Dragusanul - Blog - Part 92

numai poemul s-a trezit?

 

nu sunt o frunză sub omături,

ci mugurul ce-aşteaptă-n ram,

mi-i steaua nordului alături,

cărbunii încă-mi vin la geam

să-mi povestească pe-ndelete

de calea înspre primăveri,

deşi copacii poartă-n plete

ninsorile de până ieri:

 

auzi cum sângele îmi cântă

în goana cailor nebună

şi crengile cum îmi descântă

udându-mi pleoapele cu lună?

auzi cum soarele mă soarbe

din cupa lui cu vin sfinţit

şi cum prin albul iernii oarbe

numai poemul s-a trezit?

 


Florin Piersic, actorul descheiat la suflet

 

O ştire din „Gazetei Bucovinenilor” din 1 februarie 1936, anunţa că „Familia bunului nostru prieten şi sprijinitor dr. Ştefan Piersic s-a sporit. În ziua de 27 Ianuarie s-a născut micul Florin, căruia îi dorim sănătate, iar părinţilor bucurie”. De atunci, s-a adunat pe ceruri o spuză de vremuire, dar Florin Piersic rămâne ce a fost: un model de viaţă pentru generaţii întregi, o năzuinţă şi o admirabilă împlinire.

 

 

În urmă cu câteva decenii, scriam, în „NordPress” că, dacă nu s-ar fi născut Florin Piersic, niciodată nu am fi avut de la cine învăţa cum se umblă descheiat la suflet. Expresia asta i-a plăcut atât de mult, încât, de atunci, ne ştim şi suntem prieteni. Pentru că aşa cum eu mi-am regăsit sufletul în opera sa, şi mai ales în „Oameni şi şoareci”, în care îl avea partener de scenă pe Matei Alexandru, şi Florin Piersic şi-a recunoscut conturul de lumină în „actorul descheiat la suflet”, deci într-o trăsătură gazetărească de condei, care mi se prelinsese din degete.

 

 

Astăzi e ziua naşterii lui Florin Piersic, o zi plină de sacru în calendarul neamului românesc. Doar cine are ochi să vadă, dar nu şi suflet, să simtă, îmi poate refuza cuvintele prin care mă înclin în faţa Omului şi a Operei Florin Piersic.

 

La mulţi ani, Florin Piersic,

şi Dumnezeu să ni te ţie numai întru bucurie!


Iraclie Porumbescu: Înmormântarea lui Ştefan Nosievici

01.12.1833, Boian – 12.11.1869, Suceava

 

Şcolit la Cernăuţi (teologie, 1853-1856) şi Viena (fizică şi matematici, 1856-1860), profesor la gimnaziile din Cernăuţi (1860-1863) şi din Suceava (1863-1869), fondator al Societăţii Filarmonice din Suceava şi dirijor al corului (1867-1869), autor al primului studiu folcloric bucovinean, „Despre cântecul poporal român” (1865), Nosievici a compus „Drum bun, toba bate”, „Sub o culme de cetate”, toate publicate, în 1885, de Societatea „Armonia”. M-a surprins să găsesc, în „Albina” 1876, un reportaj al înmormântării lui Nosievici scris şi semnat de Iraclie Porumbescu, un reportaj în care Chir Grigore Vindereu şi „cei doisprezece” par să fie, în viziunea primului prozator modern al Bucovinei, o întrupare cosmică a sufletului lui Ştefan Nosievici. Un mare îndreptăpţit la neuitare, dar căruia Suceava nu-i păstrează nici măcar mormântul (I. D.).

 

Iraclie Porumbescu

 

„Suceava, 16 noiembrie 1869. Ieri am petrecut la groapă pe un bărbat pe cât de erudit şi înzestrat cu multă scânteie literară şi clasică, pe atât de onest şi integru la caracterul său – şi acel bărbat e Ştefan Nosievici, profesor de matematică, geometrie, limba şi literatura germană şi cântarea corală la Gimnaziul plenar, aşa-zis „naţional-românesc” de aici. Bravul şi stimatul acest profesor repauză într-o vârstă abia de 35 de ani, fiind încă holtei, răpus de un morb îndelungat de piept, pe care şi-l atrase prin zelul către studii şi litere, în mare parte şi către cântarea clasică. Era, la timpul din urmă, şi prin unele profunde supărări, ce şi le-a atras fără altă a sa vină decât că era, cum ziserăm, de un caracter ferm şi nedependent de capriciile şi arbitrariul altora, fie măcar ca aceştia să fi fost chiar şi superiorii lui.

