Dragusanul - Blog - Part 91

1930, iulie 13: Ancheta devastărilor din Suceava.

 

Actualmente domneşte la Suceava cea mai perfectă linişte. Dl Crudu, secretarul general al directoratului Cernăuţi, împreună cu dl inspector Dumitrescu, au părăsit oraşul, lăsând acolo numai pe dl subinspector Pihal. S-a început anchetarea arestaţilor. Toţi neagă a fi luat parte la devastări, iar dovezi nu sunt împotriva lor, deoarece au fost arestaţi târziu, seara, după ce lucrurile se potoliseră. Cei mai mulţi declară că n-au venit la Suceava pentru adunarea convocată de colonelul Niculcea, ci pentru alte interese.

 

Teama pentru joia viitoare. În oraş continuă să circule patrule militare. Populaţia continuă a fi foarte îngrijorată, deoarece prefectul judeţului, dl Tudoraş, a dat scris sătenilor că, joia viitoare, vor fi liberi să ţină adunarea proiectată. Toţi sătenii, plecând acasă, au dus cuvânt de ordine că, joi, are loc la Suceava o mare adunare împotriva cămătarilor. Dacă la Suceava domneşte linişte, în satele apropiate, Costâna şi Bălăceana, s-au produs pe ziua de ieri tulburări, spărgându-se geamurile la mai multe prăvălii[1].

 

 

[1] Adevărul, anul 43, nr. 14277, duminică 13 iulie 1930, p. 3


1930, iulie 10: Dezordinile din Suceava

 

Câteva mii de oameni au năvălit în oraş

terorizând autorităţile şi populaţia.

 

Cernăuţi, 11. Suntem în măsură a da alte amănunte în legătură cu dezordinile întâmplate, ieri, la Suceava. Autorităţile ştiau, de mai înainte, că joi va avea loc o demonstraţie a Ligii contra Camerei şi a Ligii antisemite. Este de mirare, aşadar, că n-au luat măsuri pentru menţinerea ordinii. Şi la Cernăuţi se ştia că joi vor fi turburări la Suceava.

 

N-au fost scoase forţe suficiente, deşi agitaţiile erau aşteptate. Totuşi, în dimineaţa acestei zile, nu se aflau la Suceava decât 30 poliţişti, 100 de jandarmi şi 70 soldaţi. Este drept că, dimineaţă, s-au postat cordoane de jandarmi la bariere, care au reuşit să oprească pe ţărani, câtă vreme aceştia veneau în grupuri mici. Când însă au început să sosească în cete de câte o sută, cordoanele n-au mai putut face faţă situaţiei.

 

Ruperea primului cordon. Un grup de 300 ţărani din Bosancea au rupt cordonul principal, lovind pe locotenentul de jandarmi. Acesta a fost începutul. Imediat, masele de săteni au invadat oraşul, provocând o panică nespusă. Erau până la 3-4 mii de oameni, care au năvălit în piaţă şi în străzile principale, aşteptând pe colonelul Niculcea, ca să deschidă întrunirea.

 

Ţăranii năvălesc în localul prefecturii. Când au aflat că acesta nu va veni, căci este arestat, oamenii s-au dus la prefectură şi au sfărâmat uşile, pentru a pătrunde înăuntru. Dar Niculcea fusese arestat la Rădăuţi şi transportat la Cernăuţi, astfel că ţăranii au rămas dezamăgiţi. La prefectură se aflau domnii Pihal, subinspector de siguranţă din Cernăuţi, Tudoraş, prefectul judeţului Suceava, şi procurorul. Dar n-au putut linişti pe ţărani.

 

Panică în oraş. Aceştia au pornit înapoi pe străzi, neîmpiedicaţi de nimeni, căci forţele poliţieneşti erau insuficiente. Toate prăvăliile, restaurantele şi cafenelele au fost închise, iar locuitorii s-au baricadat în case şi în pivniţe. Totuşi, câţiva evrei au fost surprinşi pe străzi şi bătuţi. Între aceştia se citează numele lui Grosman şi al lui Schächter.

