ion drăguşanul: Matca și legionarii (I)

Nopţile mi le trăiesc cu cărţile mele nescrise, iar cea mai nedreptăţită dintre ele este, datorită recuperărilor de memorie şi de cultură bucovineană, pe care le tot fac, “Mercenarul Negru”, un figurativ narativ al Sucevei vremurilor mele, în care întâmplări reale sunt povestite în dezlănţuiri de imaginaţie, care ţin şi de stăruitoare lecturi din cărţi religioase străvechi, dar şi din cele de filosofia culturii, în general. Şi, astfel, întâmplările se desprind de realitate şi o neagă, pentru a intra în apocalipsa timpului, pe care am premeditat-o ca să mă eliberez de unitatea de timp şi de spaţiu, care caracterizează, de regulă, astfel de producţiuni. Iar capitolul care urmează (capitolele anterioare, în rubrica din dreapta, jos: CARTE ÎN LUCRU: Mercenarul Negru), imaginat drept strop de viaţă pentru desenul de mai sus, al lui Radu Bercea, înseamnă doar un figurat, o fantezie, în personajele căreia nu trebuie să se recunoască nimeni, pentru că nu-i deloc onorant.

Mi-am privit ceasul. Uitasem că singura victimă a apocalisei a fost timpul și mi-am privit ceasul: acele rătăceau din cifră în cifră, când în amețitoare rotire, când împleticit, ca un om bolnav. Și mi s-a făcut frică, și am ieșit în stradă, ca să întreb cât e veacul, dar și strada mă întâmpină ostil, cu ciudățeniile ei năucitoare. Am zărit, mai întâi, politicieni mergând în mâini, apoi, în imediata lor proximitate, și pe ziariștii Sucevei. Și ei mergeau în mâini, iar cuvintele și mărunțișurile de prin buzunare li se rostogoleau pe trotuare, în clinchet delicat.

Nu știu de ce, dar toți locuitorii Sucevei mergeau în mâini, și nu doar în mandatul lui Nechifor. M-am furișat prin breșele apocaliptice ale timpului și i-am văzut, în toate mandatele tinerei democrații românești, mergând în mâini. Am încercat să-i imit, să mă adaptez, dar nu am putut. Îmi lipsește echilibrul mersului în mâini, dar și forța care să-mi susțină trupul. Aș fi vrut să văd cum arată Suceava invers, dar n-am izbutit să merg în mâini, deși nu mi-a lipsit stăruința.

Un ziarist din cohorta politicienilor care merg în mâini m-a observat și m-a întrebat contrariat:

– Domnule, dumneata de ce nu mergi firesc, așa cum o face toată lumea? Mersul cu palmele pe cer poate fi periculos…

Avea mâinile rănite, semn că a trecut pe aleile de cartier, printre blocuri, pășind cu mâinile pe vestigiile periculoase ale betoanelor de odinioară, care scot la iveală colți tăioși de piatră.

– Nu pot!, i-am răspuns cu glas chinuit de umilință. Îmi lipsește exercițiul.

Ziaristul m-a privit cu milă. În mersul lui în mâini, căpătase, totuși, o anumită verticalitate, un orgoliu al importanței lui printre oamenii mandatelor democratice ale Sucevei. Avea o poziție, beneficia de respectul semenilor, în ciuda faptului că i se risipeau inutil cuvintele din buzunare și le duceau adierile, din loc, în loc, până departe, ca pe gunoaie.

În cele din urmă, mi-a venit ideea să intru în instituțile statului din bietul nostru târg provincial, fiind convins că doar acolo unde se muncește și se iau deciziile importante pentru populația județului Suceava slujbașii binelui obștesc, în conservatorismul lor tradițional, și-au păstrat anacronicul obicei de a păși pe tălpi, dar m-am înșelat cumplit. I-am găsit șezând pe scaune în mâini și scriind și gândind cu picioarele. Capetele atârnau ciudat printre brațe, aidoma unor butaforii textile, îmbâcsite de colbul Sucevei în veșnică reconstrucție.

– Ce caști gura ca un vițel la poartă nouă?, mă apostrofă o funcționară din Palatul Administrativ. Chiar nu pricepi nimic din mersul societății românești înspre luminița de la capătul tunelului?

Se vede treaba că nu, și, din păcate, nu se întrezărește nici o salvare pentru destinul meu anacronic. Să zicem că, după mari eforturi și cu multă voință, aș izbuti să merg și eu în mâini, dar la ce mi-ar folosi, dacă nu pot gândi și scrie cu picioarele? Mi se face atât de milă de mine și de neputința mea, încât mi-aș lua sufletul la palme, dacă nu aș găsi puterea de a mă resemna. Nu există capacitate umană mai desăvârșită decât resemnarea. Ființa umană se fundamentează pe resemnare și se împlinește prin speranță. Între resemnare și speranță nu mai există nimic.

