins.
        Cu conştiinţa împăcată, îl putem pune pe Nosievici, cu operele sale, în şirul celor mai buni compozitori de coruri români”.

 

        Toate cântecele lui Ştefan Nosievici erau, adesea, cântate atât de coruri studenţeşti, cât şi de societăţi corale. Fiecare societate de cântare cântă şi azi, cu entuziasm, „Tătarul”. Acest cor s-a popularizat până în straturile cele mai largi, prin faptul că se cânta foarte des şi la petreceri poporale pe la sate.
        Meritul lui Nosievici pentru muzica românească din Suceava se mai desprinde şi din alt amănunt. El, iniţiatorul şi primul profesor de muzică al liceului, a sădit în sufletul elevilor săi acea dragoste de muzică şi de cântare, care nu s-a manifestat numai în corul elevilor acelei generaţii, ci a devenit tradiţie; încât toate generaţiile de elevi, de atunci, încoace, şi-au avut corurile lor. Ei au cântat la biserică, la colinde, la serenade, şi la sindrofii, înveselind, astfel, atmosfera socială a Sucevei .
        Nu era ocazie şi nu era zi în care să nu auzi, mai ales în cartierul elevilor, din partea oraşului dinspre Zamca (un fel de cartier latin al Sucevei), arii executate de cvartete corale şi instrumentale; căci elevii îşi aveau şi orchestrele lor.
        Renumită era, bunăoară, orchestra compusă din liceeni şi condusă de conductorul de şosele, cehul Eduard Rasek, sau cea dirijată de Ciprian Porumbescu.
        Prin moartea lui Nosievici, liceul, elevii şi publicul sucevean, împreună cu Societatea muzicală şi muzica românească, au pierdut un talent şi o forţă muzicală, ce n-a fost aşa de curând înlocuită.

 

        Societatea de cântare suceveană o mai duce încă un an, lâncezind, sub urmaşul lui Ştefan Nosievici, dirijorul Titus Erbn, funcţionar la P.T.T.; iar în liceu, abia în 1873, se reia învăţământul muzicii, încredinţat, de asta dată, catihetului Arcadie Vasilovici, direcţiunea având convingerea că şcoala nu se poate lipsi de acest important mijloc de cultură.
        Trecerea-i cometică prin viaţa socială şi artistică a Sucevei şi ecoul bogatei sale activităţi muzicale au creat şi legende în jurul numelui său, cum e şi cea deşănţată, a faimosului foiletonist Dr. Marco Brociner , cunoscut prin defăimarea poporului românesc, în drama sa „Die Hochzeit von Văleni”, fluierată de studenţimea de la Viena.
        Acesta nu se sfiieşte să improvizeze o moarte voită a compozitorului, făcându-l să se arunce în apele Sucevei, de dragul unei oarecare Irodiade sucevene, cu firmă de băuturi spirtoase. Chiar şi titlul „Der Haderlump”, adică „haimana”, este o profanare a unei vieţi şi a unui talent ca cel al lui Nosievici.

        În biografia sa („Viaţa mea muzicală, dedicată iubitei mele vioare”), Leon cavaler de Goian are câteva amănunte, în legătură cu activitatea şi viaţa lui Ştefan Nosievici, încadrat în viaţa muzicală a Vienei şi a Bucovinei. Părţi din memoriile acestea le-a tradus, din limba germană, domnul profesor Victor Morariu şi le-a publicat în gazeta „Viaţa nouă”, numerele 162-168, 172 şi 176, din anii 1915 şi 1916.

 

 

Goian

 

Leon cav. de Goian

 

        Păcat că Goian n-a avut un carnet de note zilnice, în care să-şi fi trecut exact întâmplările şi datele pe care, părăsindu-l, la bătrâneţe, memoria, le cam stâlceşte şi le confundă.
        De exemplu: pe prietenul şi camaradul de studii cu Nosievici, la Viena, îl numeşte me¬reu, în însemnările sale, Basil şi nu Ştefan. Tot aşa, e nesigur şi în privinţa datei decesului, nearătând exact nici anul morţii, în acea autobiografie a sa, cu toate că a fost împreună cu Nosievici, în Suceava, până la moartea acestuia, şi a rămas la Suceava şi după această dată. De aici, eroarea cu anul morţii, 1870, în loc de 1869, şi la Posluşnicu.
        De asemenea, Goian nu ştie, sau cel puţin nu aminteşte, că cvartetul la care a colaborat şi el, la „Freischütz”, de Weber, a existat de mai înainte, fiind înjghebat de Nosievici îna¬inte de stabilirea lui Goian (octombrie 1868) la Suceava, având deci, la aceasta dată, la activul său, două concerte, cu acompaniament de orchestră, la unele piese din program.

