Dragusanul - Blog - Part 89

Din anul 1848: Holera

Horecea, mănăstirea în 1860 – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

Holera era în furie: ea începuse a face ravagii însemnate şi în Cernăuţi. Chiar unul dintre camarazii noştri de exil, Costache Negri, fu atacat şi numai prin stăruitoarele noastre îngrijiri scăpase. Mica noastră colonie văzu că nu mai e chip de şezut în acest loc. Mai toţi se deci­seră a merge la Cernauca, moşia familiei Hurmuzaki, şi a sta acolo până va trece furia epidemici. Se duseră mai toţi. Rămăsei numai eu şi cu Manolaki Iepureanu, cu care conlocuiam într-un apartament închiriat la o văduvă germană. Camaradul meu avea o frică grozavă de holeră; în toate buzunarele purta flacoane cu medicamente şi, mai riguros decât un doctor neamţ, se păzea de mâncare, de băutură, de răceală, de osteneală şi de orice excese, ceea ce ne făcea mult a râde.

 

Cu totul din contră, eu nu aveam cea mai mică temere sau îngrijire. Eram fatalist ca şi un turc; credeam că, de-mi va fi scris să mor de holeră, nu voi scăpa, măcar oricât m-aş păzi. De aceea, nu urmam nici o dietă; nu mă feream de nimica. Ieşeam, serile şi dimineţile, la plimbare, afară din oraş. Trecând prin mahalale, vedeam, mai în toate zilele, scene de durere: credeam că mă aflu în valea plângerilor. În toate părţile, vedeam nenorociri care îmi sfâşiau inima. Aici, la o casă, bărbatul mort, întins pe masă, şi femeia, atacată şi ea de holeră, plângând de pierderea lui. Aici, la o altă casă, patru, cinci copiii, care boceau peste corpurile neînsufleţite ale părinţilor lor. Aici, o mumă, care-şi bocea fiul unic, ce îl pierduse. Aici, un tată, care, urlând de disperare, aşeza într-un coşciug doi copii, ce-i muriseră. Aici, un bătrân, rămas singur sub streaşina căsuţei sale, atacat de boală şi fără a se putea mişca, ca să ia măcar un pahar de apă. Aici, o paralitică, ale cărei rude din casă muriseră, şi ea, murind la rândul ei de foame şi de sete. Văzând asemenea neno­rociri, îmi impuneam, adesea, nişte datorii, care îmi mulţumeau sufletul: la mulţi nenorociţi le-am închis ochii cu mâna mea; la mulţi neputincioşi, care se aflau în momentele din urmă, le-am dat ajutoarele de care aveau nevoie; pe mulţi i-am mângâiat prin cuvinte şi alte mijloace; dar… Dumnezeu le ştie; ce să-mi mai aduc aminte?

 

(Sion, Gheorghe, Suvenire contimporane, Bucureşti 1915, pp. 268-297).


Din anul 1848: Întâlnirea cu Olimpia

Cernăuţi, Uliţa Mare – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

În toate nopţile, morţii se ridicau, prin căruţe anume regulate de poliţie, şi se transportau afară din oraş, la un loc destinat pentru îngropăciunea celor căzuţi de holeră. Într-o dimineaţă, îmi veni ideea să mă duc la acel cimitir. Când ajunsesem acolo, încă nu zvârliseră ţărâna deasupra. Dumnezeule!, ce spectacol cumplit şi fioros! Erau patru gropi. În fiecare din ele, erau câte 20-25 cadavre: bărbaţi, femei, tineri, bătrâni, copiii, toţi în pieile goale, aruncaţi fără nici un respect pentru omenirea ce o reprezentau, întocmai ca gunoaiele cele mai ne­curate !

 

Întorcându-mă acasă, trist şi înfiorat, treceam pe lângă hotelul la care trăsesem întâia dată, când venisem la Cernăuţi. Văzând pe chiriaşul hotelului, îl întrebai de sănătate. El îmi răspunse mulţumind lui Dumnezeu; dar îmi spuse că e foarte îngrijat, căci vreo câţiva pasageri au murit, în hotelul său, atacaţi de holeră.

 

– Chiar ieri, adăugă el, a venit o damă de la Moldova; şi, aseară, holera a lovit-o.

– Cum se poate? Ce damă?

– Nu ştiu cum o cheamă; nici paşaportul n-a avut timp să mi-l dea.

 

– Dar adus-aţi vreun medic?

– Aşa! Unde găseşti acum medici? Am trimis de trei ori la doctorul ***, şi nu l-am putut găsi nicăieri.

