Dragusanul - Blog - Part 90

Ceva despre calendar

 

Mai întâi, trebuie să spun ceva despre cele două mai însemnate calendare[1]: Iulian şi Gregorian sau stil vechi şi stil nou.

 

Calendarul nostru cel cu stil vechi este numit Iulian, pentru că a fost alcătuit sub Julius Cesar, mare pontif al Romei, de astronomul Sosigene din Alexandria şi acesta a reformat calendarul vechi roman, făcând anul de 365 de zile şi, la patru ani, de 366. Pe vremea aceea se credea că Soarele face în 365 de zile şi un sfert mişcarea sa printre stele[2] şi de aceea s-a hotărât ca anul comun să aibă 365 de zile, iar din trei în trei ani, al patrulea să aibă 366 de zile. Cu chipul acesta avem, de-a rândul, trei ani în care luna Februarie are 28 de zile şi al patrulea, în care are 29 de zile şi se numeşte bisect.

 

Pentru a afla cu înlesnire dacă un an este bisect sau nu, se împarte numărul format de cele din urmă două cifre ale anului cu 4 şi, dacă împărţirea se poate face fără rest, atunci anul este bisect, iar dacă nu, anul este ordinar. De pildă, anul 1894: împărţim 94 prin 4 şi vedem că iese 23 şi mai rămâne 2, prin urmare anul 1894 nu este bisect şi luna Fevruarie va avea 28 de zile.

 

Anul, după calendarul Iulian, este împărţit în 12 luni, şi anume: Ianuarie, Fevruarie, Martie, Aprilie, Mai, Iunie, Iulie, August, Sep­temvrie, Octomvrie, Noiemvrie şi Decemvrie; aceste numiri sunt dale parte de la întemeierea Calendarului Iulian, în anul 45 înainte de Christos, parte sunt calendarul vechi roman şi, cum ştim, se păstrează şi până astăzi. Tot de atunci se păstrează şi numărul zilelor fiecărei luni, adică: Ianuarie are 31 zile, Fevruarie 28 sau 29 în anii bisecţi, Martie 31 şi aşa mai departe, urmând succesiunea o lună de 31 zile, una de 31 zile, afară de lunile Iulie şi August, Decemvrie şi Ianuarie, care vin una după alta, având fiecare câte 31 de zile.

 

La romani erau, în fiecare lună, trei zile însemnate: Calendae, Idus şi Nonae. Ziua calendelor era ziua întâia a lunii şi de aci vine şi numirea de calendar.

 

O altă măsură a calendarului Iulian este veacul (secolul), care reprezintă o sută de ani, cu o mică observaţie: este vorba de ani iulieni, adică de câte 365 de zile şi un sfert, sau un veac cuprinde 36.525 de zile.

 

Calendarul Iulian, deşi poartă numirea de stil vechi, totuşi nu este cel mai vechi. În vechime, mai ţoale popoarele aveau calendare; astfel, egiptenii aveau calendar foarte regulat: anul de 365 de zile, împărţit în 12 luni de câte 30 de zile şi 5 zile complementare (pe deasupra); de asemenea, grecii; la ei începea anul în echinocţiul[3] de toamnă şi era împărţit în 12 luni de câte 30 de zile, iar la doi sau trei ani, se punea o lună mai mult. Solon, cu 594 de ani înainte de Christos, a stabilit anul de 354 de zile, în chipul următor: a împărţit timpul în perioade de opt ani şi în care perioadă anul al treilea, al cincilea şi al optulea aveau câte 13 luni. Apoi, în anul 433 înainte de Christos, astro­nomul Meton, cel care a descoperit ciclul lunar, şi, în anul 131, Callipos de la Cyzique a introdus mai multe reforme. De altfel, găsim calenda­rul la indieni şi chinezi, încă din timpurile cele mai vechi.

