1869: Adunarea societății pentru cultura română

*

În 20 iulie 1869, și-a ținut, în Cernăuți, Societatea pentru literatura și cultura română, adunarea generală ad-hoc, pentru modificarea statutelor sale, care deveniseră lipsicioase, în multe privințe. Fiind de față mai mulţi decât jumătate din toți membrii Societății, proiectul modificator al statutelor s-a putut lua în dezbatere și s-a primit, cu câteva schimbări neînsemnate. S-a făcut și o interpelare.

*

Comitetul Societății numise, mai înainte, culegători, prin ținuturi, care aveau să adune bani de pe la membrii Societății, și să-i transmită casierului ei, din timp în timp, sub cuvânt, însă, că se vor simți mai înduplecaţi a-și împlini taxele lor, dacă vor sta în nemijlocită corespondență cu comitetul, acesta, în anul 1867, a dezlegat pe foştii culegători de îndatorirea lor. Interpelările, întrebau, deci, dacă a trecut în faptă acea propunere a comitetului și cum se explică împrejurarea că încă mulţi membri ai Societății sunt în restanță însemnată, cum arată raportul comitetului, de astă iarnă. Președintele împărtășește cum că comitetul s-a convins că e de neapărată trebuință de a numi, din nou, culegători și asigură că astă numire se va face cât de curând.

*

Era să se facă și altă interpelare, care a rămas nefăcută, pentru că președintele a grăbit cu încheierea ședinței. Adunarea generală din anu 1867 a fixat mai multe modalităţi pentru mărirea fondului Societății. Deoarace s-a răspândit, în public, cum că comitetul n-a executat nimic din câte îi impun concluziile acelei adunări, am fi fost foarte bucuroşi a auzi deslușirile președintelui și în acea privință, și anume în cauza loteriei, pentru care, afară de apelul din foaia Societății pentru obiectele de tras la sorți, să nu se fi făcut nimic, adică nici planul de tras la sorți, nici cererea la guvern, pentru încuviințare. Deci, ne pare foarte rău că am rămas neinformați, într-o cauză ce ne interesează atât de mult.

*

În fine, observ că ținuturile Gurii-Humorului, Câmpulungului și al Vetrei-Dornei, cu toate că sunt locuite mai că numai curat de români, n-au fost reprezentate nici în adunarea aceasta din urmă. Care să fie, oare, cauza acestei retrageri neîntrerupte de la afacerile naționale?

Drept că și mulţi din nobilime n-au luat parte la astă adunare, dar asta n-a urmat din nesimpatia pentru scopurile Societății, ci din cauză că o parte era dusă la scalde, în străinătate, iar cealaltă a fost rețienută de afaceri economice urgente.

*

(Albina, Anul IV, nr. 61, joi 24 iulie / 5 august 1869)

1868: Agitaţiune în cauza bisericească și ținta ei

*

Cernăuți, 24 iunie 1868

*

În o corespondență din Cernăuți, intitulată „Agitaţiunea, în cauza bisericească și ținta ei”, pe care o aflarăm tipărită în suplimentul „Presei noi”, nr. 1351, din 4 iunie 1868, se produc unele, altele aserţiuni, care ne provoacă a ieși din rezervă și, cu armele adevărului, a combate atacurile mincinoase și mizerabile ale unui corespondent ce se încearcă, în zadar, de un timp, înoace, a arunca țărnă în ochii lumii.

*

Ceea ce aspiră și pretinde clerulu și poporulu gr. or. din Bucovina, de două decenii încoace, s-a zis, chiar și precizat, atât în memoriile din anii trecuţi, cât și în petițiunea către minister și senatul imperial, iar, mai cu seamă, în cunoscuta epistolă deschisă către Excelența Sa părintele episcop Hackmann, acelea se reduc la restaurarea sinodalității, in locul absolutismului ierarhic de până acum, deci la conservarea caracterului național român al biserici bucovinene, în contra politicii de slavizare, în fine, la împărţirea posturilor mai înalte și a parohiilor mai grăsuțe după dreptate, cu privire neabătută la facultate și merite, și nu, ca până acum, după principiul de predestinare a nepoților și a celora ce dau garanţie că vor fi servili și, de nu aprinşi pentru politica din prezent, cel puțin indiferenți pentru cultura și conștiința națională română.

*

Cum că atare stăruință, care nu scoposește alta, decât vindecarea rănilor în organismul bisericesc, trebuie să se manifeste, în corpul întreg al bisericii gr. or. din Bucovina, se înțelege singur, de sine; și cum că această mișcare nu purcede de la „o mână de oameni laici neastâmpărați și de la câţiva preoți, ce se bat după parohii grase”, asta o demonstrează agendele congregației diecezane, din anul 1848, și numeroasele subscrieri ale petițiunilor către minister și senatul imperial, pentru o conferință diecezană ad-hoc, spre formularea dorințelor și pretențiilor principale ale comunităţii bisericești.

