Mormântul lui Ştefan, prădat de… călugări!

Litografie după statuia făcută de Emmanuele Fremiet cu un prinţ polon, amplasată la Iaşi drept… Ştefan cel Mare

*

Ştefan cel Mare a fost şi a rămas un pretext de lustruială publică. Aţi văzut, în 1904, bucovinenii şi ardelenii, care obişnuiau să-şi zică “noi, românii austrieci”, foloseau prilejul comemorativ pentru a-l felicita pe Franz Iosif, iar “regăţenii”, în frunte cu Academia Română, care o făcea mai penibil decât oricine, pupau indecent tălpile “elitei româneşti, principii de sânge german”, cum ironic sublinia poetul Emil Isac.

*

Mai înainte vreme, călugării mitropolitului Iacob Putneanul au prădat sfântul mormânt de toate odoarele, apoi au aruncat oasele, la nimereală, în groapă. Ştiam toată povestea de la Iraclie Porumbescu, şi el martor al cercetărilor de la Putna, din 1856, dar demnul părinte al lui Ciprian Porumbescu s-a sfiit să povestească despre faptul că biserica lui Ştefan cel Mare nu mai exista, fiind o ruină, copleşină de tufe de arini, în vecinătatea bisericuţei de lemn, de care Iorga avea să se entuziasmeze, fără justificare, în primăvara anului 1904.

*

Biserica de la Putna, pe care o ştim, a fost durată de arhitectul vienez Karl Adolf Romstorfer, pe fundaţia şi pe rămăşiţele de ziduri ale ctitoriei lui Ştefan cel Mare, acelaşi Romstorfer care a scos, din gunoaie, din pământ şi din mâinile hrăpăreţilor suceveni, care o foloseau drept carieră de piatră, Cetatea Sucevei, reconstruind şi restaurând, în Suceava, bisericile Sfântul Gheorghe a Mirăuţilor şi a mănăstirii Sfântului Ioan cel Nou, dar şi Solca, dar şi alte biserici din Bucovina. Pentru că aşa înţelesese arhitectul ăsta vienez să cinstească memoria Sfântului Ştefan cel Mare, Eroul cu chip iarăşi falsificat, după canonizare.

*

*

1904: Mormântul lui Ştefan cel Mare

*

Guvernul austriac ordonă, în anul 1856, descoperirea tuturor mormintelor din mănăstirea Putna. Ancheta, ce se compunea din un membru al consistorului mitropolitan, un impiegat al guvernului din Cernăuţi, un inginer al statului şi un medic, începu lucrările în 12 noiembrie 1856. Dăm următoarele după procesul verbal oficial al anchetei, cum şi după descrierea unui martor ocular, publicată într-un calendar din 1857, din Iaşi şi reproduse de dl profesor şi membru corespondent al Societăţii geografice române, Dionisie Olinescu, într-un studiu ce-l publică asupra mormântului de la Putna, unele amănunte cu privire la această descoperire:

*

„Înaintea astrucării mormintelor, comisia orândui de a depărta tot arinişul din astă parte a bisericii, într-o adâncime până unde numaidecât ar trebui să se vadă toate mormintele, câte s-ar fi aflând pe astă latură a bisericii. Se văzură două bolte, în stânga. A doua zi, dimineaţa, se mai află o boltă: a lui Petru şi Bogdan, fiii lui Ştefan cel Mare şi, în partea dinspre răsărit, câte o boltă neregulată. Se săpă în dreapta.

*

„Încordarea e mare”, zice martorul ocular, „şi se exprima pe faţa tuturor asistenţilor. Se dă de un corp al unei pietre netede, groase şi care semăna a fi mare. Piatra se descoperă, mai departe, căci lucrătorii, chiar şi din al lor propriu strămur, îşi îndoiesc puterile, spre a scoate ţărâna de pe lângă piatră. Se descoperă o lespede mare, ca de şapte palme, şi largă, ca de 372 palme, şi lucrată din daltă. Ea este acoperământul unui mormânt, zidit din piatră albă, cioplită. Nu mai e multă îndoială, acesta este locul repauzului rămă­şiţelor lui Ştefan cel Mare.

*

Pe împrejur şi fără de a mai atinge, mai departe, mormântul acesta, se fac încercări, de nu mai este vreun mormânt. Sfredelele de fier, întrebuinţate spre acest scop, ajung, pe sub mausoleul lui Ştefan cel Mare, până în pereţii bisericii şi într-o adâncime aşa de mare, încât, mai de desubt, nu se mai poate să fie un mormânt.

*

Aici ajunge încordarea tuturor la cel mai mare grad, zice martorul ocular, şi tăcerea ce urmă, un minut, fu atât de adâncă şi universală, încât se auzea cum bate inima în fiecare piept şi cum clipita aceasta fu, într-adevăr, sacră. Comisarul politic făcu, acum, întrebarea, la cel ecleziastic şi consistorial, de poate să se ridice, acum, chiar şi lespedea de pe mormânt. Acesta însă răspunse că nu, până ce nu se va face ceremonialul bisericesc.

*

Se cheamă, deci, întregul sobor mănăstiresc. Arhimandriţii, ieromonahii şi diaconii se îmbrăcară toţi în ornate preţioase şi vechi veșminte, date încă de însuşi Ştefan cel Mare acestei mănăstiri şi, luând toţi în mâini făclii, iar diaconii, cu cădelniţe, înconjurară mormântul lui Ştefan cel Mare şi, săvârşind serviciul religios, opt români puternici scoboară în adâncime, unde era mormântul şi, deşi cu greutate, deodată ridică lespedea de pe mormânt.

*

Nu se văzură, zice martorul contemporan, acuma, ochi fără lacrimi şi chiar şi pe cei de alt neam, care se aflau de faţă, îi văd cu adevărat urniţi şi cutremurați în cea mai adâncă adâncime a inimii lor. Măreaţa şi lunga nedumerire o întrerupse abia „veșnica pomenire”, intonată, acum, de întregul sobor călugăresc, în acompanierea tuturor clopotelor mănăstirii, care efectua o comună lăcrimare şi plângere, în tot cuprinsul cuvântului.

