1867: Călătorie pe la mănăstirile din Bucovina

*

O uimitoare descriere a mănăstirilor bucovinene, după o călătorie, făcută, în 1867, de către un ardelean, care nu şi-a semnat textele, aduce mărturii neştiute şi despre capela din vârful muntelui de lângă Suceviţa, unde, astăzi, se mai zăreşte doar o cruce de piatră, şi despre chipul lui Ştefan cel Mare, la circa 25 de ani, pictat în biserica dispărută de la Milişăuţi, şi despre obiceiurile călugăreşti de atunci, şi despre toponimii uitate, precum Fântâna Doamnei, de la Dragomirna. Mi se pare atât de interesant acest reportaj de călătorie, din 1867, publicat la începutul anului 1868, încât mă grăbesc să vi-l pun la dispoziţie, însoţit de iconografie germană din aceleaşi vremuri:

*

*

Plecând, după sfatul amicului meu, drept spre mănăstirea Putnei, după cum mă îndreptau oamenii, pe care îi întrebam, mersei, peste câmpia cea întinsă a Nistrului şi, apoi, trecând curmeziş peste valea Prutului, o apucai pe calea cea veche, spre valea Siretului, până ce, a doua zi, spre seară, ajunsei în valea Sucevii, la Vico. Întrebând, aici, de un român, dacă mai am mult până la Putna şi în care parte s-o apuc spre mănăstire, îmi răspunse: „Dacă te trage inima să vezi mănăstirea lui Ştefan Vodă, după ce vei trece, pe punte, peste apa Sucevii, s-o apuci, în dreapta, pe drumul ce se vede pe vale, de ceea parte de apă; dară mănăstirea e cam depărtişor, în fundul muntelui, şi, până ce vei ajunge acolo, va fi poarta mănăstirii închisă, că, de cum amurgeşte bine, închid că­lugării porta şi, noaptea, nu lasă pe nimeni străin înlăuntru. Mai bine rămâi, domnule, peste noapte, la mine şi, mâine, dis de dimineaţă, fiind sfânta duminică, voi merge şi eu cu domnia ta, că noi, creştinii de prin satele vecine, mergem adesea încolo, la sfânta rugă”.

*

Primind cu bucurie îmbierea bunului român, care mă primi, în casa sa, cu ospitalitatea antică, moştenită de la strămoşi, până ce face soţia o cină naţională, care îmi veni mai bine la gust decât preparatele moderne, de pe la seratele diplomaţilor şi supeurile aristocraţilor, bunul român mă ţinu de vorbă şi-mi spuse câte o nuvelă despre Ştefan Vodă şi despre începutul şi soarta mănăstirii, din timpul turcilor şi al tătarilor. Multă plăcere avui de a auzi, din gura unui ţăran simplu, fragmente preţioase din istoria noastră naţională, cugetându-mi cât de bine ar face preoţii, învăţătorii de şcoală şi cărturarii noştri de prin sate, dacă s-ar interesa de tradiţiunile acestea ale poporului şi le-ar conserva, ca să nu se piardă, şi ce nutriment bun pentru deşteptarea si dezvoltarea conştiinţei naţionale ar fi o carte de legende din istoria românilor, compusă anume pentru popor. Pare-mi-se că atare carte ar fi, în masa poporului, ceea ce este aluatul în masa de făină.

*

A doua zi, pe la revărsatul zorilor de dimineaţă, deşteptându-mă din somn un răsunet melancolic de clopote, văzui pe creştinul meu de om în picioare, făcându-şi cruce şi zicându-mi: „Scoală, domnule, că trag clopotele la mănăstire!”. Eu mă sculai şi, îmbrăcându-ne, eu în veşmintele mele de peregrin, iar ţăranul în veşminte curate de sărbătoare, plecarăm a merge, pe vale, în sus, spre ţinta călătoriei mele. Era o zi senină, aerul cu răcoare şi adăpat cu miasmele florilor de munte şi a cetinii de brad. Drumul nostru se împletea, prin luncă, cu râuleţul Putnei, de o parte şi de alta se ridicau munţii, cu un brădet verde ca buratecul, încât mă visai a merge prin o alee grandioasă, plantată anume pentru întâmpinarea marelui Ştefan, când, după o victorie glorioasă, venea la Putna, să facă rugă de mulţumire înaintea celui ce dă mărire împăraţilor şi tărie poporului creştin.

*

După o cale mai bine de o oră, văzui lucind crucile de pe turnurile mănăstirii, în fundul muntelui, şi, cu cât mă apropiam de ea, mă încânta grandoarea edificiilor şi memoriile evocate, la vederea unor monumente ca acestea. Ajungând, mai întâi, la satul Putna, care se întinde pe vale, până la mănăstire, tovarăşul meu de cale, arătându-mi, în dreapta, o biserică de lemn, zise: „Asta e biserica pentru săteni. Această biserică de stejar este foarte veche. Ea era, mai înainte, în satul Volovăţ, făcuta încă de Dragoş Vodă. De acolo, o strămutară, înainte cu mulţi ani, încoace şi stă încă şi astăzi. Stejarul e ca românul şi românul, ca stejarul, şi unul, şi altul nu se înmoaie nici de neauă, nici de ploaie”.

*

Venind la poarta mănăstirii, care este înconjurată cu muri tari de forţăreaţă, începură a trage clopotele de sfânta liturghie şi, intrând înlăuntru, din casele colosale, cu câte două etaje, văzui călugării, cu camilauce pe cap,mantii pe umeri şi metanii în mână, ieşind şi mergând la biserică. Atras de acel exemplu al părinţilor mănăstireşti, care, cât e anul de mare, zi după zi se adună, de câte trei ori, la biserică, mersei şi eu după dânşii şi, intrând în pronaos, aflai, în dreapta, mormântul nemuritorului erou şi ctitor Ştefan cel Mare, iar în stânga, al soţiei sale, al Doamnei Rucsanda. Tot aici, în pronaos, pe perete, văzui şi portretul lui Ştefan, lucrat în ulei, în mărime însemnată.

*

Depunând omagiul de pietate, la mormântul celui ce fu, în timpul său, apărătorul credinţei şi naţionalităţii, tezaurelor celor mai scumpe ale neamului nostru român, intrai mai adânc în biserică, unde mi se lipiră, mai întâi, ochii de catapeteasma cea măiastră, în culori luminoase. În dreapta şi în stânga, stăteau în stranele lor călugării, cu egumenul în frunte, care, cu corul pruncilor de la şcoala mănăstirească, intonau laudele lui Dumnezeu. Cântarea era pioasă şi armonioasă, una, însă,ce-mi păru lucru străin şi inexplicabil este că, în mănăstirea Putnei, situată, aşa zicând, la vatra naţionalităţii române şi fundată de un român cum era Ştefan Vodă, se cânta, la strana stângă, ruseşte. După finirea sfintei liturghii, ieşind, cu toţii, din biserică, mersei de a mă prezenta părintelui egumen Arcadie Ciupercă sau, cum îi zic, după datina din timpul episcopului sârb Daniil Vlahovici, Ciupercovici.

*

Acesta, ca un bărbat cult şi dulce la cuvânt, mă întâmpină, în apartamentele sale spaţioase şi frumoase, cu afabilitate şi, aşezându-mă în o chilie de oaspeţi, din care sunt mai multe, pentru cei ce vin la mănăstire, spre închinare, m-a prevăzut cu toate cele de lipsă, dându-mi şi pe un călugăr mai tânăr, care să mă conducă şi să-mi arate antichităţile mănăstirii cele demne de văzut. Făcând întrebuinţare de această bunăvoinţă, după prânzul comun, în refectorul mănăstiresc, vizitai, mai întâi, pe toţi călugării, prin chiliile lor. Şi aceştia mă întâmpinară cu bucurie. Eu mă lăsai cu dânşii în vorbă, făcui însă experienţa că, afară de ştiinţa ritualului bisericesc, unele alte cunoştinţe elementare, nu posed oarecare ştiinţe speciale, ba nici cele teologice, pentru aceea, prin chiliile monahilor, care sunt, altminteri, bine mobilate şi curate, afară de unele cărţi de rugăciune şi bisericeşti, nu aflai alte cărţi de citit, ba nici măcar câte o gazetă românească, din care ar auzi, cel puţin, ce se mai face prin lume.