 

Prăvălii devastate. Ţăranii s-au dus, apoi, la târgul de vite, unde au spart cârciuma lui Nussbrauch, au scos băutura şi au consumat-o. Încălziţi astfel, au pornit apoi să devasteze diferite prăvălii, între care Wassermann, Peltz, Wapner etc. Toată marfa a fost aruncată în stradă. Mulţi ţărani erau înarmaţi, astfel că armata nu putea face nimic contra lor. În urmă, mulţimea s-a întors pe strada principală, unde au devastat alte prăvălii, între care a lui Costiner, Falic, etc. Se spune că, spre seară, s-a dat foc unui depozit de lemne, dar focul a fost localizat. Pe la ora 7, seara, lucrurile s-au potolit.

 

Ajutoarele din Fălticeni şi Cernăuţi. Autorităţile au cerut ajutoare din Botoşani şi Fălticeni. Din Fălticeni au sosit prefectul judeţului, comandantul jandarmilor şi procurorul. De asemenea, au plecat din Cernăuţi secretarul general al directoratului, dl Crudu, şi dl Dumitrescu, inspector general de siguranţă. Toată noaptea, au avut consfătuiri cu autorităţile locale.

 

Comunicat oficial. În cursul nopţii, ministerul de interne a dat următorul comunicat: „La Suceava, întrunirea anunţată în contra cametei n-a mai avut loc. S-au strâns peste 2.000 de ţărani, care au stat aproape toată ziua. Au fost vociferări, fără incidente sângeroase. În cele din urmă, ţăranii s-au răspândit. În prezent este linişte. Poliţia a fost tot timpul la faţa locului, luând măsuri în contra turburătorilor. A fost la Suceava şi secretarul general al directoratului ministerial, care a plecat la Cernăuţi.

 

S-au operat 35 arestări. Declaraţiile domnului C. Angelescu. Domnul C. Angelescu, subsecretar de stat la interne, a comunicat, azi dimineaţă, ziariştilor că autorităţile locale de la Suceava au luat măsuri împotriva agitatorilor. S-au operat 35 de arestări. Colonelul Neculcea, care fusese arestat mai înainte, a fost deferit parchetului. Autorităţile locale iau de asemeni măsuri preventive pentru a împiedica eventuale tulburări ce s-ar putea petrece joi, când s-a anunţat o nouă întrunire. De asemenea, ministerul de interne urmăreşte îndeaproape mişcarea pe care vrea s-o întreprindă în Basarabia dl Corneliu Zelea Codreanu[1].

 

[1] Adevărul, anul 43, nr. 14276, sâmbătă 12 iulie 1930, p. 4


Tragica zi suceveană de 10 iulie 1930

Naş Leonache – Leon Bârzu; după bunicul nu a rămas nici măcar o fotografie

 

