Dimitrie Dan: Nunta la poporul din Straja

„Nunţile cele mai multe se fac în Straja toamna, după ce şi-au adunat locuitorii fânurile, şi-au cules păpuşoii de prin livezi, şi-au scos barabulele şi şi-au adus vitele şi fruptul lor de la munte. Atunci Românul este vesel, fiindcă cămările lui sunt pline de frupt alb, oile, boii şi vacile îi sunt grase, mascurii abia aşteaptă cuţitul, găinile, raţele şi gâştele nu mai vor să mănânce grăunţe, fiind deja ghiftuite, poloboacele cu must sunt pline, atunci deci se prinde el se-şi însoare feciorul şi nu zice ba, când i se cere fata.

Plăcându-i unui flăcău, care a fost şi a ieşit de revizie, adică care n-a fost luat la oaste sau care şi-a făcut serviciul de 3 ani la oaste şi s-a întors acasă, o fată sau aflând el pe drăguţa lui de mai înainte încă nemăritată şi aşteptâudu-l, şi voind el să o ia de soţie, descoperă el dorinţa sa mamei sale. Aceasta o împărtăşeşte, cam pe departe, bărbatului ei. Convenindu-i acestuia familia, averea, cinstea şi hărnicia fetei, trimite el pe un om străin la tatăl fetei. Acesta se duce, într-o seară, la tatăl fetei şi-l întreabă ori de ar voi să-şi dea fata după cutare fecior. Trimiterea acestui om la casa fetei se numeşte a trimite în sturostie.

Tatăl fetei nu-i dă trimisului aşa îndată răspuus, ci îi făgăduieşte că-i va trimite cuvânt cât de curând. Apoi se întreabă tatăl fetei de neamurile sale, se sfătuieşte cu gospodina sa şi cu vreun prietin din vecini şi, dacă aceştia laudă flăcăul şi familia lui şi îi convine el şi lui şi după avere, atunci trimite răspuns tatălui flăcăului că poate veni în stărostie.

Primind acest răspuns favorabil, vine flăcăul, pe înserate, cu tatal său sau, fiind el orfan, cu epitropul sau cu vreo rudă mai în vârstă sau doi martori, la casa fetei. Aici începe tatăl flăcăului vorba, întrebând pe stăpânul casei ori de-i place flăcăul, câta zestre dă fetei, cât câmp, câte vite ş. a. Învoindu-se, părinţii zic: Noi ne-am învoit, acuma tinerii de s-ar plăcea!

Apoi îi cheamă pe tineri un om străin afară, ca ei să vorbească între olaltă şi să se înţeleagă, ceea ce se face, în cele mai multe cazuri, numai spre a îndeplini o formalitate, deoarece tinerii sunt puşi în cale de mai înainte. Afară vorbesc tinerii unul cu altul şi apoi spun omului, care i-a condus afară, ori de se voiesc sau ba. Intrând acest om în casă, împărtăşeşte părinţilor cum s-au pus tinerii la cale.

Dacă tinerii s-au plăcut şi se voiesc, atuuci părinţii îşi dau mâna, care se taie, în prezenţa tinerilor, de un martor, de jos, în sus, cu poala cojocului sau a sumanului, ca semn că legătura s-a făcut şi ca tinerii să fie avuţi în viaţa lor.

Tăiatul mânelor nu se face nicicând cu mâna goală, căci, într-un caz ca acela, tinerii ar deveni săraci şi goi. Apoi urmează cinstea între părinţi, tineri şi martorii prezenţi şi aceasta este logodna. Tot atunci se hotăreşte ziua în care au să meargă împreună la preot, la mărturie, adică la rugăciuni şi catehizare. Venind părinţii şi tinerii la preot, se pune la cale strigarea vestirilor şi ziua cununiei.

În Dumineca primei vestiri, asistă, în biserică, de regulă părinţii şi tinerii, care, de acuma, se numesc miri. Mirele visitează, apoi, în acea Duminecă, după-amiază, pe mireasa sa.

După întâia vestire, se fac, din amândouă părţile, pregătirile de nuntă şi se poftesc nunii cei mari. Ei se aleg mai ales dintre rude, căci străini cam greu se găsesc să primescă a fi nuni mari, deoarece există credinţa că este bine de la cununii să te dai înapoi.

Apropiindu-se ziua nunţii, merg mirele, cu părinţii lui, şi mireasa, cu părinţii ei, într-o zi de târg, la Rădăuţi. Acolo, cumpără mirele două perechi de ciubote, una pentru soacră şi alta pentru mireasă, şi o basma de mătasa vişinie pentru mireasă, pe care o poartă aceasta la cununie, pe spate.