*

Spre a se vedea, zice, mai departe, martorul ocular, cuprins de un aer sacru şi reverenţios, în apropierea rămăşiţelor lui Ştefan cel Mare, nu mai trebui alt motiv decât a se fi uitat la bieţii nostrii ţărani, cum ei, la descoperirea mormântului, ca de un instict sacru mânaţi, toţi cu lacrimi, în genunchi picară, punându-şi mâinile la piept, ca la rugăciune. Feţele lor erau schimbate, ca la o vedenie sfântă, şi tăcerea cea generală, în biserică, urmă, acum, şi care se mai înălţa prin acompanierea duiosului sunet al clopotelor mă­năstireşti, era într-adevăr o scenă de acele măreţe şi sfinte, care numai în fantezia cea mai mănoasă se poate închipui.

*

În mormânt, zice procesul verbal oficial, se vedea numai partea cea mai mare a capului şi aceasta întoarsă, cu partea de către grumaz, spre apus, şi, sub mantaua domnească, încă unele oase, cu un oareşcare sicriu şi 13 şine late de fier. Mirarea fu foarte mare. Prepusul cum că mormântul lui Ştefan cel Mare fu cercat, relicvele sale atinse şi preţioasele de pe dânsele luate, se exprimă îndată de toţi membrii comisiei şi se hotărî să se caute în arhiva mănăstirii, de nu se află, undeva, vreo însemnare despre asta. Se găsi, între hârtiile vechi, o scrisoare a mitropolitului Iacob (Putneanul – n. n.), din anul 7262 (1757), către egumenul de atunci al mănăstirei Putna, din care scrisoare se cunoaşte, cam cu încredinţare, că prepusul este întemeiat.

*

Scrisoarea aceasta este următoarea: „Cuvioase Egumene a Putnei, kyr Benedict. Pentru că dumnealui, Ispravnicul de Suceava, a venit la mănăstire şi a desgropat mortul acela, unde a fost prepusul şi n-a găsit alta nimica, afară de acele ce ne arată molifta sa, Dionisie, în răvaşul său: bine a făcut de a venit şi n-avem nici o părere de rău, de vreme ce a ieşit mănăstirea de prepusul ce era, şi moliftei sale Dionisie răspuns pe carte nu i-am mai făcut, însă spune moliftei sale din gură că am înţeles toate câte mi-a scris şi toate pietricelele cele ce s-au aflat şi inelele, şi sârmelele, şi boldurile, şi altele cele ce s-au aflat, toate să le pecetlueşti la un loc. Şi să pui pe Rafail, argintarul, ca să ia măsura de pe coroana ce este la Maica Precista, cea făcetoare de minuni, şi de pe coroana mântuitorului Christos, ce este tot întru aceeaşi icoană, pe o hârtie, cât îi coroana de mare şi fără flori, numai mărimea lor, şi atât pietricelele şi inelele, cât şi măsurile coroanelor cu om de credinţă să ne trimeteţi. Însă să cauţi, împreună cu părinţii soborului, că este o pungă cu mărgăritare, pecetluita cu pecetea noastră, şi să o deschideţi şi să luaţi dintr-însa 500 fire de mărgăritare, care să fie tot de un fel şi deopotrivă, şi mai sunt 2 sau 300 fire de mărgăritare cu nechiotul, ce au căzut de pe aer, şi să ne trimiteţi mărgăritarul, totodată atât cele 500 fire, cât şi cele cu nechiotul, dimpreună cu lucrurile ce s-au aflat pe mort, că am socotit să facem coroana Maicii Preceste şi domnului Christos, altă făptură şi iscusinţă şi mai frumoasă, şi o împodobim cu pietrele cele şi cu mărgăritare”.

*

Această scrisoare se trecu în procesul verbal şi mormântul se acoperi. Ancheta a pus următoarele întrebări: ce să se facă, provizoriu, cu mormintele descoperite ale prinţilor si prinţeselor şi cum să se lase mormântul lui Ştefan cel Mare, până la o altă hotărâre?

*

Se decise ca mormintele să se lase aşa cum sunt, numai rămăşiţele scoase din ele să se pună în sicrie noi, fără însă a se acoperi cu ţărână. Mormântul lui Ştefan cel Mare să se acopere cu un văl mare de doliu şi, deasupra, să se pună 4 candeliere de argint, cu făclii mari şi o sfântă cruce, în mijloc pe o evangelie. Timpul solemnităţii s-a fixat pentru luna Mai 1857, care însă n-a avut loc, guvenrnul fiind de altă ideie.

*

Obiectele toate n-au fost scoase de mitropolitul Iacob, căci scrisoarea misterioasă aminteşte numai „de pietre scumpe, inele” şi nici deloc de coroană, sabie etc. (nici un Voievod nu se înmormânta cu coroană și sabie, care rămâneau moștenire urmașilor – n. n.). Aceste lucruri au fost, desigur, prădate de Vasile Vodă Lupul şi de ginenerele său Timuș (nici vornă, pentru că vitejii, indiferent de neam, socoteau ca însemnând cel mai mare sacrilegiu prădarea mormântului altui viteaz – n. n.), când Vasile Lupul a stricat mănăstirea Putna, căutând după bani (cazacii lui Timuș au ars acoperișul, ca să-și procure plumb – n. n.).

*

(Tribuna, Anul VIII, Nr. 127, sâmbătă 6/19 iulie 1904)

Biserici bucovinene, în perioada interbelică

Biserica din Arbore

*

Există, în patrimouniul Academiei Române, şi câteva fotografii cu biserici din Bucovina, unele celebre, precum cele ale mănăstirilor din Suceviţa (2), Dragomirna, Putna sau Voroneţ (6 fotografii), altele ignorate de noi, deşi sunt de o tulburătoare frumuseţe, precum vechea biserică de lemn din Botoşana, îmbrâncită de modernitatea ecleziastică la statutul de parastas, în loc să capete statutul onorant de biserică-muzeu, cum s-ar şi cuveni.