        Urmărind, în însemnările lui Goian, amănuntele asupra timpului petrecut la Viena (1861-1866), aflăm despre Ştefan Nosievici că făcea parte, ca bucovinean, din grupul de români din toate ţinuturile româneşti, care se întâl¬neau, adeseori, în locuinţa bucovineanului Iancu de Zotta. Acolo, Nosievici le-a propus înfiinţarea unui club de „cantus”, care a şi luat fiinţă, sub conducerea lui.
        Nu e tocmai măgulitoare prima apreciere a cunoştinţelor şi
a talentului muzical al lui Ştefan Nosievici, făcută, în această autobiografie, la capitolul Viena: „a fost autodidact; dintre instrumente, zdrăngănea („klimperte”) numai la ghitară şi exercita cu noi atâta, („drillte uns ein”), până ce cântam câteva cântece româneşti, aproximativ suficient. Pentru revelionul anului 1864/65 , scrie Goian, la care a fost de faţă toată suflarea românească din Viena, Ştefan Nosievici a pregătit, cu cântăreţii săi, un cor umoristic, „Kir Director”, probabil o compoziţie a sa, care a plăcut foarte mult şi s-a repetat adeseori, după aceea”.

        De la Viena, Goian nu se mai întâlneşte cu Nosievici, până la mutarea şi stabilirea sa la Suceava. E interesant de reţinut amănuntul că, ajuns la Suceava, Goian nu i se adresează, pentru informaţii muzicale locale, lui Nosievici, cum era de aşteptat, ci ia aceste informaţii de la doamna Morwitzer, şi intră, în mod activ, în viaţa muzicală a Sucevei, abia „după ce s-a stabilit de-a binelea”.

        Prea era vrăjit Leon cavaler de Goian de centrul muzical al Vienei. Sufletul lui trăia numai şi numai la Viena, oraşul muzicii, oraşul valsului. Cu sufletul încărcat de obidă, s-a mutat el, în octomvrie 1868, de la Cernăuţi, la Suceava, unde, în primii trei ani, s-a simţit stingher, ba chiar de tot nefericit. Nici Cernăuţii nu-l mulţumeau. Cum putea el, deci, să se simtă bine într-un orăşel de provincie ca Suceava, unde, după părerea sa, bărbaţii îşi pierdeau vremea cu verificarea celor mai bune şi celor mai ieftine vinuri româneşti, iar sexul slab cultiva, până la superlativ, dictonul referitor la „gura Sucevei”.

        Colaborarea lui Goian cu Nosievici, la Suceava, deci – îmbolnăvindu-se cel din urmă – n-a durat decât câteva luni.
Totuşi, acum, în memoriile sale, Goian are şi cuvinte de mare laudă pentru Nosievici. Iată ce scrie el:

 

        „Ştefan Nosievici întemeiase o societate muzicală de cor mixt. Repetiţiile muzicale se ţineau, de două ori pe săptămână, în sala de şedinţe a primăriei . A fost, într-adevăr, de admirat ce a putut realiza şi înjgheba, în scurt timp, Nosievici. Vreo 80 de corişti cântau foarte bine, în cor mixt şi în cor bărbătesc şi-şi dădeau cea mai mare osteneală de a cânta piano, forte şi crescendo, executând aceste nuanţări cu cea mai mare preciziune şi urmând cu toată atenţia îndrumările şi intenţiunile dirijorului, pe care-l venerau cu toţii.
S-a, cântat, întotdeauna, jumătate de ceas, cor şi, jumătate de ceas, se făcea şcoală. Se cântau solfegii, trebuind să ne deprindem cu ritmul respiraţiei. Cu un cuvânt, el a fost un profesor de muzică model, având cele mai bune auspicii de a avea, în viitor, un cor excelent”.