Mireasa îşi cumpără o ladă braşovenească, zugrăvită cu flori, şi o floare de dugheană, pentru cuşma mirelui.

În ladă îşi aranjează mireasa zestrea, adică: pânzături, pregitoarele, cămeşile, ştergarele, nafrămile ş. a.

Vineri, seara, înainte de cununie, merge mirele la preot, şi-i duce o jemnă şi o huscă de sare, şi face ştire că, de Sâmbătă, începe cu nunta.

Sâmbătă, cam pe la 10 ore, dimineaţa, porneşte mirele vătăjeii, pe care şi i-a ales el dintre pretenii săi, prin sat, la poftit. Ei poftesc, mai înainte, pe preot, învăţător, primar, apoi pe neamuri, cunoscuţi etc. Vătăjeii umblă prin sat, prevăzuţi cu câte un băţ, legat la vârf cu o năframă, şi o ploscă de băutură, pe care o capătă de la mire. Intrând ei la gospodarul pe care voiesc să-l poftească la nuntă, cinstesc din ploscă şi apoi o dau celui de casă, ca să cinstească şi el, apoi zice: A poftit jupânul mire şi jupâneasa mireasă, socrii mari, nunii mari şi, după pofta lor, vă poftim şi noi!

Şi mireasa are vătăjeii ei şi două druşte, iar mirele are druştele sale. Slujba druştelor miresei este să o petreacă la cununie şi, de la biserică, înapoi şi să şeadă la masă una de-a dreapta şi alta de-a stânga ei. Tot acea slujba o au şi druştele mirelui faţă de dânsul.

Vătăjelul numit druşcu are datoria să stea lângă o druşcă a mirelui, iar celălalt şede lângă uşă şi pofteşte oaspeţii în casă şi la masă.

Sâmbătă, seara, înainte de ce se începe nunta, mireasa trimite mirelui schimburile, adica: o cămeşă, o pereche de izmene şi o năframă, care lucruri trebuie să fie lucrate de dânsa. Aceste obiecte i se predau mirelui de un urător, care face multe glume sărate şi nesărate şi mult haz şi urează, zicând: Poftim, jupâne mire, precum te-ai silit cu însuratul, aşa te sileşte şi cu luatul!

Tot atunci, pune nunul cel mare inelul mirelui şi al miresei într-un sahan cu grâu, unde le amestecă, iar mirele trebuie să-şi afle inelul. Apoi trimite mirele miresei darurile, prin oamenii săi, dintre care unul urează miresei, în următorul mod:

Buna vremea la dumneavoastră,

Oameni pământeşti,

Soli şi sfetnici împărătești,

Dar mai ales la dumneata,

Jupâneasă mireasă;

Am auzit de dumneata

Că eşti veselă şi voioasă

Ca o garoăfă-nflorită, frumoasă,

După cum şi al nostru jupân mire

Îi vesel şi voios

Ca un trandafir înflorit frumos;

Iar am auzit de faţa dumitale

Că eşti neguţătoriţă mare,

După cum şi al nostru jupân mire

Târgurile şi oraşele a umblat,

Haine după faţa dumitale n-a aflat,

Numai strâmte, scurte, spintecate,

Precum erau mai ciudate,

Dar al nostru jupân mire,

A scris cărţi

În toate părţi

Şi răvaşe

Prin oraşe,

Şi-a aflat papuci din Badei,

Parechea cinci lei,

Şi-un brâu lat,

De la Focat,

Ca să-ţi fie dumitale de purtat,

Şi-ncă o sucna de mătasă,

Ca să-ţi fie de primblat prin casă,

Şi-ncă un tulpănel cu floricele,

Ca să-ți fie de bună mângâiere,

Toate acele şi mai multe,

Le-o strâns şi pacuit în corăbii,

Şi le-a pornit pe mare,

Dar, la un mijloc de cale,

A dat Dumnezeu un vânt mare,

Un vânt mare, viforat,

Corăbiile o înturnat,

Dar, fiind corăbierii meşteri mari,

Au tras corăbiile la un ostrov de mare,

Şi le-am apucal cele ce-au fost mai uşoare,

Le-am adus înaintea dumitale,

De nu te încrezi,

Puno mâna şi vezi,

De nu eşti încredinţat,

Pune mâna mai cu adevărat,

Poftim jupaneasă mireasă!

Vezi, de ce nu te sileşti cu luatul

Cum te-ai silit cu măritatul?

Părinţii au vrut s-o strice,

Dumneata ai prins a plânge,

Părinţii au zis că nu te-or da,

Dumneta, că un bolohan de grumazi ţi-i lega

Şi pe uscat te-i înneca!

