Adevăratul text al imnului „Deșteaptă-te, române!”

*

Patriotismul exaltat nu are memorie și nici urmă de respect față de ea. El adaptează, fără să o menționeze, el falsifică și tropotește cu ciubotele murdare peste datoriile noastre față de cei care s-au învrednicit întru memorie. Patriotismul exaltat minte chiar și atunci când e vorba de imnul național, menționând numele lui Andrei Mureșan („u” era mut, iar „si” se citea, în epoca etimologistă, „ș”), primul nostru poet adevărat, un Avram Iancu liric și cu un destin la fel de fabulos și de nenorocos. Imnul pe care îl știm, „Deșteaptă-te, române!” (și nu „Deșteaptă-te Române”, cum se scria cândva), este doar parțial al lui Andrei Mureșan, compilația fiind făptuită de naționalismul interbelic, iar muzica este cea a cântecului „La sânul maicii mele”, pe care Andrei Mureșan l-a auzit în Scheii Brașovului, deci nu este „compus” de Anton Pann, care, deși îl culesese și el, nu era nici compozitor, nici măcar lăutar, ca să născocească vreun cântec. Andrei Mureșan alesese o melodie cu mare trecere la poporul căruia i se adresa. Asta nu înseamnă că ar trebui să ne lepădăm de textul imnului încetățenit, ci doar că avem obligația de a ști și textul inițial, dar și întreaga operă a primului mare poet al românilor.

*

Hasdeu, vrând să-și bată de două ori joc de intelectualii făloși ai „Convorbirilor Literare”, dar și de toți criticii literari și de profesorii de literatură, care au urmat, până în zilele noastre, a adaptat poemul lui Andrei Mureșan, în acrostihul „La noi e putred mărul”, convins fiind că, în uitarea în care a fost abandonat de români, Andrei Mureșan se va simți nițel răzbunat. Opera poetică a lui Andrei Mureșan merită o transcripție fonetică, în baza ortografiei actuale, și-i și suntem datori cu o astfel de recuperare autorului imnului cu care ne fălim, urmând să descoperim un spațiu liric mult mai proaspăt și mai viu decât generațiile care suntem și care nu-l merităm.

*

Iată cum arăta, inclusiv în transcripție fonetică,  „Un răsunet” („e”, cu sau fără căciulă, se citea „ă”, acolo unde era cazul), în timpul vieții și în primele decenii de după Andrei Mureșan:

*

*

Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte

În care te-adânciră barbarii de tirani!

Acum ori niciodată, croiește-ți altă soartă

La care să se-nchine și cruzii tăi dușmani!

*

*

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume

Că-n aste mâini mai curge un sânge de roman,

Și că-ntr-a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume

Triumfător în lupte, un nume de Traian!

*

Înalță-ți lata frunte, și cată-n jur de tine,

Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii,

Un viers ei mai așteaptă și sar ca lupii-n stâne

Bătrâni, bărbați, juni, tineri, din munți și din câmpii!

*

Priviți, mărețe umbre, Mihai, Ștefan, Corvine,

Româna națiune, ai voștri strănepoți,

Cu brațele armate, cu focul vostru-n vine,

„Viață-n libertate ori moarte!”, strigă toți!

 *

Pe voi vă nimiciră a pizmei răutate

Și oarba neunire, la Milcov și Carpați!

Dar noi, pătrunși la suflet, de sfânta libertate,

Jurăm că vom da mâna, să fim pururea frați!

 *

O mamă văduvită de Mihai cel Mare

Pretinde de la fiii-și azi mâna de-ajutor

Și blestemă cu lacrimi în ochi pe orișicare

În astfel de pericol s-ar face vânzători!

*

De fulgere să piară, de trăsnet și pucioasă

Oricare s-ar retrage din gloriosul loc

Când patria sau mama, cu inima duioasă,

Va cere ca să trecem prin sabie și foc!