 

Toate popoarele creştine de pe pământ au întrebuinţat Calendarul Iulian, până la sfârşitul veacului al XVI-lea. Creştinii apuseni au înce­put a număra regulat anii de la naşterea lui Christos, de pe vremea lui Carol cel Mare; creştinii ortodocşi s-au ţinut de obiceiul evreiesc, de-a număra anii de la zidirea lumii. La noi s-a luat obiceiul de a număra de la Christos de-abia în veacul trecut (al XVIII-lea – n. n.). Cât despre timpul când se va fi născut Christos, acuma se primeşte ca bună părerea unui călugăr învă­ţat, Dionisie cel Mic, care trăia în veacul al VI-lea după Christos. Acest călugăr a susţinut că Christos s-a născut la 25 Decembrie din anul de la zidirea Romei 753 şi 754. Se pare însă că a făcut o greşeală de 7 ani, aşa că ar trebui să fim în anul 1900, în loc de 1893, iar de la ia­nuarie 1894, ar trebui să avem anul 1901.

 

Calendarul Gregorian. În anul 1585, Papa Grigorie al XIII-lea a hotărât ca ziua de 5 octomvrie 1582 se va socoti şi numi 15 octomvrie 1582, din pricină că anul civil (Iulian) rămăsese cu zece zile în urma anului solar. Am văzut mai sus că, pentru calcularea Calendarului Ju­lian, s-a luat anul de 365 de zile şi un sfert, astfel că anul e de 365 de zile, iar într-o perioadă de patru ani, al patrulea avea 366 de zile.

 

Această socoteală era greşită, căci anul nu are decât 365 de zile şi 2522,166, această diferenţă se ridică, în 400 de ani, la 3 zile şi 0,11336. În Calendarul Gregorian, s-a urmat vechiul sistem, cu anul de 365 de zile, iar al patrulea, bisect, de 366 de zile, însă, cum în 400 de ani, anul civil rămâne în urma anului solar cu 3 zile, s-a hotărât ca anilor bisecţi 1700, 1800 şi 1900 nu li se vor adăuga o zi, adică vor urma a fi de 365 de zile, iar anul 2000 va fi bisect, cu chipul acesta Calendarul Gregorian nu se depărtează de anul solar. Astfel, Calendarul Gregorian a fost, în veacul al XVII-lea, cu 10 zile înainte, în al XVIII-lea, cu 11 zile, şi în veacul al XIX-lea, cu 12 zile; astfel fiind, spre a afla o dată oareşicare a Calendarului Gregorian, este de ajuns a adăogă 12 la data Calendarului Iulian sau, dimpotrivă, spre a afla data Calendarului Gregorian, este de ajuns a scădea 12 din data Calendarului Iulian. În veacul al XX-lea, Calendarul Gregorian va fi cu 13 zile înaintea Calendarului Iulian, dacă va mai fi, pe acea vreme, asemenea calendar greşit.

 

Pentru aflarea anului secular bisect, se împarte cele două cifre de la început sau seculare ale anului cu 4 şi dacă sunt divizibile, anul secular este bisect. De pildă, anul secular 1900, cifrele seculare 19 nefiind divizibile prin 4, anul secular este ordinar. Anul secular 2000, cifrele seculare 20 sunt divizibile prin 4, anul secular este bisect. În Calendarul Gregorian s-a păstrat aceleaşi împărţiri şi numiri ca şi în Calendarul Iulian.

 

Acestea fiind cele două mai principale calendare, articolul meu s-ar putea încheia aici, însă cred folositor a da oareşicare notiţe şi asupra altor calendare, care se urmează sau care s-au urmat vreodată.

 

Mai întâi, vine Calendarul Israelit, care, aşa cum se găseşte astăzi, a fost alcătuit încă din veacul al IV-lea după Christos. Calendarul Israelit are două feluri de ani: anii ordinari, de 12 luni şi anii embolistici de 13 luni. Anul ordinar are când 353 de zile şi se numeşte defectiv, când 354 de zile şi se numeşte regulat, când, în sfârşit, 355 de zile şi se numeşte abundent. Anul embolistic are când 383, când 384 şi chiar 385 de zile, fără a lua vreo altă numire. Meşteşugul alcătuirii Calendarului Israelit, care urmează anul solar, este că anii sunt aşezaţi într-un ciclu de 19, în care se cuprind 12 ani ordinari şi 7 embolistici, astfel că al 19-lea an este, totdeauna, în concordanţă cu anul solar. Am văzut, dimpotrivă, că anul Iulian este în urma anului solar cu 13 zile şi că anul Gregorian abia din veac în veac se pune în concordanţă cu anul solar. Lunile din anul Israelit au 29 şi 30 de zile regulate de altfel după Lună, având numirile următoare: Tisri, Hesvan, Kislev, Tebett, Şebat, Adar, Veadar, Nişan, Igar, Sivan, Tamuz, Ab şi Elul. Anul 1894 corespunde, la israeliţi, cu anul 5654 (după dânşii, de la zidirea lumii).