 

Profesorul Nosievici era de origine slavon, însă el era totodată şi un exact filoromân, cum sunt toţi bucovinenii de altă gintă decât română, când ei posedă oareşicare cultură şi ştiu ţi pricep reclamaţiunile fireşti şi istorice ale Bucovinei. Dovadă despre expresul şi căldurosul filo-românism al repausatului profesor Şt. Nosievici este frumoasa şi pătrunzătoarea dizertaţiune analitică a renumitului cântec naţional „Măi Tătare!”, publicat în numărul din noiembrie anul trecut al „Foii Societăţii pentru cultura română din Bucovina”. Iar pe cine stima junimea studioasă, profesorii şi toţi cetăţenii inteligenţi ai Sucevei, ba şi toată împrejurimea acestui oraş în persoana repausatului Şt. Nosievici se văzu ieri, la înmormântarea lui, care, cu toate că era timpul cam nefavorabil şi calea, spre a putea veni, de la ţară (din Stupca – n. n.), la oraş, numai greu practicabilă, fu una din cele mai pompoase, din câte văzu Suceava în timpii din urmă, şi la care înmormântare luară parte, afara de vreo 16 preoţi, cu mult demnul şi venerabilul protosingel al Sucevii. Georgie Gregorovici în frunte, toţi profesorii, toţi studinţii (inclusiv Ciprian Porumbescu – n. n.) şi mai întreaga onorabilitate a Sucevei şi de primprejur, de toate confesiunile şi naţionalităţile.

 

Cuvinte funebrale se ţinură patru. Unul, în biserica română orăşenească „Sfântul Dimitrie”, de parohul respectiv şi catihetul supl. gimnasial G. Grigoroviţa; altul, la groapă, de profesorul de teologie C. Andrievici (Morariu – n. n.), care anume veni din Cernăuţi, spre ultima petrecere a fostului său coleg şi amic; al treilea, îl ţinu un amic şi coleg al repausatului, profesorul supl. Marian Nagl, în limba germană, şi tot la groapă (în cimitirul bisericii mănăstirii Sfântului Ioan, dar mormântul lui Nosievici nu mai există, cimitirul vechi fiind ras de pe suprafaţa pământului, pentru a face loc, în spiritul memoriei tradiţionale româneşti, unei livezi cu fânaţ – n. n.); iar al patrulea cuvânt funebral îl ţinu, la sfârşitul întregii ceremonii, tot un coleg şi amic al repausatului, profesorul supl. gimnazial Ieronim Munteanu. Toate cuvintele au fost frumoase, bine cugetate şi compuse, şi foarte potrivit rostite.

 

Corul studinţilor gimnasiali cântă, foarte armonios, toate melodiile de înmormântare, pe care repausatul singur pe iubiţii săi învăţăcei îi înăţase, iar „Reuniunea cantorală a Sucevei” (prima societate muzicală românească din istoria Sucevei – n. n.), pe care repausatul Nosievici a întemeiat-o şi o conducea artistic, fiindu-i magistrul coral, până la moartea sa, reuniunea cantorală zic, atât damele, cât şi domnii, executară două imne duioase şi foarte pătrunzătoare, drept semn de onoare şi recunoştinţă „demnului şi neuitaverului” (se folosea „lătinismul”, pe care eu, copiind textul, l-am evitat, ca să şi puteţi citi – n. n.) sau magistru (dirijor – n. n.) de artă cantorală, pe care îl pierdură în repausatul.

 

Nu putem să finim, fără a pomeni aicea şi nobila şi drept romana faptă a cetăţeanului sucevean, a Dlui Vasilică Popoviciu, care, fără de nici un interes material, l-a adăpostit pe repausatul profesor Nosievici, în întreg timpul morbului său, în casa sa, asigurându-i, prin aceasta, în mare parte greaua-i şi îndelungata-i pătimire, fiindcă repausatul, ca un bărbat neaspirator la cele materiale, şi pe lângă aceea şi sprijinitor al bătrânei sale mame şi al unei surori văduve, în ultimele timpuri devenise în neînstare a-şi procura, din mijloacele sale proprii, necesităţile îndemânatice pentru unu morb greu şi duratoriu de mai bine de 8 săptămâni.

 

Toţi amicii şi cunoscuţii repausatului îi sunt Dumisale, dlui Vasilică Popoviciu, pentru frumoasa-i filantropie şi umanitate, mulţămitori!

 

Chir Grigorie Vindereu

 

 

Nu putem, în urmă, să nu pomenim, cu mulţumire, şi de renumitul viorar al Sucevei, Chir Grigore, care, cu societatea sa muzicală îl petrecu pe profesorul Nosievici, până la groapă, cu doine de cele mai duioase şi mai străbătătoare de inimi; aşa încât, trecând conductul, prin poartă, în cimitir, unde în fine se postă, Chir Grigore, cu con-soţii săi „doisprezece”, şi „lăcrima” repausatului încă o ultimă „de gele”, cu lacrimi de acorduri, şi încă de acordurile cele mai apucătoare de inimi, cum sunt ele în doinele noastre, şi încă în doinele cântate de Chiru Grigore; mai că nu vedeai în întregul public alta, decât ochi plini de lacrimi!

 

Fie-i „gelitului” Ştefan Nosievici ţărâna uşoară şi memoria-i eternă! / I. P. (Albina, IV, nr. 96, miercuri 1 decembrie / 19 noiembrie 1869, pp. 2, 3).