– Spune-mi, mă rog, la ce număr este ea?

– La 13, chiar în camera unde ai fost tras dumneata, când ai venit.

 

Am urcat iute ca fulgerul. Deschisei uşa. Muribunda era întoarsă spre perete, în pat, cu faţa înfundată în perine. Părul ei blond-castaniu era despletit şi aruncat în neorân­duială peste umerii săi. Un fior grozav îmi trecu prin inimă; astfel încât nu putui, deocamdată, să mă apropii de pat şi mă pusei pe un scaun. Peste puţin, luându-mi inima în dinţi, mă dusei la ea şi o mişcai. Ea se întoarse repede. Cum mă văzu, dete un ţipăt şi leşină. Eu înmărmurii de uimire. Pe cine vedeam? Pe Olimpia.

 

Câteva momente, rămăsei în starea unui om lovit de trăsnet. Nu ştiam ce se petrece în mine. Nu-mi venea în minte nici o deciziune. Suspinele mă înecau şi abia puteam să mă stăpânesc de a nu ţipa. Din nenorocire, îmi adusei aminte că luasem, în ziua aceea, un flaconaş de eter, pe care-l am în buzunar, îl pusei la nasul Olimpiei. Ea se deşteptă.

 

– Cum te simţi, Olimpio?

– Mulţumesc lui Dumnezeu, pentru că, la moartea mea, el te aduce ca să te mai văd.

 

– Dar ce vorbeşti tu de moarte? Nu, asta nu se poate. Dumnezeu e bun, speră în el. Nu, nu se poate să mori tu, Olimpio!

– Oh! nu; steaua mea apune: o văd… nu e cu putinţă… îngerul morţii e aproape… el vine… Iată-l… Opreşte-l, dacă poţi… ah!

 

Ea căzu iarăşi în leşin. O mai deşteptai iarăşi; şi, dându-i flaconul în mână, îi recomandai să-l pună la nas, de câte ori va simţi că-i vine rău, până mă voi întoarce. Îmi luai îndată pălăria şi alergai, ca să aduc un medic. Alergai mai bine de o oră, căutând pe medicii cunoscuţi, pe la casele lor, fără să-i pot afla. În fine, întâlnii pe unul, într-o stradă; îl luai şi mersei la Olimpia.

 

Nenorocita era în delir. Faţa ei era rumenită de sudorile care o cuprinseseră şi părea mai frumoasă decât tot­deauna. Dar ochii săi erau fără de foc şi mai de tot neîn­sufleţiţi. Cum mă văzu, ea întinse mâna spre mine. Eu o apucai de amândouă mâinile, cu toate că medicul îmi re­comandase să mă feresc de contactul ei. În fine, medicul, după ce o examina, scrise o reţetă şi-şi luă pălăria. După ce a ieşit, m-am luat după el şi l-am întrebat de este speranţă să scape. Îmi spuse că reţeta ce i-a rânduit este de mângâiere; că ajutorul, care ar fi putut da, este prea în­târziat şi că numai o întâmplare providenţială o poate mântui.

 

Mă întorsei la Olimpia, după ce trimesei un servitor de la hotel la farmacie, să aducă medicamentele. O găsii tot în starea în care o lăsasem, dar cu surâsul pe buze şi cu o expresiune de fericire pe faţă.

 

– Gândeşti să mă scapi?… O, Dumnezeule!, mai bine stai aproape de mine, ca să mor mai fericită, avându-te înaintea ochilor mei. O!, asta îmi face bine: şezi în faţa mea… să te privesc!

 

– Olimpio!

– O!, nu mă mângâia. Crezi că sunt speriată de moarte? Nicidecum. O nenorocită ca mine nu mai avea ce aşteptă de la viaţă. Dar să nu vorbim de asta. Timpul e scurt… Voi să-ţi mulţumesc pentru ospitalitatea ce am avut la via dumitale. Am trăit prea bine acolo şi am fost mai fericită decât totdeauna. Dacă nu primeam răspunsul de la sora mea, ca să mă duc la ea, aş fi şezut acolo până te-ai fi întors în ţară. Te întorci, curând ? Când ? Dacă n-ar fi să mor, cum m-aş întoarce cu dumneata!