*

Vechea biserică de lemn din Botoşana

Portalul mănăstirii Dragomirna

Biserica lui Ştefan cel Mare din Pătrăuţi

Biserica mănăstirii Putna

Biserica mănăstirii Suceviţa

Mănăstirea Suceviţa

Biserica Voroneţ

*

1904: 2 iulie 1504-1904

Ştefan cel Mare, portret fantezist de Karoly Pap de Szathmari

*

*

Zi mare, zi luminată, zi de cucernică evlavie, zi înălţătoare de suflet, în care toate inimile româneşti se întâlnesc în tainică închinare şi proslăvire a celui mai strălucit român, care a purtat coroană pe fruntea sa mândră… Sunt patru sute de ani, de când un mormânt s-a închis, stropit de lacrimile unul neam întreg, deschizând poarta mare a nemuririi, a gloriei veșnice, în calea lui Ştefan cel Sfânt şi Mare. Nu-l încăpea mica sa ţărişoară, Moldova, pe acest mare Voevod, căci el în suflet purtat-a vigoarea, vrednicia şi idealul unui neam întreg. Nu-l răbdau în tihnă pe marele Voievod îngânfaţii şi pizmuitorii vecini, contra cărora, o jumătate de veac, purtat-a războaie eroice, sprijinindu-şi pe spadă tronul falnic, făcând să răsune pământul de gloria neamului românesc şi să se înalţe la ceriuri stăruitoare rugi de mulțumire și preamărirea lui Dumnezeu, pentru izbânda Eroului și a eroicului său popor.

*

Din negre zile de lupte pentru tron, pentru mărire trecătoare, dintre chemați după sânge, dar nu aleși prin virtuţile lor, se ridică Ştefan şi se înalţă prin spadă la domnie, la o domnie nu de bun trai şi stăpânire, ci de slujbă grea şi trudă neîntreruptă, de lupte necurmate pentru statornicirea în bine şi pregătirea pentru viitor a unui neam, vlăstar al celui mai mare, mai strălucit, mai mândru şi mai eroic popor… Şi venit-au grele zile, amare zile peste mica Moldovă, căci unul peste altul urmează strigătele santinelei: „Sari, Ştefane la hotară, / Ca intrat sabie-n ţară!”… Şi se-ncruntă Leul Moldovei; şi răsună tulnicul prin păduri şi codri; şi vin, vin şi curg plăieşii cu capete pletoase, pe cai mărunți şi iuţi; se înşiră oştirea; porneşte la luptă; şi vine biruitoare… Iar Ştefan înalţă biserici şi mănăstiri, pentru mărirea lui Dumnezeu, biruitor prin sabia sa… Clopotele răsună de sărbătoare. Biruinţa crucii o serbează luptătorii, un popor întreg; iar în fruntea lor, cu fruntea plecată la altar, aduce rugi de mulţumire Tatălui ceresc cel mai cucernic domnitor, Ştefan cel Sfânt şi Mare…

*

Tunuri rupte se aduc la Suceava, e bucurie mare şi sărbătoare… Şi steaguri rupte, luate de la neamuri din patru părţi ale lumii, stau grămadă… Semiluna e în pulbere, la pământ, iar patruzeci de cruci pe vârfuri de biserici, pe turnuri zvelte strălucesc, în soare, ca semne de biruinţă şi scuturi ale neamului; strălucesc ca sufletul mare şi strălucit al lui Ştefan. Strălucesc sfintele semne ca puterea credinţei, cum străluci-va în veci numele marelui Voevod, în mândria neamului românesc; strălucesc cum străluci-va în etern, pe paginile istoriei, numele apărătorului creştinătăţii…

*

E linişte în Moldova şi pace. Holdele aurii se pleacă în bătaia vântulul; dinspre mare, din vîrfuri de falnice cetăţi, fâlfâie steagul moldovean; în inima Ardealului, un Arhiereu pomeneşte, în rugile sale din altar, numele lui Vodă; adânc, peste Prut, oştirea română stă, în tihnă, de pază. Dreptate face din scaunul său de la Suceava Domnul cel mare şi bun. Se înclină cu smerenie blândul român, sfiosul „vecin”, la domneasca dreptate, căci Ştefan nu este domn al boerilor, ci părinte al poporului… Binecuvântare răsună din largul ţării asupra blagoslovitei domnii, căci Domnul Ştefan, cel mare în războaie, e strălucit în pace… Neînfrânt şi neînfricat în luptă, el era drept şi sfânt în judecăţi…

*

Dar iată că volbură vestitoare de furtună se ridică, de la miază-noapte, căci nu-l lasă pe leah în tihnă laurii „spadei creştinătăţii”. Şi s-a pornit furtună; şi vuiesc munţii; zboară săgeţile arcaşilor ca ploaia; se prăvălesc stejarii, de fac morminte deschise trupurilor îndrăzneţilor călcători peste hotarele Moldovei, cu arma în mână… Şi câţi n-au păţit-o ca dânşii!… Iar Domnul cel Sfânt şi Mare lui Dumnezeu prinos aduce pentru neamul său… Dar tâng şi jale cuprinde sufletul de erou, când răpitorilor vecini tovarăş li se face domnescul frate, de peste Milcov. Şi amarnice zile, crunte răzbunări se plămădesc de tovarăşii slăbănogi, contra marelui Voevod, sub scutul îngânfatei Semilune, ruşinată de crucea lui Ştefan. A lupta cu potop de armate, tu mică Moldovă, cu Marele tău Ştefan; a lupta cu perfidia şi intriga îţi va fi cu putinţă?

*

Şi Hercule a fost sfâşiat de cămaşa otrăvită; şi Mântuitorul neamului omenesc a murit pe cruce… Nori grei se grămădesc pe cerul Moldovei; şi legea firii se apropie, să ceară lui Ştefan bănuţul pentru trecerea în lumea umbrelor. Dar cel mare în războaie şi strălucit în pace, bătrânul Voievod, albit în lupte şi de glorie, înconjurat de iubirea caldă a poporului său, cum îl va lăsa pe acesta pradă răilor, care aşteaptă, ca lupii răpitori, apunerea stelei strălucitului păstor? Mintea lumintă şi prevezătoare a marelui Voievod gătit-a țării şi poporului său linişte şi pace, de la care numai slăbiciunile viitorimii l-au abătut; şi orbitoarea lui strălucire, dacă apune, ca să resară iarăşi ca un meteor, peste un veac, întrupată în Mihal Viteazul, rămâne de-a pururi izvor de mângâiere şi de însufleţire pentru întreg neamul românesc.