Pomindu-se, Sâmbătă, seara, nunta, îşi ia mirele iertăciune de la părinţi, fraţi, surori, neamuri şi vecini şi apoi se aşeayă la masă. Tot astfel procedează şi mireasa. Atunci ia tatăl mirelui un pahar de băutură, î1 închină mirelui, dorindu-i spor şi ajutor, şi apoi îl dă mirelui. Acesta sărută mâna tatălui său, ia păharul şi varsă, dinapoia sa, peste cap, ca toate relele să rămână înapoia lui. Apoi încungiură toţi masa, de trei ori, jucând, conduşi de vătăjel, care ţine într-o mână un ulcior, umplut pe jumătate cu apă şi de-asupra căruia se află un colac, cu un struţ de busuioc în bortă.

După aceea, se postează vatăjelul la uşă, în dreptul capătului mesei şi zice un „Tatăl nostru”. Sfârşind rugăciunea, ia el colacul de pe ulcior şi-l pune pe masă, iar busuiocul îl moaie în apa din ulcior şi stropeşte cu ea păretele casei dinspre răsărit, apus, miazăzi şi miazănoapte şi zice, la fiecare părete: Astei începenii de veselie să-i dăruiască Dumnezeu noroc şi bucurie! Apoi cântă scripcarii de joc şi ies toţi nuutaşii afară şi joacă, şi cu aceasta se sfârşeşte nunta de Sâmbătă. O asemenea ceremonie se observă şi la casa miresei. Mireasa singură se peaptenă, se îmbracă şi se pregăteşte de nuntă.

Duminecă, dimineaţă, se duc mirii, fiecare deosebit, la biserică, la cununie, sau pe jos, sau în trăsură; tot aşa se întorc ei şi de la cununie.

Atât mirele, cât şi mireasa îşi leagă, în ziua cununiei, mâna dreaptă cu o năframă albă, ceea ce este semn că ei sunt miri şi ca să nu fie deocheaţi.

Mirele poartă, în ziua cununiei, la brâu, deasupra curelei, o năframă cusută pe la cornuri cu fir şi lâneţuri în diferite colori şi executări. O asemene năframă are şi mireasa în brâu.

În ziua cununiei, stă mirele în biserică, pe timpul liturgiei, înaintea gospodarilor, iar mireasa înaintea gospodinelor. Tot aşa iau cei dintâi anafora, adică mirele înaintea gospodarilor, iar mireasa înaintea gospodinelor.

Sosind timpul cununiei, ia nunul pe mire de mânecă şi-l pune să stea pe scorţarul cel aşternut de dânsul în mijlocul bisericii, iar nuna, pe mireasă. Pe timpul cununiei, se ţin mirii de mână.

Nunii ţin, pe timpul isprăvirii sfintei taine a căsătoriei, câte o lumină, albă şi lungă, pe care, aprinzându-se, le-o dă preotul fiecăruia în mâna dreaptă. Luminile sunt, la mijloc, legate cu câte o cordea mai lungă sau scurtă, roşie sau albastră. Nunii nu ţin luminile cu mâna goală, ci învelită cu o basma albă.

Mireasa poartă, în ziua cununiei, sucna, este în gîţă şi-i împodobită, pe spate, cu un tulpan roşu de mătasă, primit în dar de la mire. Unele mai aruncă deasupra acestui tulpan încă şi un al doilea, de lână. Acesta se aranjează astfel, ca cel de mătasă, de desubt, să se poată vedea.

Mirele poarta floarea cumperată de mireasă la pălărie sau cuşmă şi peste toată îmbrăcămintea o manta nouă, albă sau neagră.

Mireasa lasă, pe timpul cununiei, ciupacul de la cămeşă dezlegat, ca să aibă copii mulţi, căci se crede că, dacă s-ar cununa sau binecuvânta ea cu cheutorile de la ciupac legate, atunci căsătoria ei ar remâne fără de roadă.

După cununie, joacă nunta întreagă lângă biserică, atunci se poftesc mirii unii pe alţii la nuntă.

De la biserică, porneşte nunta miresei înainte, şi anume acasă la dânsa, şi ceva mai târziu soseşte acolo şi mirele, cu nunta sa. Atunci urează unul, care ştie ura, şi zice:

Buna ziua, hore frumoase,

Boeri dumneavoastră,

V-am întreba de trai şi de viaţă,

Dar vedem că viaţa și traiul vi-i bun şi frumos,

Din mila lui Christos,

Iar dumneavoastra veţi sta

Şi ne veţi întreba

Ce urmăm, ce căutăm?