        Goian aminteşte pe domnişoara Cornelia Frisch, „cu un frumos sopran, ca primadonă, la care mai adăugăm noi, pentru acea vreme, pe doamna Eugenia Okunowski, care cu uşurinţă ajungea la do-ul cel mai înalt, pe domnişoara Milixima Muntean, nepoata profesorului Ieronim Muntean, cu un alto admirabil, şi pe doamna Ripsima Trancu, cu un alto profund, care, în timbru, parcă era bas”.

 

        „Trebuie numaidecât de remarcat, continuă Goian, că Nosievici a fost simplamente autodidact şi, dintre instrumente, cânta numai la ghitară. Lui trebuie de atribuit meritul excepţional de a fi luat iniţiativa înjghebării unui institut de muzică la Suceava, în care urmărea, într-adevăr, numai scopuri artistice, pe care le-ar fi realizat, cu siguranţă, dacă nu l-ar ti răpit o crudă boală de piept, cam pe la 1870”.
        „Mai trebuie de adăugat, scrie Goian, că la corul „Iată-mă, Doamne, ca rege”, din „Freischütz”, de Weber, Ştefan Nosievici alcătuise un cvartet de coarde, în care eu cântam prima vioară, avocatul Dr. Morwitzer, cello, organistul Anton Valentin, viola şi comisionarul Marcu Krämer, vioara a doua” .

 

        Aici, memoria îl părăseşte pe Goian, cum am arătat mai sus; căci Nosievici, stabilit la Suceava din 1863, avea o societate corală şi un cvartet de coarde, în care intră şi Goian, când veni, spre sfârşitul toamnei 1868, la Suceava.
        Rezultă de aici că nu Leon cavaler de Goian a înfiinţat Societatea muzicală din Suceava (cu Ştefan Nosievici, în paranteză), cum afirmă Gheorghe cavaler de Onciul, în „Din trecutul muzical al Bucovinei”, pag. 13, ci lui Ştefan Nosievici e de atribuit meritul excepţional de a fi luat iniţiativa înjghebării unui institut de muzică la Suceava, cum mărturiseşte însuşi Goian, în manuscrisul său, pag. 26.
        Prin constatarea aceasta, nu voim să micşorăm meritele mari ale lui Goian, de a fi cultivat şi el mereu muzica, dar, cu predilecţie, numai cea de cameră. Partenerii cvartetului înfiinţat de Nosievici, din care făcea parte şi Goian, lansează ideea înjghebării unei societăţi instrumentale.

        Goian ia preşedinţia acestei societăţi instrumentale; însă, după două concerte, în colaborare cu societatea corală (de altfel, reuşite), noua societate îşi încheie activitatea ei, prin dizolvare; în urma morţii lui Ştefan Nosievici, se dizolvă şi societatea corală.
        Goian regretă că şi această societate, aşa de trainic închegată, trebuie să lichideze. O nouă dovadă că numai el, Nosievici, a fost sufletul mişcării muzicale din Suceava, căci mult timp nu s-a găsit nimeni să-1 înlocuiască.
        Leon cavaler de Goian n-avea calităţi de organizator, sau poate că împrejurările din Suceava nu i-au fost favorabile în această direcţie. E adevărat că a fost, în repetate rânduri, membru în comitet şi preşedinte de societăţi muzicale: în Societatea Filarmonică (Musikverein) Cernăuţi, în „Armonia” din Cernăuţi, în Societatea instrumentală şi corală din Suceava etc.; însă aceste alegeri trebuie de pus, pe lângă faima sa de meloman, mai mult pe seama originii sale boiereşti şi a situaţiunii sale sociale de magistrat şi de prim-procuror.
El a fost un element agreat de guvernul austriac, fapt care i-a adus, o dată, şi un mandat de deputat în parlamentul din Viena; de aceea, probabil, şi românii îl alegeau ca preşedinte al societăţilor muzicale, ca să aibă în dânsul un ajutor şi o persoană cu trecere pe lângă stăpânirea vitregă.
        Chestiunile naţionale, de fapt, nu-l prea pasionau. Îi impunea rezerve, de exemplu, numele lui Ciprian Porumbescu, care evoca atitudini iredente, încât a refuzat preşedinţia la Reuniunea de cântare „Ciprian Porumbescu”, când aceasta i s-a oferit, de adunarea generală; faţă de Societatea corală din Cernăuţi, cu numele de „Armonia”, n-a avut această atitudine.
Totuşi, ultimul său gest, cum releva domnul profesor Victor Morariu, în traducerea memoriilor lui Goian, a fost o faptă frumoasă românească: „bogata sa bibliotecă muzicală, iubita sa vioară şi încă alte patru instrumente muzicale, le-a testat Goian Reuniunii de cântare „Ciprian Porumbescu”, dovedind, astfel, pe patul de moarte, sentimentele sale româ¬neşti, care i s-au contestat uneori, fiindcă educaţia, şi mediul în care a petrecut, au fost, ce-i drept, în mare parte străine” .