*

După o jumătate de veac de lumină şi mărire, zilele lui Ştefan cel Mare urmat-au fulgerătoare clipiri de ale puterii româneşti, ale bărbăţiei românului. Dar, încolo, durere… Întunecimea veacurilor şi greul robiei, ce tot mai mult strâng lanţurile pe braţele fiului Romei, păreau a înmormânta pe vecie norocul acestui neam. Dar, sub vraja numelui lui Ştefan, din nou se avântă vultureşte, se ridică inimile româneşti; şi cultul neasemănatului erou devine izvor de muncă, de luptă, de încredere în puterea virtuţii, de credinţă într-un falnic viitor…

*

A fost plânset şi jale, durere fără asemănare, acum patru sute de ani. Tânguitul românului răsuna, din codri, în văi, pe întinderea vechii Dacii: „A murit Eroul cel nebiruit, a murit domnul cel bun şi mare, care-n lume seamăn n-are; a murit Ştefan cel Sfânt!”… Şi acel ce, cu mişcarea spadei sale, îngrozea cete de păgâni, nemişcat sta. Acel cap luminat, care şi-a ridicat coroana peste înălţimea străluciţilor împăraţi şi regi, plecat stă, pe pernă, în coșciug. Cel necuprins de oamenii vremii, cu înălţimea gândurilor lui şi a măreţetor sale planuri, cuprins e de patru scânduri… Şi tânguire şi jale a fost. Iar lacrimile vărsate de aceşti strămoşi ai noştri udat-au sfânta ţărână, de a răsărit gloria neamului românesc: Ştefan cel Sfânt şi Mare, pe care în veșnicie îl va înveșmânta cântecul şi graiul românesc, în eternă aureolă…

*

Astăzi, după patru sute de ani, când în lumina faptelor sale se înalţă maiestuoasă şi mândră, din mormânt, umbra lui Ştefan cel Bun, cel Mare, cel Sfânt, cu inima smerită, cu sufletul curat, să ne prosternăm în faţa mormântului de la Putna; să ridicăm altare, în sufletele noastre, cultului Marelui Ştefan… Să luăm duh din al său, să învăţăm calea virtuţii, pentru a putea răzbate pe drumul măririi neamului românesc.

*

Sfântă Umbră de la Putna! Cucernic ne închinăm amintirii tale și cu sufletele oţelite, în contemplarea glorioasei tale măriri, ne vom purta sfânta cruce. Amin!

*

(Tribuna, Anul VIII, Nr. 125, sâmbătă 3/16 iulie 1904)

1904: Sărbătorirea lui Ştefan cel Mare

*

Cu ocazia festivităţilor în amintirea lui Ştefan cel Mare, damele române din Bucovina au subscris o sumă de bani considerabilă pentru a înfiinţa, la Rădăuţi, un internat pentru elevii români greco-ortodocși, care va purta numele de „Ştefan cel Mare”. Pentru acest fond au donat sume însemnate şi Societatea academică „Junimea”, precum şi Societatea pentru cultura şi literatura poporului român din Bucovina. Românii din Bucovina au votat, cu învoirea guvernului, din Fondul religionar, 10 mii coroane pentru serbări.

*

Şedinţa festivă a Academiei. Academia a serbat, sâmbătă 3 iulie vechi, printr-o şedinţă solemnă, aniversarea celui de al patrulea centrar de la moartea lui Ştefan cel Mare. La ora 2 şi jumătate p. m., ședinta s-a deschis, sub președinţia dlui I. Kalinderu, care, înainte de a intra în ordinea zlei, comunică domnilor membri moartea regretatului profesor Ionescu-Gion, făcând elogii defunctului. După această tristă comunicare, dl Kalinderu citeşte următorul discurs:

*

„Onoraţi colegi! Azi e o zi mare, o sfântă. Se împlinesc 400 de ani de la moartea marelui Ştefan, Domnul Moldovei. Patru sute de ani sunt, chiar şi în viaţa unui popor, o lungă perioadă de timp. În cursul celor 18 secole, au trecut, de când marele Împărat, Divinul Traian, a adus şi a aşezat pe acest pământ neamul nostru, s-au ţinut lanţ încheiat anii, chiar veacurile de luptă, de durere, de viaţă zbuciumată şi încercată, iar clipele de reculegere, în care puteam să ne împlinim menirea şi să privim cu încredere în viitor, au fost puţine şi scurte. Viaţa şi domnia lui Ştefan sunt una din acele nepreţuite clipe, fără îndoială cea mai luminoasă şi mai înălţătoare, căci nimeni n-a înţeles ca el chemarea neamului românesc şi n-a ştiut, deopotrivă cu dânsul, să ne ducă spre realizarea ei.

*

Aduşi aici ca să ţinem pacea romană, ordinea şi civilizaţia antică, noi am trăit, todeauna, în luptă cu tulburătorii liniştii şi cu asupritorii popoarelor, şi eroii noştri toţi au fost nu numai naţionali, ci şi apărători ai marilor bunuri ale neamului omenesc. Dar nici unul dintre acești viteji nu s-a ridicat la însemnătatea universală a lui Ştefan, sfânt şi bun pentru noi, mare pentru toţi. Mare a fost şi Mircea, care a pornit lupta contra cotropitorilor osmanlâi şi a purtat-o cu vrednicie. Mihaiu Viteazul, care a căzut continuând lupta aceasta, ne-a lăsat şi el o moş­tenire de glorie. Ştefan, însă, mai fericit şi, poate, şi mai înţelept, apărându-şi ţara şi legea, a fost un erou al creştinătăţii şi al civilizaţiei, care atunci renăştea, şi ne-a arătat tuturor drept ceea ce suntem, împlinitori ai voinţei lui Dumnezeu aici, pe pământ, cum zice marele nostru poet Alecsandri.

