Cuza Vodă, liderul pe care nu îl merităm

Proclamaţia către sătenii clăcaşi, din 1864

Singurul lider al românilor, care şi-a iubit poporul mai presus de sine însuşi, a fost Alexandru Ioan Cuza. Domnitorul care nu-şi doarme somnul de veci în biserica din Ruginoasa, ctitorită de bunicul lui din partea mamei şi în care a fost înhumat, ci zvârlit de Biserica Ortodoxă Română, în 1946, la câţiva zeci de paşi de ctitorie, în cel mai urât mormânt posibil. Iar noi, românii, nu zicem nimic, iar de ziua în care Domnitorul s-a săvârşit, 3 mai, nu avem o lumânare, pe care s-o aprindem oriunde, în memoria lui.

Ştiţi cum a fost, pe când începuse să ne lupsească Vodă Cuza? Nu ştiţi? Atunci să dăm deoparte, în următoarele zile, colbul de pe pagini uitate şi să aruncăm o privire:

Alexandru Ioan Cuza, pictat de Mişu Popp

Pesta, în 21 mai n. 1873.

Avem să ne începem revista cu o ştire tristă, cu moartea unui bărbat român de mare însemnătate istorică, ca unul a cărui ridicare la înălţime, deasupra tuturor Românilor, de la o margine, până la cealaltă, a ridicat speranţele Românimii în Orient, pătrunzând ca şi o scânteie electrică prin toate părţile locuite de această naţiune, şi accelerând momentul ca, printr-unu farmec, pulsul vieţii naţionale, fără a fi curând, în multe privinţe, amar dezamăgiţi.

Principele Alexandru Ioan Cuza, fostul Domnitor al României, alesul – ca printr-o minune, la 1859 – cu votul unanim, atât în Moldova, cât şi în Muntenia, şi, astfel, devenit – după Mihai Bravul – cel dintâi Domn al amândurora ţări române, în acest mod unificat, joia trecută, în 15 mai, a răposat la Heidelberg, în Germania, unde petrecea retras, ducând o viaţă intuitivă. Acest om, destinat de providenţă a face lucruri mari, n-a înţeles vocea providenţei! Stricăciunea oamenilor, şi anume a claselor mai înalte, boiereşti, pre el, în loc să-l îndemne, cu atât mai mult, cu mână tare a corija şi îndrepta, şi regenera, l-au adus să cadă cu inima, să dispere de genul său şi de patria sa şi să se tăvălească şi însuşi în mocirla păcatului!

Astfel, a provocat coaliţia şi conspiraţia mai tuturor patrioţilor, ce se văzură înşelaţi în aşteptările lor, şi, astfel urmă, în noaptea de 22 faur 1866, detronarea şi expatrierea lui, pentru care, de 3-4 ani, încoace, de una mie de ori s-au căit aceiaşi patrioţi! – nu că doar ar fi făcut nedreptate lui Cuza, ci pentru că, prin urmata alegere de domn străin, ţara deveni prada influenţelor şi urdiilor străine!

Alexandru Ioan I, oricât de amar a fost rătăcit, spiritul său român naţional nu şi l-a renegat nici într-unu caz, şi multe fapte, adevărat române, vor vesti secolelor viitoare gloria lui. De unde credem că moartea lui, atât de neaşteptată va împle de doliu şi de durere pe fiecare român adevărat.

Alexandru Ioan Cuza, după însemnarea foilor străine, a fost născut în Galaţi, la anul 1820, a fost educat pentru miliţie şi a servit în armată, ajungând gradul de colonel; a fost, apoi, prefect şi, ca atare, ales Domnitor. El nu lasă după sine descendenţi, căci căsătoria cu legiuita sa soţie a fost stearpă.

Dedicându-i, deci, toţi Traianizii, din toate părţile, câte o lacrimă duioasă, să-i oftăm din inimă curată ca ţărâna să-i fie uşoară, iar memoria eternă! (Albina, Anul VIII, Nr. 34, joi, în 10/22 mai 1873, p. 1).