 

Apoi vine Calendarul Musulman, care are anul de 354 şi 355 de zile; anii sunt aşezaţi într-un ciclu de 30, în care intră 19 ani de câte 354 de zile sau ordinari, şi 11 ani de câte 355 de zile, corespunzând cu anul solar. Anul are 12 luni, de câte 29 şi 30 de zile, socotite după cursul lunii şi se numesc: Moyarem, Safar, Rebi I, Rebi II, Dujmada I, Dujmada II, Regep, Şaban, Ramazan, Şual, Giulcadè şi Giulyedgè. Musulmanii socotesc ziua de la apusul Soarelui şi până la apus. Anul 1894 corespunde cu anul musulman 1311 (se numără de la fuga lui Mohamet, de la Meca, la Medina).

 

Cred că este locul aici de a vorbi şi despre alte două calendare, şi anume de calendarul republican, care numără acum anul 102 şi a fost stabilit în Franţa, la 22 septembrie 1792, la miezul nopţii, începând anul o dată cu echinocţiul de toamnă, socotit după observatorul din Paris. De altfel, anul republican a ţinut numai 13 ani, până la întemeierea imperiului francez. Anul era împărţit în 12 luni, având fiecare lună câte 30 de zile, iar pe deasupra se socoteau, în fiecare an, 5 sau 6 zile, după cum anul era de 365 sau 366 de zile. Lunilor li s-au fost dat alte numiri, şi anume: vendemiaire, brumaire, primaire, nivôse, pluvoise, ventôse, germinal, floréal, prairial, messidor, thermi­dor şi fructidor, numiri care, de altfel, au şi astăzi mulţi partizani. Luna fiind de 30 de zile, s-a împărţit în trei părţi, numindu-se decade, adică săptămâni de zece zile, iar zilele au luat numirea de: primidi, duodi, tridi, quatridi, quintidi, septidi, octidi, nonidi şi decadi.

 

Apoi vine calendarul socialist, care, de fapt, n-a existat şi care se socoteşte ca începând de la 20 Martie 1871 (comuna din Pans) şi nu­mără, acum, anul 23. Anul este de 365 şi cel bisect de 366 de zile, împărţit iu 12 luni de câte 30 de zile, iar luna din urmă, de 35 de zile sau de 36, când anul este bisect. Lunile au aceleaşi numiri ca în calen­darul republican, însă anul începe cu germinal şi lunile sunt împărţite în quintide, adică săptămâni de câte 5 zile, iar zilele săptămânii se numesc; primidi, duodi, tridi, quatridi şi quintidi. Modificarea stă în faptul că în calendarul republican, fiind săptămânile de 10 zile, s-ar lăsa o zi de odihnă la 10 zile, pe când în calendarul socialist se lasă, la fiecare 5 zile, o zi de odihnă. Dar o reformă a calendarului în acest fel sau în altul nu poate avea nici o influenţă asupra prefacerii economice a societăţii. Calendarul socialist, despre care vorbii, este mai mult fran­cez, decât socialist, şi chiar personal al câtorva socialişti francezi; căci pentru socialismul internaţional reforma calendarului este o chestie de puţină importanţă.

 

Pentru a încheia, voi spune că cel mal vechi calendar anual scris este: Almanach pour l’année 1533 calculé sur le méridien de la noble cité de Lyon, publicat de Rabelais. Înainte de Rabelais, calen­darele erau veşnice. Apoi, în 1550, a ieşit calendarul lui Nostradamus şi Almanach de Liège, a lui Mathieu Lalusberg, şi, în 1788, Almanach des honnêtes gens, al lui Sylvain Maréchal, care, mai târziu, a luat nu­mirea de Almanach des républicains. / Zamfir Filotti (Almanachul social-democrat pe anul 1894, Bucureşti, Tipografia Nouă, 1894, pp. 2-6).

