Dragusanul - Blog - Part 852

Lungu şi Bălan, pentru gloria trascăului

Ion Lungu: De parcă sucevenii mei ar avea nevoie de Galerie de Artă şi de grădiniţe... Ascultă ce-ţi spun eu, Bălane: suceveanului să-i dai trascău, zdob şi zdub şi mititei, nu artă şi grădiniţe!

Ion Lungu: De parcă sucevenii mei ar avea nevoie de Galerie de Artă şi de grădiniţe… Ascultă ce-ţi spun eu, Bălane: suceveanului să-i dai trascău, zdob şi zdub şi mititei, nu artă şi grădiniţe!

 

Balan şi Lungu, ciocoiaşi prin soartă,

în timpul lor atâta de stupid,

au ctitorit o cârciumă de artă

şi-o grădiniţă doar pentru partid!


Proze bucovinene: Spre ţărmul de lumină

George Antonescu

George Antonescu

 

Sub lumina târzie a ultimului pătrar de lună, Radu îi adună pe toţi băieţii împrejurul său. Erau, acuma, împreună cu cei ce s-au adăugat pe drum, treizeci şi şase. De toate vârstele, de la copilandri de şcoală până la holtei buni de cătănie sau cu cătănia făcută, cum era Niculai a lui Cosma, Ionică a lui Toader, Dumitru Vasian şi Pricochi Sumanari.

*

Aceştia, după ce „instruiseră“ pe băieţi în mânuirea armelor, procurându-le unora pistoale, veniră ei înşişi înarmaţi cu carabine sprintene şi încinşi cu bogate chimire cu cartuşe.

*

Radu fusese de părere să nu-şi ia nimeni decât haina pe sine, sub care să poată ascunde un odor al credinţei, o cruce, o iconiţă ori un steguleţ tricolor. „Ne ajunge Sfânta Cruce“, spunea el. „Noi m-avem nevoie de nici o armă“.

*

Până la urmă, însă, trebui să cedeze insistenţei celor patru flăcăi, care se arătau mai îngrijoraţi în faţa nebănuitelor primejdii ce-i aşteptau la această îndrăzneaţă încercare de trecere a frontierei.

*

Admise, deci, ca băieţii să poartă arme, dar, înainte de a porni, îi mai reţinu, câteva clipe, în adăpostul tăinuit ca să le dea unele îndrumări. Le vorbi în şoaptă:

– Pornim cu Dumnezeu… Ieşiţi de-aici, ne vom împrăştia ca să ne putem strecura mai uşor… Ne aşteaptă, poate, clipe grele… Căutaţi să nu daţi greş cu nici un pas, cu nici o mişcare. Mergeţi cât se poate de liniştit, cu multă băgare de seamă… Adulmecaţi, întâi, ca dulăii, roată împrejur… Apoi vă repeziţi… Nici o vorbă, nici un gând fără rost… Dacă se întâmplă ceva, nu vă folosiţi de arme, decât de chibzuială… Să ne apărăm mai mult cu crucea, decât cu arma. E mai sigur!… Pe urmă, dacă nu s-o putea şi nu s-o putea, faceţi cum vă va lumina bunul Dumnezeu!… Orice greutăţi ni s-ar ivi în drum, noi trebuie să trecem! Vedeţi în depărtare, dincolo de apă şi luncă, plopul acela înălţându-se la marginea ogoarelor? Mâine, până la amiază, trebuie să fim acolo… Cine ajunge întâi urcă până în vârful copacului şi înfige tricolorul. Va fi un semn pe care îl vom înţelege numai noi… Fiecare va căuta să ajungă numaidecât, în timpul cel mai scurt. Cei sosiţi mai degrabă vor aştepta lângă plop până ce vor veni toţi camarazii… După trecerea primejdiei, trebuie să fim iarăşi la un loc, cum suntem acuma. Acolo, în pământul liber al ţării noastre, primul lucru ce-l vom face va fi un popas la biserica cea mai apropiată, ca să ne rugăm pentru noi şi pentru părinţii noştri, rămaşi în urmă…

*

Băieţii îl ascultară într-o tăcere adâncă. La cuvintele mai grele ale camaradului lor, aprobau doar cu hotărâte înclinări de cap. Atunci, ochii tuturora scânteiau ciudat în lumina ştearsă a lunii ce se sfârşea îngânată de pâlpâirea stelelor, iar mâinile se strângeau puternic pe puşti şi pe pistoale.