*

N-ajunse iataganul barbarei semilune,

Al cărui plăgi fatale și azi le mai simțim,

Acum se vâră cnutul în vetrele străbune,

Dar martor ne e Domnul că vii nu îl primim!

*

N-ajunse despotismul, cu-ntreaga lui orbie,

Al cărui jug, din secoli, ca vitele-l purtăm,

Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,

Să ne răpească limba, dar morți numai o dăm!

*

*

Români din patru unghiuri, acum ori niciodată,

Uniți-vă în cuget, uniți-vă-n simțiri!

Strigați în lumea largă că Dunărea-i furată

Prin intrigă și silă, viclene uneltiri!

*

Preoți, cu crucea-n frunte, căci oastea e creștină!,

Deviza-i libertate și scopul e prea sfânt,

Murim mai bine-n luptă, cu gloria deplină,

Decât să fim sclavi, iarăși, în vechiul nost’ pământ!

*

(Cărțile săteanului român, Cartea I, Cursul I, Anul 1876).

Andrei Mureşan, „un răsunet” al memoriei

(1816-1863)

*

Moto: „Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită,

Rumpe coarda de aramă cu o mâna amorţită,

Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet,

Smulge munţilor durerea, brazilor destinu-l spune

Şi, bogat în sărăcia-i, ca un astru el apune,

Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet”

 (Eminescu, în Epigonii).

*

*

Iubite popor român,

*

Dacă un turc sau un tătar ţi-ar zice: „Scoală-te, deşteptă-te din somnul în care zăcuşi atâtea veacuri, ridică-te la viaţa nouă, prinde minte şi inimă bărbătească”, zic, dacă un străin ţi-ar zice vorbele acestea, tu ar trebui să cinsteşti pe acel om ca pe adevăratul tău binevoitor, ar trebui să pomeneşti, cu evlavie, numele lui, iar rugăciunile tale să le sfârşeşti totdeauna cu vorbele: „Doamne, odihneşte-l întru împărăţia ta”; iar dacă unul dintre iubiţii tăi fii îţi zice vorbele acestea mari, „Deşteptă-te, acum ori niciodată!”, atunci pe acel fiu trebuie, cu drept cuvânt, să-l numeri între sfinţii neamului tău!

*

Nu aceia-s fii într-adevăr vrednici de laudă, care lasă, tac, trecu cu vederea greşelile fraţilor şi părinţilor lor, căci atunci aceia se încred, nefiind cine-i mustra, şi nu se gândesc a fi mai buni, ci zac în ceea ce au apucat, zicând „Aşa ne-am pomenit!”, ci acei ce sunt, în adevăr, pătrunşi de iubirea neamului lor, care nu cruţă a mustra pe frate şi pe soră, pe mamă şi pe tată pentru greşelile ce le vor fi având, cu scop de a-i face mai buni, mai plăcuţi şi lui Dumnezeu, şi oamenilor. Încărcând pe cineva cu laude, din seamă, în afară, îl stricăm cu voie, dar, lăudând ce e, în adevăr, bun în el şi mustrând ce e rău, îl facem să se cunoască pe sine şi să urmeze cele bune, iar cele rele să le înconjure.

*

Un popor e ca şi un om singuratic, are nevoie să se cunoască pe sine, ceea ce nu e lucru uşor; înşişi strămoşii noştri ziceau: „Cunoaşte-te pe tine!”.

*

În vremile cele mai grele, în anii deşteptării neamurilor, a avut şi naţiunea noastră un iubit fiu, care nu înceta a o învăţa, în limba cea îngerească a poeziei şi din inimă în adevăr binevoitoare; el spunea naţiunii tot ce ea avea bun ori rău, frumos sau urât, de lăudat sau de condamnat; el spunea chiar viitorul neamului său: era prorocul neamului! Acesta fu Andrei Mureşan, care, cu vocea lui, scutura lanţul robiei, cu mâna cea amorţită rupea zalele ce ne legau de glia la a cărei glas nu numai omenii, dar şi pietrele chiar stau să învie; cu cântecul lui scotea durerea şi din sânul munţilor, brazilor le prorocea ce soartă îi aştepta; el fu preotul deşteptării noastre, el, profetul nostru! El, sufletul nostru! Acesta fu Andrei Mureşan!