 

– Prea mult vorbeşti, Olimpio” Gândeşte-te că eşti slabă…

– Trebuie să vorbesc, căci trebuie să-ţi spun totul, până sunt în lumea celor vii. Nu am timp de pierdut. Ascultă: să scrii surorii mele şi să-i trimiţi cruciuliţa pe care o am la gât: s-o aibă suvenir de la mine. Înţelesu-m-ai ? În geamantanul meu vei găsi o scrisoare a ei, din care vei afla adresa sa.

 

– Dar, Olimpio, rău faci de te gândeşti la moarte. Uită-te: doctoriile au venit. Să-ţi dau să iei.

– Bine; iată că le iau, fiindcă voi să-ţi fac plăcerea; dar crede-mă, e de prisos. Eu simt că mă duc. Lumea nouă poate va fi mai bună. De aceea, ziua de astăzi mi se pare o frumoasă sărbătoare.

 

– Olimpio!

– Ascultă: ştiu că eşti bun şi-mi vei face bine chiar şi după moarte.

 

– Ce vrei să zici?

– Te rog să nu mă laşi să mă arunce în şanţul comun al holeriştilor. Sunt femeie şi am mândria mea. Sunt nobilă şi nu voi să fie batjocorit corpul meu. Căci, uită-te: mi se pare că am un corp nobil…

 

– Dar linişteşte-te, Olimpio! Lasă aceste gânduri sinistre!

– Ba nu. Nu e timp de pierdut. Ţine cheia de la sacul meu de călătorie. Acolo este punga cu câţiva galbeni. Vor fi de ajuns, ca să-mi faci un mormânt separat, la un cimitir, şi să-mi pui o mică cruce deasupra.

 

– Pentru Dumnezeu, Olimpio!, alină-te; nu-ţi turbura sufletul!

– Sufletul? O, sufletul! Ce este oare sufletul? Eu nu ştiu ce este; dar dacă e adevărat că eu am un suflet, te încredinţez că acuma e foarte liniştit. Aş fi murit în zbuciumări grozave, dacă în aceste momente supreme nu te-ar fi scos Dumnezeu înaintea mea şi dacă n-aş fi ştiut că este o fiinţă compătimitoare care să-mi închidă ochii…

 

– Olimpio!

– O, dar te încredinţez, sunt foarte liniştită. Acum mi se pare că mă duc la nunta mea. Eu sunt acuma mireasă; nu-i aşa? Iată altarul… Dar unde este mirele meu? Mirele meu! A!, el rămâne în urmă… şi eu sunt la altar! O, ce dureri! ţine-mă… cad…

 

În cuvintele acestea, s-a ridicat deodată în sus; m-a apucat cu amândouă braţele de după gât şi, strângându-mă cu toată puterea sa, a căzut iarăşi pe perină, târându-mă şi pe mine. Cu o voce de tot slăbită, gura ei pronunţă, la ure­chea mea, vorba adio; şi, după aceasta, simţii că braţele ce mă strângeau erau reci ca marmora. Dădui mâinile ei în lături. Văzui că pieptul ei nu mai bătea. Ochii săi, deschişi încă, mă lăsau în iluziunea că era leşinată. Îi pusei flaconul la nas; nici o mişcare. Cercai să văd dacă inima i se mai bate. În deşert… Olimpia murise!

 

Plânsei; îi închisei ochii cu însăşi mâna mea; o înmor­mântai şi împlinii dispoziţiunile ei testamentare cu reli­giozitate.

 

(Sion, Gheorghe, Suvenire contimporane, Bucureşti 1915, pp. 268-297).


Din anul 1848: La Cernauca

Cernauca, împrejurimi – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

 

La vreo trei zile după această întâmplare, o servitoare din casa unde locuiam fu lovită de holeră ca de trăsnet şi muri. Camaradul meu, Iepureanu, atunci se spăimântă de tot şi îmi declară că nu mai şade în Cernăuţi şi că se duce la Cernauca. S-ar fi dus mai departe, dar paralele nu-i veniseră încă din ţară. El insistă să-i urmez exemplul. Aşadar, plecă el într-o parte şi eu în alta, ca să găsim o tră­sură să ne transporte. Abia găsii un evreu, cu o căruţă cu un cal înhămat la oişte, după maniera galiţiană. Luarăm câte un sac de călătorie şi plecarăm.

 

Când treceam pe podul Siretului, camaradul meu întrebă pe evreu cât câştigă pe zi. Acesta afirmă că, de când cu ho­lera, câştigă ceva mai bine; căci, transportând morţi la ci­mitir, căpătă câte 25 creiţari de cadavru, de la magistrat (primărie). Cu ocaziunea aceasta, el spunea că încarcă câte 10-12 cadavre; apoi ne arătă sângele care mânjise carâmbii căruţei. Amicul Iepureanu atuncea începu a răcni ca să stea; şi sări din căruţă, strigând şi la mine să cobor mai curând; căci căruţa, fiind molipsită, puteam să ne pomenim cu holera.