*

*

Între lucrurile mai demne de văzut, ce mi se arătară, în lăuntrul mănăstirii, sunt biblioteca şi visteria mănăstirească. În bibliotecă, aflai multe cărţi tipărite şi mai multe manuscripte vechi, de interes ştiinţific; durere, însă, că nu sunt, între călugări, vreo doi, trei sau cel puţin unul, care ar frunzări acele opuri şi ar face întrebuinţare ştiinţifică de ele. În tezaur sunt feluri de lucruri vechi preţioase: veşminte bisericeşti, ţesute în aur şi argint, din timpul ctitorilor, vase bisericeşti frumos lucrate şi alte rarităţi, care ar fi tot atâtea specialităţi în o expoziţie arheologică.

*

Ieşind, cu monahul, pe care mi-l dăduse părintele egumen, spre conducerea mea, afară din mănăstire şi pe un muncel înalt, ce se ridica aproape de mănăstire, văzând o cruce de lemn, întrebai de el că ce fel de cruce e acolo, pe creştetul dealului, iar el îmi zise că acela e Dealul Vodei. Şi, întrebându-l de ce se numeşte aşa, răspunse monahul: „Se zice că Ştefan Vodă, tăbărând, cu oastea, în adăpostul munţilor, veni până pe locul acesta, unde află, în chilia de piatră, peste pârâu, pe un sihastru bătrân, petrecând în rugăciuni neîncetate, pentru mântuirea ţării şi biruinţa creştinilor asupra păgânilor. Uimit de vederea acelui sihastru pios, se hotărî Ştefan Vodă de a face o mănăstire şi, suindu-se pe acel munte, zise: „Unde se va înfige săgeata, pe care o voi repezi din arc, acolo va fi locul bisericii”. Făcând aşa, se înfipse săgeata în un copac, care sta tocmai unde e, acum, altarul bisericii”.

*

Cu toate că eram ostenit de cale, nu am renunţat la a mă sui pe Dealul Vodei, de unde, căutând în jos, spre mănăstire, mă legănai în memoriile trecutului şi, suspinând din adâncul inimii, zisei: „Oare mai luci-va soarele, aşa de luminos, pe pământul României, ca în ziua când marele Ştefan puse fundamentul la acest locaş sfânt? Oare răsuna-va gloria română, între neamuri, cum răsuna în timpul de patruzeci de ani ai acestui erou nemuritor?”.

*

Afundat în cugetări de astfel, mă lăsai, în jos, la vale, şi trecând, un râuleţ, zise monahul către mine: „Iată chilia de piatră a sihastrului!”. Eu intrai şi aflai, în stâncă, o scobitură, în forma unei capele bisericeşti, spaţioasă cât să poată petrece un om în ea. În cele trei zile, ce le petrecui, după datina ospitalităţii mănăstireşti, nu renunţasem la a face unele excursii scurte, împrejurul Putnei, aflând că şi economia mănăstirii se afla în o stare bunişoară. „Ar economisi mănăstirea mai bine”, zise, deodată, conducătorul meu, „dacă n-ar fi aşa de îngustată; dar ce folos? Putna are la o sută de moşii, care se administrează sub numele Fondului religionar, şi noi n-avem în posesiune măcar una din acele moşii întinse, ca să ne aprovizionăm cu cele de lipsă pentru susţinerea noastră şi primirea oaspeţilor. Împrejurul mănăstirii avem locuri de păscătoare, dar nu de arătură, şi aşa trebuie să cumpărăm pâine, ca şi alţi munteni sau ca nişte locuitori de oraş”.

*

Aceste cuvinte ale monahului mă puseră în mişcare, de a merge mai departe, şi aşa, dând rămas bun părintelui egumen şi fraţilor mănăstireşti, care mă petrecură, cu cordialitate, până afară de poartă, o apucai, iarăşi, pe vale, în jos, spre Suceviţa (Albina, Anul II, Nr. 15, miercuri 7/19 februarie 1868).

 *

*

Ieşind din hotarele Putnei, plecai, în jos, pe calea cea veche, de la poalele muntelui. În dreapta, mă încântă înălţimea mandră a codrilor carpatini, iar în stânga, privirea peste satele de pe şesul cel mănos al Sucevii, între care domneşte oraşul Rădăuţilor, reşedinţa cea veche a episcopiei bucovinene. Totul, cât vedeam împrejurul meu, sunt moşii bisericeşti, ce stau sub administraţia Fondului religionar.

*

Apropiindu-mă de Marginea, un sat întins de ambele laturi ale calei, şi văzând oameni, curând, şi apucând, pe o cale, spre munte, de-a lungul râului, întrebai de unul dacă nu merge, cumva, acel roi de oameni spre Suceviţa. „Aşa e, domnule!, răspunse bunul român. Noi mergem, cu toţii, la mănăstire. Mâine, în ziua de schimbare la faţă, este hram la Suceviţa şi creştinii noştri de pe departe se adună, de cu astăzi, ca se fie, mâine, la sfânta rugă”. „E bine frate, că ajunsei şi eu pe aici, tocmai spre ziua de rugă, căci şi eu mă trag încolo şi voi merge împreuna cu voi”.

*

Mergând, dar, înainte şi făcându-mi de vorba cu unul şi cu altul, dintre creştinii ce înaintau, cu pietate, spre mănăstire, ca albinele spre stup, unii cu lumânări de ceară şi tămâie, alţii cu vase de agheasmă, şi, iarăşi, alţii câte cu un dar pentru biserică, auzii vorbindu-se multe bune despre călugării din timpurile vechi şi despre folosul rugilor ce se fac în mănăstire. Mă bucurai din inimă a auzi acestea, din gura poporului, şi a mă convinge că mănăstirile şi călugării, care, după părerile moderne, nu mai au valoare în societatea omenească, stau încă neclintite şi adânc înrădăcinate în pietatea şi religiozitatea poporului, şi institutul acesta, cunoscându-şi bine înrâurirea morală şi calificându-se, după măsura timpului de faţă, pentru misiunea sa salutară, ar putea fi un sprijin moral al ortodoxiei, după cum sunt moşiile mănăstireşti un sprijin materiale pentru biserică.

*

Era, acum, spre seară. Soarele se pleca pe după munte, când, deodată, răsunară clopotele din depărtare cu un răsunet melancolic, care e în stare să înmoaie şi inima cea de piatră şi să-i insufle simţăminte de pietate şi religiozitate. „Să mergem mai curând! Să mergem mai curând!”, auzii zicând pe bunii creştini. „Trag clopotele de privighere, să nu scăpăm ruga de la început!”.

*

Încordând, dară, şi eu vinele mele, cele muiate de lungimea călătoriei, deterăm, cu toţii, mai des din picioare şi, peste puţin, ne văzurăm la poarta mănăstirii, ce sta, încă din timpul ctitorilor săi, mitropolitul Gheorghe Movilă şi fratele său, Ieremie Vodă, aproape de 300 de ani, fără de a pierde ceva din tăria murilor cu care este înconjurată şi din grandoarea bisericii dinlăuntru. Nu mai chiliile cele vechi, de lemn, sunt cu totul surpate şi o parte din ele nici nu mai există, ci numai cele de piatră şi unele mai noi, făcute în timpul din urmă.

*

Intrând, dară, în mănăstire şi mergând drept în biserică, care, în mai multele sale despărţituri şi, mai cu seamă, în lumina mulţimii de făclii, ce ardeau în policandre şi înaintea icoanelor, face o impresie mare asupra celuia ce intră, nu puţin mă încântă aspectul poporului pios şi al călugărilor, care începură a cânta, pe glas, al optulea psalm de seară. Mai cu seamă, persoana părintelui egumen Ghenadie Constantinovici de Grecul, care tocmai atunci făcea tămâierea, cu doi anagnosti, ce mergeau, cu lumânări aprinse, înaintea sa, atrase, prin seninul feţei şi grandoarea tipului său, toată atenţia mea, încât mă visam a vedea pe demnul de amintire ctitor, mitropolitul Gheorghe Movilă. De multă dulceaţă şi mângâiere se adăpă sufletul meu, la acea priveghere bisericească. Adesea suspinam, zicând, cu profetul: „Cât sunt de iubite lăcaşurile tale, Doamne al puterilor! Voit-am a fi lepădat în casa Domnului, decât a petrece în curţile păcătoşilor!”. Privegherile bisericeşti de noapte sunt teatrul cel încântător al mănăstirilor şi cât de frumos şi de cuvenit ar fi dacă asemenea privegheri s-ar face şi prin alte biserici, cel puţin de prin oraşe, spre sărbătorile mai mari!