*

Onoraţi colegi! Epocile din viaţa naţională puternică sunt, mai totdeauna, şi epoci de înflorire estetică. Ștefan cel Mare, care înfiinţa, după fiecare biruinţă, ca jertfă de mulţumire, un locaş al Dumnezeirii, împodobit cu frumoase săpături, cu ciubuce împletite, deasupra uşilor, cu roți de smalţ colorat, înfăţişând dobitoace fantastice din zodii şi poveşti, iar pe dinlăuntru, cu frumoase icoane, cu preţioase odăjdii de stofe scumpe şi grele, cu bogate cruci, cu potire şi vase sfinte, de un stil şi execuţie artistică prefectă, ne-a lăsat, astfel, comori artistice, din care multe s-au pierdut, dar şi multe au rămas, şi care vor fi, pe viitor, o nepreţuită călăuză pentru artiştii noştri.

*

Privit în mijlocul contemporanilor săi, Marele şi Sfântul Domn se ridică în rândul celor aleşi, nu numai ca mare căpitan şi înţelept ocârmuitor, ci, totodată, şi ca om al înălţării sufleteşti, contemporan al îndrăzneţilor Vasco de Gama, Magellan şi Christofor Columb, el stă, ca om de arme, alături cu Mohamed al II-lea, Matei Corvin, Carol cel Temerar, cu Ludovic al XI-lea, cu Henric Tudor şi Maximilian de Habsburg, cavalerul neînvins de nimeni, iar ocârmuitor se întrecea cu Inocenţiu al VIII-lea, cu Sixt al IV-lea , cu Isabela de Castilia şi cu, atunci încă tânărul, Ioachim de Brandenburg.

*

Trăieşte, însă, Ştefan al nostru, deşi departe, în orientul turburat şi întunecos, și alături de Lorenzo il Magnifico, de Nicolo Machiavelli şi de Bevenuto Cellini, alături cu Leonardo da Vinci, Michel Angelo, Rafaelo şi cu ceialalţi luminători ai timpurilor. Mare el însuşi, şi fiu al unui timp mare, el se ridică, din trecut, în mărire deplină. Nici centrarul întâi, nici al doilea şi nici al treilea al strălucitului Voivod n-au fost serbate. Nestabilitatea, nesiguranţa viitorului, înmulţirea primejdiilor, nu lăsau să se dezvolte mândria naţională, amintirea vremurilor bune, iar cărturarii n-au ştiut să vorbească, cum se cuvine, despre faptele lui Ştefan cel Mare. Numai Neculce, după mai bine de un veac şi jumătate de la dispariţia eroului, ne-a mai transmis o mică comoară de fapte, care noi am dori să fie de o sută, de o mie de ori mai bogată. Apoi, tocmai la 2 iulie 1904, vedem prima serbare a aniversării triste şi glorioase. Arhimandritul Vartolomeu Măzăreanul aduse cel dintâi prinos marelui moldovean şi se întreba cu sfială: „Oare ne vom mai învrednici și noi să avem asemene vremuri?”. Nu putea sărmanul şi bunul român să ştie cât de aproape era de anul învierii, căci Dumnezeu, în nepătrunsa-i înţelepciune, n-a dat decât unui număr nesfârşit de muritori darul supraomenesc de a ridica un colţ al vălului care acoperă privirii noastre viitorul.

*

Trec 59 de ani (de la moartea lui Măzăreanul – n. n.), o clipă în viaţa unui popor, şi, la capătul celălalt al țării, Tudor dă semnalul deşteptării naţionale. Veacul trecut, început cu atâta fericire, a despăgubit ţara noastră de timpurile de încercare, căci am mers, din treaptă, în treaptă, la mărire. După 1821, vin anii 1848, 1859, vine 1866, care aduce pe acel care, cu atâta înţelepciune, ne-a călăuzit spre 1877-78, spre 1881, spre starea de azi, care ar umple de bucurie pe Marele Ştefan, pe războinicul Mihai Viteazul, pe toţi oamenii buni, care au mai fost, pe boerii şi căpitanii lor, pe toţi mucenicii românismului, în sfârşit, pe scumpii noştri străbuni, tot aşa de iubitori de ţară ca şi noi, dar mai puţin norocoşi.

*

Onoraţi colegi! Pătrunşi, ca în timpul lui Ştefan, de simţămâtul că numai lucrând pentru pace, pentru ordine şi pentru civilizație, ne împlinim menirea, să ne luminăm, să ne însufleţim de faptele marelui Voevod, care, ridicându-se pe el, a ridicat şi neamul nostru şi ne-a deschis calea pe care umbăm şi azi. Din lăcaşul nemurirei, din de trei ori sfântul sanctuar al păcii şi al iubirii divine, unde viaţa e fără de sfârşit, Ştefan şi voinicii lui ne privesc, se bucură de bucuria noastră şi ne spun: „Munciţi, adunaţi comori de muncă şi de iubire, pentru ca moşia strămoşească să fie tot mai frumoasă, mai întărită şi mai slăvită, şi pentru ca toţi fiii neamului să fie, până la sfârşitul veacurilor, adunaţi într-un gând şi tari prin frăţeasca lor unire!”.

*

Discursul dlui D. Sturdza: Domnul Prim-ministru începe discursul dumisale prin a spune că meritele cele mari se cunosc nu atâta când ele vin de la străini. Şi Ştefan cel Mare a fost lăudat de întreaga lume creştină, şi citează părerea istoricului polonez Dlugosz, care, într-un moment de entuziazm, exclamă: „O, bărbat minunat, întru nimic inferior ducilor eroici, pe care noi îi admirăm, care, în timpurile noastre, a repurtat, cel dintâi dintre principii lumii, o victorie strălucită contra turcilor; după judecata mea, el este cel mai vrednic a fi numit în fruntea unei coaliţii a Europei creştine, contra turcilor”.

„Iată judecata cea mai curată, termină dl D. Sturdza, şi cred că nu e nimic de adăogat la cele spuse de Dlugosz”.