*

Împărţiţi în grupe de câte trei-patru, tineririi coborâră costişa, ocrotiţi de întunericul cuibărit în frunzişul bogat al capătului de pădure tânără, care, în partea asta, prin tufanii umbroşi, face legătura cu lunca deasă a Prutului.

*

Cei patru flăcăi primiră fiecare comanda unei grupe de băieţi. Tot aşa şi elevii de liceu mai răsăriţi, mai cu pricepere, aveau în grija lor câte trei-patru inşi din clasele inferioare.

*

Porniră răsfiraţi, ca în linie de bătaie, pe distanţă largă, depărtându-se o grupă de alta din ce în ce mai mult, toţi, însă, nelăsând din priviri coloana alburie a plopului bătut de lună, dincolo…

Radu avea în echipa lui pe Iliuţă Grâu şi pe Nichifor Zare.

*

Despărţit de grupurile celorlalţi camarazi, stătu câteva clipe în loc şi ascultă. Auzi, un timp, paşii celor care se îndepărtau, apoi liniştea cuprinse iarăşi întreg ţinutul.

– Haidem!

*

Mâine dimineaţă ori poate încă în zori, îi va vedea acolo… Doamne, de-ar avea norocul să-i vadă pe toţi!… Era convins că va merge bine. Băieţii erau toţi unul şi unul. Avea încredere în ei…

Potecile acestea – se spunea – erau, acuma, aproape neumblate… Locul ales pentru trecere nu era atât de păzit. Mersese vestea despre adâncimea râului în partea aceea. Iar văgăunile săpate de puhoaiele dezgheţurilor şi ale ploilor, oricât de întortochiate, erau socotite inaccesibile fugarilor, căci acestea, pe lângă că duceau către partea cea mai adâncă a Prutului, erau toate îngrădite cu câteva rânduri de sârmă ghimpată, la înălţimea de două-trei staturi de om.

*

Radu ştia că nu trebuie să deie acestor argumente prea multă crezare, totuşi, alese aici locul de trecere, după ce el însuşi se strecurase, cu o zi înainte, ca să-l cerceteze.

Cât de stranie îi părea, acum, toată regiunea!

*

Asta era pădurea copilăriei lui dragi? Asta era lunca hoinărelilor din vacanţele de vară?… Avea impresia că se află într-un ţinut cu totul nou, nemaivăzut, străin… Copacii aceştia ursuzi ca nişte arătări iscoditoare, râpile acestea căscate ameninţător… Nimic nu mai era ca înainte. Zadarnic s-ar fi amăgit că schimbarea asta nu era decât o stare de surescitare a nervilor… Îl stăpânea tot mai mult convingerea că aspectul de pustiu, pe care îl aveau împrejurimile atât de pline de viaţă odinioară, era pustiu aievea. Duhul rău, adus de stăpânirea străină, se întindea pretutindeni, stigmatizând lucrurile, locurile, oamenii cu pecetea morţii. O viziune de apocalips, de care nu scăpa decât visând la meleagurile cu soare ale copilăriei apropiate. Astfel, îi părea că se vede pe sine şi pe prietenii care îl însoţesc haiducind prin coclauri, cu sufletul fermecat de basmele vii ale codrului…

*

În bătaia gândurilor, Radu nici nu băgă de seamă cât au mers.

Vâzându-se, deodată, singur, chemă încet camarazii grupului, care îi răspunseră, unul din dreapta, altul din stânga. Erau pe aproape, în desiş.

*

Cornul lunii făcuse şi el o bună bucată de drum, înălţându-se, acum, deasupra copacilor bătrâni.

– Hai, Iliuţă, ce te-ai oprit? Hai încoa‘!…

*

Iliuţă îşi pipăia pieptul de jur împrejur: îi era grijă de steagul şcolii. Mult s-a rugat până ce Radu, comandantul, i l-a dat lui să-l ducă dincolo… Îl purta înfăşurat pe trup, pe sub cămaşă. În salturile peste pâraie, peste gropi, în frecuşul cu tufanii, se temea ca nu cumva să-i alunece din sân şi să-l piardă.

– „Steagul nostru drag!“, gândea el, de câte ori îl revedea, în amintire, fluturând frumos în bătaia vântului ca un curcubeu de mătase. Era o cinste pe care domnul director o hotărâse numai pentru cel mai bun elev din toată şcoala. Numai acela avea dreptul să ridice tricolorul în faţa şcolii, la zile mari. Până ce se ivea altul, care să-l întreacă şi să-i ia locul.