*

A doua zi, adunându-se popor de tot numeros, încă şi preoţi, şi persoane de distincţiune, se făcu Sfânta Liturghie şi, după finirea ei, urmă ieşirea, în procesiune, din mănăstire, până la capela din dealul înalt, de lângă mănăstire (din care a mai rămas doar o cruce de piatră – n. n.). Era încântător a vedea mulţimea de oameni, cu preoţimea în frunte, suindu-se spre creştetul muntelui. Iar acolo, după o cuvântare pătrunzătoare, adaptată serbării, se făcu agheasma cea mare, între rugi şi cântări, ce răsunau printre munţi, şi, după stropire şi gustarea agheasmei, se lăsară, iarăşi în jos, spre mănăstire.

*

Nu lipsi şi un ospăţ, de post, dar gustos, de mulţimea păstrăvilor, pentru onoratori, în sala egumenului, iar pentru popor, pe iarba verde, în lăuntrul mănăstirii, după care se puseră toţi în mişcare, spre casă, iar eu mai rămăsei câteva zile, ca să văd antichităţile mănăstirii. Şi, aici, aflai multe lucruri preţioase şi memorabile. Un aer (mormântul Domnului) pe urşinic roşu, cusut de însăşi doamna lui Ieremie Vodă numai cu fir de aur şi de argint şi cu mărgăritare. De toate, mărgelele de mărgăritar sunt la 15.000. Afară de acest odor antic, carele e dovadă atât despre abilitatea mâinilor ce l-au făcut, cât şi despre purtarea de grijă a acelora ce l-au conservat, sunt şi alte multe lucruri preţioase şi vechi: veşminte, vase, cruci, între altele, una cu o bucăţică din crucea Domnului, adusă de la Ierusalim. Aflai, în bibliotecă, cărţi şi manuscripte, dar mai puţine decât la Putna. Mersei şi la şcoala mănăstirească, unde un monah împărtăşeşte copiilor învăţătura elementară.

*

Întrebând, pe părintele egumen, cu ce-şi petrec călugării orele libere şi de nu se ocupă cu ore de studiu sau arte, precum e datina prin mănăstirile din alte ţări, îmi răspunse zicând: „Bine ar fi asta şi, pe cât de frumos, pe atâta şi de folositor; dar, până acum, încă nu venirăm aşa de departe. Se puse în lucrare, de mai înainte, şi e şi încuviinţată înfiinţarea unei şcoli pentru sculptura bisericească în lemn, aici, în Suceviţa, şi a altei şcoli, pentru desen şi pictură bisericească la Putna, dar, până acum, nici una, nici alta nu e încă activată. De n-ar fi mănăstirile aşa de mărginite în cercul de autonomie, ce se cuvine după canoane şi după uricele ctitorilor, ar dezvolta mai multă activitate, şi, de n-ar face aceasta, atunci ar fi ele de vină, dar, în poziţia de acum, e vina celor ce susţin starea anormală de acum”.

*

„Te înţeleg, părinte egumen”, zisei eu. „Cunoscu şi eu, că mă înţelegi”, răspunse prea cuvioşia sa. Şi, după un prânz frugal, luându-mi rămas bun de la toţi părinţii din mănăstire, plecai, pe Suceviţa, în jos, spre Dragomirna (Albina, Anul II, Nr. 17, duminică 11/23 februarie 1868).

*

* 

Plecând de la mănăstirea Suceviţa, nu mă putui reţine de nu mă abate pe la Rădăuţi, mai vârtos pentru biserica episcopiei vechi, durată de principele Alexandru cel Bun. Astă biserică de piatră nu se distinge prin grandoare, cât prin tăria murilor (pereţilor – n. n.). Înlăuntru sunt pereţii zugrăviţi, între icoanele biblice, avui plăcerea de a vedea şi portretul lui Alexandru, al doamnei şi al celor doi fii ai lui, iar pe lângă pereţi, în dreapta şi în stânga, se află mormintele familiilor acelor ctitori demni de neuitare, care, după pietatea înnăscută principilor români, au dotat episcopia Rădăuţilor cu bunurile de moşii întinse, în ţinutul Rădăuţilor şi Coţmanului, moşii de care se foloseşte şi astăzi episcopia Bucovinei, deşi, în ziua de astăzi, se fac oamenii noştri cei înslăviţi a uita că din proprietăţile ctitorilor români se folosesc de miile de salarii anuale. Văzui şi scaunul arhieresc, în naosul bisericii, precum şi un scaun de lemn, în altar, pe care şedeau episcopii de mai înainte. Şi unul, şi altul din aceste lucruri antice îmi evocară în minte cuvintele unui părinte bisericesc, care zise: „Până ce erau scaunele şi toiegele episcopale de lemn, erau episcopii de aur”.

*

Se află încă şi casele episcopeşti, dar sunt înlocuite de comanda posesorului militar. De aici, mergând pe la aşa-numitul „Vadul Vlădichii”, în satul Milişăuţi avui plăcerea de a vedea, iarăşi, o biserică, durată de marele Ştefan, cum se vedea încă la începutul domniei sale, căci, intrând înlăuntru, aflai, pe perete, portretul lui, în etate cam de 25 de ani, împreună cu al doamnei şi al fiului său, Bogdan (cred că e vorba de portretul lui Alexăndrel, nu al lui Bogdan – n. n.). Neputând rămâne mai lung, deşi preotul tinerel de acolo mă ţinea de vorbă, despre soarta bisericii şi despre unele momente din viaţa lui Ştefan Vodă, trecui peste apa Sucevii şi, venind la cale, mi se părea că nici nu calc pe pământ, de uşor ce-mi era pe inimă, când văzui, de departe, turnurile bisericilor din Suceava, reşedinţa de mai înainte a domnilor Moldovei şi a eroilor români. Dar, venind la Iţcani, de unde îmi venea să apuc, în stânga, spre mănăstire, stătui mult pe loc, ca Hercule la răspântie.

*

În fine, mă decisei a merge tot la Dragomirna, ca să-mi împlinesc devotamentul de mai înainte al inimii mele. După un mers voinic, de o oră, pe la „Izvoare”, o cişmea foarte veche, cu o vărsătură mare de apă rece şi gustoasă, deci prin satul Mitocul Dragomirnei, leagănul familiei Grigoroviţenilor şi Andrievicenilor, şi prin un codru încântător de brad, văzui, deodată, înaintea mea, mănăstirea şi, de uimirea ce mă cuprinse, căutând ba la înălţimea şi frumuseţea turnurilor, ba la mărimea şi tăria murilor de fortăreaţă formală, îmi adusei aminte de renumitul ctitor, mitropolitul Anastasie Crimca, şi, suspinând, zisei: „Doamne Dumnezeule, cât de frumos mai întrebuinţau, mai înainte, arhiereii Bucovinei şi mitropoliţii Moldovei veniturile proprietăţilor bisericeşti! Făceau biserici şi institute de creştere, sprijineau cultura naţională, urzeau fundaţii de binefacere şi singuri vieţuiau simplu, după regula statutului monahal (neadevăruri sfruntate, specifice epocii naţionaliste – n. n.). Atunci luminau arhiereii prin umilinţă, binefaceri şi focul dragostei pentru patria şi poporul lor, iar acum, prea adesea, prin luciul veşmintelor şi prin splendoarea trăsurilor. O, tempora, o, mores!

*

*

O promenadă lungă, ce desparte grădina de legume de pometul mănăstiresc, mă duse până la poarta mănăstirii, unde aflai, de o parte şi de alta, mai pe toţi călugării, şezând pe lespezi de piatră şi vorbind între ei. „Binecuvântaţi, părinţilor, pe un călător, ce vine spre închinare. Sunteţi bucuroşi de oaspe?”.