 

 

[1] M-am servit de: Dictionnaire de H. B. et Mytoloie a lut L. Grégoire. Annuaire  pour l’an 1891, publicat de Biroul de longitudine din Paris. La Comète, de I. Vincent, de la Observatorul din Bruxelles. Almanach de la question sociale, de P. Arghiriades, Bomische Geschichte, de Mommsen si alte uvragii.

[2] Adică dacă azi răsare Soarele îndată cu o stea. apoi peste o săptămână răsare odată cu alta, şi tot aşa, până ce ajunge, peste un an, de răsare iarăşi cu steaua de acum un an şi începe lucrul din capăt.

[3] Echinocţiul e vremea când e ziua de douăsprezece ceasuri şi noaptea tot de atâtea; este echinocţiul de toamnă şi echinocţiul de primăvară.


Am cunoscut-o pe Sofia Vicoveanca!

 

Ca discipol și, apoi, prieten și frate al ziaristului Victor Micu (la nunta lui Vlăduț, ni s-au rezervat locuri la masa familiei, față în față cu Maria Ciobanu, Ion și Ileana Paranici), o știam și pe Sofia Vicoveanca, iar în două rânduri, cu ocazia unor interviuri, am fost în casa Sofiei și a lui Victor Micu. Ne-am mai întâlnit de câteva ori, cu ocazia unor întâmplări culturale (fiul meu, Andi, de pildă, înainte de a pleca la Olimpiada Mondială de Astronomie de la Stockholm, din postura de cel mai tânăr concurent din lume, primise prima lui diplomă din mâinile Sofiei Vicoveanca), dar abia din toamna anului 2018 am cunoscut-o cu adevărat pe Sofia Vicoveanca, din postura de redactor al cărții Domniei Sale „Din culisele sufletului”, pe care am și cules-o în cea mai mare parte („Monitorul de Suceava” începuse să-i culeagă poeziile).

 

Ca redactor de carte, trebuie să cunoști bine și manuscrisul, dar și sufletul și mintea autorului, pentru a identifica personalitatea reală a cărții, așa că, la prima întâlnire din toamna trecută, am supus-o pe Doamna Sofia Vicoveanca unui adevărat interogatoriu, dumirindu-mă că „Din culisele sufletului” trebuie să o reprezinte în totalitate pe Sofia Vicoveanca, fără cuvinte străine, chiar și elogioase, cartea fiind mai mult decât un exercițiu de sinceritate, adică o tulburătoare spovedanie, o respirație proaspătă și luminoasă a sufletului.

 

Rolul unui redactor de carte este tocmai acesta, de a reuni armonios două personalități distincte: cartea și autorul. Prin urmare, pe lângă unele convorbiri telefonice, am mai avut câteva dialoguri nemijlocite, descoperind în Doamna Sofia Vicoveanca nu doar un om talentat, inteligent și sensibil în tot ceea ce face, ci și un suflet ca o icoană, care merită evlavie și desăvârșit respect.

 

În curând, adică în 30 ianuarie 2019, începând cu ora 15:00, la Muzeul Bucovinei, Sofia Vicoveanca va oficia cu sacralitate pentru cei care fac parte din sufletul Domniei Sale – iubitorii cântecului românesc și ai personalității inconfundabile a Marii noastre Artiste. Va fi un regal al dialogului uman, pentru că lansarea cărții se va desfășura sub formă de dialog între autoare și public. Pentru că asta este, în fond, și cartea: un dialog nestăvilit între suflet și suflete.


Ștefan Călușeriu, de la Centrul Cultural „Bucovina”

Miri: Lucian Căluşeriu şi Veronica Iliuţ-Căluşeriu

 

Aflu abia astăzi că prietenii și colegii mei Veronica și Lucian Călușeriu sunt, de vreo 9 zile, preafericiții părinți ai pruncuțului Ștefan Călușeriu, fecior fain (i-am văzut fotografia) și inimos, care umple cu fericire casa familiilor Călușeriu și Iliuț (din care provine Veronica). Parcă mai adineauri am fost la nunta părinților lui Ștefan Călușeriu și parcă mai acuși voi merge și la nunta lui – timpul zboară, dar eu nu mă las copleșit de vreme și de vremuri, atunci când e vorba despre oameni pe care îi adăpostesc în suflet. Nu știu ce să le urez, pentru că și cele mai meșteșugite cuvinte sunt doar colb și cenușă în fața triumfului vieții, dar Veronica, Ștefan și Lucian Călușeriu, toți trei de la Centrul Cultural „Bucovina”, știu să-mi citească sufletul și să înțeleagă ceea ce este de înțeles.