        Abia în anul 1887, întemeiază alt profesor al Liceului greco-ortodox din Suceava, Constantin Procopovici, un curs de cântare pentru cor mixt, sub conducerea sa. Această iniţiativă, pornită, din nou, de la un profesor al aceluiaşi liceu de băieţi din Suceava, este o verigă nouă în seria profesorilor care au ţinut mereu sus steagul activităţii muzicale sucevene. Marek şi Nosievici încep, Constantin Pro¬copovici continuă, urmează Severian Procopovici, ca dirijor şi preşedinte; iar după aceasta, profesorii generaţiei de azi, Ilarion Berezniţchi şi Ştefan Pavelescu, de la acelaşi liceu, ca preşedinţi ai Reuniunii „Ciprian Porumbescu”, având, timp de peste 25 de ani, în persoana lui August Karnet, profesor de muzică şi el, tot la acest liceu şi celebru muzician, absolvent al conservatorului vienez, un preţios colaborator, ca dirijor, care a dat pe „Crai nou” al lui Ciprian Porumbescu în mai mult de zece reprezentaţii, alături de prestaţii ca „Beizadea Epaminonda”, al lui Caudella, ca „Baba Hârca”, de Flechtenmacher , ca „Vânzătorul de păsări”, al lui Zeller etc., în care s-au ridicat, la înălţimi de profesionişti, şi soliştii, şi coriştii.

        Aceasta e, însă, altă pagină glorioasă din viaţa muzicală a Sucevei, care ur¬mează să se scrie, de acum, înainte!
        După doi ani, acest curs al lui Constantin Procopovici fu transformat într-o adevărată şcoală de muzică, având, de astă dată, pe Leon cavaler de Goian ca preşedinte. Se nasc, însă, neînţelegeri în comitet, pe chestia scopurilor artistice ale acestei societăţi, şi, după doi ani, Goian demisionează. Îl înlocuieşte căpitanul (adică prefectul) judeţului, Dr. Basil de Duzinchievici, iar profesorul Constantin Procopovici fu ales vicepreşedinte.

 

        În anul 1903, viaţa muzicală a Sucevei ia un nou curs, prin înfiinţarea reuniunii de cântare pur româneşti „Ciprian Porumbescu”, care, în scurt timp, întrece, în activitate, societatea muzicală mai veche, având ca preşedinte şi dirijor al corului, din nou, un autodidact, pe profesorul Severian Procopovici, cum am amintit mai sus.
        Această nouă reuniune, care, de la înfiinţarea ei, avea ca ctitori pe profesorii Emanoil Iliuţ, Liviu Marian, Victor Morariu, Cornel Sorocean, Laurentie Tomoiaga etc., alături de Severian Procopovici, este fireasca continuare a unei activităţi şi a unei tradiţii, moştenite de la înaintaşi.