*

„Bucuroşi!”, răspunseră cu toţii, iar părintele egumen, dându-mi binecuvântarea, zise: „Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeu, care te-a adus, domnule, până la noi!”. Nu puţin atrăgeau ochii mei feţele părinţilor, cu care vorbeam unele, altele, şi mai vârtos cea candidă a părintelui Arhimandrit Teoctist Blajevici, care, prin cunoştinţe în toate ramurile de ştiinţe, străluceşte între membrii sinodici mănăstireşti ca soarele între planetele sale; dar mai mult se lipeau ochii mei şi cugetările mele de grandoarea edificiului mănăstiresc. Asta nu scăpă din ochii părintelui arhimandrit şi, aşa, îndată începu a-mi spune: „Domule, mănăstirea noastră este o fortăreaţă formală. Caută la poarta asta ferecată cu catenele sale cele mari; caută Ia murii cei înalţi şi groşi, cu turnurile de apărare, în toate patru unghiurile, caută la coridorul dinlăuntru, sus, în mur, şi la ferestuicile din mur, pentru împuşcături: toate acestea califică mănăstirea noastră de o fortăreaţă perfectă. În zilele de pace, n-avem lipsă de apărare, dar în zilele cele amare, când curgeau turcii şi tătarii ca ploaia, mulţi îşi scăpară viaţa lor între murii aceştia. Între altele, este şi un canal de piatră, din lăuntrul mănăstirii, pe sub pământ, până departe, în pădure, şi când nu se mai puteau apăra de ordiile tătare, atunci scăpau prin canalul acela şi fugeau în desimea codrului”.

*

Unul dintre călugări, care mi se părea a fi om cult, îl numeau părintele Theodosie, apucând cuvântul, zise: „Dar nu numai în timpuri grele era mănăstirea noastră cercetată, ci, în timpuri de fericire, pe când şedeau în Suceava domnii Moldovei, curgeau, din Suceava, boierii de divan, neguţătorii şi înşişi din curtea domnească, încoace, spre desfătare. Atunci număra şi soborul Dragomirnei la 300 de părinţi, atunci era împrejurimea mănăstirii ca un Eden. Doamna Elena petrecea, pe locurile acestea, cu deosebită plăcere şi, de atunci, este o fântână, sub pădure, căreia i se zice Fântâna Doamnei. Dar, de când a trecut egumenul Paisie, cu cea mai mare parte dintre fraţi, în Moldova, luând cu sine odoarele mănăstireşti, de când moşiile mănăstirii, ce rămaseră în partea Moldovei, s-au vândut, suntem constrânşi la cele ce ni se dau şi pe cei ce vin la noi îi primim cu cele ce avem”.

*

*

Cu toate acestea, aflai că starea călugărilor nu este rea, ci bună, mult mai bună decât în mănăstirile din Serbia, unde egumenul trăieşte boiereşte, iar călugării înghit noduri, ba şi decât în România, unde, după secularizarea averilor mănăstireşti, în contra dreptului privat şi a canoanelor bisericeşti, sunt reduşi călugării la un ascetism mai presus de suferinţă. Aici are fiecare călugăr salariul său regulat, aproape la 300 de florini, are locuinţă frumoasă, căci în Dragomirna sunt foarte frumoase încăperi, are prânzul său, drept că-i cam sec, după cum cere statutul monahal, căci zic unii ca călugărul să mănânce numai atât cât să nu moară de foame, spre a putea fi mai mult spiritual, decât carnal.

*

Una, ce mi-a plăcut mult, o aflai şi în mănăstirea Dragomirnei, adică un paraclis de iarnă, în care se face foc de încălzit. Într-adevăr, pe când preoţii de ţară tremură de frig, iarna, în biserici prin care vâjâie vântul, părinţii din mănăstiri se pot ruga lui Dumnezeu liniştiţi, şi pentru ei, şi pentru noi, păcătoşii, care nemernicim prin lume şi nu mai aflăm repaos de multele bântuieli ce ne împresoară. Cât ai bate din palme, se schimbă aerul politic; dai încoace, rău; dai încolo, încă mai rău; cauţi la unul, celălalt zice că eşti daco-roman; cauţi la celălalt, al doilea zice că eşti Dumnezeu mai ştie ce. Te provoci la dreptul naturii şi la legile fundamentale de stat, auzi că eşti federalist; dacă taci şi-ţi cauţi de ale tale, zic că urzeşti planuri. Dar părinţii din mănăstire nu mai au de-a face cu valuri de acestea. Ei au constituţia lor, încă de la Sfântul Vasile, şi, de s-ar ţine de ea, s-ar mântui (Albina, Anul II, Nr. 18, miercuri 14/26 februarie 1868).

1906: Procesul pentru „Deşteaptă-te Române”

*

Raport special. Arad, 6 Noiembrie 1906. Cei treisprezece ţărani români, din Măderat, târâţi pe banca acuzaţilor, pentru crima de a fi… cântat, vor trebui să mai stea, o dată, aici, tribunalul neaflând îndestulătoare dovezi, dacă au cântat ori ba „acsel hore Deşteaptă-te române”. Bieţii oameni căutau să se dezvinovăţească, ca şi cum cine ştie ce crimă ar fi săvârşit. Ei au negat că ar fi cântat, cu prilejul acela, „Deşteaptă-te române” şi aceasta au mărturisit-o şi martorii Ioan Popescu, notar comunal, Moise Păcurar, jude comunal, şi Adam Vane, plăieşul satului, mărturisirile lor însă, deşi erau martorii acuzării, n-au fost primite de tribunal, ci au fost primite mărturisirile a doi jandarmi unguri, care, după ce, atunci, i-au bătut pe acuzaţi, vin acum să-i acuze… Şi acuza lor află crezământ, iar jurământul a trei români, şi încă slujbaşi, nu cumpăneşte nimic…

*

Procedura de dovedire merge încet. Acuzaţii sunt strigaţi, unul, câte unul, în sală şi interogaţi. Interogatoriul, cam acelaşi la toţi, se face cam în următorul chip.

Preşedintele: – Şi dumneta vinovat că kintat acsela hore „Deşteaptă-te Române”.

Acuzatul: – N-am cântat.

– Mărturiile zis că kintat.

– Am cântat, dar nu „Deşteaptă-te Române”. Am cântat „Calcă Române”… şi alte cântări româneşti.

– Jandarmul zice că văzut la dumneta că kintat.

– De văzut ştiu că m-a văzut şi nu numai că m-a văzut, ci m-a şi bătut dumnealui, dar de cântat n-am cântat „Deşteaptă-te Române”.

*

Terminându-se interogarea acuzaţilor, se ascultă martorii. Doi jandarmi unguri susţin că acuzaţii au cântat „Deşteaptă-te Române”, iar la întrebarea apărătorului Ştefan C. Pop, ei răspund că nu ştiu româneşte, cunosc melodia şi le-a spus şi un jandarm român că cântarea ce cântau era „Deşteaptă-te Române”. Apărătorul Ştefan C. Pop cere ca tribunalul să nu-i admită pe jandarmi la jurământ, pentru că aceşti jandarmi i-au bătut pe acuzaţi şi dânsul a şi făcut arătare criminală, care este în curgere împotriva lor. Tribunalul le ia jurământul.

*

Urmează, apoi, martorii români, notarul comunal Ioan Popescu, judele comunal Moise Păcurar şi plăieşul satului Adam Vane. Toţi trei mărturisesc că acuzaţii n-au cântat „Deşteaptă-te Române”. Tribunalul, însă, la cererea acuzatorului public, ezită a lua jurământul lui Moise Păcurar şi Adam Vane, pe motivul că, la investigaţie, au mărturisit altfel. Pe dl notar Ioan Popescu, însă, cere să-l admită la jurământ, după ce, atât dânsul, cât şi tribunalul, se arată foarte mâhniţi de faptul că, la investigaţie, ar fi spus că i-a auzit pe acuzaţi cântând „Deşteaptă-te Române”, iar acum neagă aceasta.

*

Interogatoriul dlui Popescu a decurs astfel:

– Cunoşti dumneata cântecul „Deşteaptă-te Române”?