*

*

Dacă afirmă corespondentul „Presei” că, din cele 370.000 de credincioşi gr. or. din Bucovina, numai vreo 170.000 se țin de naționalitatea română, sau că dovedește o neștiință grosolană a poporațiunii și, în cazul acesta, i-ar răspunde și lui însuși simplul țăran și ablegații de mai înainte de Turețchi, precum răspunse, în senat, episcopului din Galiția, Litvinavici, sau că e cuprins de cunoscuta manie a muscalilor, care, considerând pe toți cei ce vorbesc, cât de puțin, un dialect slav, de oamenii lor, urzesc și planuri de a-i atrage și pe ei, și țara lor, sub împărăția cnutului.

*

Una ce aflăm adevărată în corespondența din „Presa” este afirmația în privința mărimei posesiunii Fondului religionar; însă noi am fi așteptat ca corespondentul să fi raportat și despre originea averilor bisericești, și anume despre acel moment, că moșiile întinse, ce le posedă biserica gr. or. din Bucovina și din ale căror venituri sunt adunate cele zece milioane, sunt donate de principii și patrioţii români, și anume pentru scopul cultului religonar ortodox și român. Sau poate că a tăcut dânsul, despre originea și menirea fundațională, ca, cu acestă avere de orgine română, să se poată forfeca, încă mai mult, decât până acuma, apăsarea sau cel puțin paralizarea naționalității române?

*

Cu atâta mai mult, însă, trebuie să ne cuprindă, pe o parte, râsul, iară pe alta, compătimirea, cu dispozițiunea corespondentului din „Presa”, când cetim, mai departe, că miş­carea, de mai mulţi ani, în Bucovina, pe terenul bisericesc și național, purcede de la exaltaţii români, cărora administrarea averii lor bisericești le-ar fi bine venită, spre a-și regula afacerile lor financiare, și că cauza atitudinii în contra episcopului provine de aci, că dânsul nu acordă direcțiunea aceasta. Trebuie să mărturisim că tocmai acum ni se deschide lumina de ce părintele episcop și coteria episcopală se luptă, odată cu viața, în contra realizării autonomiei bisericești, garantată prin legile fundamentale de stat, pentru că, adică, sunt cu grija în spate că nu le va mai fi cu putință a economisi după plac, pe calea birocratică, și a-și face nimbul unei glorii, pe care nu-l pot avea după demnitatea lor personală.

*

Noi nu voim a aplica, aici, un proverb cunoscut, totuşi trebuie să zicem că numai unul ca acela poate presupune unele ca acestea, de „exaltați naționali”, care este conștiut de asemenea manipulare cu averea bisericească.

*

Cernăuţi, interiorul Bisericii Mitropolitane – de Franz Xaver Knapp

*

Iar cât despre nobilimea națională, care este urmașa acelor fundatori patrioți ai averilor bisericești și care poartă și sarcinile patronatului bisericesc, și din posesiunea lor s-au dat și câte 44 de jugăre pentru susținerea parohilor, putem zice, cu tot accentul, că atari cugetări sunt departe de ea și că, pentru realizarea autonomiei bisericești stăruiește ea din motive mai înalte, ce se raportează la scăparea bisericii și a naţiunii de decădere și de înstrăinare de la individualitatea sa ortodoxă și română. Ce se atinge, însă, de administrarea averilor bisericești, știe fiecine că ceea ce se va defige, după legile de stat, în genere, pentru toate confesiunile, aceea va fi și se și poate pretinde pentru biserica gr. or. din Bucovina.

*

Corespondentul „Presei” se plânge și pentru aceea, înaintea publicului acelui jurnal, că, la convocarea unui neromân în consiliul episcopal, românii strigă, în gura mare, că părintele episcop Hackmann trece, în ochii lor, de un absolutist ultramontat și că favoriţii lui ar fi agenţi panslavi ș. a. Dacă toate cele ce se cernură, în foile publice, de mai mulţi ani, despre starea lucrurilor în Bucovina, nu sunt adevărate sau dacă presupun și delicte de presă, celor atinşi le stete în voie a demonstra contrariul și a invoca ajutorul procurorului de stat. Dar, fiindcă, din partea lor, s-a întrelăsat aceasta, noi, din partea noastră, avem raţiunea de a crede că domnii cei atacaţi nu erau în stare a dezminți cele publicate prin ziare și că dânșii se temeau a nu păți mai rău decât cu procesul, cu care se aninaseră de „Albina”.