 

N-am putut combate logica amicului meu: trebuia să re­cunosc că avea dreptate. Aşadar, ne luarăm sacii, plătirăm căruţaşului şi luarăm pe jos drumul spre Cernauca, ducând în părângă bagajele noastre. După o călătorie de trei ore, am ajuns. Acolo, în sat, nu ne lăsară să intrăm, până, mai întâi, nu am făcut o carantină de câteva ore, afumându-ne prin fum de bălegar, întocmai ca nişte jamboane. Cu venirea noastră la Cernauca, numărul emigraţilor noştri ajunse la 18. Toţi aveam tot ce ne trebuia: mâncare, aşternuturi, grijă despre orice; nimica nu ne lipsea. Toată familia Hurmuzaki era acolo şi avea pentru noi toate preveninţele putincioase. Nu ne mai aduceam aminte că suntem în exil; credeam că ne aflăm la o petrecere de ţară. Eram toată ziua în veselie. O grădină mare şi frumoasă ne procură umbră deasă şi largi alei pentru preumblare, precum şi bănci pentru repaos. O casă mare şi confortabilă ca un palat ne oferea camere îndestule pentru culcare şi un salon comun. Acolo ne adu­nam, citeam, studiam, scriam, discutam sau ne dedam în convorbiri şi glume interminabile.

 

(Sion, Gheorghe, Suvenire contimporane, Bucureşti 1915, pp. 268-297)


Din anul 1848: La Lăpuşna

Lăpuşna, institut de scalde – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

După vreo zece zile, holera s-a ivit şi în Cernauca. Aceasta aduse spaima între noi. Atunci ospătătorii noştri, cât şi noi, luarăm deciziunea ca să mergem spre munţii Dornei. Fără a pierde cât de puţin timp, ne făcurăm preparativele şi plecarăm. Până la Cer­năuţi venirăm cu toţii. De aici, ne despărţirăm: ne făcurăm mai multe cete, ne închipuirăm trăsuri şi plecarăm către munţi. Unii dintre noi, care avură mijloace mai mari, plecară spre Viena, alţii spre Paris. Eu, însoţindu-mă cu pianistul Carl Mikuli, mă dusei la Lăpuşna.

 

La locul acesta era un stabiliment de băi de abur, după sistema lui Prisniţ. Moşia era a unui român bucovinean, domnul Iordaki Vasilco, cu care mă cunoşteam. Ea este sub poa­lele Carpaţilor, care se întind spre Galiţia. De aici purcede Siretul, care, din râuşor mic, întrunindu-se cu mai multe ape, traversează Moldova, de-a lungul, şi ajunge în Dunăre ca un fluviu.

 

La Lăpuşna natura este aspră; dar, pe la luna lui iulie, era de o frumuseţe grandioasă. Mai toate apartamentele stabi­limentului erau pline; căci, afară de cei ce făceau cură pentru motive de boală, erau mulţi care fugeau, ca şi noi, de holeră. Camaradul meu îşi oprise de mai înainte apartamentul şi astfel eram asiguraţi despre locuinţă. Vreo zece zile, petre­curăm foarte bine: ne desfătarăm în preumblări şi în pe­treceri. Camaradul meu îşi aduse clavirul şi, în toate serile, societatea de la Lăpuşna se desfăta în concerte muzicale. Dar deodată începură ploile. Aceasta ne incomodă foarte; mai ales că camaradul meu, la auzirea tunetelor, pe care nu le putea suferi, se simţea apucat de atacuri de nervi, încât, fără a fi bolnav, petrecea nopţile foarte turmentat: aceasta mă supără şi pe mine, care dormeam tot într-o cameră cu el. Cu toate acestea, deşi ploile s-au mai prelungit, am stat şase săptămâni în Lăpuşna.