Spiru Haret, Almanahul SSR 1913

Dl Spiru Haret. Comunică că oferă Academiei 50 medalii de aur, bătute, cu ocazia aniversării de astăzi, de către ministerul instrucţiunii publice, pentru comemorarea zilei. Se suspendă şedinţa pentru 10 minute .

*

Dl Nicole Iorga. La redeschiderea şedinţei, ia cuvântul şi, într-un lung şi foarte documentat discurs, face istoricul domniei voievozilor Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, şi al Mitropoliei Ardealului. Începe prin a spune că, astăzi, poporul românesc serbează o zi mare, nu numai pentru românii din Moldova, ci şi pentru cei din Ardeal, căci Ştefan cel Mare a desfăşurat multă activitate, spre a-i ridica şi a-i scăpa de diferitele influenţe străine, de prin acele timpuri. Dl Iorga face un lung istoric al înfiinţării episcopiei din Ardeal şi spune că faptul acesta are o mare însemnătate, care întrece chiar o mare biruinţă, căci, întotdeauna, întemeierea unui mare așezământ glorifică, în mod deosebit, pe cel care l-a înfiinţat. Conferenţiarul înşiră numele şi activitatea diferiţilor episcopi, care s-au perindat în Ardeal. Arată cum românii ardeleni şi-au păstrat legea strămoşească, cu toate influienţele şi presiunile exercitate asupra lor. Continuând, dl Nicolae Iorga spune că, pe lângă multe altele, cea mai puternică dovadă că mitropolia din Ardeal a fost înfiin­ţată de Mihai Viteazul este că, înainte de domnia lui, nici nu exista măcar biserica românească pe acolo şi că românii erau nevoiţi să urmeze cultul calvin sau catolic. Încheind, oratorul spune că Episcopia şi mitropolia din Ardeal sunt monumentele nepieritoare, care fac ca măreţele fapte ale lui Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare să rămână neşterse în memoria întregii românimi, din toate timpurile. Ultimele cuvinte ale oratorului sunt acoperite de frumoase aplauze. Şedinţa se ridică la orele 4 și15 (Bunul econom, Anul V, Nr. 27, 17 iulie nou 1904 – preluare din România și Cronica).

*

Carol al II-lea şi Nicolae Iorga

La Bucureşti. Măreaţă, impunătoare şi vibrând de cel mai înalt patriotism a  fost sărbătorirea lui Ştefan cel Mare în capitală. De dimineaţă, scrie „Voinţa Naţională”, capi­tala îşi ia aspectul de mare sărbătoare. Timpul e splendid, cerul senin, temperatura plăcută. Mulţimea, îmbrăcată de zile mari, curge valuri-valuri, dinspre părţile mărgi­naşe ale oraşului, către centru. Magazinele sunt toate închise. Pe bulevardul Colţei şi pe Calea Victoriei mulţimea era compactă, aşteptând, cu patriotică nerăbdare, trecerea cortegiului istoric.

*

Tribunele, aşezate pe Piaţa Victoriei, la capă­tul şoselei Kisseleff, foarte frumos construite, erau împodobite cu picturi, trofee, drapele şi verdeaţă. Una din tribune e rezervată pentru ceremonia reli­gioasă: în interior este construită o exactă reprodu­cere a capelei de la Putna şi a mormântului lui Ştefan cel Mare. Împrejurul acestui mormânt, iau loc miniştri, cu soţiile lor, înalţi funcţionari ai statului şi profesori ai Universităţii.

*

Ceremonia religioasă. Alteţele Lor Regale, principele Ferdinand şi principele Carol, sosesc, la 8 ore dimineaţa. După câteva minute, începe ceremonia religioasă, oficiată de P. S. Sa arhiereul Nifon Ploeşteanul, vicarul mitropoliei, înconjurat de înaltul cler din capitală. Printre membrii clerului, asistau şi doi preoţi din Basarabia, Vasile Gobzilă şi ieromonahul Gurie, de la mănăstirea Neamţ-Nou. Rugă­ciunile erau cântate de corul mitropoliei, sub conducerea maestrului Bănulescu. În timpul când arhiereul a intonat rugăciunea „Doamne, Dumnezeul puterilor”, Alteţele Lor Regale şi toată asistenţa au îngenuncheat, cu evlavie, în faţa mormântului.

* 

Asistenţa. Au luat parte, la serbare, domnii Dim. Sturdza, preşedintele consiliului; domnii miniştri Spiru Haret, cu doamna; I. I. C. Brătianu, C. I. Stoicescu, cu doamna, şi Em. Porumbaru; domnul general Wartiadi, şeful Casei Militare Regale, din partea M. S. regelui; domnul I. Kalinderu, administratorul Domeniului Coroanei; domnul C. F. Robescu, primarul capitalei; domnull D. Protopopescu, vice-preşedinte al Camerei; domnii generali Coandă, Tătărescu, Boteanu; domnul colonel Hiotu; C. Dumitrescu-Iaşi, rectorul Universităţii; domnul Paul Stătescu, prefect de Ilfov; domnul I. Bogdan, de­canul facultăţii de litere; domnul George Lahovary, pre­şedintele Curţii de Conturi; dl P. Gârboviceanu, administratorul Casei Bisericii; domnii doctori Măldărescu, Stoicescu, Sutzu, Petrini-Paul, Severeanu; domnii Hamangiu, prim-procuror; Mavrodin, prim-preşedinte al Tribunalului Ilfov; St. Sihleanu, deputat, etc.

* 

Corurile, discursurile. După oficierea servi­ciului religios, corul şcolilor secundare de băieţi şi fete, sub conducerea domnului G. Ionescu, a intonat „Cân­tecul lui Ştefan cel Mare”, „Ştefan, Ştefan, Domn cel mare, / Seamăn pe lume nu are”. Apoi, corul Societăţii „Carmen”, sub conducerea maestrului Kiriac, a intonat „Deşteaptă-te Române”. Ambele coruri au fost mult aplaudate.

*

Seria discursurilor a fost deschisă de studentul în drept Victor Raţiu, care, cu multă însufleţire şi avânt patriotic, a glorificat memoria marelui Domn, rezumându-i înaltele-i calităţi în următoarele cuvinte: „Viteaz căpitan, iscusit politic, dibaci ocârmuitor, drept judecător, bun şi milostiv creştin”.