 

        Ca elev de liceu, mergeam, adeseori, la cimitirul vechi, de lângă mănăstirea Sfântului Ioan, părăsit de mult. O făceam aceasta mai mult primăvara, când înfloreau viorelele, care nicăieri, parcă, nu erau mai albastre şi mai parfumate, sau toamna, în ziua tuturor morţilor (Allerseelen), când lumânările de pe morminte completau simfonia culorilor de sfârşit de toamnă şi sugerau, celor ce veneau să-şi caute câte un mormânt drag, sentimentul melancolic al caducităţii celor pământeşti. Îmi aduc bine aminte că, de la intrare, la stânga, se afla o cruce de piatră, cu inscripţia în litere cirilice: „Aici odihneşte robul lui Dumnezeu Ştefan Nosievici”.

 

        Astăzi, nu se găseşte nici o urmă din crucea aceea. În general, vechiul cimitir este, astăzi, într-o deplorabilă părăsire şi uitare. O mulţime de cripte sunt surpate, coşciugele dinăuntru le vezi sfărâmate, probabil de mâni sacrilege şi profanatoare, iar aceste devastări se pun pe seama invaziei ruşilor.

        Ar fi de datoria Liceului „Ştefan cel Mare” şi a Reuniunii de cântare „Ciprian Porumbescu” să reînnoiască şi memoria lui Ştefan Nosievici, aşa cum ar crede de cuviinţă, ca a unuia care a fost primul profesor de muzică la acest liceu şi care a contribuit, în mod efectiv, la tradiţia şi atmosfera muzicală suceveana, din care s-a născut şi în care viază şi astăzi numita reuniune.


Frumoasă-i viaţa, urâtă-i lumea!

 

Frumoasă-i viaţa,

 

SIGLA DRAGUSANUL 1

 

urâtă-i lumea!

 

 

         Miercuri, 19 iunie, la Vatra Dornei, am întâlnit viaţa, viaţa reală, profundă şi nepervertită  nici măcar de curgerea vremii.

 

         Există, şi ştiam că există, la Vatra Dornei o intelectalitate superbă, de o nobleţe a verticalităţii care copleşeşte, dar şi vindecă, dar şi mângâie, dar îţi şi primeneşte privirile.

 

         Nimerisem acolo, în viaţa neprihănită şi ademenitoare, împreună cu Radu Bercea, cu Tiberiu Cosovan şi cu Aurel Alexa. Aveam la mine, cum s-ar zice, o bună parte din sufletul meu viu sau poate că numai un licăr, şi m-am inundat cu lumină.

 

         Frumoasă-i viaţa, frumoasă-i!…

 

         Întors în cea mai jalnică mahala a acestui judeţ, suceava lui lungu ion, brăteanu călin, horvat petre, filip sorin, sârghe doru (aşa se numeşte vrăjmaşul culturii din C.J. Suceava, uns mare ştab decizional peste destinul ei) şi aşa mai departe, pentru prima dată, după multă, multă vreme, şi eu m-am simţit imun, precum numai în nopţile Bucovinei Rock Castle mi se întâmpla să mă mai simt.

 

         Fusesem atât de viguros hrănit cu lumină, la Vatra Dornei, încât şi din mahalaua ăstora, de aici, nu mai zăream ceea ce, de fapt, nici nu există. Păşeau prin sângele meu doar superbele prinţese şi imberbii prinţi ai primei lor serbări şcolare, păşeau îndrăgostiţii, oamenii de fiecare zi, păşeau şi copacii flămânzi de soare, însetaţi de cer şi minunându-se necontenit de veşnicia peisajului uman.

 

         Copacii, în vremelnicia lor cosmică, aşa ne zăresc pe noi, drept veşnici prin vârstele care se tot repetă, dar fără să bage de seamă şi copacii cum păşesc mereu alţii prin acele vârste.

 

         Cred că eu însumi devenisem copac sau măcar îi trăiam uimirile lui admirative. Uitasem, de fapt mă golisem de toţi măruntacii, de toate râmele humanoide care urâţesc lumea. Nici unul dintre ei nu mai exista, îi vânturau pe toţi adierile, odată cu colbul soios din târgul lui ăla… ăla care împarte sarmale, de Sânziene, direct bunului Dumnezeu, ca să-l tragă pe sfoară cu păcatele. Habar n-am cum îl cheamă şi nici nu cred că l-a chemat cumva, vreodată.

