Ziarele din România, la moartea ex-principelui Cuza

*

Trista ştire despre moartea ex-principelui român Alexandru Ioan I Cuza a împlut de durere inimile întregii Românimi. Precum noi, aşa întreaga presă româna de dincolo de Carpaţi, fără diferenţe de principii, a îmbrăcat doliul şi s-a grăbit ai aduce ultimul tribut şi, prin cuvinte emoţionante a-şi face aprecierile, de care numai un principe ca Alexandru Ioan Cuza poate să fie demn.

*

„Românul” este scurt în aprecierile sale, însă cu atât mai duios este cuprinsul lor. „Principele Alexandru Ioan Cuza – zice „Românul” – era Român şi avea un simţ naţional”. În aceste câteva cuvinte, se cuprinde cea mai mare laudă şi glorificare, ce se putea da principelui Cuza.

„Cu domnia lui – zice „Viitorul” – se începu era nouă în viaţa Românului, era de mărire prin unire; se începu noua mişcare socială.

*

„Trompeta Carpaţilor”, surprinsă de această ştire neaşteptată, îşi rezervă şi locul, şi timpul de a se ocupa, în numărul proxim, de consecinţele marelui dezastru, şi, până atunci, îmbrăcând doliul, se grăbi a comunica trista ştire publicului cetitor, zicând: „Alexandru Ioan I, ultimul Domn Român, a încetat pe neaşteptate din viaţă; Cuza Vodă nu mai există în carne şi oase, ci numai în perpetuitate istorică, în legenda naţională”.

*

„Pressa” încă se grăbeşte a-i aduce tributul său. „Răposatul Domn – zice ea – a făcut unirea ţărilor surori; a secularizat mănăstirile greceşti; a dotat ţara cu toate codicile de legi; a decretat legea rurală şi a emancipat pe sătean. Domnitorul Cuza a contribuit, în fine, să facă a se realiza ideea ce o posedă împreună cu toţi românii, de a fonda o dinastie prin un Principe străin. Noi, posteritatea, noi, cei care continuăm şi îi completăm lucrarea de regenerare a României, avem de datorie sacră a da omagiul şi a respecta pe aceia ce au binemeritat de la patria lor! Eternă, dară, şi glorioasă fie memoria răposatului fost Domn al României, Alexandru Ioan Cuza!”.

*

Ziarul „Poporul” se ocupă mai pe larg, directorul acestui organ, N. Bassarabescu, îi consacră un articol de aproape trei coloane, din care facem următorul extras:

„El este autorul Unirii! El este Creatorul Autonomiei depline a Statului Român; e marele reformator. Veniţi să ne închinăm aceluia care, cu mâini pline, a distribuit pământ la săteni, libertate şi egalitate la toţi, zdrobind împilarea, reînălţând poporul, chemându-l din nou la viaţă.

*

Cu dânsul se înmormântează domnia română, care a redat ţării averea smulsă din ghearele călugărilor greci; care a stabilit justiţia pe bazele civilizaţiei moderne, tradusă din noile codice franceze; care a reînălţat standardul naţiunii române la Constantinopole şi în toată Europa; care a emancipat Biserica română de sub tutela patriarhiei greceşti; care pregătea, în fine, independenţa completă a Statului român, creându-i forţe armate, organizând oştirea român’, desfăşurând-o în tabere, ca aceea de pe câmpia Cotrocenilor, încheind alianţe cu statele mari. Fără vreo educaţiune sau pregătire pentru a guverna, într-însul era înnăscut geniul guvernării.

*

Cu acest geniu, Alexandru loan Cuza a putut mişca toate, după voinţa sa, a putut concepe şi realiza reformarea totală a Statului. Cu acest geniu, el ştia pe cine însărcina cu o mare misiune şi, sub iniţiativa sa, Cogălniceanu devenea Jupiter, Negri – augur etc., etc. El avea darul de a electriza: am văzut, cu ochii muiaţi în lacrimi de bucurie şi cu pieptul palpitând, cum, la accentele vocii sale energice şi sub privirile lui de şoim, când distribuia standarde noi oştirii, oşteanul român se încorda, ca printr-un resort, şi nu-şi mai putea controla elanul.

*

*

Mândru de sine şi de naţionalitatea sa – mai cu seamă, el făcu să se vadă acest har, de la urcarea sa pe tron, punând la locul lor, mai întâi, pe consuli, care erau deprinşi a împinge cutezanţa până a impune foştilor Domni. Apoi, la Constantinopole, se prezentă într-un mod atât de demn, pe cât era de extraordinar, că primirea lui a rămas de poveste. Sultanul îi trimite o sabie, cu care să se prezinte înainte-i, după vechiul obicei. El refuză a se prezenta cu acea sabie, zicând că are sabia de la ţara sa, şi merge, în plină uniforma lui de Domn român, înconjurat de ofiţerii şi consilierii căi, pe care îi prezentă Sultanului, după uzanţele dintre Suverani egali.

Primirea sa a fost briliantă, regală.

*

La patriarhie, când Patriarhul voieşte a-l unge, el îi opreşte mâna, spunându-i că este uns de ţara sa.

Cu un tact politic şi o abilitate diplomatică din cele mai rafinate, el ştia să obţină, fără zgomot, prin fapte împlinite, în momente de încurcătură sau conflicte diplomatice din străinătate, şi după gravitatea lor, unul câte unul, drepturi regale ţării, şi care, afişate în alte împrejurări, ar fi pus în risc existenţa Statului chiar.