O ştire de ziar, referitoare la cele „trei luni de când Suceava a trăit o zi de spaimă în năvala sătenilor din Bosanci”[1], m-a făcut să sper că voi putea afla mai multe despre un tăinuit, mai recent doar din ignoranţă, episod al istoriei sucevene, soldat cu uciderea bunicului meu, Mihai Gâză din Mereni. Aflasem câte ceva, în copilărie, de la bunica Adela sau „Mămucuţa”, cum îi ziceam noi, nepoţii, dar şi Mămucuţa îşi amintea tot mai greu amănuntele episodului care a lăsat-o singură, cu şapte copii de crescut: Maria, Ioan, Eugenia, Petru, Ilie – tatăl meu, Gheorghe şi Ileana. Din fericire, fetele erau harnice şi gospodăroase, iar băieţii au tot aflat de muncă prin sat (tata, ca cioban al dragului nostru Petruţă Tihaniuc, căruia i se spunea Ţâbulea), iar casa frumoasă, cu ferestre şi camere luminoase spre răsărit şi cu cerdac lung, dar iscusit ferestruit, spre vest, spre grădina cu pomet bogat, pe care o durase tot bunicul, şi din care ne înfruptam cu răsfăţ noi, nepoţii care nu l-au cunoscut niciodată. Ştiam, de la naşul de botez al mamei mele, Viorica, Leonache Bârzu, om care ţinea cu mândrie, în „casa cea mare”, titlul împroprietăririi regale şi brevetul decoraţiei prin care i se recunoşteau meritele de „izmănar” la Mărăşeşti (documente pe care le păstrează cu sfinţenie verii mei, Mihai Gîză şi Marcela Cantea), că şi bunicul luptase lângă el, umăr la umăr, pe toată durata războiului, dar după el nu se păstrase nimic. „Le-au luat jandarii, când l-au adus acasă pe ţol”, îmi zicea bunica, fără a lăcrima, fără a se încrunta, ci doar căutând cu ochii Sfântul Soare, pe care îl cinstea cu trei cruci, în largul văilor, mutând cârja în mâna stângă, pe care avea, jucând sub piele, o sferă cât o nucă, moale la pipăit, dar zvâcnind din pricina unei vinişoare în jurul căreia se adunase. Bunica a murit târziu, la vreo 90 de ani, prin 1967 – dacă nu mă înşel. Căzuse într-un somn adânc şi, în vreme ce copiii, ginerii şi nurorile sfătuiau afară, eu, care rămăsesem în odaia ei, am văzut că a deschis cu uimire ochii mari şi, privind într-o depărtare neştiută celorlalţi, a şoptit uşor înciudată: „Doamne, pentru ce am trăit eu viaţa asta?”. Apoi a oftat a uşurarea şi a plecat pentru totdeauna, lăsându-ne moştenire o incredibilă seninătate a chipului mărturisitor de suflet. Nu înţelegeam şi încă nu înţeleg: fusese fericită, iubită, răsfăţată. Era o zână bună pentru toţi urmaşii ei şi, totuşi, se întreba, în ultima clipă, pentru ce a trăit viaţa asta. Putea trăi şi altceva? Urma să trăiască altceva?

 

În privinţa bunicului, cred că Mămucuţa preluase câte ceva şi din legendele satului. Cică într-o duminică de vară, bunicul, însoţit de alţi camarazi de război şi de tineri călări, au mers la Ratuşul lui Ţînţar, mai sus de podul de lemn vechi, care venea dinspre Bosanci, îndreptându-se spre Botoşani. Erau, acolo, pe ambele maluri, câte o barcă, legată cu lanţ de cablul care traversa râul Suceava. Pe celălalt mal au sosit, tot călări, bosâncenii, dar numai unul dintre ei a urcat în barcă („Oniu şi nu mai ştiu cum”, zicea bunica – cred că David Oniu[2] şi nu Gheorghe Oniu[3], cel judecat şi achitat, la Suceava, în procesul din 16 iulie 1930, care era mult mai tânăr decât bunicul), iar bunicul, în ceastălaltă, îndreptându-se spre mijlocul vadului. Obiceiul era vechi, îmi spunea Mămuţica, de pe vremea în care apa Sucevei despărţea Moldova de partea ei voievodală, când bărbaţii se întâlneau în mijlocul apei pentru a pune la cale acte de contrabandă, tolerate şi de austrieci, şi de moldoveni. În vremea războiului, bosâncenii au luptat sub steagul austriac, iar plopanarii – sub cel românesc, şi nu se ştiu alte cazuri de bucovineni, în afară de cele ale udeştenilor Gherasim Nicoară şi Dumitru Catană, care să fi ales să-şi sape singuri mormintele, decât să tragă în fraţii lor, românii. Şi tare-i mai doare-n lungul zării pe românii de astăzi de memoria acestor tineri care, aidoma lui Iisus, au luat păcatele neamului asupra lor, Nicoară şi Catană fiind executaţi de colonelul Pop, la Satu-Lung, lângă Săcele.