Noi sama-n grabă nu ne dăm,

Că frică de nime’ n-avem,

Că noi nu suntem de acei

Ce îmblă joile şi bat horile,

Nici de acei ce umblă lunile

Şi-nvaţă minciunile.

Dară noi suntem soli trimişi

De la al nostru tânăr împărat

Ca să vă spunem cu adevărat;

Al nostru tânăr împărat

Multă oaste a adunat,

Mii mulţite, sute nesorocite,

Dară al nostru tânăr împărat

Mulţi munţi a vânat,

Munţi ’nalţi cu brazi lamuraţi,

Şi câmpuri înfloritoare,

Cu izvoare curgătoare

Pentru toate sufletele adăpătoare,

Dară la un mijloc de cale

A aflat urmă de fiară,

Stau toţi oştenii împăratului şi se miară

De ce ar fi aceasta urmă de fiară?

Ziseră un sfetnic împărătesc

C-astă urma ar fi de zână,

Ca să fie cu al nostru tâner împărat

De bună împreună,

Iar al nostru tânăr împărat

Într-atâta nădejde nu s-a lăsat

Şi al doilea a urmat şi a căutat,

Altă urmă de fiară a aflat.

Ziseră alt sfetnic împărătesc

C-astă urmă ar fi de floare de rai

Ca să fie cu al nostru tânăr împărat

De bun trai.

Dară al nostru tânăr împărat

Pe potfornic a încălecat

Şi-n scări de aur s-a înălţat

Şi-n toiag de argint s-a răzimat,

Peste toată oastea lui a căutat

Şi ne-o ales pre noi, pre işti doi,

Mici de stat şi lungi de sfat,

Din cai semeţi,

Din gură-ndrăzneţi,

Vrednici a scoate

Slujba împăratului la capete,

Şi ne-o trimis, din conac în conac,

Cu cai de olac,

Dară noi drumul n-am ştiut,

Da ne-am sfătuit la pornit

Ca s-o luăm pe crângul ceriului

Şi pe cipu pământului,

Unde vor fi curţile zânei,

Acolo vi s-a ascunde lumina stelei,

Noi văzând că la aceste curţi

Lumina stelei s-o ascuns,

La aceste curţi am abătut,

Poftim ori steaua să ne arătaţi,

Ori un răspuns să ne daţi,

Noi cu mulţi nu putem să grăim,

Că ne zăbăvim,

Că noi mult loc avem a umbla

Şi multă tină a călca

Şi pe al nostru împărat

Cu cuvântu a-l bucura,

Poftiţi, cătaţi în sus şi-n jos,

Da’ mai ales la răsărit,

Că tânăr şi frumos împărat a pornit,

Din pistoale împuşcând,

Din paharele cu floricele bând,

Cu multă oaste spre aste curţi ostenind,

Poftim să fiţi gătiţi,

De mii de care de fân,

De buţi cu vin,

De ialoviţe grase,

De copile frumoase,

Dar trebuie s-aveţi şi babe bătrâne

Pentru că fac bucatele bune;

Iară poftim să fiţi gătiţi,

Ce nu-ţi avea de ajuns,

Nu-ţi avoea loc de ascuns,

Nici gură de răspuns,

Iară dumneavoastră gândiţi

C-al nostru tânăr împărat

Pe aice n-o mai umblat,

Dară al nostru tânăr împărat

Pe aice o mai umblat

Şi-n florăria împărătească s-o primblat

Şi a aflat o floricea,

O cheamă garofea,

Ea de înflorit înflorea,

Dară roadă pe pământ nu făcea,

Al nostru tânăr împărat ziseră aşa:

De-a fi lui dată de Dumnezeu,

Ca să-i fie soţul său,

A veni cu părinţi şi cu nanaşi

Şi mai cu mulţi ostaşi

Şi a lua-o de la aestea curţi,

Şi-a duce-o peste munţi cărunţi,

Şi a avea curţi a stăpâni,

Şi cuconi a rodi,

Şi nouă la toţi ne-ar mulţumi;

Pentru aceste cuvinte ni se cade

Câte-un pahar de cinste,

Câte-un păhărel de vin,

Ca să ne fie voia deplin,

Dară noi am bea şi de horilca

Că nu ne-a mai fi nemica,

Om face gura leicuţă

Şi pântecele barelcuță

Şi n-om vărsa nici o lecuţă,

Poftim, măi fârtate,

Pe schimbate,

C-o mână să dăm

Şi cu două să luăm!