 

         Noaptea, când cerul înstelat coborâse în cireşul din faţa ferestrei mele, m-a fost cuprins o vagă nelinişte: nu cumva să mă trezesc, mâine, în târgul ăluia, ăla care împarte sarmale, sperând să-l păcălească pe Dumnezeu. Din fericire, soarele dimineţii mi-a desluşit iar Vatra Dornei în suflet şi mi-a fost bine.

 

         Tocamai de asta, pentru că vreau să mă simt cât mai mult din vremelnicie locuit de Vatra Dornei, am decis să înfiinţez rubrica dedicată celor care într-adevăr există. Şi o să vă povestesc despre cărţi, despre arta plastică, despre muzică, deci despre cele înfăţişări, prin care, dacă izbutim să le suprapunem în suflet, putem zări însuşi zâmbetul bunului Dumnezeu.

 

         Prin urmare, voi începe cronicile sentimentale cu o trăire a pictorului Konstantyn Ungureanu-BOX întru semnele lui Tiberiu Cosovan. Coso van Tibi, cum obişnuiesc eu să-l alint, ştiindu-i bine nobleţea înnăscută.

 

         Din când în când, trebuie să uit de lungu, de brăteanu, de horvat, de filip şi de toate celelalte oribilităţi ale lumii urâte.

 

          Frumoasă-i viaţa, dacă-ţi aminteşti, măcar uneori, să o şi trăieşti!

 

 

Ion Drăguşanul


Necunoscutul din umbra semnelor

 

Konstantyn Ungureanu-BOX:

 

Cronică plastică

 

1 C Ferdinand

Necunoscutul din umbra semnelor

 

         Tiberiu Cosovan vine dintr-o zonă aparte a perceperii şi redării acelui tip de imagine ce este destinat să se transforme în literatură, un aspect de care trebuie să ţinem cont deoarece caracterizează, într-o formă sau alta, fiecare dintre lucrările lui care alcătuiesc şi-i întregesc activitatea profesională. Activitate ce se distinge printr-o încrâncenare discursivă ce se transformă într-o adevărată pecete stilistică a unei povestiri nostalgice care alcătuieşte seria de linogravură intitulată „Suceava – caligrafii sentientale”, serie prezentată în expoziţia ce se constituie ca un eveniment-pretext al naraţiunii şi tratării discursive a motivului propriu-zis.

 

Un autor dublat de un fin cunoscător

 

1 C Turnu Rosu

 

al artei şi al literaturii plastice

 

        Tiberiu Cosovan îşi impune propria regulă, care reclamă o viziune retrospectivă prin figurarea unei priviri insistente în a demonstra că percepţia vizuală este aceea care atrage după sine valoarea unei spuneri ce poate convinge şi interesa diverse categorii de lectori ai vizualului.
Naraţiunea imagistică – gen istorisire – evocă tot felul de probleme, nu întâmplător istoria şi ficţiunea unei străzi, a unor locuri încărcate de nostalgia trecutului şi de prospeţimea prezentului.

        În fiecare lucrare se poate constata o adevărată invazie a naratorului în ceea ce vede şi în ceea ce ne propune să ne închipuim, bazându-se pe o demonstraţie de virtuozitate tehnică, precizie arhitecturală, pe asumarea unor cutume literar-plastice cunoscute şi filtrate de un autor dublat de un fin cunoscător al artei şi al literaturii plastice (aşa cum se poate remarca în tot ceea ce face, atât în linogravură, cât şi în scrierile literare).

        La urma urmei, unul dintre rosturile acestui tip de intelectual-artist este acela de a vedea, de a înţelege şi de a ne arăta ceea ce multora dintre noi ne scapă.

 

O lectură vizuală memorabilă,

 

1 C Strada

 

neîncorsetată de specificităţi discursive moderniste

 

        Expoziţia semnată de Tiberiu Cosovan readuce şi reaminteşte – dincolo de multe evidenţe ce ţin strict de zona limbajului plastic – şi această delicată problemă de etică, lucrările circumscrise acestei expoziţii de linogravură având şi calitatea de a oferi o lectură vizuală memorabilă, neîncorsetată de specificităţi discursive moderniste.