 

În mijlocul apei, Oniu şi bunicul au pus la cale cum vor protesta satele lor, în joia de târg, la Suceava împotriva nedreptăţilor vieţii. A ieşit, cică, mare zavistie atunci, s-au spart dughene şi ferestre, apoi la vreo cinzeci de oameni de prin mai multe sate au fost arestaţi, anchetaţi, judecaţi şi eliberaţi după câteva zile. Nu ştia Mămuţica dacă toţi au avut parte de „ancheta” lui bunicul: „L-au întins pe o masă, au pus în lungul trupului o blană de brad şi au bătut în ea cu maiul; n-au rămas urme, dar i-au sfărâmat totul pe dinăuntru. Mi l-au adus în pătură şi s-a prăpădit după vreo doi ani de suferinţă şi neputinţă”. „Bine, dar îşi vărsase sângele pentru ţară!”, i-a strigat copilul din mine, îmbătat de lecturile eroice obligatorii la şcoală. „Şi?”.

 

Vreme de mai bine de o jumătate de secol nu am putut afla nimic, dar mi-a fost dat, în cele din urmă, să aflu. O să vă reproduc fiecare episod al unei istorii necunoscute, aşa cum a fost relatat la vremea lui, dar nu înainte de a face câteva precizări. Mişcările ţărăneşti, puse toate în seama agitatorului colonel Neculcea sau Niculcea, fost în armata austriacă, au avut cauze profunde şi multiple, corect analizate de către profesorul Victor Cădere, secretar general al ministerului de interne. „Dezordinile” au avut cauze economice: dobânzi cămătăreşti de 45 % la cele 20 de bănci sucevene; costuri uriaşe pentru măcinat; impozite mari, luate cu forţa; taxe bisericeşti obligatorii absolut inumane, şi acestea luate cu forţa; costuri enorme pentru executările silite; o corupţie inimaginabilă în justiţie, întreţinută de avocaţi veroşi (doar câţiva aveau să fie arestaţi pentru corupţie); dezastrul economic produs de Mitropolia Bucovinei în gestionarea falimentară a Fondului bisericesc.

 

Tulburările au început în ziua de 10 iulie, zi de joi, când ţăranii de prin satele din apropiere s-au îndreptat spre târgul de vite din Suceava, dar au fost opriţi la barierele târgului, de către jandarmi şi poliţişti. „Un grup de 300 ţărani din Bosancea au rupt cordonul principal, lovind pe locotenentul de jandarmi. Acesta a fost începutul. Imediat, masele de săteni au invadat oraşul, provocând o panică nespusă. Erau până la 3-4 mii de oameni, care au năvălit în piaţă şi în străzile principale, aşteptând pe colonelul Niculcea, ca să deschidă întrunirea” [4], dar, cum colonelul fusese arestat, miercuri, la Rădăuţi, fiind expediat la Cernăuţi, după cum li s-a spus la prefectură, ţăranii s-au îndreptat spre târgul de vite, cu gândul de a se sfătui între ei, dar acolo cârciuma lui Nussbrauch era închisă – ca şi toate cârciumile şi prăvăliile din târg. Dacă ar fi fost deschisă, probabil că nu ar fi spart-o, ci ar fi cumpărat băutură pentru „un pahar de vorbă”.

 

După tulburările de la Suceava, două titluri din „Adevărul” din 13 iulie 1930, „Caveant consules”, editorial asumat de ziar, dar scris de Constantin Mandrea, şi „Agitaţii periculoase”, de Iosif Nădejde, iau în discuţie situaţia exasperării bucovinenilor, discuţiile purtându-se, şi la guvern, şi în presă, „în jurul dobânzilor urcate”, deşi „Guvernul prezintă întâmplările din nordul ţării ca de puţină însemnătate. „Să nu exagerăm!” – este prima sa deviză. A doua deviză a sa este: Tăcere! Să nu exagerăm şi să nu vorbim”[5].