 


în veşnicia ce-o mai am de mers…

 

a nins la fel şi-acum o veşnicie

şi au urcat zăpezi până la cer

să-mi crească-n aripi coala de hârtie

în care să învăţ, cândva, să sper,

pusese tata caii-n cingătoare

şi au pornit să-noate prin nămeţi,

iar coamele încinse de ninsoare

îmi tot şopteau: cu timpul să te-nveţi!,

 

dar nu-mi păsa, căci poposiră zâne

să-mi cânte din ursirile polare,

iar luna sfântă un coltuc de pâine

îmi trimitea prin stele căzătoare:

hrăneşte-te de-a pururi cu lumină,

îmi zise ea, iar mâna-i tremurândă

îmi mângâia prin suflet o deplină

zvâcnire spre înalt şi o osândă,

 

dar caii tatei nu aveau răbdare,

m-au dus în goană şi la fel mă duc,

deşi omătu-i mare şi-n ninsoare

să-mi scriu poemul nici nu mai apuc

şi-abia o văd pe mama cum mă tace,

înfăşurată larg în univers,

iar caii trec, se duc, se fac o pace

în veşnicia ce-o mai am de mers…

 


Căpeteniile iniţiate dintre Baia, Suceava şi Siret

Iorga, Panaghiarul din 1502, interior

 

O notiţă a lui Nicolae Iorga, dintr-o notă de subsol, „pe vremea lui Alexandru cel Bun încep a fi numiți, ca în Apus, boierii după moșii (Lupnic, Tulova, Voroneț, Toporăuți, Frătăuți, Serețel, Izghearțea, Cuciur, Silișău)”[1], m-a determinat să vreau să aflu mai multe despre ceea ce intuisem de mult, şi anume despre drumurile comerciale ale pre-statalităţii moldave, „croite” de genovezi, care, după câte se pare, au stabilit şi colonii de pază, formate din vlahi balcanici, între locurile de poştă, care se ocupau şi cu negoţul ocazional – târguri, de pe teritoriul judeţului Suceava. Între Baia şi Suceava, ca şi între Suceava şi Siret, distanţa este de o poştă (circa 40 km), iar între Baia şi Suceava există o moşie uriaşă, a Bosancilor, stăpânită iniţial de Ioanăş de Şomuz, pe când moşia la fel de mare, menţionată în uricul din 30 martie 1392, aparţinea lui Ioanăş Viteazul, şi cuprindea satele de la Zvoriştea, până la Siret (cele două „bucovine”). Ambii stăpânitori sunt numiţi ba Oană, ba Ivan, funcţie de limba în care au fost scrise hrisoavele, dar cu siguranţă numele lor real era Ianis sau… Io-anu, adică „ştiutor de cer”, în sensul de om care ştie carte, de iniţiat (de asta şi voievozii semnau „Io” Cutarea sau, când se mai pierde semnificaţia, „Ioanu” sau chiar „Ionu”.

 

Numele lui Ioanis Viteazul, în uricul din 1392

 

Toate cele spuse până aici, deşi se bazează pe aparente coincidenţe, scot la iveală două moşii întinse, cu acelaşi nume de conducător, nume cu sugestie balcanică de netăgăduit, iar faptul că Bosanci înseamnă, în slavonă şi în alte limbi slave, „Bosniaci”, deja face rezonabil raţionamentul pazei drumurilor comerciale, statornicită de către genovezi. Rămâne de lămurit doar de unde l-am scos pe Ioanăş de Şomuz, şi o să vă dumiresc pe dată.

 

Evanghelierul din 1435, deci din vremea celor doi Ioanăş

 

Costăchescu a constat cu surprindere că pe actul jurământului lui Ilie Vodă față de Polonia, din august-septembrie 1435, deci cu un an înainte de bătălia de la Podraga, dintre fiii lui Alexandru cel Bun, din 4 august 1436, câștigată de Ilie Vodă, apar, cu curțile lor, boierii: Vâlcea de Lipnic, Isaia de Baia, Petru de Hudești, Uncleat de Zăbrăuți, Șteful de Șerbănești, Duma de Braniște, Lazăr de Tulova, Stan Bârlea de Voroneț, Vitolt de Ripujeni, Deneș Chropotowski, Stețco al lui Jurj de Toporăuți, Dămăncuș de Sirețel, Ioanăș de Șomuz, Sima al lui Mihăilaș din „Izgherț”, Mirea fiul lui Ravas (Litovoiu), Boris de Cuciur, Mic de Silișău”[2].

Ce înseamnă asta? Înseamnă că moşiile până târziu domneşti, de pe Şomuz şi de pe Siret, colonizate cu vlahi balcanici, erau conduse de câte o căpetenie, cu nume pierdut, dar cu funcţia de „Io-anu”. Chestia asta nu a mai spus-o nimeni, dar sper că, în curând, o voi putea transforma dintr-o supoziţie într-o demonstraţie definitivă.

 

Evanghelierul din 1435, coperta finală

 

[1] Iorga, Nicolae, Ștefan cel Mare și Mănăstirea Neamțului, București 1910, p. 14, nota 18

[2] Iorga, Nicolae, La cronologia vechii domni moldoveni, Academia Română, Memoriile Secțiunii Istorice, Seria III, Tomul XII, 1931,p. 39


Pagina 92 din 1.144« Prima...102030...9091929394...100110120...Ultima »