 

(Sion, Gheorghe, Suvenire contimporane, Bucureşti 1915, pp. 268-297)


Din anul 1848: Huţanii şi Cobiliţă

Huţanii Carpaţilor

 

Nu voi pleca din Lăpuşna, înainte de a vorbi ceva şi despre locuitorii săi. În această parte a Bucovinei, adică începând de la sorgin­tea Siretului şi urmând poalele Carpaţilor, spre Galiţia, locuiesc un soi de oameni care se cheamă huţani. Etnografii au uitat a se ocupa de originea acestui popor, cu toate că, sub multe privinţe, este interesant. Dacă va căuta cineva prin cronicile vechi, pe care puţini le mai citesc, va găsi că, între barbarii care făceau incursiuni în ţările noastre şi năvălind asupra occidentului îşi căutau adeseori pieirea, a fost o seminţie, care se numea huţii şi care erau tot din familia geţilor şi a sarmaţilor, din care se trag slavii de astăzi. Huţii de bună seamă sunt stră­moşii huţanilor actuali: după pieirea lor, câteva familii au găsit azil în aceşti munţi, care pe atunci erau nelocuiţi; şi astfel, din secole în secole, s-au înmulţit şi s-au perpetuat până astăzi. Aceasta o indică dialectul lor, care, deşi are oarecare di­ferenţă de celelalte dialecte slavice, totuşi se vede că are afinitate cu ele.

 

Huţanii sunt ca 40 mii suflete în munţii Bucovinei. Se poate zice că ei sunt încă barbari: limba lor nu este scrisă; cultură intelectuală nu au. Deşi au îmbrăţişat religiunea creştină, dar credinţa lor este încă bazată pe superstiţii, ca la toate popoarele primitive. Tipul lor este de rasă caucaziană: atât bărbaţii, cât şi femeile sunt în genere de statură atle­tică şi de o frumuseţe rară. Portul lor este foarte original şi pitoresc.

 

Bărbaţii poartă un fel de cămaşă, imitată după tunica ro­mană; peste cămaşă, un fel de bundă fără mâneci, în formă de jiletcă, făcută din piele de oaie, care se încheie pe din dreapta; pe deasupra, un fel de mantale negre fără mâneci şi lungi, nădragi sau pantaloni largi până la genunchi şi, de aici, în jos, strâmţi, făcuţi dintr-un fel de postav, fabricat de ei şi vopsit roşu. Căciula şi opincile pare că le-au împrumutat de la români. Afară de aceasta, atât bărbaţii, cât şi femeile, poartă la gât câte cinci, şase rânduri de salbe, compuse din monede şi alte obiecte care lucesc. Femeile au un port mai variat; unele se văd îmbrăcate ca româncele; altele, ca unguroaicele şi altele, ca polonezele.

 

Moralitatea între aceşti oameni este exemplară; reaua cre­dinţă, felonia, furtişagul, adulterul nu sunt cunoscute; un huţan ucide pe un inamic al său, dar nu pentru ca să-l prade, ci pentru ca să-şi răzbune. Am asistat, într-o zi de sărbătoare, la un dans huţănesc, care se făcuse înaintea unei cârciume. Orchestra era com­pusă din doi cimpoieri români. Jucau vreo cincisprezece pe­rechi, flăcăi şi fete; căci bărbaţii şi femeile, dacă odată se măritau, nu mai intră în dans. Flăcăii purtau după cap, la ceafă, câte o secure, a căreia coadă era vârâtă pe lângă piele, sub bundă. Jocul lor era acompaniat de cântece, pe care le recitau în cor, cu toţii. Aria cântecului era monotonă, dar bine cadenţată, originală şi plină de vivacitate. Dansul semăna cu al căluşarilor; în intervaluri se opreau, chiuind; şi, lăsând fetele de mână, luau securile de după cap, le azvârleau în sus şi apoi le prindeau iarăşi, cu o adresă extraordinară. Acela ce, din nedibăcie, ar fi scăpat securea, era dat afară din dans şi nu mai avea voie să joace în ziua aceea. Dar ceea ce era curios, în jocul acesta, era că fetele nu se îngrijeau nicidecum de pericolul ce le-ar fi putut ame­ninţa cu jocul securilor: atât de sigure păreau că nu vor fi lovite, încât nici nu se uitau măcar în sus, la securile ca­valerilor lor.

 

Huţani, în 1832 – desen de I. Schumirsz

 

După constituţiunea ce Împăratul Austriei o promulgase pen­tru popoarele Monarhiei, silit de revoluţiune, urma să se adune o Adunare generală la Viena, compusă din reprezentanţii tuturor provinciilor. Bucovina avu să trimeată opt de­putaţi. Aceştia se aleseseră prin vot universal; şi astfel, ieşiră toţi din rândul opincarilor: cinci erau români, doi ruteni şi unul huţan. Când se întruniră, spre a pleca la Viena, proprietarii şi negustorii din Cernăuţi îi tratară cu un banchet şi îi petrecură cu ceremonie până afară din oraş.