– Ar trebui să te inițiezi în înțelepciune, Ionică…

Tresar. Așa îmi zice, prin fisurile timpului, doar Constantin Sofroni, singurul politician erudit, pe care l-a avut județul Suceava, vreodată. Întorc privirile înspre voce și, într-adevăr, îl văd pe Constantin Sofroni, zâmbind poznaș, dar legănându-se amuzat pe palme.

– Și tu?!

– Numai în societate, Ionică. Să nu spună lumea că aș fi un retrograd bolșevic. O să trec pe la tine, să mai discutăm și să revin cu picioarele pe pământ. Ce-ți mai fac copiii?

– Vrei să spui că nu ai încetat să gândești cu capul?

– Numai în afara orelor de serviciu și în mare secret. În instituțiile Matcei nu-i voie să gândești decât cu picioarele…

– În instituțiile statului, vrei să spui…

– Au fost ale statului, dar numai pentru scurtă vreme. Acum sunt ale Matcei.

– Ce-i aia Matcă?

– Să dea bunul Dumnezeu să nu afli niciodată! Și să nu nimerești în calea legionarilor ei, conduși de Cășuț și Diliboi!…

– Cum adică? Ăștia nici nu există în timpul mandatului tău!

– Nu și nu vor exista niciodată, dar nu vor fi conștienți de asta.

– Matca aia… merge și ea în mâini?

– Fără îndoială. Dacă nu ar gândi cu picioarele, cum ar ajunge stăpâna acestui județ!

Convenim să ne întâlnim, la mine, acasă, mai spre seară, și dispar, printr-o breșă a timpului, curios să văd cum arată locotenenții Matcei, Cășuleț și Diliboi. I-am găsit în buricul târgului, mergând în mâini și amușinând niște urme, peste care li se scurgea din limbuțe un venin pestilențial. Ciudate limbi avea ăștia, când late și catifelate, când ascuțite și secretând venin.

– Ce faceți, domnilor ziariști? Amușinați?

– Bă ăsta!… Noi nu suntem ziariști, ci jurnaliști. Ziariști sunt retrograzii de la trusturile de presă din Suceava, care monopolizează piața, în dauna tânărului jurnalism revoluționar…

– Care trusturi? Niște ziare bune, dar care abia de mai pot supraviețui. Și cum sunt mai multe, înseamnă că nu impun un monopol, ci dimpotrivă…

Înțepăturile veninoase în glezne m-au luat pe nepregătite și am țipat de durere, iar Cășuleț și Diliboi au râs cu hohote, de s-a cutremurat orașul. Râsul acela tonic și biruitor a scos în balconul Palatului Administrativ o femeie, care, privind printre stâlpuleți – că doar și ea mergea în mâini, i-a întrebat, de sus și cu frenezie, pe tinerii ei legionari:

– L-ați capturat pe Maercenarul Negru?

– Încă nu, că ne stă în cale acest bătrân parvenit intelectual, ajuns șarlatan de presă de ziare, că le ia partea! Sigur, în mod interesat cu parale!

– Băgați venin în el, ce mai așteptați!?

– Tocmai am băgat…

Și, dintr-odată, limbile lor s-au lățit și catifelat, iar doamna din balconul Palatului Administrativ chicotea de plăcere sub asaltul limbilor catifelate, care tocmai escaladaseră balustrada balconului. De undeva, dinspre picioarele celor doi legionari, s-au auzit vocile, blânde ca o adiere de vară, întrebând mieros:

– Dar Domnul, distinsul Soț al Majestății Voastre, nu este prin preajmă, ca să ne putem depune omagiile noastre recunoscătoare?

Femeia nu a răspuns. Savura clipa. Atunci când făptura umană are ceva de savurat, nu mai exisă nici întrebări și nici răspunsuri, ci doar un dulce răsfăț al tuturor simțurilor. Conștientizate sau subconștiente. De jos, din stradă, o priveam atât de topit de admirație, închinându-i chiar și un poem, încât starea asta de omenesc extaz m-a costat cumplit, pentru că limbile late și catifelate s-au transformat, năucitor de repede, în colți de viperă, care mi s-au înfipt în glezne și pompau cu hărnicie venin.

– Fir-ați voi ale dracului de năpârci!, am izbucnit, încercând să le strivesc limbile otrăvite cu tălpile uzate ale pantofilor, și-atunci amușinătorii, ca să nu pară că ar da semne de teamă, au pornit tumultos pe urmele Mercenarului Negru.