În România, pe când Domnitorul Carol rătăceşce – Dumnezeul lui ştie prin care părţi ale Carpaţilor din Oltenia, fără ca cineva să se mai îngrijească de el – ochii şi inimile poporaţiunii întregi s-a concentrat la Ruginoasa, unde, ieri, se depuseră la odihnă eternă rămăşiţele pământeşti ale fostului Domnitor Ioan Alexandru Cuza.

Astfel de manifestaţiune n-a mai văzut ţările române! Vedeţi, domnilor stăpâni de astăzi, unde conduce politica voastră inimile române! (Albina, Anul VIII, Nr. 40, joi, în 12 iunie / 30 mai 1873, p. 1).

Pe când principele Carol, primeşte, în Viena, onorurile de suveran al României, la Ruginoasa, în Moldova, deja s-au depus, pentru etern repaus, osemintele predecesorului său, Alexandru Ioan Cuza, cu onoruri şi mai mari din partea naţiunii.

Curioasă coincidenţă! Pe aceeaşi cale, pe unde reintră Cuza, mort, în ţară, salutat de sunetul tuturor clopotelor şi de lacrimile tuturor Românilor, tot pe acolo ieşi îndată Carol, viu, pentru a fi sărbătorit în străinătate. Ce temă minunată pentru un roman, o poezie! Destul că cele ce se scriu, despre primirea şi înmormântarea cadavrului lui Cuza, de la petrecerea peste frontiera din Iţicani şi până la Ruginoasa, despre mulţimea adunată şi emoţiunea ei, despre grandiozitatea actului şi a manifestaţiunilor, întrec toate închipuirile! Nouă ne pare rău că spaţiul nu ne permite a publica o descriere specială, dar, totuşi, din cele şase cuvântări, ce se ţinură la acea ocaziune, parte mare de primii oratori ai ţării, cel puţin una, a domnului Mihail Cogălniceanu, vom reproduce-o şi noi, într-unul din numerele următoare, pentru ca onoratul public al nostru să câştige o vie idee, cu cât altfel se preţuiesc meritele şi talentele bărbaţilor adevărat mari, după moarte (Albina, Anul VIII, Nr. 44, joi, în 14/26 iunie 1873, p. 1).

Alegoria “Unirea Principatelor”

Câtăva vreme, adică până la Unirea cu Ţara, prin Bucovina s-a mai păstrat cântecu-horă al lui Cuza Vodă, apoi s-au pierdut, fiind păstrate doar de manuscrisele lui Alexandru Voievidca, din paginile acelea colbuite de ignoranţă retregind cântecele lui Cuza la viaţă muzicienii Răzvan Mitoceanu şi Petrică Oloieru:

Cântecul lui Cuza – Ioan Colibaba, Frătăuţul Nou, 1909

p96

Hora lui Cuza – Pamfil Furcaş, Frătăuţiul Nou, 1909

p143

Hora lui Cuza – Iordachi Gherasim, Grăniceşti, 1910

p144

Cronici sentimentale No Comments Apr 23

Uriaşul care a păcălit securitatea: Sextil Puşcariu

Un uriaş al culturii române: Sextil Puşcariu

Născut la Braşov, în 4 ianuarie 1877, oraş în care şi-a făcut şi studiile gimnaziale, urmate de studii universitare în Germania, la Leipzig (1895-1899), apoi în Franţa, la Paris (1899-1901) şi Austria, la Viena (1902-1904), Sextil Puşcariu a sosit la Cernăuţi în anul 1906, ca titular al Catedrei de Limba şi Literatura Română, după pensionarea lui I.G. Sbiera, şi ca decan al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Cernăuţi, din 1908, până în primăvara anului 1919, când pleacă la Cluj, iar o stradă cernăuţeană începe să-i poarte numele, faptele ardeleanului fiind demne de recunoştinţă şi încununate ca atare după exemplul lui Pumnul, cel care-l numea nemuritor pe Bariţiu, pe când acesta trăia.

Doctor în litere din 1889, membru corespondent al Academiei Române din 1905 şi titular din 1914, Sextil Puşcariu, bun prieten al lui Iancu Nistor şi colaborator statornic al „Junimii literare“, a coordonat, practic, actul Unirii Bucovinei cu Ţara, după întrunirea secretă a „înţelepţilor ardeleni“ în casa lui Isidor Boda fiind chemat Iancu Flondor pentru a i se încredinţa „steagul“ şi înfiinţându-se ziarul „Glasul Bucovinei“, cel mai răspândit în provincie, care vede lumina tiparului începând cu ziua de 22 octombrie 1918.