*

De doi ani, numai el l-a înălţat întruna. Îi era atât de drag, încât pe un coleg rău, care spusese, odată, nişte cuvinte urâte despre steagul şcolii, îl bătu până îi dădu sângele pe nas. Iar când directorul, căruia i se aduse aceasta la cunoştinţă, hotărî să-l pedepsească, luându-i onoarea de-a mai ridica drapelul, Iliuţă plânse cu atâta durere încât se îmbolnăvi grav, trebuind să rămână acasă mai bine de o săptămână. Slăbise ca un schelet… Dureri de cap şi dureri de cap. Şi plângea întruna… Noaptea, vorbea şi ţipa prin somn: „Lăsaţi-mi steagul! Nu dau tricolorul, fugiţi de aici, nu dau!…“. Până ce tatăl, neştiind ce să mai facă, lăsă drumul doctorilor şi se duse, foc de mânie, la şcoală.

*

Când tata veni acasă, împreună cu directorul, care îl asigură că n-a pus pe nimeni în locul tău, că tot el rămâne la drapel, Iliuţă se însenină deodată, ca prin minune. Se ridică vioi din pat şi merse drept la domnul director, de-i sărută mâna, zâmbind printre lacrimi mari de bucurie.

Când au venit bolşevicii, era vacanţă… Directorul şi învăţătorii plecaseră. Primul gând al lui Iliuţă a fost: drapelul.

*

Într-o seară, se furişă la şcoală şi-l rugă pe bădiţa Vasile, îngrijitorul, să-i descuie cancelaria.

– Nu se poati!, îi strigă acela cu frică. Au pus aiştia peceţi pe tăti uşile… O‘ţ‘că pe care l-or prinde că le-o rupt îl puşcă…

– Lasă-mă numai să le văd!…

*

În gândul său îşi spunea Iliuţă: „Nu mă duc eu, fără steagul şcolii, de-aici“…

Cercetă de-aproape peceţile: fâşii de hârtie, late de două degete, lipite curmeziş peste închizătura uşilor, iar pe capetele hârtiilor câte un bumb de ceară roşie… Nu se putea intra, deci, fără să se rupă hârtia sau…

*

Iliuţă se oprin în uşa cancelariei:

– Bădiţă Vasile, stai colea, în prag, şi te uită să nu vină cineva… Îndată-s gata!

Vasile făcu ochii mari de frică. Dădu să-l împingă în lături, dar Iliuţă stărui:

– Vezi hârtia şi peceţile? Ai să le găseşti neatinse…

*

Îngrijitorul se opuse mai mult de formă. La stăruinţa băietanului istuia („Bată-l norocul să-l bată, că drag mi-i urâtu’ ista di stegari!”), se postă în prag, făcându-se că n-aude, n-a vede. Îi erau ochii şi urechile numai la drum…

*

Iliuţă udă puţin hârtia cu salivă, până se muie cleiul. Desprinse uşor un capăt al hârtiei, cu tot cu pecetea de ceară, şi descuie uşa. Intră ţintă la drapel, pe care îl zări în colţ. Cât a-i clipi, îl desprinse de pe lemn şi-l pături la sân. Apoi, o zbughi afară, lipind frumos sigiliul, cum a fost. Îl îmbrăţişă pe bădiţa Vasile şi „te duci, băiete!”.

*

Departe, în drum, i-a părut rău că n-a mai luat ceva din lucrurile scumpe ce erau acolo: icoana Domnului Hristos, chipul Regelui, o fotografie mărită cu copiii şcolii, în care e şi el, în mijloc, lângă domnul director… Dar nu avuse timp pentru toate… Inima îi era mai mult la steagul lui!…

– Sst, sst! Nichifor, Iliuţă! Haideţi pe-aici!

Gândurile încurcau paşii băieţilor. Însă Radu nu-i lăsa să se rătăcească.

*

La chemările şoptite ale comandanţilor, care îşi controlau, din când în când, „efectivul“ grupelor, băieţii îşi reveneau din visările lor, din gândurile plimbate, o clipă, prin meleagurile copilăriei, din planurile de viitor ce se făceau pe măsură ce coloana de lumină a plopului bătut de lună, dincolo, părea tot mai aproape“ (Revista Bucovinei, nr. 4/1943, pp. 192-196).


USL are de muls şi de împărţit caşcavalul

Victor Ponta: Uite cum facem, dragă Crin: tu le paşti, iar eu împart caşcavalul!