*

Apoi, luă cuvântul domnul Ioan Bogdan, decanul Fa­cultăţii de drept. Domnia sa arată, în trăsături generale, măreţele fapte şi vitejia lui Ştefan, şi sfârşi exprimând nădejdea că „poporul care a născut pe Ştefan cel Mare va mai da naştere, desigur, şi la alţi Ştefani”.

*

Cortegiul istoric. Un pluton de jandarmi călări deschise defilarea cortegiului istoric, care reprezintă intrarea în Suceava a lui Ştefan cel Mare, însoţit de Vlad Ţepeş. La apariţia marelui cortegiu, un fior străbătu mulţimea, căci gloria strămoşească, despre care atâtea se vorbiseră, era acum aci, întrupată. Aci, în carne şi oase, erau flăcăii viteji, aci boierii îmbrăcaţi în zale, aci Domnul Ştefan şi Vlad Ţepeş.

*

În frunte, sunt buciumaşii, sunând din lungile lor buciume, apoi vin surlaşii şi trâmbiţaşii. Vine, apoi, steagul, copie a steagului lui Ştefan cel Mare, găsit la muntele Athos, înconjurat de garda de onoare. În sfârşit, plin de măreţie, apare grupul dom­nesc: Ştefan cel Mare, tânăr, cu plete bălane, cu ochii albaştri, îmbrăcat în haine de ceremonie, cu Coroana pe cap, iar în mână ţinând schiptrul ţării Moldovei. Alături, Vlad Ţepeş, cu o căciulă împodo­bită cu mărgăritare, ţine, de asemenea, în mână scep­trul Munteniei.

*

După grupul domnesc, urmară, rând, pe rând: grupul copiilor de casă, sfetnicii domniei, sfatul boierilor mari, pârcălabii, aprozii şi corpul hăţişurilor, format din cete comandate de viteji. Un halebardier merge în fruntea fiecărei cete de voinici. Cetaşii sunt în costume naţionale moldo­veneşti. Ei poartă scuturi, arcuri după gât, table cu săgeţi, arbalete, suliţe, topoare, halebarde, măciuci şi paloşe. Sunt 15 cete, în total, iar „vitejii”, care le comandă, au pe umăr câte un topor cu două tăişuri. Cortegiul e închis de un pluton de jandarmi.

*

Tânărul şi talentatul pictor Costin Petrescu, căruia i se datorează tot aranjamentul şi desemnul strălu­citelor costume ale cortegiului, a fost viu felicitat de domnul preşedinte al consiliului şi de domnul Haret.

*

În oraş. Cortegiul o coteşte spre dreapta, pe bulevardul Elisabeta, unde un alt public, grămă­dit de o parte şi de alta, soarbe cu ochii măreţia şi noutatea priveliştii. Pe cheiul Dâmboviţei, cortegiul a fost fotografiat. Tot personalul cortegiului a fost recrutat dintre cei mai chipeşi şi arătoşi soldaţi ai Regimentului 2 Călăraşi. Sărbătoare măreaţă şi care va rămâne mult timp întipărită în sufletul oricărui bun român, iată ce a fost ziua de ieri.

*

La Putna s-a adunat foarte multă lume. Aici a fost serbarea mai impozantă. Numărul celor prezenţi, adunaţi din toate unghiurile locuite de români, s-a urcat la 20.000. A participat guvernatorul Bucovinei, principele Hohenlohe, mareşalul ţării, Lupu, baronul Hurmuzachi, domnii Flondor, dr. Pantazi, secretarul guvernatorului, Popovici, viceprimarul din Cernăuţi Reiss şi preşe­dintele tribunalului Klar, rectorul Universităţii din Cernăuţi, consulul român din Cernăuţi Cogălniceanu; ministerul de culte al României a fost reprezentat prin domnii Poni şi Onciul, Liga culturală, prin P. Grădişteanu şi Anghelescu. Dintre cei prezenţi, mai notăm pe domnii N. Filipescu, Ioan Grădişteanu, Gr. G. Tocilescu, N. Densuşianu. Alimănăştianu, Vintilă Brătianu, studenţimea din Bucureşti şi din Iaşi, „România Jună” din Viena, „Junimea academică or­todoxă” din Cernăuţi, studenţii români din Berlin şi Paris.

*

De la noi, au luat parte domnul profesor Andrei Bârseanu, cu doamna, domnul profesor Banciu, din Braşov, domnul Vătăşanu, profesor în  Sibiu.

Pe mormânt s-au depus peste 60 de coroane, între ele una splendidă, trimisă de regele Carol. Programul serbării s-a executat întocmai, precum o publicarăm în numărul trecut.

*

La banchet, mitropolitul Vladimir de Repta a salutat pe reprezentantul local al guvernului, prinţul Hohenlohe, care a răspuns în termeni călduroşi. S-a trimis Majestăţii Sale împăratului Francisc Iosif o tele­gramă omagială, la care, încă în cursul zilei, a sosit, de la cancelaria de cabinet a Majestăţii Sale, răspunsul de mulţumire.

*

Vicepreşedintele camerei române din Bucu­reşti, domnul Şendrea, a salutat pe principele Kohenlohe in limba franceză. Au mai vorbit domnul N. Filipescu, profesorul din Viena Neumann, ca reprezentant al ministerului de culte din Viena.

După amiază, la patru, o imensă serbare po­porală, în grădina mănăstirii, unde corurile „Armo­nia” şi „Academia ortodoxă” au cântat diverse piese. Apoi s-au ţinut discursurile delegaţiunilor studen­ţeşti şi, în fine, un discurs pentru popor.

*

La Suceava, la Iaşi, la Borzeşti şi în alte lo­curi, de asemenea s-a serbat, cu mare pompă, această zi mare. În toate oraşele şi comunele rurale din Româ­nia s-au serbat liturghie şi parastas (Familia, Anul XL, Nr. 28, 11/24 iulie 1904)

*

Impresii din Bucureşti. Un mare filozof a zis: nu iubirea prezentului dă gloria trecutului, ci gloria trecutului măreşte viitorul. Şi aceste cuvinte, în care se oglindeşte tot esprit-ul rasei franceze, să servească ca introducere acestui croquis.