 

Lucian și Veronica, în așteptarea lui Ștefan


cântec în ziua naşterii lui Ioan Slavici

 

cum Slavici zace încă în exil

sub un copac uitat de prin Moldova

şi cerul de deasupra-i mai ostil

şi-ncărunţeşte-n largul cărţii slova,

iar noi, tot mai goliţi şi mai uitaţi

cu lumânarea drept singurătate,

îngenunchem pe trepte în Carpaţi

cu zilele mereu crucificate:

 

că Eminescu plânge nu ne pasă,

iar lacrima-i prelinsă în mormânt

e un destin al neamului şi-apasă

în viitor amarnic plânsu-i sfânt,

căci Slavici nu-i mai poate fi aproape

(noi l-am făcut ţărână de pripas)

şi-aud în zvârcolirea de sub pleoape:

cine mai suntem? cui am mai rămas?

 

Detaliu de la mormântul lui Slavici – foto: greatnews ro

Mormântul lui Ioan Slavici, din Panciu foto: www.monitorulvn.ro

 


Sfaturile Marianei: Bijuterii

 

Curăţarea unor bijuterii de aur, de argint, înnegrite, de aur platinat, diamante şi pietre preţioase, bijuterii aurite, imitaţii de aur, corali.

 

Aur (lanţuri, bijuterii nefragile). Într-un borcănel, faceţi o soluţie de săpun (25 gr. săpun ras, la 100 gr. apă), adăugaţi 25 gr. sodă. Puneţi bijuteriile în borcan şi agitaţi câteva minute. Limpeziţi în apă şi uscaţi cu o cârpă moale.

 

Bijuterii fragile. Amestecaţi 40 gr. apă cu 40 gr. sodă, 2 gr. clorură de var (clor), 2 gr. sare marină. Ungeţi bijuteriile cu acest amestec şi frecaţi cu o hârtie de mătase.

Altfel: Puneţi bijuteriile într-o farfurie şi turnaţi dea­supra apă clocotită, ameste­cată cu puţin amoniac. Scoa­teţi imediat din apă şi şter­geţi cu o cârpă uscată, moale.

 

Bijuterii de argint. Muiaţi-le într-o spumă de săpun, amestecată cu puţin alaun. Limpeziţi şi ştergeţi cu piele de căprioară.

 

Bijuterii înnegrite. Încălziţi-le pe flacără, până se înfierbântă bine şi muiai-le imediat în oţet tare. Periaţi apoi cu spumă de săpun, ştergeţi cu o cârpă urdă. Lim­pezii cu apă multă şi uscaţi fără a mai şterge.

Altfel: Aplicaţi, cu pen­sula, următoarea compoziţie: alcool camforat 7 gr., pudră de cretă 50 gr., esenţă de terpentină 12 gr. Lustruiţi cu piele de căprioară.

 

Aur şi aur platinat. Bijuteriile de platină se şterg, frecându-le cu amoniac, apoi se lustruiesc cu o piele de că­prioară.

 

Diamante şi pietre preţi­oase. Se pun bijuteriile într-o baie de alcool de 90 grade, se lasă astfel o oră, apoi se şterg cu o perie foarte moale.

 

Bijuterii aurite. Se frea­că cu o piele de căprioară, bine impregnată cu peroxid de fier.

 

Imitaţii de aur. Se moaie obiectul într-o baie de amoniac (10 gr. la 10° gr. apă). Acest procedeu le dă lustrul şi strălucirea de aur pur.

 

Corali. Muiaţi coralii în ulei de fag, amestecat cu un sfert din greutatea lui esenţă de terpentină. Apoi ştergeţi (Almanahul Mariana 1943, Editura „Ziarul” S. A. R. Bucureşti, 1942).


Pagina 90 din 1.139« Prima...102030...8889909192...100110120...Ultima »