*

Să-l cunoaştem mai de aproape, căci cine dintre români nu-l cunoaşte, acela nu se poate lăuda că cunoaşte pe cel mai mare poet ardelean, pe cel mai mare apostol al deşteptării noastre.

*

Andrei Mureşan s-a născut, la 16 noiembrie 1816, în oraşul Bistriţa, din Transilvania. Tatăl său fu morar. Carte românească a învăţat de la un soldat, grănicer năsăudean, cu numele Dănilă Doboş. Văzându-i părinţii tragerea către învăţătură, îI dădură Ia şcolile nemţeşti de acolo, unde învăţă gimnaziul de jos (şcoala primară – n. n.), iar gimnaziul de sus şi teologia le învăţă în Blaj, unde fu fala profesorilor şi prietenul iubit al colegilor. Ca student de frunte, cântăreţ bun, om isteţ, glumeţ, jucător ales, atrase iubirea tuturor, pentru care daruri-si căpătase numele de „Grădina cu flori”.

*

Pe când Andrei Mureşan se afla în al patrulea an de teologie, în Blaj (1838), îl cerură braşovenii, să meargă profesor la şcoala lor normală românească, iar episcopul de atunci, Ioan Lemeni, îl lăsă şi el merse, unde servi un an, căci, la 1839, fu numit ca profesor la gimnaziul romano-catolic, tot în Braşov, care post îl ocupă bucuros, deoarece, la şcoala românească, pe lângă că avea salariu mic (160-200 florini) nici nu-l putea căpăta regulat, iar la gimnaziul romano-catolic cel puţin căpăta regulat micul salariu, ce i se cuvenea, după munca cea grea.

*

La 1 ianuarie 1838, începuse a se publica „Foaia pentru minte, inimă şi literatură”, iar în martie, „Gazeta Transilvaniei”, care stă şi azi ca cel mai iubit ziar, dincoace de munţi, iar atunci fu numită „Gazeta de Transilvania”, sub conducerea bravilor bărbaţi George Bariţ şi Iacob Mureşan. La aceste foi lucră şi Andrei Mureşan, cu toată inima; în acel timp, învăţa şi frumoasa limbă italiană, ca să poată lucra şi mai mult în folosul neamului seu.

*

La 1842, se casatori cu domnişoara Susana, fiica cea mai mică a parohului greco-ortodox Vasile Grecean, fiindu-i nănaş dl George Bariţ.

La 1850, după potolirea răzmeriţei, fu ademenit de lăsă profesoratul şi se duse în Sibiu, ca traducător pe limba română a buletinului oficial. Acest post îi ruină sănătatea, căci avea de a traduce pururea, iar traducerile omoară pe oricine.

La anul 1861, era slăbit de tot, de acea muncă grea, atunci apoi îl pensionară, iar la 1863, în 24 octombrie stil nou, muri, lăsând în jale pe toţi cunoscuţii, iar cunoscuţii lui erau întreaga naţiune română.

*

Toată suflarea românească cunoştea cântarea „Deşteptă-te Române”, iar cunoscând-o pe acesta, cunoştea pe autorul ei, pe Andrei Mureşan, pe care-l jelea.   Cu câţiva ani, înainte de moarte, era Andrei Mureşan tot melancolic, adică supărat, şi boala aceasta atâta se mări, încât, în urmă, ura pe toată lumea; era, cum am zice, smintit. Mulţi se întrebau că oare din ce să-i fi venit această boală. Unii ziceau că, de la moartea unei fiice, nu mai avu zi bună; alţii credeau că doar nu ar fi trăit chiar regulat, unii susţineau că certurile confesionale (dintre uniţi şi neuniţi) îl amărâră atât de tare, încât, şi pe patul morţii, nu-l lăsară în pace. Se poate că şi aceste cauze adăugară câte ceva venin, dar adevărata pricină e de a se căuta altundeva; ce a amărât sufletul Iui Iancu, aceea a amărât şi pe Andrei Mureşan. Apriat se vede cauza bolii sale, din cuvintele lui, în poezia scrisă la 1850, „Un devotament familiei Hurmuzachi”:

*

„Trecut-a umbra legii şi darul nu mai vine;

Torenţii graşi de sânge român, nevinovat,

Ce-au curs întru speranţa ca răul să-l aline

La populul ce piere în foc, pentru-mpărat,

Cer dreapta răsplătire, în cer şi pe pământ,

În faptă, în fiinţă, iar nu-n deşert cuvânt”.

*

Da, sângele românilor nevinovaţi cursese, cu nădejdea că răul se va curma; acel sânge cerea răsplătire dreaptă, dar fu plătit numai cu vorbe; şi fiindcă răsplata nu urma în faptă, în fiinţă, Mureşan era mâhnit peste măsură, ca şi Iancu, iar până la urmă, şi unul, şi altul muriră nebuni de supărare că nu văd fericirea neamului lor.

Dar să vedem ce lucră Andrei Mureşan ca poet. Am spus că el descoperea greşelile neamului său, că el ne învăţa cum să vieţuim, dacă voim a fi demni urmaşi ai romanilor celor vechi, ai domnitorilor lumii; ne chiar mustra, ca părintele cel bun pe fiii săi, ca prorocii Vechiului Testament pe poporul jidovesc; de exemplu, în poezia „O mustrare”, strofa a opta, zice:

*

„Crude, ce ţie nu-ţi place,

E viu graiul lui Hristos,

Altuia încă nu face,

Dar la tine-i de prisos”.

*

În „Unu rămas bun de la Braşov” (1840), se vede omul foarte supărat, ca şi când nu de bună voie ar părăsi Braşovul; priveşte în toate părţile şi vede că spre bine nici o cale nu-i este deschisă, vede că soarta are de gând să-l prăpădească. Apoi cheamă soarele, luna şi stelele martori, să spună greşelile lui, şi-şi dictează însuşi pedeapsa, să fie şters dintre cei vii, de a făcut cuiva vreo strâmbătate. După aceea, provoacă la şcolarii săi:

*

„Voi, plăntuţe tinerele,

Mieluşei nevinovaţi,

Ce-aţi fost sub grijile mele,

Spune-ţi, v-am dat să gustaţi

Vreun venin din mugur verde,

Iarba de fier, ce vă pierde?”.

*

Ar putea, oare, toţi dascălii să provoace astfel pe elevii lor; nu i-ar mustra conştiinţa? Mă tem că puţini ar voi să fie confruntaţi cu elevii lor! Apoi îşi ia rămas bun de la toate şi-n final zice:

*

„Oltule, vale frumoasă,

Mult voi fi ţie dator,

De mi-i trece către casă,

Mai trecând să nu m-omori,

Că duşmanii vor fi-n stare

Să nu-mi dea loc de-ngropare!”.

*

În astă stare se află Andrei Mureşan, la anul 1840!

În 1841, din poezia „Aşa mi-a fost ursita”, se vede că el a fost înamorat foarte şi că pe fiinţa iubită nu o poate câştiga, căci scrie el:

*

„Dar unde mă voi plânge, pe cine să pun vina?

Aşa mi-a fost ursita, din veci am fost menit

Să văd mărul de aur, dar să nu-l prind cu mâna,

Să fiu eu mărturia la cel ce-i fericit”.

*

Tot la 1841, din cauza dezbinării religioase, în uniţi şi neuniţi, omul e foarte întristat, ceea ce se vede din „Răsunetul”, cu moto:

*

„De va muri, unde-l vor înmormânta!