        Aventura imaginii se apropie de un final care vizează redescoperirea povestirii în planul metapovestirii, revenind la o realitate asumată şi realizând o povestire (în imagini) cu valenţe autobiografice, cu incursiuni în planul memoriei afective.

        Reflexiv şi autoreflexiv, Tiberiu Cosovan ne transmite şi o notă de ironie critică cochetând cu ideea de crochiu arhitectural, cu intenţia de a surprinde forţe ale realităţii investigate cu mijloacele vizualului, cu trimitere la planul unei morale absolute. O micro-poveste de nostalgie insolită, alcătuită pe parcursul celor 25 de lucrări, al cărei personaj narator parcă este strada.

 

Naratorul grafician este marcat superior

 

1 C Plaiesilor

 

cu simţul analizei şi autoanalizei

 

        De la o lucrare la alta, perspectiva liniară glisează ingenios, oferindu-i autorului prilejul de a configura portretul moral al unei societăţi cu dimensiuni banale, ridicată la nivelul unui studiu contextual-imagistic.

        De altfel, modelul moral al unei străzi este repetabil în toate lucrările în care naratorul grafician este marcat superior cu simţul analizei şi autoanalizei, care denotă, din perspectiva tehnicilor limbajului plastic, o suficientă experienţă de viaţă în domeniul literaturii artelor.

        Subiectul pe care l-a ales e atât de periculos şi pretenţios încât arta lui Tiberiu Cosovan ar putea intra într-un proces de banalizare, fie că aduce cu sine o preangajare în documentarism, fie că este o baricadă împotriva libertăţilor de limbaj.

        Este vorba, oricum, de o nobilă cultură a problemelor esenţiale ale lumii vizuale, spiritualitatea culturală a lui Tiberiu Cosovan constând în disciplina cu care elaborează fiecare temă în parte împărtăşind-o cunoaşterii de subtil profesionist, cu o cultură de specialitate care ne face pe mulţi dintre noi mai cuminţi şi mai luminaţi.

 

Arta lui este, în primul rând,

 

1 C Palat

 

lirism şi poveste

 

        Poetica lui are un accent emotiv cu acorduri simple, clare, liniar melodioase uneori, dar alteori anevoioase. Cele 25 de lucrări de linogravură produc o impresie de epurare stilistică până la a se confunda, dar ele ne fac astfel să înţelegem imaginea ce apare din configuraţia ritmică a compoziţiei. Poetica imagistică a lui Tiberiu Cosovan se naşte şi este de fapt, ca toate celelalte arte vizuale, un proces de cunoaştere a esenţelor lumii, autorul fiind un intelectual care conferă, indiferent de intenţia „fotografică”, sens materiei vizuale, formulând probleme esenţiale cu simplitate şi măiestrie artistică.

        Sinceritatea lui devine factor de creaţie, se joacă serios cu linia ca un orfevrier, crede în meşteşugul său, în modul necesar de expresie plastică, se slujeşte de ea ca de un semn tabu necesar credinţei sale. Arta lui este în primul rând lirism şi poveste. Fie că vorbeşte cu sine însuşi, fie că vorbeşte cu alţii sau despre alţii, Tiberiu Cosovan se află în planul expresiei plastice documentariste.

 

Fiecare lucrare este legată de povestea

 

1 C Marx

 

unei străzi, a unei clădiri, a unui detaliu de viaţă

 

        Perspectivele lui în toate anotimpurile sugerează o stare de spirit, oricare lucrare devine o imagine poetică a tinereţilor, a regretelor, a nostalgiilor, subliniind că dincolo de poezie este întotdeauna viaţă.

        Fiecare lucrare este legată de povestea unei străzi, a unei clădiri, a unui detaliu de viaţă care cosmetizează lumea; în mare parte lucrările par să fie marcate de o claritate desăvârşită, factorul estetic hotărâtor în împlinirea actului creator fiind sugestia deschiderilor simbolice şi a misterului.

        Arta, ca meşteşug împlinit, se desfăşoară univoc, substraturile coerente ale realităţii unei epoci, ochiul graficianului linogravor nu dezvăluie ci confirmă interpretând istoriceşte obsesiv dramele imediate.