După recitarea acestei urări, schimbă un vătăjel de al mirelui colacul lui cu un vatăjel de-al miresei, care colac se numeşte colacul cel de schimb. Apoi iau vătăjeii colacul cel schimbat al mirelui şi-l vâră pe băţul de vătăjel şi ţin amândoi băţul de capete, iar mirele face trei paşi spre răsărit, pe sub colac, ceea ce o repetă de trei ori. După aceea, ia mirele colacul în mână şi se uită, prin borta lui, spre toate părţile lumii şi-şi face, de patru ori, cruci. Apoi ridică mirele colacul pe cap, î1 rumpe şi împărţeşte câte o bucăţică la toţi, câţi ajunge.

Sfârşindu-se această ceremonie, se formează danţul mirelui şi, tot atunci, iese din casă şi cel al miresei şi se întâlnesc, la intrare, amândouă. În acel moment, ia vătăjelul miresei pe mireasă de mână şi o pune lângă mire, care, apoi, întriă cu nunta sa, druştele şi cu mireasa, în casă şi se aşează cu toţii la masa. Danţul miresei, însă, dimpreună cu druştele ei, rămâne afară, unde joacă.

În casă şede mirele după masă, cu cuşma în cap, tot aşa şi toţi cei de faţă. Până la o vreme, urmează cinstea, căci mâncarea se priveşte ca un lucru secundar, când se leagă nunul şi nuna cea mare, pentru cheltuiala lor, şi starostele, pentru osteneala lui, cu câte un ştergar sau un şervet alb şi mare arceşte sau numai la mână. Este obicei că se leagă şi alte persoane mai însemnate, care sunt prezente la nuntă.

După aceea, dă nuna cea mare soacrei ciubotele de soacră şi colaci, care daruri se acopăr cu tulpanul de pe spatele miresei.

Apoi se joacă aceste daruri şi, în urmă, ia nuna cea mare tulpanul şi-l pune miresei pe cap, adică o înhobotează, în prezenţa druştelor, care, pentru acest scop, sunt poftite în casă. Ele apoi păzesc pe mireasă, ca nu cumva cineva să-i ia tulpanul de pe cap.

După isprăvirea celor enumerate, pune mireasa o năframă frumoasă, cusută de dânsa, mirelui în curea şi cinsteşte, dintr-un şip de băutură, pe oricare-l vede, până se sfârşeşte băutura din șip. Aceasta o face mireasa, ca fiecare să-şi aducă aminte de cinstea miresei. Apoi se aşează ea la locul ei, la masă, iar muzicanţii cântă pentru scoaterea danţului afară.

Ieşind danţul afară şi gătindu-se jocul, intră vătăjelul mirelui şi, apoi, şi cel al miresei, şi nuntaşii, afară de miri, în casă şi aici le arată vătăjelul miresei zestrea. Cei intraţi în casă primesc zestrea din mâinile nevestelor celor tinere, care sunt îneamurite cu mireasa, şi o scot, jucând, afară, până la trăsura mirelui. În urmă, vin nunul cel mare şi cu socrul, care duc lada de zestre.

Dacă are mireasa vreun frate sau soră mai mică, atunci aceştia opresc zestrea miresei şi o dau numai după ce au primit un dar oarecare de la mire.

În trăsura se pune, mai întâi, lada şi deasupra ei hainele, scorţarele, perinele ş. a. Înainte de plecare, merg mirele şi mireasa şi-şi iau iertăciune de la părinţii miresei, înaintea cărora îngenunche, pe când vornicelul mirelui zice:

Poftim, gloate și noroade,

Şi dumneavoastră, cinstiţilor părinţi,

Ca doi pomi înfloriţi,

Poftim să ascultaţi aste puţine cuvinte,

Care sunt de la începutul lumii alcătuite:

Aişti doi fii, ce stau cu genunchile plecate,

Cu lacrimi pe faţă vărsate,

Foarte cu mare smerenie

Cer cuvânt de blagoelovenie,

Dară dumneavoastră, cinstiţi părinţi,

Nimica nu gândiţi

Şi fiţi cu duch de blâmteţe, blagosloviţi,

Ca nu-i fiu să se nască

Şi să crească,

Ca înaintea părinţilor să nu greșească,

Iară dumneavoastră, cinstiţi părinţi,

Nimica nu gândiţi

Şi fiți cu duh de blândeţe, blagosloviţi

Cum a blagoslovit Dumnezeu

Pe Adam şi Eva,

Pe Avram cu Sara,

Pe Isaac cu Reveca,

Pe Iaoob cu Rachila,

Şi încă să le dăruiască

Dumnezeu un dar,

Cum a dăruit Dumnezeu

Lui Constantin împărat,

Cu maica sa Elena,

Crucea lui Domnul Christos,

Care este nouă, tuturor, de folos,

O răsădit o vie

Şi s-o umplut de bucurie,

Şi o băut vin,

Şi s-o veselit cu toţi mesenii deplin, amin!