Victor Ponta: Uite cum facem, dragă Crin: tu le paşti, iar eu împart caşcavalul!

 

Ponta şi Crin ne stăpânesc Carpaţii

cam după cum îi duce încă valul:

la muncă sunt uniţi exact ca fraţii,

deşi-i dezbină pururi… caşcavalul!


Pe când Dan Diaconescu îşi făcea partid…

 

Dan Diaconescu: Poporul nu mai suportă potăile lor, deci le putem lua locul!

Dan Diaconescu: Poporul nu mai suportă potăile lor, deci le putem lua locul!

 

Cum zice vorba vorbei din bătrâni

despre meteahna de-a fi duşi de nas,

nu-s lupii un pericol pentru stâni,

ci alt pripas cu javre de pripas!


Proze bucovinene: Lut

Traian Chelariu

Traian Chelariu

 

Săptămâna de veghe îi ascuţise peste măsură simţurile. Culcat cu faţa-n sus, stătea nemişcat şi răsufla aşa de încet că se îndoia că trăieşte. Gândul că s-ar putea înşela îl zguduia ca o mână ce vrea să te deştepte. Atunci se ascundea în sine însuşi şi-şi oprea plămânii. În aceste clipe tăcerea parcă era mai clară şi întunericul mai limpede. Putea să audă zgomotele de afară. Auzea până şi liniştea din sine şi auzea desluşit respiraţia nevestei şi a copiilor. Pe fiecare îndeosebi.

*

Ioana răsufla cu grijă şi suspina din când în când, Nicu, feciorul lui, se grăbea parcă să ajungă mai curând ziua, – numai Fetica sugea aerul printre buze, lin ca o apă de care nu te saturi. Trebuia să asculţi bine ca să ştii că e vie. Şi-i erau aşa de dragi fiinţele aceste, alea lui, cufundate-n liniştea somnului.

*

Ar fi vrut să se ridice, să le audă mai de aproape, să întindă ocrotitor mâna peste ele, ar fi vrut să îndepărteze odată pentru totdeauna pericolul ce le ameninţa şi de care nu voiau şi nu puteau să ştie. Ar fi vrut să rămâie nebun în ochii Ioanei şi ai copiilor, numai să se oprească năvala muntelui. Ar fi vrut – şi câte n-a încercat el. Dar te poţi măsura tu, om pitic, cu lutul nesfârşit?

*

Zidăria, ridicată, ani de-a rândul, în drumul lui, a rămas jucărie împinsă la vale, cu tot cu bârnele de care se răzima şi cu şanţurile ce o încunjurau. Livada, sădită în anii trecuţi, ca la nevoie, îşi înfipse prea târziu rădăcinile în pământul mişcător. Dealul, grămădit numai din lut galben şi fără urmă de piatră, se întindea ca un trup de uriaş fără oase.

*

Cinci ani se războise cu el, sperând că-l va opri sau îl va învinge cu vicleşug omenesc.

La început muncea voios, apoi îndârjit şi cu duşmănie, în cele din urmă cu desnădejdea omului ce trebuie să cedeze din drepturile, din avutul şi din viaţa sa.

Se sfătui, într-o seară, cu nevasta. Dar Ioana îl privi neîncrezătoare şi nu-i zise decât:

*

– Măi omule, cât ai săpat şi zidit tu, puteai să-ţi faci gospodărie nouă în loc neted şi bun. Şi n-ai vrut. Iar aici au trăit părinţii tăi şi nimic nu li s-a întâmplat. Las’ că nici ţie nu ţi-a fi nimic.

*

Nu i-a mai cerut nici un sfat. Ştia că n-o să iasă la capăt. Femeia nu-l înţelegea. Gospodărie şi-ar fi putut face cu munca şi priceperea sa. Dar n-a vrut să-şi lase pământul. Şi cum să-l lase. Era al lui de când se pomenise. Şi, câtă vreme putea stăvili muntele, ar fi fost ruşinoasă munca pe bani sau loc străin. Bogăţia nu-l chema, nici bunăstarea nu-l ţinea legat de brazda săracă ce o moştenise. Nevasta, însă, nu-l înţelegea.

*

De-ar fi crezut în izbândă, se nuta din loc nu el, ci muntele şi nu mai venea.Dar, pe cât de mult l-ar fi întărit cuvintele dânsei, ele nu-l îndepărtară de la cele ce şi le puse-n gând.

*

Că a fost învins în lupta cu puterile firii nu e vina lui. Acum trebuie numai să privegheze să nu-l surprindă duşmanul.