La noi, nu; căci e de altă lege”.

 *

Aici, în astă poezia, poetul se roagă de Dumnezeu, zicând:

*

„… spune-mi, o, ceresc Părinte,

Cui eşti tată şi cui vitreg, care ţi-s fii adevăraţi?

Care lege-ţi e mai sfântă si ce fel de rugăminte

E la tine mai primită, de săraci, au de bogaţi?”.

*

Apoi, îşi descoperă credinţa lui, zicând:

 *

„Legea conştiinţii-mi zice: „Onorând pe Dumnezeu;

Înconjură nedreptatea, fugi de rău şi fă ce-i bine;

Cunoaşte pe-al tău de-aproape şi în apusul evreu,

Şi speră o fericire, care din acestea vine”.

* 

Iată adevăratul om moral, nefăţarnic; iată omul care urăşte dezbinările religioase ca pe izvorul nefericirii neamurilor; iată teologul fără bigotism, ci adevărat urmaş al Aceluia care predică iubirea, iubirea generală! EI cânta, mai departe:

 *

„Unde eşti, dar, fiară crudă, ce formezi o despărţire

Între fiii unui tată, părinte îngrijitor,

Care soarele-şi revarsă la toţi, fără osebire,

Şi din roua dimineţii satură pe cerşetor?”.

*

La anul 1842, e foarte supărat pe munteni, desigur pe careva dintre braşoveni, ceea ce se vede din poezia „Alt răsunet”. Aici, după ce blestemă munţii şi pe locuitorii lor, se întoarce iar la Dumnezeu (strofa 6), zicând:

 *

„Fiinţă fără nume, ce viermilor dai hrană

Şi ierburilor rouă, să crească pe pământ,

Mă mir cum laşi se intre în om duh de satană,

Să calce, să izbească tot ce e drept şi sfânt:

Nu-i lege, nu-i iubire, s-au dus de mult din lume,

Pe prieten, şi de aproape, de-ţi place-l cleveteşti,

Străinul ce-ţi va face, de-i strici şi bunul nume,

În piept porţi ura, pizma, iar lui te făţăreşti.

Alergi din casă-n casă şi limba-ţi ascuţită

Ştie vărsa veninul pe cei nevinovaţi;

Îţi saltă negrul suflet, când gura-ţi pângărită

Dărapănă unirea şi pacea dintre fraţi!”.

 *

Din toate poeziile lui, de la 1842, se vede amoros şi mânios pe cei ce se puneau în contra amorului lui.

La anul 1843, aşadar după căsătorie, a scris una dintre cele mai frumoase poezii, „Glasul unui român”, pe care o si punem întreagă, ca să o cunoască şi acei buni cititori, care nu au poeziile lui Andrei Mureşan.

*

„La cer, Părinte bune, de cat cu umilire,

În darn îmi este ruga, deşert al meu suspin!

Un vierme, de se mişcă, Tu ştii de-a lui clătire,

Dar luptele ce cearcă un neam de unde vin?

 *

Se poate că străbunii s-au mormântat în crime,

Dar răul străvechimii doar nu-l cerţi pân’ la noi!

Căci altfel era bine ca fiii din sclavime

Să vie orbi pe lume, născuţi pentru nevoi!

*

Tu zici că ierţi păcatul, nu caţi a lui măsură,

Nu treci la fiu, din tată, de n-a fost vinovat:

Şi iată că pedeapsa, cu-ntreaga ei tortură,

S-a strecurat prin secoli la fiii ce-am urmat!

*

Au doară laşi ursitei să poarte cârma-n lume

Sau sclav veni la gintă şi soţul meu de domn?

Atunci din legea firii s-a şters cerescul nume

De Drept şi de Dreptate, atunci viaţa-i somn.