După primirea binecuvântării, iese mirele, cu mireasa, afară, cu danţ, apoi se suie în trăsura încărcata cu zestre şi porneşte la mire acasă.

Ajungând acolo, se duce zestrea în casă, jucând, iar socrul cel mare duce, cu nunul, lada în casă, unde se aşează toată zestrea pe ladă şi apoi ies cu toţii afară şi, punând danţul în rând, intră jucând în casă.

La intrare, le iese vătăjelul mirelui înainte, în tindă, cu doi colaci mari şi cu luminile de la cununie aprinse. Pământul este, la intrare, aşternut cu un scorţar, ca mirii să nu calce pe pământ gol, ci îmbracat, şi ca ei se nu fie goi, ci avuţi.

Acuma se aşează cu toţii după masă, la cinste, pe când luminile ard pe masă. În acest timp, vătăjeii ridică hobotul miresei, care, până acuma, îi sta pe ochi. După cinste, ies toţi cu danţul afară, unde joacă, se zăbovesc şi, într-un târziu, încep oaspeţii a se împrăştia.

Luni, se începe uncropul, când se fierbe lapte dulce şi se pune în el colac tăiat, iar mireasa ia o lingură şi o prezintă, plină cu lapte şi colac, tuturor care se întâmplă în casă. Aceasta se petrece cam până înspre amiază, spre scopul ca tinerii să fie, în viaţa lor, dulci unul altuia.

După amiază, merge mirele, cu un vătajel şi cu un şip de băutură, şi pofteşte pe acei oameni la pripoi, care au fost la nuntă. Seara sau abia Marţi, dimineaţa, se adună oaspeţii la casa mirelui, care trimite pe vătăjei, cu muzică, după nunii cei mari. Sosind aceştia la casa mirelui, îmbrobodește nuna cea mare pe mireasă cu ştergar şi apă, se aşează toţi oaspeţii la masaă şi cinste. Acum se aleg doi oameni buni de vorbă, şi anume unul dintre oamenii mirelui şi unul dintre ai miresei, care strigă pe fiecare gospodar şi pe gospodina acestuia la pahar dulce. Cel strigat capătă un pahar de cinste, pe care îl cinsteşte, iar după aceea îl întreabă acei doi oameni ori de a fost el dulce. Gospodarul pune atunci, pe un sahan, un dar în bani, cât îl trage inima. Banii se toarnă, din saban, în altul, care stă pe masă, înaintea nunilor celor mari, iar lângă el stau mirii în picioare. Sahanul în care s-au deşertat banii este acoperit cu un alt sahan. Acum cinsteşte mirele pe gospodarul care a dat darul, iar mireasa pe gospodină, care cinstesc înapoi la miri.

Apoi mai zice cel cu sahanul către gospodar: Eşti jucăuş, de aceea trebuie să mai dai ceva peste Falcău, adică pentru muzicanţi, dară încă nu eşti cu gata! Atunci gospodarul mai aruncă câţiva bani şi pentru scripcari. Şi aşa se ia, pe rând, fiecare gospodar prezent.

În urmă, leagă mireasa neamurile mirelui, pe cumnaţi şi cumnate, cu pânzături şi pe nunul cel mare pentru a doua oară, după care obicei urmează cinste, ospăţ şi joc până în ziuă.

Marţi se mai învită, cu muzica, nunul cel mare şi atunci se mulţumeşte pentru veselie, cu care act se sfârşeşte nunta.

Marţi sau Mercuri, vine tânăra pereche la preot, la molitfă, care le citeşte rugăciunea cea de-a opta zi după cununie.

În zilele următoare, merge tânera pareche, cu colaci, la tatăl nevestei, iar a doua seară, vine tatăl ei, cu colaci, la ginerele său.

Tinerii duc, apoi, colaci naşilor, care se fac dintr-o pătrare de faină de grâu sau se duce o pătrare de grâu. Colacii se acopăr cu un tulpau frumos de lână, deasupra căruia se pun o huscă de sare şi un şip de băutură. Cu datul colacilor la nuni se sfârşeşte nunta cu totul.

În Dumineca care urmează după nuntă, se duc însurăţeii la biserică.

În ziua de paşti sau a doua zi au finii datoria să meargă la nunii lor cu pască.

La finea acestui capitol, trebuie să mai observ că, în comuna Straja, fetele se mărită foarte tinere, începând de la 14 ani, în sus, iar flăcăii, de la 23, respectiv 24 ani. Totuşi, se află în sat mulţi flăcăi care se însoară abia cu 30 de ani, ba chiar şi mai înaintaţi în vârstă. Sunt însă şi fete şi flăcăi care au preferat a nu se însura, respectiv mărita, şi au îmbătrânit şi încărunţit fetind şi holteind. Aceştia aşteaptă ca să se cunune cu… moartea.