        Autenticitatea trăirilor e dublată de o particularizare a mijloacelor de expresie, care urmează liniile unei diagrame sentimentale zbuciumate, de o sensibilitate care nu suportă ambiguitatea.

 

Un autor de imagini

 

1 C Capitania

 

care aspiră să scoată trecutul din uitare

 

        Tiberiu Cosovan ne propune o întoarcere în timp la vremuri aşezate şi statornice, acelea în care iubirea înseamnă mult şi definitivează existenţa.

        Avem de-a face cu un autor de imagini adânci, care aspiră să scoată trecutul din uitare, un memorialist care se dăruieşte celor care, lecturându-i creaţia, vor să se redescopere vulnerabili şi visători, contemplativi în faţa unei lumi dezlănţuite.

        Tiberiu Cosovan nu poate fi trecut cu vederea în neliniştea lui; să descifrăm dintre chipuri chipul lui din umbra semnelor, a semnelor vizuale.


Veţi avea un festival de vis

 

BUCOVINA ROCK CASTLE:

 

 

Veţi avea un festival de vis!

 

 

         În această seară (de joi, 21 iunie), eu, Ion Drăguşanul, şi Constantin Emil Ursu am fost convocaţi de către Preşedintele Consiliului Judeţean Suceava, domnul Ioan Cătălin Nechifor, la o amplă şi amănunţită analiză a proiectului ediţiei din 22-25 august 2013 a Festivalului (cu adevărat) Internaţional BUCOVINA ROCK CASTLE.

 

         Drept consecinţă, sprijinul, de care beneficiază „Bucovina Rock Castle”, din partea Consiliului Judeţean Suceava este mult mai mare, decât cel la care putem noi spera, şi încă din acest an (doar eu rămân cu leafa de 1.000 lei, dar nici n-am cerut mai mult, că-aşa vor muşchii lui brăteanu). 

 

        Prin urmare, vă pot garanta că veţi avea un festival de vis, mult mai bun şi decât cel din ediţia trecută.

 

        În line-up, datorită unor cauze obiective, trupa din Republica Moldova, INFECTED RAIN, va fi înlocuită, în seara de 22 august, cu trupa ucraineană JINJER (şi ce surpriză plăcută va fi, pentru toată lumea, această trupă din ţara vecină şi, din punctul meu de vedere, prietenă.

 

         Ţin să-i cer scuze publice domnului Ioan Cătălin Nechifor pentru toate agresiunile pamfletarde, cu care l-am oropsit în ultimele zile, deşi năravul ăsta, de a sparge geamul gospodarilor care nu-şi ţin potăile în lanţ îl am încă din copilărie.

 

         Practic, în această seară, am putut constata că preşedintele nu l-a izgonit din fiinţa sa pe Cătălin, „pozarul lui Mârza”, pe care îl preţuiam atât, odinioară, inclusiv şi pentru refuzul de a accepta un post de deputat, atunci când încă nu se simţea suficient de pregătit.

 

         Am multe veşti bune să vă dau, dar parcă le-aş ţine pentru mine, urmând să vi se dezvăluie în timpul festivalului. Asta, în cazul în care şi partenerii noştri artistici, respectiv Minea Blidariu, Nick Făgădar şi Adrian Neagoe, de la LUNA AMARĂ, Lucian Csibi, de la RELATIVE şi Bogdan Mezofi, de la GRIMUS, ca să nu mai vorbesc de Andi, de la TOY MACHINES vor rezista bucuriei de a vi le împărtăşi.

 

         Suceava va avea festivalul pe care îl merită cu prisosinţă, un eveniment cultural unic în Moldova, dobândit prin încrâncenarea unui scriitor, a unui istoric şi iată că şi prin cea a unui inginer, Cătălin Nechifor.

 

         Ne vedem, în şanţul Cetăţii Sucevei, în seara zilei de 22 august 2013, orele 18, pentru a omagia, prin muzica generaţiilor cu adevărat tinere, timp de patru nopţi, memoria ctitorului de târg şi de cetate, voievodul Petru Muşat.

 

 

Ion Drăguşanul

 

 

 

 

 


Pagina 968 din 1.039« Prima...102030...966967968969970...9809901.000...Ultima »