CARTE IN LUCRU: Mercenarul Negru No Comments Mar 29

Constantin Horbovanu: Concursul de frumuseţe

Constantin Horbovanu şi Mihaela Popescu

După o pauză de zece ani, organizatorii concursurilor de frumuseţe au apelat, din nou, la mine, în urmă cu două săptămâni, pentru a prezenta „Miss Bucovina International”. M-am bucurat şi m-am pregătit, ca de obicei, cu multe vorbe de duh, epigrame, miniaturi umoristice, pe care să le plasez ca pe nişte paranteze sau apropouri.

Datorită concursurilor de frumuseţe, le-am făcut rost multor prieteni de neveste frumoase, care, în mod cert, sunt frumoase, în rest, dacă au alte lipsuri, nu-i treaba mea, e treaba lor, că, la urma urmelor, ei le-au luat, nu le-am băgat eu, forţat, pe gât, adică în viaţa lor.

Ieri, după-amiază, s-a desfăşurat concursul. Au fost foarte mulţi spectatori care au umplut, până la refuz, sala mare a Casei de Cultură. Zeci de oameni au stat, claie peste grămadă, pe scări, cât şi pe intervalele dintre locuri. Cei mai mulţi, însă, au rămas pe afară şi au făcut gălăgie mare, de credeai, la o primă vedere, că-i încă o revoluţie. Dar, la o a doua vedere, observai că-s numai bărbaţi, bărbaţi de bărbaţi, frumos îmbrăcaţi, în costume scumpe, nu în pulovere revoluţionare, şi cam toţi aveau braţele pline cu flori. O revoluţie cu flori, în România, nu s-a mai pomenit şi nu cred că va fi vreodată.

Când am început prezentarea concursului şi s-a făcut linişte, am putut să aud şi mici frânturi din răspunsurile bărbaţilor din sală, la telefoanele mobile, neînchise, că aşa-i obiceiul la români, atunci când sunt sunaţi de acasă. „Dragă, sunt la serviciu şi am mult de lucru!” sau „Nu pot să merg, acum, acasă! Aştept să vină patronul în control!” sau „Şi ce-mi spui mie, dacă s-a spart ţeava de apă rece, de la baie! Caută un instalator!”. Nu vă mai spun cât de stresaţi au fost membrii juriului. Oricare, oricând, se putea trezi cu nevasta acolo, întrebându-l de sănătate sau de… „Ce naiba cauţi tu aici, că trebuia să fii la muncă, la ora asta, golanule! Că de aia te plăteşte statul, cu bani grei, sumși din sudoarea noastră, a angajatelor de la patroni, să munceşti, nu să umbli după fuste străine!”.

Dar membrii juriului, înfierbântaţi de atmosferă şi privelişti, nu s-au intimidat, ci au continuat să le judece, la rece, pe concurentele frumoase de pe scenă. Pe la ora 16, în pauza pentru jurizare, a primit un telefon şi poetul Ionescu-Cățui, preşedintele juriului. La acea oră, pentru că, până atunci, avusese telefonul închis. Nevastă-sa, săraca, după ce-l căutase prin mai toate cârciumile şi apartamentele descendentelor Evei, bănuite de a fi gazde calde pentru poeţii singuratici, adică pentru serioşi, a consultat netul şi a descoperit că, în municipiu, se desfăşoară marele concurs de frumuseţe, dar, şi mai frumos, că soţul ei va participa! El, care, la acea oră, trebuia să fie în delegaţie, la Dolhasca, să verifice cât de bun e podul ce se făcuse peste un pârâu. „Vino repede acasă, că avem inundaţie cu apă fierbinte, în bucătărie!”, i-a zis, cred, nevastă-sa. Dar poetul Ionescu-Cățui s-a prins că-i o minciună, o capcană, o scorneală de-a soţiei sale! De unde apă caldă, că, de două săptămâni, centrala termică a municipiului e în verificarea anuală, care mai durează încă două săptămâni, şi-n timpul ăsta, ei încălzesc apa, să fie caldă, într-o oală mai mare, pe aragaz. Ş-apoi, chiar dacă ar funcţiona centrala, apă fierbinte nu s-a mai pomenit de ani de zile!

Două cuvinte despre concurente: frumoase foc! Când mă uitam la ele, la modul cum îşi legănau fustiţele, mă gândeam că acuşi dă strechea peste mine! Mai multe nu pot să spun, că citeşte şi nevastă-mea şi adio, mâncare caldă! Adio şi alte cele, dar din alea mai găseşti şi-n alte părţi!…