Şi, dacă va scăpa până-n primăvară şi la vreme uscată, îşi va încerca în altă parte norocul. Numai să înceteze ploaia. Căci, de ieri, dealul se apropiase mai mult ca oricând. Livada, strânsă din toate părţile, se unduise ca un iezer răsculat de furtună şi crăpase-n lung. Trei pruni din fund îşi făcură drum printre vecinii lor, căutând să fugă undeva. Dar zidul îi ţinea. Până când? Zidul îi ţinea fiindcă-l ridicase muncă de om, lutul, însă, nu se opreşte şi nime’ nu-l poate opri.

*

Îndrăzni să se ridice. Mai întâi, pe jumătate şi uşor, ca să nu troznească patul. Urechile, mereu în aşteptarea zgomotului vestitor, trupul, gata să nu se lase înghiţit, îl ţineau într-o încordare dureroasă.

*

Ploaia curgea mereu, mare şi deasă. Ca-n ajunul potopului. Ochii-i închiţi căutară asemănare acelui sfârşit. Nu văzuse potop decât în cărţi de şcoală, dar şi-l închipuia altfel. Înaintea apelor trebuia să vie o surpare a lutului. Surpare de sfârşit şi de nenumărate ori mai mare decât aceasta ce o să vie.

*

Vedea munţi uriaşi lunecând şi topindu-se în apă tulbure. Auzea bubuit de tunete rostogolind prăpădul peste valuri. Simţea ce trebuia să fi cuprins lumea în ceasul din urmă.

*

– Atunci fu altceva şi prea târziu. De astădată, dreptatea e a mea.

*

Se ridică şi ieşi. Nevasta, trezită de zgomotul uşii, gemu. băiatul vorbi prin somn, Fetica parcă-şi curmă respiraţia.

Trecu de prag şi ascultă bezna. Afară de şuierul necontenit al ploii şi plânsul prunilor nu se auzea nimic. Întunecată, umedă şi rece, noaptea de primăvară îl umplu de tristeţe şi părăsire. Se simţi neputincios ca o lighioaie izgonită din vizinie. Merse pe prispă, de la un unghi la altul al casei, şi o mângâie cu mâinile ca un locaş sfânt, de care trebuie să te desparţi. Varul, spălat de ploaie şi neted pe alocurea, se umflase cu tencuiala desprinsă de pe lemn şi ameninţa să cadă. Îl lovi cu palma ca o podoabă fără preţ, ce poate fi cojită. Îi păru rău de cele făcute. Pălmuită de stăpân, casa menită surpării parcă suspina.

*

Coborî scările, să meargă până la zid. Picioarele goale se cufundară peste glezne în noroi. Trecu nehotărât prin ogradă, cu mâinile întinse, până ce-l opriră bârnele şi zidul. Le cercetă cu vârful degetelor şi amănunţit. Două din proptelele de stejar nu mai erau la locul lor. Peste pietre, apa îşi făcuse drum, din livadă, şi cădea-n băltoaca din curte. Încolo, ploaie şi întuneric. Răzbit de umezeală, el nu-şi putu stăpâni izbucnirea de mânie împotriva vremii:

*

– Nu plec de aici, să ştiu că voi răzima cu pieptul meu zidul ce lunecă sub apăsarea pieptului de dincolo.

*

Dându-şi seama, însă, de zădărnicia spuselor, se întoarse amărât.

– Zidul şi aşa nu e tare îndeajuns. Mai bine stai lângă ai tăi, în casă.

Se avântă şi intră.

*

Năcăjită, Ioana încercă să-l mustre:

– Iar nu dormi? Măi omule, nu-i a bine ceea ce faci.

– Nu mai e mult, nevastă, aşteaptă, îndată…

*

Se îmbrăcă, se încălţă ca de plecare şi se întinse pe laviţă, atent la fiecare pic de ploaie căzut pe geam, la fiecare tresărire de vânt.

Ioana se încumetă să-i mai spună ceva, dar nu o auzi. Îi treceau prin cap fel de fel de gânduri. Se pregătea de fugă.

*

– De va veni într-astă noapte şi dintr-odată, îmi scap copiii cu nevasta, – dacă întârzie, mâine mă mut. Aici nu-i chip de stat. Ploaia a umplut de apă vinele pământului şi lutul se frământă ca un aluat.

– Şi dacă mă va surprinde? Fereastra-i prea îngustă ca să mă încapă. Trebuie să ies pe uşă. Zidul mă va păzi până fug. Stejaru-i gros şi tare.