 *

Atunci întreb ursita cu ce drept ne apasă,

Ajungă-i tirania ce secoli am cercat;

De patru secoli soarta nimic nu va să lasă,

De patru secoli noapte-i şi ceaţă necurmat.

 *

Ieşişi voi, umbre moarte, eroii gintei mele,

Şi daţi dovezi Ia lumea ce-atât v-a înnegrit,

Strigaţi în gura mare că voi, de-atâtea rele,

Ce-ncarcă strănepoţii nu v-aţi vinovăţit!

 *

Să spună Retezatul, acel azil de pace,

De-a fost românul trândav, in timpuri de nevoi,

De n-a păzit credinţa, de n-a vrut toate-a face

Să-şi scape numai ţara din curse de război!

*

La undele de sânge, ce-au curs pe Câmpul Pâinii,

Vărsat, prin iatagane şi paloş, de Osman,

Au n-au avut amestec în parte şi românii?

Au n-a învins Corvinul pe-acel cumplit duşman?

*

Ah, nu îmi pot răspunde străvechile morminte,

Spunând ce ţin la sânu-şi, român au gen străin?

Atunci s-ar frânge cearta, ce curge-acum fierbinte,

S-ar şterge atunci ca ceaţa şi vechiul meu suspin!

*

De tace omenimea, va da glas stânca-n munte

Şi apele un vuiet, prin ton nepomenit.

Nu mai e timp s-apună un gen cea mers în frunte

La toată năvălirea ce ţara-a copleşit.

*

Nu mai e timp s-apună un gen faimos în lume,

Nutrit, prin o minune, din zei prevenitori,

A căruia mărire, virtute şi renume

Pusese sub picioare pe-ai lumii domnitori!

 *

Nu mai e timp s-apună o viţă strălucită,

Ce-a dat in zeci de secoli din sânul său Eroi!

De-a şi supus-o soarta a fi nefericită,

Răsară-i însă steaua şi scape de nevoi!

*

E verde încă bradul şi umed după fire,

Dar razele căldurii au nu-l vor şi usca?

E nor încă pe ceruri, dar norul e subţire

Şi-un vânt de primăvară au nu-l va depărta?

*

La cer, Părinte, bune, căzând cu umilire,

O gintă părăsită Tu n-o vei lepăda!

Eşti drept şi ierţi păcatul, văzând o pocăire;

Eşti bun şi-ţi este milă de tot ce-i mâna Ta!”.

 *

În frumoasa poezie „O privire peste Carpaţi”, scrisă la 1844, la strofa a opta cânta:

*

„La noi e putred mărul, nu-i mod de curăţire,

Şi tot ce se mai speră sunt sâmburii din el;

Aceştia cer plantare, silinţă şi unire:

Atunci va creşte codrul din ramul tinerel”.

 *

Spune, adică, anumit că, pe acel timp, corpul naţiunii era ca un măr putred; mulţimea, crescută în jugul robiei, pe care anevoie ar putea-o cineva mişca spre fapte vitejeşti, are nădejde în tineret, dar şi în el, numai dacă s-a cultiva cu cunoştinţele celea folositoare, numai dacă s-a înzestra cu multă cunoştinţă de carte şi dacă, crescând, va şti păstra unirea în cugete şi-n fapte.

La anul 1845, în poezia „O privire peste lume”, arăta deşertăciunea lumii şi păcatele de care este bântuită omenimea; frumoasă poezie şi plină de adevăruri; barem de nu ar fi aşa!