*

S-au împlinit patru sute de ani, de când Acel Domn murise, lăsând aureolă vitează supuşilor săi. Patru sute de ani sunt de-atunci, de când, în mănăs­tirea Putna, săpat-au românii un larg mormânt, în care aşezară trupul rece al Marelui Voievod. Şi mult popor, şi mii de oameni strânsu-s-au, atunci, să-i dea ultimul onor. Şi preoţii, cu odăjdii de mătase, citi-tu-i-au rugăciuni, iar clopotele sfinţilor pustnici îţi sfâşiau inima cu ruga ce-o cântară. Şi era o îngropăciune în care îngropară ro­mânii gloria lor, puterea lor şi arma lor învingătoare.

*

Câţi nori ameninţători au trecut, de-atunci, pe bolta românismului. Câte horde barbare au prăpă­dit comorile adunate de strămoşi, câţi lacomi au răpit diamante din stema lui Ştefan!

*

Azi (2/15 iulie 1904), sărbătorim. În libera Ţară, în dulcea Românie, şi-n cadâna Bucovina. La Bucureşti şi la Putna. La Bucureşti, în capitala Ţării, şi la Putna, în mănăstirea austiţilor părinţi, unde Ştefan adormise în veşnicul somn.

*

Câtă lume! Străzile Bucureştilor sunt decorate. Mii de stea­guri fâlfâie în vânt; geamurile par îndesate cu ramuri verzi. Porţi triumfale se ridică falnic din Colţul Bulevardelor. La Şosea, tribune pompoase, decorate scump. Iar pe ele, elita românească: principi din sânge german, principi din sânge latin, oameni de litere, militari, profesori, boieri imitatori de cultură apu­seană, politicieni, jurnalişti şi mulţi alţi aristocraţi ai artei. În tribuna din partea stângă a Căii Victoriei, stau preoţii, oratorii, iar încunjuraţi de suite, Alteţele Lor: Principele moştenitor şi Carol, zâmbesc spre public, cu zâmbirea domnitorilor din Casa Siegmaringen-Wied.

*

Jandarmii formează un cerc strâns, peste care nu treci decât cu aripi. Ofiţeri sclivisiţi şi parfumaţi conversează, după cum se cuvine la atari serbări. Cocoane, cu pălării „á le Nice”, ţes visuri din privirile oştenilor, iar studenţii, aceşti proletari ai amorului, le aruncă câte-un fulger din ochii lor, de regulă adânc-albăstrii.

Sunt orele 8. Începe liturghia. Mitropolitul, cu asistenţa cle­rului înalt, celebrează parastas pentru odihna Mare­lui Ştefan. Principii Casei Regale ascultă cu evlavie predica
şi-şi fac cruci adeseori.

*

Suntem la vorbiri. Tânărul Victor Raţiu, prezident al studenţilor uni­versitari ai Bucureştilor, rosteşte cuvântarea sa caldă, plină de vervă naţională, gesticulând viu. Lungi aplauze vestesc îndestularea şi con­simţirea ascultătorilor. Decanul facultăţii, transilvăneanul Ioan Bog­dan, urcă tribună, în faţa moştenitorului de tron, şi încălzeşte inimile cu un strălucit discurs, demn unui ardelean care înţelege însemnătatea acelui timp apus! Ministrul cultelor, dl Spiru Haret, întăreşte credinţa ce-o avem despre un ministru român: că acela e în veci înflăcărat apărător al şovinismului latin.

Liceanul Grigoriu declamă din Alecsandri o poemă („Dumbrava roşie”) cu-o şcoală retorică per­fectă. În melodiile lui „Deşteaptă-te Române” se sfâr­şeşte programul atât de înălţător pentru noi…

*

Lin murmur prelungit in public, începe defilarea. Vine miliţia română. Jandarmii călări deschid conductul, în urmă păşeau studenţii universitari, cu steagul lor, din Sibiu, şi gimnaziştii. Se desfăşură cortegiul istoric. Arcaşii şi trâmbiţaşii erau în frunte, smulgând urările publicului. Vin purtătorii de steaguri, copiii de casă, Ştefan, prezentat prin un ofiţer de vânători, şi Vlad Ţepeş, pe doi armăsari, îmbrăcaţi în zale; vin, apoi, boierii, şi-n fine, armata, compusă din arcaşi şi plăieşi.

*

Trecerea lui Ştefan şi a lui Vlad Ţepeş a fost prinsă cu aplauze infinite, ambii Domni semănau mult celor foşti, odată. Ştefan era blond; avea şuviţe bălane, care îi inundau fruntea. Vlad Ţepeş: un ţigan negru, cu privire sumeaţă măsurând jurul seu. Şi cortegiul înaintează. Trece, în lungul tribu­nei regale, e deja la începutul Căii Victoriei, acolo, unde domnea o nelinişte mare, din cauza zădufului. Urările publicului se amestecă cu glasul muzicii militare, care cântă fel de fel de marşuri na­ţionale. Mii de mâini se ridică spre cer, fluturând ba­tiste, mii de strigăte entuziasmate. Mii de feţe se aprind, la trecerea eroilor din trecut. Unii plâng de bucurie, alţii bat din palme. Jo­benurile şi pălăriile, de-odată, dispar de pe capul bărbaţilor… E ceva mult mişcător în ovaţia aceasta spasmodică, prea înflăcărată. E ceva mult înduioşă­tor, văzând iubirea românească faţă de luptătorii apusului timp glorios.

*

…Şi cortegiul, mereu-mereu, înaintează .. Şi dis­pare în îngusta Cale… Muzica intonează imnul regal. Principii urcă în trăsură. Miliţia salută, poporul deschide drum respectuos armăsarilor prinşi la trăsuri. Şi ca mii de furnici se mişcă oamenii pe străzile Bucureştilor / Emil ISAC (Familia, Anul XL, Nr. 29, 18/29 iulie 1904).