– Cunosc.

– Auzit-ai pe acuzaţi cântând acest cântec?

– N-am auzit!

– La protocol ai spus c-ai auzit.

– Va fi greşeală, eu n-am spus aceasta, am spus numai că au cântat şi au făcut zgomot. Eu m-am dus, apoi, Ia dânşii şi i-am rugat să fie în linişte, pentru ca să-şi poată ţinea candidatul programul.

*

Procurorul: – Cer să i-se ia martorului jurământul.

I se ia jurământul. După aceasta, ia cuvântul procurorul şi cere ca să se întregească cercetarea, pentru că martorii şi-au modificat, în decursul dezbaterii, în mod esenţial declaraţiile. Propune să fie citaţi, pentru o altă dezbatere, ca martori, Hegedűs János, Faragó István (protopretore) şi un jandarm, român de origine, Marosán Mihály.

*

Dr. Ştefan C. Pop: – Mă împotrivesc cererii de amânare şi rog onoratul tribunal să intre în dezbaterea procesului. Martorii, la care s-a provocat acuza, au fost ascultaţi. Aceia, la care vrea să se mai provoace, vor fi jandarmi, contra cărora eu am făcut arătare criminală, că, fără nici un drept, i-au maltratat pe aceştia, declaraţiile lor nu vor putea fi de nici o valoare în acest proces. Şi, de altfel, ei, care singur recunosc, nu ştiu nici o boabă româneşte, cum vor putea să dovedească că acuzaţii ar fi agitat, cu un cântec pe care ei nu-l cunosc şi despre care li s-a spus numai că este „Deşteaptă-te Romane”. Dacă, totuşi, onoratul tribunal ar fi de părerea ca să se întregească cercetarea, atunci, la rândul meu, cererea mea este să binevoiţi a o întregi şi în următoarele direcţii: Să se constate, anume, este ori nu adevărat că, pe la alegeri, toţi candidaţii maghiari îşi animă alegătorii români cu acest cântec, pe care-l cântă chiar şi dânşii. Să se asculte, ca martor, Ilustritatea Sa episcopul Ioan I. Pap, dacă este ori nu adevărat că acest cântec, de o jumătate veac, de când s-a făcut, se cântă pretutindeni, între români, ca un cântec de libertate adevărat, dar nu de ură împotriva maghiarilor. Să se asculte ca martor comandantul regimentului din Caransebeş, dacă este ori nu adevărat că cântecul „Deşteaptă-te Romane” este luat în programul marşurilor de defilare ale armatei şi orchestrele militare îl cântă la toate ocaziile.

*

Tribunalul se retrage, apoi, şi, după o consultare mai lungă, reapărând, amână dezbaterea, ordonă întregirea cercetării, admite ascultarea martorilor acuzei şi respinge ascultarea martorilor ceruţi de apărare. Cei 13 vinovaţi au scăpat, deci, deocamdată! (Tribuna, Anul X, Nr. 201, joi 26 octombrie / 8 noiembrie 1906).

Iancu cavaler de Flondor

*

După luptele mari şi înălţătoare de suflet din Transilvania, a urmat redeşteptarea naţională a fraţilor din Bucovina. Durerea ce ni-o pri­cinuiau neînţelegerile din Ardeal ni s-a uşurat, întru câtva, de avântul mişcărilor din Bucovina, care deveneau din ce în ce mai impunătoare şi mai bărbăteşti. Aceste lupte naţionale din Bucovina în mare parte sunt legate de numele domnului Dr. Iancu cavaler de Flondor.

*

Familia Flondor este una din cele mai însemnate familii boiereşti, din vechea şi marea Moldovă, era înrudită, din vechime, cu familiile Balş, Buhuş, Urechia etc. După tradiţie şi unele indicii, Flondorenii ar fi urmaşi de-ai lui Alexandru Lăpuşneanu şi probabil că la aceasta se referă cuvintele din Diploma imperială din 1796: „antiqua et nobilissima familia Albota procedere et etiam cum princibus Moldaviae affinitatem habuise”. Albota era numele originar al familiei şi abia Toader Albota, marele armaş din secolul al XVII-lea, luase numele de Flondor.

*

Cronicarul Neculce, vorbind despre domnia lui Dumitraşco Cantacuzino, scrie despre Toader Flondor: „Flondor Armaşul şi cu fratele său, Gheorghiţă Ciudin, cu Mitre Căpitanul, cu Mileştii şi cu alţii, au burzuluit tot târgul şi slujitorimea asupra grecilor, tot cu pietre şi cu beţe, de era curtea domnească plină de oameni, şi pe ziduri stăteau oamenii”. Poate că de la acest strămoş au moştenit puternicul sentiment naţional şi de in­dependenţă membrii familiei Flondor, cu toate titlurile lor boiereşti şi întinsele lor moşii, nu s-au lăsat ademeniţi de marile demnităţi imperiale, ci s-au mulţumit a fi, întotdeauna, în fruntea poporului asuprit, luptând pentru drepturile lor ca adevăraţi cavaleri ai românismului. Astfel, din tată, în fiu, s-a moştenit iubirea de limbă şi legea strămoşească. În atmosfera acestei tradiţii, a fost crescut şi domnul Dr. Iancu Flondor.

*

Dl Dr. Iancu Flondor s-a născut, la 4/17 octombrie 1865. Studiile se­cundare le-a făcut în Cernăuţi, iar cele universitare, în Viena, luând, la 1892, titlul de doctor în drept. Îndată după moartea tatălui său, George Flondor, a intrat în viaţa politică, atrăgând atenţia generală prin agerimea spiritului său şi prin energia sa extraordinară. Ales în Dieta ţării, ca reprezentant al marilor proprietari, se uneşte cu Dl Dr. George Popovici (poetul T. Robeanu – n. n.), reprezentantul ţărănimii, şi lucrează, în deplină armonie, spre a ridica conştiinţa naţională a poporului, nebăgat în seamă până atunci, şi a înfiera abuzurile guvernului atotputernic.

*

Fiind la ordinea zilei chestia tricolorului, Dl Iancu Flondor o apărase cu energie bărbătească; a fost primul care a îndrăznit să vorbească, în o dietă, cu guvernatorul, ca de la egal la egal, reprezentând, faţă de suveranitatea statului, suveranitatea naţiunii. Prin atitudinea sa intransigentă, provocase ura guvernatorului Bourguinon, care, la alegerile penultime, a încercat toate mijloacele spre a împiedeca realegerea Dlui Iancu Flondor, dar încercările guvernatorului au fost zadarnice, căci Flondor a fost reales. Această epocă, prin luptele bărbăteşti duse de Flondor, de Popovici şi de Branişte, formează epoca de aur a naţionalismului din Bucovina.

*

După emigrarea Dlui Dr. G. Popovici (în România – n. n.), Dl Iancu Flondor a fost proclamat şef al Partidului Poporal-Naţional şi începu organizarea po­porului român, atât pe teren politic, cât şi economic. Urmele acestei activităţi se văd în numeroasele bănci populare, după sistemul Raiffeisen, menite a scăpa pe ţăranul român din ghearele cămătarilor (Flondor a finanţat activitatea profesorului udeştean Grigore Filimon, de documentare în Austria şi de aplicare a cunoştinţelor în Bucovina – n. n.). Iar emanciparea economică a românilor nu era pe placul evreilor şi aceştia, folosindu-se de ambiţia politică a Dlui Aurel Onciul, di­rectorul unei bănci de asigurare din Brün, şi de ura personală a re­negatului Nicolaj Basilco (Nicolae Vasilco – n. n.) în contra Dlui Iancu Flondor, au înjghebat o alianţă evreo-română-ruteană, cu scopul de a submina poziţia politică a luptătorului român.

*

*

Tendinţa principală a Dlui Flondor era să unească toate clasele sociale într-o singură armată naţională, spre a putea da piept cu duşmanii neamului. Aurel Onciul l-a lovit chiar în acest punct sfânt al programului său, începând o luptă violentă contra boierimii şi preoţimii române (în realitate, Ociul reprezenta învăţătorimea, pe care preoţii o catalogau drept anti-românească, pentru că nu înţelege că politica se face doar „de boieri şi de preoţi” – n. n.), promiţând ţăranilor pământurile boiereşti şi bisericeşti. În faţa acestor mijloace demagogice, Dr. Iancu Flondor era dezarmat.