 

Editorialistul „Adevărului”, Constantin Mandrea, sesiza nişte chestiuni lucide, în analiza evenimentului pe care îl anticipase, într-un alt editorial, printre care şi acesta, aparent surprinzător pentru un ziar finanţat de evreii români: „Deşi s-au devastat şi acolo numai magazine şi s-au spart numai geamuri evreieşti, ţinta turburătorilor au fost băncile şi nici şefii autorităţilor nu au fost cruţaţi. Cuvântul de ordine al ţăranilor a fost, după spusa guvernului, împotriva cametei. O parolă financiară, economică, după cum se vede. Evident că dobânzile mari, apăsătoare, exasperează pe cei care suferă sub povara lor”.

 

Şi vine, apoi, întrebarea şoc, prin francheţe şi bun simţ: „Dar oare micul negustor, care a fost victima turburărilor din Suceava, nu suferă din aceeaşi cauză?”.

 

Aceeaşi problemă a creditelor scumpe – „Astăzi, camăta a ajuns un scandal în Bucovina. Chiar băncile cu scont la Banca Națională percep dobânzi nepermise. Totul se explică când veți ști că într-un orășel ca Suceava sunt nu mai puțin de 20 de bănci, fiecare cu consiliile lor de administrație, directori, para-directori etc. și cheltuielile respective”, pe care o sesiza şi prof. Victor Cădere, secretarul general al Ministerului de Interne, în concluziile cercetărilor făcute la Suceava, timp de 10 zile[6] – avea să fie pusă şi de Grigore Filipescu, de la „Epoca”, şi de Iosif Nădejde, de la „Adevărul”[7]. „Turburările grave din Bucovina au ca substrat tocmai specularea cu rea credinţă, inconştientă sau pur şi simplu criminală a problemei dobânzilor prea mari. Lumea, evident, suferă şi pe această stare nevralgică pot aprinde foarte uşor agitaţiile lipsite de scrupule, sau cum spunea trimisul de la Interne, prof. Victor Cădere, deşi Bucovina avea, încă din vremea austriecilor, o eficientă legislaţie anti-camătă, sub administraţie românească de tip „lasă-mă să te las”, „camăta a ajuns un scandal în Bucovina. Chiar băncile cu scont la Banca Națională percep dobânzi nepermise”. Taman ca şi astăzi, în anul de graţie al antiromânismului tradiţional al guvernanţilor români 101!

 

„Grigore Filipescu are perfectă dreptate, când spune că „dobânda oglindeşte pur şi simplu starea economică a unei ţări şi nu poţi să te atingi direct de dânsa prin măsuri artificiale” – sublinia Josif Nădejde, continuând într-o dezlănţuire amar ironică: dobânda urcată apare, astăzi, faţă de situaţia economică de la noi, ca un fenomen natural, aşa cum starea de febră e naturală la anumite boli”.

 

Cu tata şi cu Muzu, pe vremea când mai trăia Mămucuţa

 

[1] Adevărul, Anul 43, nr. 14351, 1930 octombrie 9

[2] Înfrățirea românească, anul V, nr. 1, 1 noiembrie 1928, p. 16

[3] Adevărul, Anul 43, nr. 14279, joi 17 iulie 1930, p. 3

[4] Adevărul, anul 43, nr. 14276, sâmbătă 12 iulie 1930, p. 4

[5] Mandrea, Constantin, Caveant consules, în Adevărul, anul 43, nr. 14277, duminică 13 iulie 1930, p. 1

[6] Gazeta Transilvaniei, Anul XCIII, nr. 79, miercuri 30 iulie 1930, p. 4

[7] Nădejde, Iosif, Agitaţii periculoase, în Adevărul, anul 43, nr. 14277, duminică 13 iulie 1930, p. 1