*

Nimeni nu s-ar bucura mai mult, decât comunitatea gr. or. din Bucovina, dacă ar putea mărturisi că părintele episcop Hackmann, care este dotat, așa de bine, din veniturile moșiilor, dăruite de Vodă Alexandru cel Bun episcopiei Rădăuților, merge pe calea desemnată de caracterul istoric al bisericii gr. or. bucovinene, și că a renunțat la un absolutism ce nu corespunde nici spiritului ortodoxiei, nici principiilor moderne de stat și de civilizațiune. Nimeni nu ar dori, mai mult decât românii din Bucovina, ca un rector seminarial, întru înțelegere cu prepozitul său, să nu procure mai mult veștminte poporale și fotografii pentru expoziția panslavă din Moscova, și ca preoții bucovineni, pentru atare servicii, să nu mai fie remuneraţi cu demnitatea de consilieri consistoriali.

*

*

Nimeni n-ar ferici Bucovina mai mult, decât clerul, inteligența și nobilimea română, ca toată poporațiunea țării, fără deosebire de naștere și de limbă, să stea neclintită, ca până acum, în fidelitate cetățenească, și ca, prin predici și cântări publice, după modelele din Petropole și Moscova, cât și prin manifestații bătătoare la ochi, cu limba rusească, să nu se mai ațâțe apetitul molohului panslav după această țărisoară frumoasă.

*

Acestea sunt cele ce ne-am simțit provocaţi a răspunde la mistificările și minciunile corespondentului „Presei noi” din Cernăuți. Citească, cunoască și priceapă, că noi l-am cunoscut și l-am priceput. Iar pe onorata redacțiune o rugăm ca să ne conceadă, de astădată și în viitor, a ne cunoaște și a ne pricepe încă mai bine, cu corespondentul nemțesc din Cernăuți, dacă va mai avea plăcerea a vorbi, la noi, în Viena, și nu față către față, la starea locului (Ne sunteţi pururea bine-veniţi. Redacția).

*

(Combaterea minciunilor, Albina, Anul III, Nr. 64, duminică 16/28 iunie 1868)

1869, profesorul lui Eminescu, despre Pascaly

Ernst Rudolf Neubauer

*

Ernst Rudolf Neubauer s-a născut la Iglau, în Moravia, la 14 aprilie 1822, şi a murit la Rădăuţi, unde este înmormântat, în 4 mai 1890.

*

Autor al „textului lămuritoriu” la Albumul „Bucovina luminată” (1860), de Franz Xaver Knapp, Ernst Rudolf Neubauer debutase, la Viena, în 1849, cu „Cântece patriotice austriece”, dar cariera lui de profesor şi de artist avea să se împlinească la Cernăuţi şi la Rădăuţi, Neubauer fiind întemeietorul gazetelor germane „Bukowina / Landes und Amtszeitung” (1862) şi „Sonntagsblatt der Bukowina” (1862), cartea lui fundamentală fiind „Die Ideonen” (1882).

*

De la Ernst Rudolf Neubauer ne-au rămas puţine texte în limba română, iar la cele din publicaţiile germane, pe care le-a condus, nu s-a apelat şi nici eu nu o pot face, din pricina necunoaşterii limbii. Oricum, datorăm imens profesorului cernăuţean preferat de Eminescu, imediat după Pumnul, încât, atunci când am norocul să-i întâlnesc un text, din vremea lui, publicat de revistele româneşti, în traducere, îl copii cu sufletul fremătând de bucurie, luminat parcă de simbolistica sacră a lumânării, şi revelaţie, şi memorie.

*

*

Judecată nemţească,

despre arta teatrală română,

reprezentată de M. Pascali

*

Domnul Ernst Rudolf Neubauer, profesor de estetică la gimnaziul din Cernăuţi (profesorul preferat al lui Eminescu – n. n.), publică un articol, sub titlul „M. Pascali”, în foişoara ziarului „Czernowitzer Zeitung”, din 30 iulie 1869. Ca străin şi, mai vârtos, ca bărbat de specialitate, părerea domnului profesor are, pentru noi, mult interes, de aceea o reproducem aci:

 *

„În deceniul trecut, în micul teatru al Cernăuţilor, avurăm felurite ocazii de a întâmpina, în tragedii, drame şi comedii, nişte artişti care posedau rara facultate ca, prin acţiune liberă şi execuţie, să ne reprezinte icoanele poetice drept forme ale realităţii, şi aceasta într-un grad atât de excelent, încât produsele creaţiei lor se pot număra între cele mai bune rezultate, pe terenul artei teatrale.

Pentru a ilustra cele zise, n-am decât să pomenesc numele Rapacki şi Modrzejewska.

La timpul lor, acestor reprezentaţii nu le-a lipsit consideraţia după vrednicie, deşi lauda jurnalistică era criticată, din când în când, ca extravagantă; totuşi, renumele acelor artişti dovedeşte, şi astăzi, că a fost justificată recunoştinţa ce li s-a arătat. Citiţi numai cronicile jurnalelor din Lvov, Cracovia şi Varşovia.