*

Agitaţia lui Onciul convenea guvernului bucovinean, căci ea ducea sigur la descompunerea Partidului Poporal Naţional, care demult era un spin în ochii săi. Dieta a fost dizolvată, spre a face posibilă intrarea aderenţilor lui Aurel Onciul. În faţa agitaţiilor dlui Aurel Onciul, ajutat de evrei şi de ruteni, sprijinit şi de guvern, soarta Partidului Poporal Naţional era decisă. Şeful partidului, Dr. Flondor, văzând că e ameninţat a rămâne singur în dietă, ca reprezentant al direcţiei naţionale, a tras conse­cinţă din nimicirea partidului său, şi-a dat dimisia din şefia partidului, retrăgându-se din viaţa politică. Cu toate stăruinţele aderenţilor săi, de a reveni asupra hotărârii luate, el a rămas neclintit.

*

*

„Domnilor – zise el –, sunt viu mişcat de simpatiile voastre, dar am fost şi voi rămâne un om cinstit, ca tatăl meu, ca moşii şi strămoşii mei. Eu văd că ideile mele politice au bancrotat. Deci, ce să mai caut în viaţa publică?

*

Eu eram pentru unirea tuturor elementelor corpului nostru naţional, pentru lupta comună contra străinilor. Iar poporul a ales pe acei care au semănat discordia socială. Eu consider pe ruteni ca pe cei mai pe­riculoşi adversari ai poporului nostru, iar poporul a ales pe acei care s-au înfrăţit cu rutenii. Eu am stat cu programul meu şi am căzut cu el. Mă retrag la moşia mea şi, de acolo, de sub umbra stejarilor secu­lari, care înconjoară casa mea, a acelor stejari care au văzut timpurile de glorie ale românilor, voi urmări, cu atenţie, fazele politicii bucovinene. Mă retrag din viaţa politică fără amărăciune, cu conştiinţa împăcată, de a fi făcut tot ce am putut pentru interesul naţiunii mele”.

*

*

Astfel s-a retras cavaler de Flondor, la moşia sa model, de la Storojineţ, ocupându-se cu administraţia vastelor sale domenii, în organizarea cărora se reflectă spiritul organizator şi energia fostului luptător naţional.

*

Ultimul act al vieţii sale publice a fost serbarea de la Putna (din 1904 – n. n.). În mare parte, Iui i se datorează că grandioasa serbare n-a pierdut nimic din caracterul său naţional, intervenţiei sale i se datorează, de asemenea, că reprezentantului M. S. Regelui Carol i s-a rezervat, în biserica mănăstirii, locul de onoare. Un episod caracteristic pentru ilustrarea sentimentelor sale se observă şi din următorul episod: Odată, soseşte, la Storojineţ, un dezertor din Româ­nia, se prezintă la Dr. Iancu Flondor, cerându-i un ajutor.

*

– Îţi dau ajutorul cerut, dar să-ţi fie ruşine că ai părăsit drapelul tricolor, mândria tuturor românilor, care ar trebui să-ţi fie sfânt ca icoana Maicii Domnului. Să-ţi fie ruşine că ai părăsit pe Regele tău înţelept şi viteaz, pentru care trebuie a-ţi vărsa sângele, ar trebui să fie dorul vieţii tale. îţi dau ajutorul cerut, dar mergi în ţara ta, la colone­lul regimentului tău, şi roagă-l de iertare. Aici ai şi o scrisoare, către Dl. colonel, în care-l rog să nu te pedepsească.

*

Soldatul, viu emoţionat şi surprins de a auzi astfel de vorbe, într-o ţară străină, luă un bilet, di­rect de la Burdujeni, şi se prezentă sub drapel.

*

*

Astăzi, Dr. Iancu Flondor trăieşte retras, în castelul său din Storoji­neţ, ducând o viaţă de familie fericită, căsătorit fiind cu Elena, fiica regretatului conducător român, Dr. Iancu cavaler de Zotta (procurorul român care ordonase arestarea lui Ciprian Porumbescu – n. n.), o doamnă distinsă prin sentimentele sale naţionale şi filantropice, o soţie şi o mamă model, care-şi creşte copii: Mircea, Şerban şi Neagoe, în frica lui Dumnezeu şi în iubirea de neam. Orele de repaus cavalerul de Flon­dor şi le petrece fie în biblioteca sa, unde literatura română ocupă un loc considerabil, fie cu muzica, fiind un violoncelist distins, dar mai ales se ocupă cu sculptura, pentru care are un talent frumos / L. R. (Calendarul Minervei, 1905).

*

I. G. Sbiera: Ceva despre Tricolorul român

*

Întrebat de mai mulţi bărbaţi din lupta naţională de astăzi din Bucovina, ca să le spun istoria Tricolorului românesc bucovinean, le mărturisesc că, până acum, n-am făcut studii heraldice, în privinţa aceasta, dar cât ştiu cu plăcere le pun la dispoziţiune.

*

În broşura „O pagină din istoria Bucovinei din 1848-1850”, am arătat, în § 10, că românii de pretutindeni nicicând n-au fost duş­mănos dispuşi împărăţiei austriece şi casei ei domnitoare, iar la § 16, am împărtăşit dorinţele tuturor românilor austro-ungari, formu­late într-o petiţie şi prezentate împăratului Francisc Iosif I, în 13/25 faur 1848, cum au început-o toţi românii împreună, dar că numai românii austrieci au continuat-o, în deplină solidaritate, până după martie 1849. În aceste mişcări naţionaliste, românii ardeleni aveau o flamură proprie.

*

Iată ce zice, despre dânsa, istoriograful A. Papiu-Ilarian, în opul său, „Istoria românilor din Dacia superioară” (t. 2, Viena 1852, pp. 221-224), unde vorbeşte despre începutul memorabilei adunări, din 3/15 mai 1848: „Înainte, mergea flamura cea mare, tricoloră, a naţiunii române, pe care sta inscripţiunea aurie Virtutea Română Reînviată”. Despre inscripţiunea aceasta, însemnăm că este inscripţia de pe flamura regimentelor române din Transilvania, dată de Maria-Tereza, cu ocaziunea ridicării regimentelor. „Virtus Romana Rediviva”, aceasta era şi pe sigiliile regimentului de la Năsăud, la început: „V. R. R.”.

*

Culorile flamurii erau: vânăt, roşu, alb – luate de pe îmbrăcămintea poporului român, care, totodată, erau şi culorile cele vechi ale Transilvaniei, iar nu culori muscăleşti, cum calomniau ungurii, şi cum cuteza a-i calomnia public, în dieta ungurească, chiar şi vicarul episcopal de la Haţeg, Constantin Papfalvi, care este român, din naştere, şi a fost de faţă şi la adunarea de la Blaj. Deasupra flamurii, cuprindea o frunză neagră-galbenă culorile împărăteşti. Popo­rul le urma, în cea mai minunată ordine, împărţit în cete, sub condu­cerea tribunilor, de care era ascultător poporul peste toată cugetarea. În această procesiune măreaţă, se înălţară mai multe flamuri naţio­nale şi împărăteşti cu diferite inscripţiuni de: libertate şi independenţă naţională; credinţă neînfrântă pentru naţiune şi tron; nici o uniune cu Ţara Ungurească.

*

În această procesiune, puteai vedea mul­ţime de români, care, până acum, treceau ca unguri, fiindu-le ruşine pe numele român; îi puteai, acum, vedea ruşinându-se de rătăcirea lor, de până acum, şi, pe întrecute, apucând de braţe pe cei mai mari români, în calea către prat. Astfel, ajunse tot poporul român, în câmp, la comisie”.