În primăvara anului 1919, Puşcariu a refuzat postul de Guvernator al Bucovinei în favoarea celui de prim rector român al Universităţii din Cluj (din postura de Comisar general al Consiliului Dirigent privind organizarea Universităţii din Cluj), de ctitor al „Muzeului Limbii Române“ (1919) şi al buletinului „Muzeului Limbii Române“ din Cluj, „Daco-Romania“, 1921, 1922, 1936-1938 (Vol. IX., 696 pagini).

Opera lui Sextil Puşcariu, începută în Bucovina, e diversă, amplă şi profundă, savantul, membru în delegatia României la Liga Naţiunilor de la Geneva, în perioada 1922-1925, dominând spiritualitatea românească.

A publicat: „Schiţe“ (în revista Vatra, II, 1895), „Die rumänischen Diminutivsufixe“ (Leipzig, 1899), „Lateinisches ti und ki im Rumänischen, Italienischen und Sardischen“ (Leipzig, 1904), „Rapoarte despre cărţi prezentate la concurs pentru premii“ (Analele Academiei, Tom XLI, 1920-1921, pag. 121, 165), „Raport asupra dicţionariului“ (Analele Academiei, Tom XLI, 1920- 1921, Bucureşti, 1922), „Din perspectiva Dicţionarului“ (Tipografia Ardealul, Cluj, 1922), „Literatura Română“ (Biblioteca Semănătorul, Nr. 70, Arad, 1925), „Dicţionarul Academiei“ (Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1926), „Studii istro-române“, Vol. 2, (Academia Română, Bucureşti, 1926), „Istoria Literaturii Române“ (Editura Krafft şi Droibeff, Sibiu, 1939), „Micul atlas lingvistic român“ (Muzeul limbii române), „Îndreptar şi vocabular ortografic“ (în colabprare cu Naum A. Teodor, Editura Cartea Românească, Bucureşti), „Istoria literaturii române“ (epoca veche, Sibiu, 1930), „Limba română“, Vol. I (Bucureşti, 1940, Vol II urmând să apară postum, în 1950), „Dicţionarul Academiei“, Tomul I (Bucureşti, 1913, 1934, 1937, 1940, 1948, 1949, până la cuvântul „lojniţă“) etc.

Reprezentant al României la Institutul Internaţional de Cooperaţie Intelectuală de pe lângă Societatea Naţiunilor (1922), membru în Comitetul Internaţional de Lingvistică, începând cu anul 1936, dar şi membru al Senatului Legionar, Sextil Puşcariu a scăpat de umilire, de închisori politice şi de batjocura unora precum Ovidiu Chromălniceanu şi Al. Rosetti (cel care a ordonat arderea manuscrisului „Doinei“ lui Eminescu, în 1949), păcălind securitatea, adică murind, după un şir de anchete preliminare, în ziua de 5 mai 1948, la Bran, exact în ziua în care, după miezul nopţii, urma să fie arestat. A fost înmormântat, în 7 mai 1948, la Braşov.

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Apr 22

ion drăguşanul: cina cea de taină

la cina mea întotdeauna singuri

s-au adunat străbunii şi urmaşii

ca salahori pribegi ai unei linguri

cu taina cinei vindecându-şi paşii:

ne aşezam cutremuraţi în iarbă

şi-aveam nişte mesteceni lumânări,

dar şi tovarăşi încântaţi să soarbă

din nostalgia pentru depărtări

şi când frângeam din pâini şi din visare,

şi când gustam din vinul ca un sânge,

înnobilat de-aceeaşi depărtare

deasupra cerul începea a plânge

căci nu-mi ştiam strămoşii, doar străbunii

şi doar urmaşii care au să vină,

pe care îi zărisem în cărbunii

din vatra pregătită spre hodină,

dar conştienţi de taina sfintei cine,

când luna precum pâinea proaspăt frântă

prin suflete ne zugrăvea destine,

noi ascultam tăcerea: auziţi? iar cântă!