*

Se sculă iar şi căută, după grindă, legătura cu bani şi hârtii. O ascunse bine-n sân. Merse până-n grajd. Vaca mugi. O deslegă şi lăsă deschisă uşa grajdului. Trecu pe lângă căţea. Mirată de vizita stăpânului, ea scânci şi i se gudură la picioare. O deslegă şi pe dânsa. Javra lătră de câteva ori şi scoase un urlet a pustiu şi jale.

*

– Eşti năzdrăvană, ai, ştii şi tu că m-a învins lutul. Du-te, fii slobodă să mergi unde-ţi place.

*

Căţeaua i se gudură iar la picioare şi-l petrecu până-n prag.

Când intră în casă, nevasta era sculată.

*

– Ai deslegat căţeaua?

– Da.

*

Nu îndrăzni să-l mai întrebe ceva. Un zgomot adânc, ca din măruntaiele pământului, umplu tăcerea. Ascultară amândoi. El ieşi iar şi merse, de-a dreptul, la zid. Încă nu se întâmplase nimic. Apa curgea de pretutindeni şi plângea prunii bătuţi de vânt.

Parcă se mai luminase. Prin perdeaua de ploaie ghiceai marginile zidului, ale grajdului şi pereţii umezi ai casei. În sus şi împrejur, numai ceaţa vremii urâte.

*

– De-ar veni mai degrabă ziua!, se îmbărbătă el şi-şi căută de lucru prin casă.

*

Neliniştită de purtarea soţului şi de zgomotul auzit, Ioana îngenunchiase într-un colţ şi şoptea rugăciuni. Se treziră şi copiii.

Nicuşor ascultă cântecul ploii şi zise trist:

*

– Afară plouă.

Fetica ceru de mâncare. Mama se ridică şi căută o strachină-n blidar. Scoase oala cu lapte.

*

– Nu vreu lapte rece, se împotrivi Fetica.

– Atunci, rabdă până se face zi.

– Fă foc, nevastă!, zise el.

*

Ea îl ascultă, fără vorbă de împotrivire. Ieşi să aducă un braţ de uscături.

Zgomotul din adânc se urni iar, prelung ca un îndemn. Aiurită, ea aruncă lemnele şi ascultă.

*

El ieşise în ogradă, să se încredinţeze de tăria zidului. Îl găsi crăpat în două locuri şi înclinat să se dărâme. Prin spărturi curgea puhoiul murdar. Livada se grămădise şi ea pentru năvală.

*

Le văzu toate cu sânge rece, se întoarse în casă şi-şi îmbrăcă băiatul şi fata.

– Tată, unde mergem?

– Fugim, puii mei, vine lutul.

*

Zgomotul se trezi din nou şi se apropia. Trecu o veşnicie de aşteptare.

– Ioană, unde eşti?

*

Ea nu răspunse. El îşi luă în braţe copiii şi ieşi. Mai era timp să fugă. Privin în grajd. Rujana umbla speriată de colo până colo. Căţeaua dispăruse.

*

Deodată, se clătinară şi trosniră toate. Zidul se risipi ca lovit de un ciocan uriaş. Bârnele se rupseră. Prunii se mişcară, duşi de valuri.

*

Nicuşor şi Fetica ţipară speriaţi. El îi strânse bine, fugi pe poartă şi strigă cât îl ţinu gura:

– Ioană, Ioană, fugi!

Lumea se învârti cu casă, cu grajd, cu el. Se clătină, dar nu se lăsă învins. Era tare-n picioare şi-şi purta copiii în braţe.

*

Zgomotul de dărămături, mugetul sălbatec al Rujanei şi un strigăt omenesc îl răsturnară-n genunchi. Iar pământul curgea sub el ca-n ziua de apoi. O putere nevăzută îl smunci şi-l aruncă înainte. Îşi ţinu, însă, bine copiii.

*

Dar totul se potoli ca prin farmec. Când se văzu scăpat, se întoarse cătră răsărit, îngenunchiat cum se afla:

– Tatăl nostru, carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, fie voia Ta…

Nicu şi Fetica plângeau speriaţi. El se ruga tare şi răspicat.

Lutul galben şi greu acoperise toate.

*

De sus curgea ploaia, deasă şi rece (Junimea literară, nr. 9-12/1930, pp. 412-416).


Pagina 852 din 1.017« Prima...102030...850851852853854...860870880...Ultima »