Agresiuni sataniste împotriva bisericilor tradiţionale

 

Toţi cei peste o sută de rockeri, participanţi la ediţia 2018 a Festivalului „Bucovina Rock Castle”, de confesiune ortodoxă pe stil nou sau stil vechi, catolică, greco-catolică, armeană, evreiască, ba chiar şi musulmană, am primit câte un colet de maculatură propagandistică, după ce, anterior, ni se mai deşertaseră pe mese „Biblii”, inclusiv audio, străine neamului nostru. Fără explicaţii, doar cu un „sacru” bătrânel de prin America, tandru înlănţuit de o tânără în dragoste faţă de… Dumnezeu, pe care numai el, bătrânelul, başca adepţii lui, îl cunoaşte şi e dispus să ne înveţe şi pe noi cum „să-L cunoaştem”. Bunul Iisus nu mai înseamnă nimic pentru ăştia, pentru căutătorii zoriţi de prozeliţi, mai toţi cu probleme serioase, dacă îşi închipuie că nişte oameni cu adevărat educaţi, ba şi creatori de muzică şi de poezie, precum rockerii, se vor rupe de tradiţia familiilor lor, îşi vor sparge chitările şi se vor pune pe memorat inepţiile satanismului real (cine promovează bezna şi se străduieşte să îngrădească libertatea pe care ne-a dat-o bunul Dumnezeu este cu adevărat satanist).

 

 

Pocinogul cu agresivii spălători de creiere, foşti pastori de oi, care se vor pastori de oameni, de care avem parte noi, cei care facem, prin concerte, prin voluntariat sau prin banală slujire, „Bucovina Rock Castle”, nu este îndreptat, de fapt, împotriva noastră. Înţeleg lucrul ăsta când văd că întunecoasele tentative de „iluminare” sunt îndreptate, de fapt, împotriva bisericilor cu tradiţie în România, cărora, printr-un prefăcut şi parşiv mesianism, vor să le răpească din efectivul turmelor.

 

 

Ştiu, slujitorii altarelor străbunilor mei au, printre ei şi prin risipele de istorie, şi făptuiri lipsite de merite. Dar altarul rămâne la fel de sfânt pentru fiecare dintre noi, pentru că în patina lui se află speranţele, năzuirile şi credinţa antecesorilor. Nimeni nu poate şti care religie este mai bună, iar bunul Dumnezeu nu o să ne judece după păstorii şi altarul la care ne-am închinat, ci după curăţenia sufletului şi a minţii. Sau, cum spunea Coşbuc, într-o splendidă cugetare: „Dumnezeu nu cată la mâinile care i se închină dacă sunt pline, ci dacă sunt curate!”.

 

 

Ştiu destul de multe despre credinţă, pentru că, pe lângă „Biblie”, am citit texte sacre şi mai vechi („Texte taoiste”, „Upanishade”, „Voluspo”, „Mahabdaratha”, „Vendîdad”, „Vedele” etc. sau mai noi – „Coranul”, pe pildă, excelent şi ca producţie poetică). În toate aceste cărţi nu afli alţi „dumnezei”, ci „Unu” singur. Iar ăştia, vânacii de prozeliţi, unul mai neştiutor decât celălalt, vin să ne înveţe pe noi supuşenia, să ne îngrădească libertatea cu care ne-a înzestrat bunul Dumnezeu. Ne bagă pe gât maculatura lor idioată, ne ameninţă, sufocă, pur şi simplu, căsuţa poştală a Consiliului Judeţean Suceava cu ameninţări despre năpastele pe care le vor aduce ei, prin… rugăciune, asupra Bucovinei, dacă nu se interzice „Bucovina Rock Castle”, iar banii alocaţi nu li se dau lor, împreună cu Casa de Cultură a… Sindicatelor, ca să facă ditamai concertele de evlavie antiromânească, antitradiţie şi antiviitor.