*

Despre originea şi despre culorile acestei flamuri ne mai vorbeşte şi George Sion, în opul său: „Suvenire Contimporane” (Bucureşti 1888). Amintirile lui, relative la tricolor, adevărate în fond, şchioapătă, însă, în arătarea timpului. Vorbindu-ne, în pagina 296, despre originea steagului, zice că culorile lui ar fi fost albastru-galben-roşu, pe când, la paginile 315, 316, povestindu-ne despre adunarea din Blaj, din 3/15 mai 1848, mărturiseşte, în concordanţă cu A. Papiu-Ilarian, că flamura tricoloră de atunci „reprezenta, prin vânăt, alb şi roşu, culorile îmbră­căminţii poporului”. Această discordanţă, în amintirile sale, se ex­plică prin faptul că, după anul 1850, mulţi români din Transilvania se foloseau, într-adevăr, de un tricolor albastru-galben-roşu, în locul celui vânât-alb-roşu, de la 1848, precum voi arăta mai la vale, încât, despre culoarea vânătă şi cea albastră, însemn aice că unii români le identifică, pe când alţii fac o deosebire între ele, exprimând, prin albastru, o culoare vânătă mai deschisă, iar prin vânăt, o culoare albastră mai întunecată.

*

Despre această flamură, vezi şi la Timotei Cipariu, în „Organul Lumi­nării”, de la 1848, dacă nu mă înşeală memoria. George Bariţ, în opul său, „Părţi alese din istoria Transilvaniei” (tomul 2, Sibiu, 1890, pp. 107, 108), încă ne spune că steagul naţional a fost arborat la adunarea din Blaj, din 1848.

*

În timpul studiilor mele universitare din Viena, între 1857 şi 1861, îmi aduc aminte a fi văzut, pe la unii colegi din Ardeal, Banat şi Maramureş, cordele tricolore, dar, într-acest tricolor, era culoarea galbenă, în locul celei albe, de la 1848. Din care cauză făceau ei această înlocuire nu ştiu bine, poate fi din marea lor simpatie către împărăţia Austriei, care îi apăra şi care avea ca simbol al exis­tenţei sale bicolorul negru-galben, şi poate încă şi fiind oarecare în­cordare în contra maghiarilor, care năzuiau să anihileze pe români, din punct de vedere naţional, şi care aveau coloarea albă în tricolorul roşu-alb-verde, al regatului ungar.

*

După ce au obţinut românii din Bucovina autonomia patriei lor, au adoptat, pentru dânsa, drept culori provinciale, bicolorul fostului voievodat al Moldovei, de care s-a ţinut ea, mai bine de patru sute de ani, bicolor pe care l-au consacrat, apoi, şi în marca Bucovinei, primită prin diploma împărătească din 9 decembre 1862, iar ca distincţie naţională şi întru amintirea cooperării comune, de la 1848 şi 1849, despre care am vorbit, în §§ 10 şi 16, din broşura „O pa­gină din istoria Bucovinei”, au păstrat tricolorul de la 1848 al ro­mânilor ardeleni, înlocuindu-se, însă, culoarea albă, cu cea galbenă, de asemenea un semn de alipire către dinastia Habsburgilor şi către împărăţia Austriei.

*

Pe acest tricolor românesc bucovinean, roşu-galben-albastru (vânăt), pe lângă bicolorul provincial, albastru-roşu, şi pe lângă cel împărătesc, negru-galben, l-am întrebuinţat eu însumi, la flamurile folosite în excursiunile studenţilor gimnaziali, aranjate de mine între anii 1862 şi 1870. Era lucru prea firesc ca tot pe acest tricolor naţional românesc bucovinean să-l recomand, ca distincţiune naţională, şi stu­denţilor universitari, când aceştia voiră să întemeieze o societate academică de români, prin noiembrie 1875.

*

Constat faptul că, pe atunci, nimeni nu vedea ceva cu presupus în aceste nevinovate culori, atât de dragi românilor bucovineni, de la cărturar, până la opincar. Drept dovadă despre aceasta este că şi guvernul local, de atunci, a aprobat şi a certificat statutele, atât pe ale Societăţii academice „Arboroasa”, cât şi pe ale Societăţii aca­demice „Junimea”, care a înlocuit pe cea dintâi, statute în care era prevăzută purtarea tricolorului roşu-galben-albastru sau, cum se zicea acolo, roşu-auriu-albastru, înţelegând prin auriu o coloare galbenă ceva mai deschisă.

*

S-a compus, apoi, de studentul Ciprian Porumbescu, şi un imn fes­tiv asupra acestui tricolor, care s-a publicat, în anul 1880, într-o broşurică, dimpreună cu alte cântece studenţeşti, care s-au cântat, întotdeauna, la întrunirile studenţeşti, unde era reprezentată şi univer­sitatea, prin rectorul său şi prin mai mulţi profesori. Acest imn se cântă şi astăzi. Iată-i cuprinsul:

*

Cântecul Tricolorului

*

Trei culori cunosc pe lume

Ce le port ca sfânt odor;

Sunt culori cu vechi renume,

Suvenir de-un brav popor.

*

Roşu-i focul ce-mi străbate

Inima-mi plină de dor

Pentru Sfânta libertate

Şi al patriei amor.

*

Viitorul Românimii

Auriu va străluci,

Iar albastru-i că „Junimii”

Credincios în veci voi fi.

*

Pân’ pe cer şi cât pe lume

Vor fi aste trei culori,

Vom avea un falnic nume

Şi un falnic viitor,

*

Iar când, fraţilor, m-oi duce

De la voi şi-o fi să mor,

Pe mormânt atunci să-mi puneţi

Mândrul nostru tricolor.

*

Pe acest tricolor românesc bucovinean îl poartă studenţii români universitari, cu cordea, la piept, cu roşu în sus, iar la steag îl ţintuiesc, de mănunchi, în poziţie perpendiculară cu el, şi tot cu roşu în sus. Prin purtarea Iui necontenită şi prin desele petreceri, aranjate de studenţii universitari, prin diferite locuri în Bucovina, acest tricolor a devenit foarte poporal şi este primit de toată suflarea românească, de acolo, ca propriul tricolor naţional.

*

Din cele expuse, până aici, se vede lămurit, că acest tricolor este un produs românesc curat bucovinean, inspirat de intenţiile cele mai patriotice faţă de tron şi dinastie, iar nu dictate de reaua voinţă, care zace în suspiciunile nefondate ale adversarilor noştri politici şi culturali.

*

În privinţa Regatului României, iată cum stau lucrurile, acolo, în privinţa Tricolorului. Voievodatul Moldovei avea, ca şi Bucovina de astăzi, în marca sa de stat, zimbrul cu trei stele şi bicolorul albastru-roşu, iar fostul voievodat al Ţării Româneşti, un vultur, cu crucea în cioc, şi bicolorul galben-roşu. Târziu, după împreunarea acestora, în anul 1859, într-un singur stat, mai întâi sub numele de Principatele Unite, s-a discutat mult, printre politicienii români şi în presă, că ce fel de marcă naţională să se dea noului stat şi care culori să figureze pe ea şi pe steaguri. Discuţia a fost înde­lungată şi vioaie, mai ales între Cezar Boliac şi C. A. Rosetti, prin ziarele „Buciumul” şi „Românul”. Abia după multe deliberări şi chibzuiri, s-a putut publica, tocmai în 8 martie 1872, un rescript domnesc, prin care s-au adoptat ca culori ale Principatelor Unite o combinare a culorilor fostelor voievodate, şi anume tricolorul albastru-galben-roşu, pe lângă alte însemne heraldice pe scut.

*

Acest tricolor s-a păstrat şi după proclamarea Independenţei, în 10/22 mai 1877, şi a regatului, sub titlul de România, în 14/26 martie 1881. La steag, flamura tricoloră se ţintuieşte, în România, de mănunchi, în poziţia paralelă a culorilor, cu mănunchiul şi cu albastru lipit de el, iar când se poartă ca cordea, albastrul tricolorului se pune în sus. Acest mod diferit al folosirii acestui tricolor, drept că identic în culori, dar neidentic în înşirarea şi întrebuinţarea lor la steaguri şi la cordele, arată apriat şi neîndoielnic neidentitatea lor heraldică, ca tricolor politic naţional.

*

Remarcăm aici faptul că, nici înainte, nici după introducerea mai târzie a acestui tricolor, din cauzele arătate, în marca şi la flamurile fostelor Principate Unite şi ale actualului regat al României, nimeni dintre adversarii noştri politici şi culturali n-a adurmecat în ambele aceste tricoloruri, politiceşte diferite, nişte tendinţe ascunse şi nemărturisite, nici la diligenţii regatului României, nici la bieţii români bucovineni. Cum devine, dar, că, în ziua de astăzi, tricolorul româ­nesc bucovinean este atât de persecutat?