Imediat după terminarea concursului, în faţa intrării B a Casei de Cultură, s-a format o coadă mare, numai din bărbaţi, care de care mai bărbaţi, dornici să obţină un autograf sau chiar originalul câştigătoarei concursului de frumuseţe. Şi au aşteptat, şi au aşteptat să apară Miss, dar Miss a ieşit pe o altă uşă, îmbrăcată mai aşa, să nu fie recunoscută. Când au aflat înfierbântaţii de strategia frumoasei şi că au fost traşi pe sfoară, au spart târgul, nervoşi, lăsând, în urma lor, un morman mare cât toate zilele de flori rupte bucăţele, bucăţele şi călcate în picioare. Printre flori, mai zăreai poze făcute ferfeniţă, cât şi bileţele mototolite. Directorul Casei de Cultură, speriat de gunoiul care-i eclipsa instituţia, a dat telefon la firma de salubritate. Aceasta s-a conformat şi a trimis doi măturători profesionişti şi o maşină cu remorcă. Oamenii curăţeniei au rămas tablou, când au văzut cât au de lucru, mai ales că ei erau la sfârşitul programului de muncă. Au început, totuşi, treaba, iar când eu am pornit spre casă, ei lucrau cu mult avânt.

Astăzi, pe la prânz, am fost la piaţă şi, întâmplător, am trecut prin faţa Casei de Cultură. Ce credeţi că am văzut? Dispăruse cam 90% din morman, în schimb, zece oameni, în uniforma firmei de curăţenie, cu periuţe de dinţi în mâini, verificau, centimetru cu centimetru, gunoiul fin rămas! M-am uitat la ei şi i-am admirat. Nici cei care se ocupă de arheologie, care fac săpături şi caută obiecte foarte mici, vechi de mii de ani, nu lucrează cu atâta delicateţe şi conştiinciozitate. I-am întrebat, foarte curios, ce caută! Şi mi-au răspuns: „Verighete!”.

Urzica vieneza No Comments Mar 29

Afişul care ar fi salvat Ziua Bucovinei

Sunt un fraier!

Degeaba am descoperit dovezile atestării documentare a Bucovinei, prin scrierile cronicarilor poloni şi prin cele ale călătorilor străini (în total, vreo 30.000 de pagini a trebuit să citească fraierul de mine!).

Degeaba am găsit, în concediu, partiturile cu repertoriile tuturor localităţilor judeţului, printre manuscrisele lui Alexandru Voievidca, şi le-am organizat ca atare.

Degeaba i-am chinuit, după orele de program, pe Petrică Oloieru, pe Răzvan Mitoceanu şi pe Dănuţ Lungu, cu fonotecări ale cântecelor străbunilor din Berchişeşti ai domnului manager Viorel Varvaroi, şi cu cele ale străbunilor calafindeştenilor (deşi ei nu au produs un mare domn al culturii judeţene!).

Degeaba am făcut totul, dacă habar n-am să fac un afiş, care să respecte “interesurile majore a culturii bucovinene”. E drept, încă nu prinsesem de veste că partenerul media oficial al Centrului Cultural “Bucovina” este, ca şi pentru Consiliul Judeţean, “Suceava LIVE” şi, din neştiinţă, îmi buricasem şi eu sigla lângă cele ale ziarelor “Monitorul de Suceava” şi “Crai nou”. Vechituri. Şi ele, şi eu. Viitorul roz apaţine “Sucevei LIVE”, iar domnul manager Viorel Varvaroi, cu înţelepciune şi îndelungată expertiză, s-a adaptat la acest mândru viitor. Halal să-i fie şi să vă trăiască, mult stimată doamnă Mihaela Beldiman, distinsa guvernatoare a Bucovinei de azi şi de mâine! Sper că şi Cătălin Nechifor vă ascultă la fel de orbeşte, iar dacă nu – puneţi-l pe intelectul Alex Covaşă să-l ia de urechi! Să auzim numai de bine!

Urzica vieneza No Comments Mar 29

Ziua atestării Bucovinei SE INTERZICE!

Managerul Centrului Cultural “Bucovina”, dl Viorel Varvaroi, mi-a comunicat, astăzi, că, datorită siglei acestui site, pusă pe afiş şi pe trei diplome fără premii în bani, Ziua atestării documentare a Bucovinei istorice se interzice şi se anulează, “interesurile majore a culturii bucovinene” primând. Aşa că, disciplinat, mă supun şi vă dau îmbucurătoarea veste: miercuri, 30 martie 2016, nu mai sărbătorim nimic, prin cântecele străbunilor, pentru că nu vrem să periclităm “interesurile majore a culturii bucovinene”.

Jurnalism No Comments Mar 28

Refugierea nefumătorilor din natură

Un banc despre nefumători, pe care mi l-a spus, astăzi, profesorul Petru Horvat: Cică soţul nefumător ajunge acasă, după miezul nopţii, iar soţia îl ia la rost:

– Unde ai fost, netrebnicule, până la ora asta!?

– Dragă, era atâta fum în oraş, încât am intrat, să iau câteva guri de aer proaspăt, într-o cârciumă…