Valea plângerii şi a Suhăi şi valea Bistriţei

*

Toate călătoriile pe care mi le plănuiesc se desfăşoară în opt, pentru că detest întoarcerile. Aşa că ieri, sâmbătă, am străbătut negura ploioasă de la Stroieşti, salutându-l pe Eroul Bucovinei, Ion Grămadă, ca de fiecare dată, dar fără să-l pot zări, apoi, la Ilişeşti, am nimerit în canicula tropicală, cu un curcubeu desenat frumos deasupra Obcinilor Bucovinei. De la Frasin, am virat la stânga, înspre valea luminoasă a râuleţului Suha, apoi am urcat, pe un drum cârpăcit prost şi plin de gropi, printr-un peisaj minunat, dar pângărit de nepăsarea omenească, mânjit cu halde de steril şi cu ruinele fostelor combinate miniere, înspre culmea Puzdrei, cu gândul să ajung în valea Bistriţei, la Holda fostului bibliotecar regal, al cărui nume, din nefericire, nu pot să mi-l reamintesc, deşi am scris mult, de curând, despre el.

*

Valea Suhăi e o concreteţe a Bucovinei: frumuseţe, fudulie şi dezinteres. Dacă nu ar fi drumul prost, de la Doroteea până dincolo de Stulpicani, ai crede că păşeşti prin rai. Apoi, urmează părăginita Ostra (şi ce staţiune montană s-ar putea face, cu fonduri europene, din acest fost orăşel minier) şi spulberata Tarniţa. În fine, mergând cu a doua (benzina pierdută costă mai puţin decât bucşele şi amortizoarele maşinii), am ajuns la Holda, iar de acolo, am urmat albia de lumină a Bistriţei Aurii, prin Broşteni, orăşel minunat modernizat, dar fără indicatoare, nici măcar spre bisericuţa în care a învăţat Creangă, apoi spre satele judeţului Neamţ, trecând prin Borca şi admirând totul cu nesaţ.

*

Sâmbătă, printr-o părticică din ea, aveam să-mi descopăr patria şi neamul şi să constat că patria e la fel de frumoasă ca de când o ştiu, iar neamul, în ciuda aparenţelor, trăieşte bine, în sate cu gospodării frumoase şi dibaci îngrijite. De patrie îmi era sufletul înfometat, atât de adânc mă măcina dorul de paradisul confirmat de istorie ca atare, încât am pornit în căutarea ei şi a chipului mamei, pe care l-am desluşit mai întâi, printre lumini, atunci când mi s-a hotărât destinul pământesc.

*

*

Stâlpul megalitic de la Poiana Largului

*

Până ieri, am văzut monumentul megalitic de la Poiana Largului numai cuprins, parţial, de apele lacului de acumulare de la Bicaz şi mi se părea că “Apostolul” privea încântat spre concreţea veşnicului, uriaşa întindere de apă, care la picioarele lui se sfârşea. Veneam, ieri, pe valea Bistriţei, dinspre Broşteni şi, în mod inexplicabil, mă apăsa o nostalgie, când am văzut că o parte a fundului de lac secase şi funcţiona ca pajişte. Un Stâlp (strămoş) uriaş de piatră, aidoma celor care alcătuiau Calea Cea Demnă de Admiraţiune a Zeilor, durată între Piroboridava (Tecuci) şi Don de Ostrea Novac Jidovul (ultimul Osiris, adică Rhamses al II-lea), numite şi Cheile Bâcului, un stâlp care simboliza, indirect, comuniunea cu Cerul – de fapt, cu Străbunii din Cer şi cu primul dintre ei, Tatăl Ceresc. Tocmai de asta, crucea cocoţată mănăstireşte, peste un monument cu minimum două milenii mai vechi decât  creştinismul, nu deranjează ci pare a fi semnătura dintotdeauna a lui Dumnezeu-Cerul.

*

*

Printre secuii din ţinuturile carpatine

*

Colb şi cenuşă, pe care le spulberă vânturile pustiei sunt generaţiile şi neamurile care păşesc, cu trufia nemuritorilor, prin Paradesha Carpaţilor, a munţilor soarelui, în care s-au plămădit religiile, ceremoniile, poezia, muzica şi dansul, înainte de a le duce “Enlil al Muntelui” în cele patru zări, din dorinţa pământească de a fi recunoscut drept “Marele Păstor”, cel dintâi care a primit “Legile” (Vendidad) de la Sfântul Cer (Ahura Mazda). Cei rămaşi, sub catapeteasca Cerului, în Biserica Soarelui, în care oficia frumoasa Venus, s-au despărţit prin limbi, dar nu şi prin trăirea sacralităţii muntelui.

*

Ca să nu fiu acuzat de blasfemie, înainte de a face recurs la Psalmul 18 al lui David, haideţi să vă povestesc! Cea mai veche creaţie a spiritului, textul hittit numit „Cântecul lui Ullikummi”, spune că bunul Dumnezeu a acceptat, în cele din urmă, ca Soarele să aibă “Casa Zeilor” în munţii AR RA AR AUM, cu „scaunele şi masa lui”, care-l simbolizează, aidoma cu Masa Tăcerii, desluşită de Brâncuşi, scaunele fiind 12, la număr, adică zodiile cunoscute şi toate 12-cele de mai târziu (inclusiv 12 apostoli). David, care cunoştea mitul străvechi, glorificând Soarele, spune că Dumnezeu “în Soare şi-a pus locaşul său; şi el este ca un mire ce iese din cămara sa”, spaţiul solar fiind, de asemenea, bine marcat: “De la marginea cerului ieşirea lui, şi oprirea lui până la marginea cerului; / şi nu este cine să se ascundă de căldura lui” (Psalmi, 18).

*

 În Carpaţi, curăţenia şi temeinicia caracterizează totul, şi la români, şi la secui. Citeam, prin vechii cronicari maghiari (maghiari înseamnă “copii ai Pământului”, termenul “ungur” fiind folosit ca peiorativ de maghiarii din Ungaria, la adresa maghiarilor şi secuilor din Ardeal) şi, în primul rând, în cronica lui Bonfin, despre frăţietatea dintre secui şi români, care, împreună, i-au respins pe năvălitorii tătari, la 1241, de la poalele Carpaţilor, iar spiritul de atunci, de fii înfrăţiţi ai munţilor, încă se mai simte la secuii, maghiarii şi românii din Carpaţi, care trăiesc împreună şi, cum îmi spunea odinioară, la Sfântu Gheorghe, administratorul Casei Culturii, Csaba (se pronunţă Ciobo), duşmanul lor este unul singur: dictatorul comunist, pe atunci, dictatorul opulenţei, în ultimele decenii. Singura diferenţă între secui şi români o reprezintă memoria. La secui, memoria e sacră şi înseamnă identitate. La români, memoria nu există, iar identitatea este, de cele mai multe ori, doar un moft, simbolizat de Tricolor.  Tocmai de asta, peste tot, în secuime, Tricolorul flutură liber, lângă flamura mondialisă albastră a noii cununi de spini, iar noi ne mulţumim cu fluturatul, fără să ne învrednicim şi în a dura memorie.

*

*