Căsătoriile între consângeni sunt la ordinea zilei, mai ales în familiile mai avute. Prin ele se scoposeşte ca averile se nu se împrăştie, ci să rămână în familie. O seamă însă de înrudiţi aproape, care nu primesc dispensele recerute, trăiesc în concubinate, care, în ochii poporului, nici nu se prea urgisesc, dar nici nu se stimează. Trebuie însă să observ că, în timpul din urmă, concubinatele încep a dispare din comună cu totul”[1].

[1] Dan, Dimitrie, Comuna Straja și locuitorii ei, Cernăuți, 1897, pp. 74-86

NUNTA LA ROMÂNI No Comments Apr 8

e primăvara care ne amână

mă aşezasem pe un jilţ de zgură

în zgura vremii şi-o priveam cum sfarmă

şi fără glas, şi parcă fără ură

fireştile-i semnale de alarmă,

deasupra mea mai fulguiau clipite

desferecate-n taină din cenuşi

şi-ademenite-n ceruri de ispite

care păşeau tiptil pe după uşi,

dar eram tânăr, trupul meu târziu

nu îndrăznise încă să mă strângă

căci învăţasem vieţii să îi fiu

alean zăgăzuit de pleoapa stângă

în aşteptarea altei primăveri

purtam lumina sabie în mână

căci Bucovina sfintei învieri

e primăvara care ne amână

Poezie de ion dragusanul No Comments Apr 8

Dimitrie Dan: Rutenii din Bucovina

Faceţi click pe copertă, dacă doriţi să citiţi studiul „Rutenii din Bucovina”, de Dimitrie Dan.

Carti No Comments Apr 7

Dimitrie Dan: Evreii din Bucovina

Faceţi click pe copertă, dacă doriţi să citiţi studiul „Evreii din Bucovina”, de Dimitrie Dan.

Carti No Comments Apr 7

File din hronicul celor şapte plăgi: lăcustele (I)

Dând curs rugăminţii mai vechi a unui prieten, am început să adun mărturii despre invaziile de lăcuste prin ţările româneşti, de-a lungul vremii. Demersul e de durată, dar vă pun acum la dispoziţie o parte dintre fişele pe care mi le-am conturat pentru această temă:

1476: Giovani Maria Agiolello, însoțindu-i pe turci, în martie 1476, în campania împotriva lui Ștefan cel Mare, vorbește despre invazia de lăcuste asupra Dobrogei (Abrosit), „o mulțime delăcuste mari, de o culoare schimbătoare bătând în cenuşiu şi roşu, urmată de aşa mare puzderie, că nici nu este cu putinţă să creadă cineva care nu le-a văzut. Lăcustele acelea alcătuiau nori aşa de groşi încât întunecau soarele şi când coborau pe pământ rodeau până şi sacii cu pesmeţi din corturi, de la primul, la ultimul. Nici mâncarea nu putea fi gătită, căci îndată ce erau descoperite oalele se şi umpleau de aceste gângănii. Nici caii nu puteau răbda, astfel că trebuiau să fie ţinuţi mereu cu botul în săculeţe şi acoperiţi până la urechi. Din cauza aceasta stăteam ziua strânşi în conuri şi noaptea călăream mai departe.

Când am ajuns la o zi depărtare de un braţ al Dunării, tabăra a făcut între zi şi noapte două popasuri, astfel că la puţin timp după-amiază am şi pornit pentru a scăpa de urgia lăcustelor, şi ca să ajungem la apă dulce. Mulţi porniseră înaintea taberei, printre care erau şi unii numiţi Sacha[1], ce sunt rânduiţi să umble prin tabără, îndeosebi la ceasurile când se simte setea, cu nişte burdufuri pe care le duc pline cu apă şi cu ceşti şi alte ulcioare pentru a da de băut acelora ce cer să bea. Astfel că mulţi şi îndeosebi dintre pedestraşi, chinuiţi de sete şi osteniţi, doritori să bea apă dulce, au băut cu nesaţ şi mulţi au murit, căci le mergea la inimă. Lăcustele au trecut mai departe şi au mers spre Polonia şi s-a spus apoi că au ajuns până în ţara nemţească chiar şi mai departe”[2].