 

 

Cred în obligaţiile pe care le avem faţă de viitor şi mi le asum ca atare. Nourii otrăviţi ai bigotismului extremist nu se vor abate niciodată asupra Festivalului „Bucovina Rock Castle” şi, mai ales, asupra tineretului care defineşte viitorul de care până şi bunul Dumnezeu are nevoie.


RELATIVE la tabloul lui Lucian Francisc Csibi

 

Aseară, pentru că una dintre trupele „stâlp” ale Festivalului „Bucovina Rock Castle”, admirabila „Relative”, avea concert la „Motor’s Pub”, în Suceava, am mers să-mi iau tabloul pe care chitaristul solo al trupei, Lucian Francisc Csibi, îl făcuse, special pentru mine, prin ianuarie, în ziua în care mi s-a întâmplat naşterea. Mi l-a înmânat afară, în noapte, unde ieşisem la păcătuială tabacică, împreună cu câţiva dintre voluntarii fenomenului rock din Suceava şi cu noua toboşară de la „Relative”, Iulia, o unguroaică plină de personalitate, absolventă de Conservator – percuţie, pe care o ştiu şi-i preţuiesc talentul inconfundabil încă din vremea în care cânta cu „FronT”.

 

 

Lucy arată extraordinar, chiar dacă poartă o haină de revoluţionar latino, plină de medalii şi decoraţii, pe care a găsit-o prin maşină, rămasă de la una dintre seriile lor de concerte „cu mască”, iar tabloul, dincolo de frumuseţea lui, datorată unor inspirate transparenţe şi siguranţei penelului, clocoteşte de lumină, de seninătate, de linişte interioară, semn că băieţelul de aproape un an, dar care şi-a exprimat deja intenţia de a participa la „Bucovina Rock Castle 2019″, are acelaşi efect miraculos asupra tatălui său, pe care îl descoperisem, cu câţiva ani în urmă, la Marcel Bostan, de la „Alternosfera” (tare m-aş bucura, la această ultimă ediţie pe care o mai fac în calitate de salariat, dacă şi Marcel ar veni cu crăişorul lui!).

 

 

Suntem o familie minunată sub aura „Bucovina Rock Castle”, iar sutele, ba chiar miile de copii ai sufletului meu, înfiaţi cu mintea şi cu inima – pentru că merită, îmi dă o dumnezeiască stabilitate. Nu pierd niciodată probele de sunet, pentru că atunci, dacă ţi-ai format o experienţă detectivistică, poţi desluşi frumuseţea reală a temei muzicale, care trece năvalnic, aidoma unui izvor curat, în ceea ce se cheamă muzică rock. La probele de sunet, Ionuţ Dărămuş, basistul, vine în sală, atât cât îi permite cablul de microfon, şi, în vreme ce cântă, desluşeşte ce intensităţi au nevoie de potenţare sau de diminuare, astfel ca armonia comună a concertului să atingă un nivel cât mai apropiat de maxim. Îmi place vocea solistului Gagyi Botond, un băiat de o fineţe care te obligă la delicateţe.

 

 

Fac poze, cu aparatul meu fără bliţ, în jocul capricios al luminilor din club, cu speranţa că măcar unele dintre ele vor fi folosite. Iar când „Relative” are treabă, discut pe îndelete cu voluntarii – şi suntem vreo opt prezenţi la datorie.

 

 

Mă simt bine în cea mai dumnezeiască stare de sacralitate, pe care o reprezintă tinereţea, şi-abia când frigul nopţii mă alungă, îmi iau tabloul, din care îmi zâmbesc suflete dragi lui Lucian Francisc Csibi. Pictor pe pânze şi pictor de armonii în miraculosul „Relative”.

 


Pagina 91 din 1.166« Prima...102030...8990919293...100110120...Ultima »