*

Iată explicarea acestui curios fenomen! Luptele românilor pentru autonomia Bucovinei şi pentru dezvoltarea ei, în marginile Constituţiunii Imperiale Austriece, au provocat, la unii neromâni interesaţi, o contra-luptă pentru neadmiterea şi, mai pe urmă, pentru nedezvoltarea acestei autonomii provinciale. Prin sancţionarea constituţională a autonomiei Bucovinei, curentul anti-autonomist şi-a văzut zădărnicite toate năzuinţele sale adversare, dar, ca cel ce este aproape de înecare, n-a dezarmat, ci îşi continuă lupta, opunându-se, acum, din răsputeri şi cu toate mijloacele permise şi nepermise, la dezvoltarea autonomiei, pe toate terenurile politice şi economice, şi punând neîncetat românilor piedici, în dezvoltarea lor intelectuală naţională.

*

Acest curent adversar şi contrariu dezvoltării autonomiei Bu­covinei, slab de tot, la început, s-a tot întărit, cu timpul, şi a de­venit chiar periculos, de când dirigenţii lui au izbutit a aduna, în tabăra lor, pe cei mai de frunte locuitori neromâni din Bucovina. Aceasta s-a întâmplat pe la finele anului 1891 şi începutul anului 1892. De aici, înainte, s-a încins, între românii şi neromâ­nii bucovineni, o luptă amarnică pentru existenţa lor naţională. Această luptă continuă şi astăzi, cu multă înverşunare, se tot înăs­preşte neîncetat şi se poartă, din nefericire, de către unii, cu arme imorale, cu suspiciuni şi cu insinuări perfide, cu calomnii scâr­boase.

*

Iată un exemplu bătător la ochi! Văzând meseriaşii români din Cernăuţi că le merge foarte greu şi rău, cu meseriile ce le au, se sfătuiră împreună şi cu unii binevoitori, cu ce ar fi de făcut, ca să susţină şi să poarte, mai cu succes, lupta de concurenţă. Conveniră cu toţii ca să înfiinţeze, pentru apărarea intereselor lor sociale şi pentru cultivarea lor reciprocă, o societate de meseriaşi, sub numele de „Frăţia”. Statutele acestei societăţi, prezentate spre aprobare şi cer­tificarea, în anul 1894, fură respinse de toate instanţele administra­tive, pe diverse motive, pe urmă şi pe acela că, pe steagul societăţii, se află tricolorul naţional românesc, roşu-galben-albastru, şi că aceste culori ar fi vădind o tendinţă politică[1]. Argumentele, prin care se învedera lămurit netemeinicia acestei insinuări gratuite, nu fură băgate în seamă nici de rău informatul Minister de Interne[2], de aceea făcură propunătorii statutelor recurs la Suprema curte jude­cătorească, instituită pentru curmarea conflictelor nerezolvate, spre mul­ţumirea părţilor de către instanţele administrative.

*

Înalta Judecă­torie Imperială i. r. a anulat decizia ministerială şi s-a pronunţat, în sentinţa sa din 14 ianuarie 1896, Nr. 354 ex. 1895, asupra întrebuinţării tricolorului românesc de pe steagul societăţii „Frăţia”, cu următo­rul verdict semnificativ: „Facerea şi întrebuinţarea unui steag societar, ca atare, nu poate fi recunoscută nici ca contrară legii sau dreptului, nici ca periculoasă pentru stat, şi, pe lângă aceasta, în statutele prezentate, îndreptăţirea comitetului societăţii, respectiv a preşedintelui ei, de a încuviinţa întrebuinţarea publică a steagului Societăţii nu este socotită aşa, nici nu este aşa stilizată, încât acest drept să poată vătăma îndreptăţirile autorităţilor, ba, încă mai mult, o atare intenţie s-a deschis, în § 21 din statute, prin aceea că, în urma observării făcute întâi, s-a intercalat dispoziţia că dirigentul So­cietăţii numai în marginile legilor existente va încuviinţa întrebuin­ţarea steagului.

*

Prin această stilizare a statutelor, sunt îndeajuns garantate drep­turile guvernului, fiindcă, după această stilizare, dreptul statutar al dirigenţei Societăţii, relativ la steag, nu mai poate fi rău înţeles, într-acolo adică, că el ar putea dărâma îndreptările guvernului, în­temeiate în legi. În genere, nici n-ar fi trebuit să se ceară punerea în statute a unor dispoziţiuni asupra culorilor steagului; pe lângă aceasta, însă, poate vedea Judecătoria Imperială expresia unei tendinţe poli­tice cu atâta mai puţin, cu cât acest steag ni se înfăţişează drept ca o icoană pestriţă, dar nu ca un tricolor”.

*

De la 1894, încoace, n-au mai încetat suspiciunile răuvoitoare, pornite, asupra românilor bucovineni, de către cei interesaţi şi cu musca pe căciulă; ele continuă şi astăzi, în 1899, cu o cutezare neruşinată şi uimitoare. Acum, adversarii politici şi răuvoitorii ro­mânilor bucovineni nu făcut un pas mai departe; ei încearcă să sugestioneze guvernanţilor noştri, de jos, până sus, hidoasa fantasmă că tricolorul românesc bucovinean, roşu-galben-albastru, purtat, cu atâta fală şi însufleţire, de toată suflarea românească din Bucovina şi, în special, de către membrii Societăţii academice „Junimea”, ar fi identic cu tricolorul albastru-galben-roşu al vecinului regat al Ro­mâniei, şi apoi caută să facă pe cei sugestionaţi să creadă cum că românii bucovineni ar fi capabili de vreo neloialitate.

*

Bieţii!, se fac a uita că românii, întotdeauna şi fără abatere, s-au luptat, pentru tron şi împărăţie, începând cu luptele acesteia cu împăratul Napo­leon I, când românii bucovineni au făcut o legiune de voluntari, sub căpitanul Calmuţchi, apoi tot pentru tron şi împărăţie şi-au vărsat românii austrieci sângele, în 1838, în lupta cu maghiarii, în 1859, cu italienii, în 1866, cu prusacii şi în 1877, cu bosniacii. Deci, la împăratul şi la politicienii deştepţi şi luminaţi ai împărăţiei, calom­niile suspicioşilor noştri nicicând nu vor avea trecere!

*

Aceste suspiciuni maliţioase mi-au adus aminte de un fapt is­toric, din mai 1848, pe care ni-l istoriseşte A. Papiu-Ilarian, în opul şi tomul citat, pp. 179-189. Aici este vorba despre ivirea daco-românismului la românii austro-ungari, despre care le-am arătat, la § 10, din broşura citată, „O pagină din istoria Bucovinei”, că s-au manifestat, prin august 1848, prin o deputaţiune la curtea împărătească şi la parlamentul constituant din Viena. Această poamă politică, ne spune A. Papiu-Ilarian, că a creat-o popa săsesc Roth, însă nu cu intenţia curată, ca să nutrească cu ea pe bieţii români, năzuitori spre înfiripare, ci cu scopul nemărturisit de a se folosi, mai târziu, de ea, spre a-i nimici politiceşte, suspicionându-i în toate chipurile, şi tot cu neloialitatea, pe la guvernanţii de atunci din Ardeal şi din Viena, după cum se poate vedea aceasta din înfocata polemică, ce a urmat în organele săseşti şi româneşti din 1849 şi 1850[3].

*

Această poamă delicioasă, oferită românilor, în mai 1848, de către saşii ardeleni, prin popa Roth, a devenit astăzi o fantasmă îngrozi­toare pentru adversarii politici şi culturali ai românilor din Buco­vina, fantasmă de care ei se folosesc, de un timp, încoace, cu puţină dibăcie, spre a speria, cu dânsa, pe toţi guvernanţii noştri, de jos, până sus, şi spre a-i îndupleca ca să se ridice, cu energie, în contra nevinovaţilor români bucovineni / 17/30 octombrie 1899 / Dr. I. G. Sbiera (Calendarul Minervei, 1905).