*

Astfel, el stătea, întotdeauna, pregătit, cum ar sta vânătorul la pândă, aşteptând momentul favorabil spre a trimite lovitura; astfel, el, în cele din urmă, având pregătită moneta naţională, bătută după sistemul cel nou, cu efigia sa şi decoraţia română care se cheamă „Ordinul Unirii”, aştepta momentul ca să decreteze şi aceste două drepturi al Statului Român, când l-a surprins 11 Februarie 1866, şi au rămas părăsite, în lăzile vistieriei, primele piese, care urma să se pună în circulaţie, drept un atestat mai mult despre preocupările patriotice al acestui om miraculos în toate acţiunile sale” (Federaţiunea, Anul VI, No. 37-762, joi, 25 mai / 13 iunie 1873, pp. 148, 149).

Iosif Vulcan: Cuza în exil

*

Tăcere mormântală domneşte-n jur de mine,

Mişcarea doarme-n pace, zefirul s-a culcat

Şi păsări nu înalţă duioase, dulci suspine,

Natura mută zace în patu-i înflorat;

Trecut-a miez de noapte şi nimeni nu apare

Şi n-aud vorbe, şoapte, toţi dorm, visând mereu;

Eu singur nu dorm încă, veghez în cugetare,

Durerea ca şi-o stâncă apasă pieptul meu.

 *

Eu singur nu dorm încă şi stau privind cu frică

O luptă de mă doare, de care mă-nfior:

Un vultur pe o stâncă şi-o biată turturică,

Contraste uimitoare, se bat îngrozitor

Şi vulturu-şi împlântă grozavele lui gheare

În turturica blândă – sărmana, vai de ea! –

Dar vulturul ce-omoară e chinul meu cel mare,

E pasărea uşoară, e chiar inima mea!

*

Ah, vulturul ce-omoară de cap mi se agaţă,

Dar ziua încă trece, nu simt lungimea ei,

Ci când mă împresoară al nopţii văl de ceaţă

Ca pelicanu-mi suge din reci creierii mei

Şi-atunci ca scos din minte, strivit de chinul mare,

Tăcând privesc ’nainte, şi visurile-mi pier:

Jos, Dunărea bătrână şopteşte cu-ntristare

Şi undele-i se-ngână cu stele din cer.

 *

Jos, Dunărea bătrână se-neacă în suspine

Şi pare că tresaltă, plângând destinul meu,

Iar dorul meu dă mâna cu undele-i blondine

Şi fuga, laolaltă, dar vai, oh, Dumnezeu!,

Căci sufletul meu zice, oftând de neagra jele:

„Ah, valuri mult ferice, voi mergeţi de aci,

Dar eu nu pot conduce luntriţa vieţii mele

Pe unde viaţa-i dulce, pe unde aş dori!

 *

Dar eu nu pot conduce fiinţa-mi urgisită

La malul de plăcere, la vatra de amor:

De patria mea dulce, ce sânul mi-l palpită,

Ce sufletul mi-o cere, departe am să mor!,

Dar mintea des îmi zice că viaţa iute trece,

De vreau să fiu ferice, în van să nu aştept,

Şi doar ar fi mai bine s-ascult de mintea rece,

Să şterg simţirea-n mine, să sting şi doru-n piept!

 *

Şi doar ar fi mai bine să uit vitrega ţară,

Dar nu, ar fi insultă. N-a fost vitregă ea:

Urcatu-m-a pe mine şi toţi mi se-nchinară,

Orbi de orbire multă, coroana mi-a fost grea

Şi scumpa românime mi-a dat un rol de fală,

De vechi idei sublime, cu fapte de-un Mihai,

Dar vai, şi-acuma, iată, dorinţa naţională

Rămase-ngenuncheată – eu rătăcii, picai!

 *

Şi vai, acuma, iată, lipsit de fericire,

Nu mi-a rămas alt bine, decât speranţa-n sân:

Veni-va, încă-odată, o zi şi-o să inspire

Iertare pentru mine în orice piept român

Sau sunt numai iluzii ce inima îmi zice?

S-ascult ce mintea-mi spune în zboru-i pământesc?

Privirea mea să zboare în raiul mult ferice,

Dar slabelor picioare intrarea s-o opresc?

 *

Privirea mea să zboare spre plaiul de plăcere,

Dar eu să stau aice, jelindu-mi soarta rea?

Cu mâini tremurătoare s-ating cupa de miere

De gura mea ferice, dar nici să gust din ea?

Să-mi rup eu floarea, dară, căci iarna este crudă,

Şi-n dulcea primăvară să nu mai sper nicicând?

Să şterg, într-o clipită, şi fără de vreo trudă

Speranţa mea iubită din sânul meu plăpând?

 *

Să şterg, într-o clipită, ce fantezia-mi jună

În nopţi pentru iluzii ferice şi creat:

Visarea mea iubită de-o splendidă cunună,

Căinţa ce va pune pe capu-mi insultat?

Aceasta nu se poate! Greşeala mea fu mare,

Dar nu-s de vină-n toate şi eu mă pocăiesc!

Şi-acuma-n fine, iată, cest sân un dor mai are:

Să mi se sape groapa-n pământul românesc!”.

 *

(Familia, Anul IX, Nr. 20, 20 mai / 1 iunie 1873, pp. 1, 2)