*

În timpul din urmă, amatorilor de arte din Cernăuţi, prin înfăţişarea unei părţi din societatea teatrală a lui Pascali, de la Bucureşti, li s-a dat iarăşi ocazia de a asista la reprezentări teatrale, care, mişcându-se pe terenul sublimului şi al comicului, întru unitatea efectelor ne dau desfătarea ce se simte la o producţiune artistică armonică, şi ale cărei reprezentaţii le dăm numai partea ce se cuvine, când recunoaştem, apriat şi cu plăcere, cum că jocul întreg este pătruns de spiritul adevăratei tendinţe artistice.

În mijlocul acestor artişti, este o putere de o însuşire cu totul proprie (adică nu comună), care privitorilor li se arată drept sufletul întregului, asemenea soarelui, în jurul căruia se rotesc alte planete. Acest spirit conducător este domnul Mihail Pascali (director de teatru, actor şi poet dramatic).

*

Domnul Pascali nu e reprezentantul unei specialităţi singure. Activitatea productivă a fanteziei sale ocupă întregul teren mare al artei teatrale; în el se găseşte facultatea generală pentru adevărata producţiune a artei, împreunată foarte cu dorul şi energia spre dezvoltare şi spre realizarea vie. Uşurinţa cu care dânsul împreună creaţia internă cu executarea tehnică este atât de surprinzătoare,  încât, pururi şi pretutindeni, poartă-se artistul cum îi place, ies la iveală naturaleţi desăvârşite. Precum se spune, domnul Pascali a făcut studii mimice în Paris, Viena şi prin alte oraşe mari. Se poate să şi fi adus, de acolo, o bogăţie în lucrurile tehnice; dar desigur nu genialitatea jocului său, căci aceasta nu se poate cumpăra de la un „Laroche”.

*

L-am văzut pe Pascali, în seara de 27 iulie 1869, în drama „Nebunie şi Durere” (ca muzicianul Jaques) şi în comedia „Nevasta trebuie să-şi urmeze bărbatul” (ca avocatul Joliboi). În piesa primă, dânsul era factorul întregului, în a doua avea un rol prim. În amândouă rolurile, dânsul domina materia, în libertate deplină, şi dădea ideilor poetice o formă plăcută. Alegerea celor două roluri, atât de direct opuse, şi amândouă pentru una şi aceeaşi seară, se pare că nu s-a întâmplat fără de intenţia artistului.

Artistul pot dovedi cine şi ce e. În roluri patetice, şi un talent mediocru poate uşor să merite aplauze; însă în roluri ca şi a încărunţitului Jaques, în care trebuie să se reprezinte momentele psihice cele mai grele, de la răbdarea liniştită a durerii, până unde afectele lovesc marginile nebuniei, în asemenea roluri trebuie să cadă şi actorii cei mai rutinaţi, sau să i se urască publicului, dacă nu-şi pricepe pe deplin rolul. Domnul Pascali, ca Jaques, a făcut, din o puţinătate poetică, un op mare mimic. În comedia ce urmă, îl văzurăm pe artist împrumutând din izvorul bogat al experienţei, cum dezvoltă icoana umorului adevărat, în preocuparea cea mai vie, dovedindu-şi puterea şi ţinuta în toate părţile opului.

*

Fiecare piesă şi-a păstrat, cu rigoare multă, originalitatea sa, încât nici una n-a putut să şteargă din mine impresia ce mi-a cauzat-o cealaltă, dar nici nu mi-a slăbit, cât de puţin măcar, această impresie. De altminteri, această impresie se pare a fi fost, deopotrivă, la toţi auditorii, care răsplătiră pe genialul artist prin aplauze zgomotoase şi prin aceea că îl chemară pe scenă de repetate ori.

*

Ceilalţi artişti, între care s-a remarcat doamna Matilda Pascali, al căreia joc atrăgea atenţia neclintită, ne-au surprins atât prin inteligenţa cu care şi-au învăţat rolurile, cât şi prin eminenta disciplină a lor. Directorului, ca şi artiştilor, puţin le păsa de şoptitor (Souffleur), pe care, de altminteri, nimeni nu-l putea auzi, nici măcar în apropierea cea mai mare. Fiecare actor dezvolta, de la sine, lucrul său; şi. peste aceasta, armonia, în joc, era deplină.

Unde arta începe a păşi cu fiinţe atât de respectabile, unde singuraticele dintre flori vestesc atât de frumos primăvara ce se apropie, acolo nu este lipsă de reclame, pentru a-şi putea câştiga valoare şi pentru a găsi recunoştinţa care i se cuvine. / E. R. Neubauer”.

*

(Albina, Anul III, Nr. 61, joi 24 iulie / 5 august 1869)