 

Dintre toţi aceştia, românii erau cei mai inteligenţi: ei ştiau şi ceva carte; unul încă vorbea bine şi limba germană, cu toate că era un simplu păstor de munte. Dar acela ce atrăgea atenţiunea publică era deputatul huţan, care se numea Cobiliţă. Acesta era un bărbat ca de 32 ani, înalt, frumos, în­cât un pictor l-ar fi putut lua de model, pentru ca să facă un Crist de adoraţiune. El avea o căutătură curioasă: se uita totdeauna în sus, încât părea că cugetă tot la Dumnezeu. El, după cum se zicea, trecea între huţani ca profet şi se bucura de o mare popularitate; de aceea şi fusese ales cu unanimitate. După uneltirile reacţiunii din Viena, Adunarea generală în curând se desfiinţă şi deputaţii se înturnară, fără a fi lăsat pe urma lor decât câteva discursuri şi câteva pagini în istorie. Cobiliţă, cu capul plin de idei şi de utopii revoluţionare, se întoarse în munţii săi şi se decise a juca un mare rol. Arătând huţanilor medalia de recunoaştere ce i se dăduse lui, ca şi tuturor celorlalţi deputaţi, se servi cu ea ca un talisman, spre a-şi ajunge scopul. El le spuse că Îm­păratul l-a făcut duce de Bucovina şi le comandă ca să nu mai asculte de autorităţile din Cernăuţi, ci toate dările lor să le aducă la el, pentru ca să le întrebuinţeze cum i-a spus Împăratul. Huţanii, creduli, nu se îndoiră şi se grupară îm­prejurul său. De astădată, el trecea ca trimisul lui Dumnezeu. Preoţii îl primiră în altare pe uşa cea mare, ca pe împăraţi. El se cumineca în toate zilele, căci pretindea că nu mănâncă niciodată nimic şi că nu trăieşte decât cu apă. Bolnavii şi neputincioşii alergau la el şi credeau că se fac sănătoşi, îndată ce Cobiliţă îi atingea cu poala hainei sale, cu vârful opincii sale, sau cu suflarea sa.

 

Atunci huţanii se puseră în stare de adevărată revoltă. Ei refuzară de a plăti dările; şi îndată ce un funcţionar austriac, civil, fiscal sau militar, se înfăţişa într-un sat huţănesc, era prins şi dus la Cobiliţă, de unde se făcea nevăzut, ca şi cum îl înghiţea pământul. Aceste fapte răspândiră groaza în guvernul din Cernăuţi. Se zicea că Cobiliţă s-ar fi înţeles cu ungurii revoluţionari, pentru ca să facă diversiune în ar­mele austriece. În adevăr, a trebuit să se trimită trupe nu­meroase, ca să supună pe rebelii huţani; căci ei, cu puştile lor cu cremene şi cu securile lor, în munţii lor râpoşi, care erau disputaţi numai de şoimi, de urşi, de cerbi şi de căprioare, se făcuseră spăimântători; într-un cătun de 50 de familii, trebuia să se ducă 500 de soldaţi, pentru ca să fie în siguranţă. Dar bieţii huţani, nearmaţi, nedisciplinaţi şi neorganizaţi, în curând se învinseră de carabinele jandar­meriei austriece, care totodată îi convinseră că Cobiliţă nu era în adevăr duce.

 

Cu toate acestea, oricâtă anevoinţă îşi deteră austriecii, oricât de mare preţ puseseră pe capul său, nu putură pune mâna pe Cobiliţă. Nici până în ziua de astăzi nu se ştie ce s-a făcut omul acesta. Huţanii zic că el trăieşte în stâncile munţilor ca liliecii, nutrit şi adăpat de îngeri; şi că, la ziua mân­tuirii, el se va arătă plin de mărire şi de strălucire, pentru ca să îndeplinească misiunea ce i-a încredinţat-o Dumnezeu pe pământ pentru conaţionalii săi. Se bănuieşte însă că el ar fi trecut, peste munţi, la unguri şi că în răzbelul civil ar fi murit. Mulţi iarăşi cred că el este şi astăzi în munţii săi şi că huţanii îl ţin ascuns cu religiozitate, ca să nu cadă în mâinile nemţilor.

 

(Sion, Gheorghe, Suvenire contimporane, Bucureşti 1915, pp. 268-297).


Pagina 89 din 1.157« Prima...102030...8788899091...100110120...Ultima »