*

Ce să zicem de diamantul cel mai scump al poeziilor sale, de „Un răsunet” al anului 1848? Cărui român nu-i este cunoscută poezia „Deşteaptă-te Române”? Fiecare o cunoaşteţi; citiţi-o, iubiţi cititori, şi vă puneţi la inimă vorbele marelui poet; poezia întreagă să o învăţaţi, de a rostul, să vă învăţaţi şi copilaşii, să o cânte şi să o priceapă! Da, să o înveţe şi să o înţeleagă, căci, aici, în unsprezece strofe, e spus tot ce e mare şi frumos din trecutul nostru, fie ca mărire, fie ca suferinţă; aici ne spune pofta, râvna poporului român, aţâţă la fapte măreţe, fulgeră asupra tiraniei, aruncă blestem asupra trădătorilor şi îndumnezeieşte libertatea. Cu glasul apăsat, ne mustră pentru „oarba neunire” din trecut, ne strigă să ne deşteptăm, să ne ridicăm „din patru unghiuri” şi să ne unim „în cuget şi în simţiri”.

*

La 1849, a scris poezia „Omul frumos”. Să vă spun, în câteva vorbe, cuprinsul acestei poezii filosofice:

Doamne, frumos este omul cu minte, care-şi ştie stăpâni simţirile ce vor a-l inclina spre rele; căci în pieptul lui răsare virtutea ca o floare ce e mai frumoasă. Pe fruntea lui străluceşte numai dreptatea, ca un soare printre nori; de la păcat se retrage, de silă se fereşte şi din toate iese nepătat!

Doamne, frumos e omul cu inima curată, sinceră, nefăţărită; că toată lumea de l-ar cleveti, de l-ar ajunge orice soartă, chiar în temniţe de l-ar închide, el rămâne neclătit! Oriunde l-ar arunca, virtutea-i va fi scut de apărare!

Doamne, frumos e omul generos, care iartă chiar şi pe duşmanul său şi, în loc să-l pedepsească, cearcă a-l îndrepta. După ce le spune pe acestea, sfârşeşte:

 *

„De ce nu vine, Doamne, a ta împărăţie,

Când omenii să şteargă şi umbra de sclavie,

Fiind creştini curaţi;

Şi-n locu-i să domnească dreptatea nepătată,

Egala-ndreptăţire şi pacea-adevărată

Ca între fii şi fraţi!”.

*

Dintre poeziile lui, scrise la anul 1850, e mai frumoasă „ Un devotament familiei Humuzachi”; iar „Răspunsul păsăruicii”, scris, la 1851, e plin de simţămintele cele mai mari pentru libertate. Iată strofa din urmă:

 *

„Pentru libertate pasărea se bate,

Viermele se-nfrânge, fiarele răcnesc,

Iar omul despoie chiar şi pe-al său frate,

În oarba-şi trufie, de-acest dar ceresc!”.

*

Mari vorbe acestea şi adevărate ca toate vorbele lui! La ce să mai înşir vorbe? Un ardelean nu prinde a mâna nici o carte de poezii, care să-i placă ca a lui Andrei Mureşan, deoarece poeziile lui sunt jelanii scoase din fundul inimii, iar ce e scos din inimă Ia inimă intră; apoi limba cea dulce şi curată, în care a scris el, încă-i măreşte lucrarea. Nu mă pot răbda să nu vă mai aduc un exemplu, strofa a 6-a a poeziei „Mintea”:

*

„În deşert încearcă ai nopţii argaţi

Să aducă umbra, în loc de lumină,

Ura-n loc de pace între fii şi fraţi;

Ale lor cuvinte nu prind rădăcină,

Căci nu ies din inimi, ci din creieri stricaţi”.

 *

Aşa să-şi zică tot românul, în timpuri de grea încercare; între noi să nu prindă rădăcină sfaturile „negrilor argaţi”, care ne îndemnă spre păcate împotriva neamului. Adă-ţi, dar, aminte, iubit popor român, şi nu uita în veci pe scumpul tău poet; iar poeziile lui să nu lipsească de pe masa cărturarilor tăi, precum de pe pereţii caselor nu va lipsi tabloul lui, care ne aminteşte deşteptarea ţăranului, frângând lanţul robiei! Fii fălos că ai avut un Andrei Mureşan! / J. P. R. (Cărţile săteanului român, Anul II, Cartea V, 1/13 mai 1886, pp. 65-73).