Poezie de ion dragusanul No Comments Apr 21

Soprana europeană Viorica Ursuleac, în Suceava!

Superba tânără din fotografia de mai sus a cântat pe mai toate scenele mari ale Europei, inclusiv la… Suceava, în 16 august 1918. Se născuse la Cernăuţi, în casa arhidiaconului Mihai Ursuleac (1863-1928), deci era normal să vină şi să cânte şi în Bucovina. Din nefericire, Viorica Ursuleac nu purta bundiţă cu dihor „Haida-dâra-dâr-dâr-da”, aşa că Sucevei puţin îi mai pasă de gloria ei europeană, o glorie datorată şi unui glas tulburător, care îl fascinase pe Richard Strauss, care îi oferise rolurile principale în patru dintre premierele operelor lui, „Arabella” (1933), „Friedenstag” (care i-a fost dedicată ei şi soţului ei, dirijorul austriac Celemens Krauss, în 1938), „Capriccio” (1942) şi „Die Liebe der Danae” (1944), dar şi unei erudiţii care avea să o transforme, după spectacolul de adio, cu „Der Rosenkavallier”, susţinut, în 1953, la Wiesbaden, în profesoară la “Salzburg Mozarteum”, unde a activat până în 1964.

Excelentă actriţă şi o voce de aur (dacă nu mă credeţi, faceţi click pe fiecare fotografie, inclusiv pe cea de sus, şi ascultaţi-o!), Viorica Ursuleac înseamnă, ca şi muzicianul total al Europei, Roman Vlad, şi el – cernăuţean, o glorie europeană a Bucovinei, pe care noi nu o merităm, pentru că nu ne-o asumăm.

Despre concertul ei, la Suceava, a scris Victor Morariu, în istoricul Reuniunii muzical-dramatice „Ciprian Porumbescu”:

„Ca eveniment muzical, mai trebuie relevat, aici, un concert al primadonei Viorica Ursuleac, la 16 august 1918. Marea cântăreaţă, care, astăzi, ne cinsteşte neamul la Berlin, era, pe atunci, la opera din Zagreb (Àgram), în Croaţia, iar venirea ei la Suceava era în legătură cu faptul că se afla, aici, chiar în zilele acelea, un regiment croat, ultima garnizoană austro-ungară, pe care a văzut-o Suceava. Ofiţerii croaţi îi ziceau „Violiţa Ursuelaţ” şi o revendicau pentru neamul lor, încât am fost nevoiţi să-i lămurim”.

Dacă ar fi fost croată, dacă s-ar fi născut Violiţa Ursuelaţ, Viorica Ursuleac ar fi avut, până acum, măcar câte o statuie în fiecare urbe croată, dar, spre nenorocul ei, s-a născut bucovineancă!

Soprana Viorica Ursuleac s-a născută la Cernăuţi, în 26 martie 1894, şi a trecut în veşnicie, în Tirol, la Ehrwald, în 22 octombrie 1985. Şi-a definit splendida carieră artistică pe scenele operelor din Zagreb (1922-1924), Viena (1924-1926), Frankfurt (1926-1930), Berlin (1935-1937) şi Munchen (1937-1944). A cântat şi în Anglia, în două stagiuni, şi în Argentina (1948), că doar aşa se întâmplă cu artiştii bucovineni: dacă apucă să cânte, o singură dată, în faţa câtorva zeci de mândri şi inaccesibili suceveni, scenele lumii li se deschid pentru totdeauna. Că-aşa e Suceava, buricul universal al tuturor lungu-lăilor de peste veac şi milenii!

Despre Viorica Ursuleac s-au scris cărţi în limbi europene, iar înregistrările cu ariile pe care le-a interpretat ea au intrat, de mult, în patrimoniul sacru al Europei. Nu e de datoria mea să o readuc în spiritualitatea bucovineană, aşa că doar atenţionez asupra acestui „sigiliu al dumnezeirii”, cum ar fi zis Arune Pumnul, fără să pot face mai mult. În fond, nu ajunge o viaţă de om, ca să scoţi de sub colbul uitării tot ce au aruncat acolo generaţii întregi de bucovineni.