1612: Cu ocazia primei sale călătorii în Moldova, Tomasso Alberti, ajungând în târgul Ştefăneşti, de pe Prut, scria, în jurnalul său, pe 24 decembrie, că „pământul era tot acoperit de lăcuste moarte de frig, încât părea că pe pământ era zăpadă îngheţată; toate puţurile şi alte iayuri se umpluseră cu acele lăcuste care otrăveau toate apele; şi să ne mai gândim că acele lăcuste făcuseră cele mai însemnate pagube, vara trecută, stând ascunse în iarbă, nimicind toate bucatele. Lăcustele erau mari şi lungi de o jumătate de palmă”[3].

1620: în timpul campaniei polonilor în Modova, jurnalul de campanie menţiona, în 4 octombrie: „Era vremea prânzului, când ne-am oprit pe râul Răut, pe câmpuri uscate, pline de lăcuste, pe o căldură mare, şi ne era foarte greu şi din pricina marşului, şi a soarelui, şi a fumului cu care ne înăbuşeau păgânii”[4].

1648: „Înaintea Paștilor, în anul 7256 (1648), într-o vineri și tot într-acel an, lăcuste neauzite veacurilor, care toate semnele, în loc, bătrânii și astronomii în Țara Leșască a mare răutăți că sunt acestor țări mânia… Numai ce văzurăm, spre amiază, un nour sau o negură. Ne-am gândit că vine o furtună cu ploaie, deodată, până ne-am întâmpina cu nourul cel de lăcuste, cum vine o oaste în stol, în loc ni s-au luat soarele de desimea muștelor. Cele ce zburau mai sus, ca de trei sau patru sulițe, de un stat de om, și mai jos zburau de la pământ. Urlet, întunecare, asupra omului sosind, se ridicau oarece mai sus, iară multe zburau alăturea cu omul, fără sfială de sunet, de ceva. Se ridica în sus de la om o bucată mare de ceea poiadă și așa mergea pe deasupra pământului, ca de doi coți, până în trei sulițe în sus, tot într-o desime și într-n chip. Un stol ținea un ceas bun și, dacă trecea acel stol, la un ceas și jumătate sosea altul și așa, stol după stol, cât ținea de la prânz, până în seară. Unde cădea la mas, ca albinele de gros zăcea; nici cădea stol peste stol, ci trecea stol de stol și nu se pornea până nu se încălzea bine soarele, spre prânz, și călătorea până în seară și până la căderea de mas. Cădea și la popasuri, însă unde mânea rămânea pământul negru, împuțit. Nici frunze, nici pai ori de iarbă, ori de semănătură nu rămânea. Și se cunoștea și unde poposea, că era locul nu așa negru la popas ca la masul acelei mânii a lui Dumnezeu. Câteva zile a fost acea urgie; din părțile de jos, în sus mergea. Și tot atuncea au fost, și aicea, în țară, lăcuste și, după acel an, și al doilea, însă mai puține. Și apoi și în zilele lui Ștefan Vodă au fost lăcute, însă prin unele locuri și nu ca acea desime din acel an, de care s-a scris. Iarna se găseau în pământ îngropate prin multe locuri”[5].

1691: În raportul din 19 februarie 1691, către Propagandă, minoritul convectual Francesco Antonio Renzi scria că „populația este sărăcită… din cauza marelui număr de lăcuste prăsite și născute în Moldova, care au distrus nu numai semănăturile, dar și gânețele, și mulțimea lor era atât de mare, încât, timp de două luni de zile, fără încetare nu s-a văzut soarele, căci, în afară de cele care au rămas în Moldova, ele au potopit și Transilvania, și Polonia și Podolia și Ucraina și Moscovia”[6].

1848: „În Suceava, oamenii trăiau în pace şi se-nvoiau bine unii cu alţii, dar, în anul 1847, nu se făcuse pâine în ţara întreagă şi, de aceea, era mare groază de foamete. În anul următor, dădu o secetă cumplită, de secară toate izvoarele şi fântânile, până şi cea de la Areni, dimpreună cu şipotul oraşului, a cărui apă vine de sub pământ, tocmai de pe dealul Tătăraşilor. Mai rămăsese numai fântâna din ograda mănăstirii Zamca cu apă destulă şi rece, cum nu afli pe toate meleagurile acelea.

Pe cer, se iviră semne: stele cu coadă şi pânze de foc, ce fluturau noaptea dinspre asfinţit. Zodierii şi vracii, care, întotdeauna, au înfricoşat lumea cu porogăniile lor, ziceau că au să vină peste ţară multe plăgi: lăcuste, foamete, boli şi, la urmă, chiar război. De astă dată, li s-a împlinit prorocirea.

Deodată cu vânturile cele calde, ce băteau din jos, veniră roiuri mari de lăcuste. În ziua când s-au ivit, era o arşiţă grozavă, de nu puteai merge desculţ pe drum, căci te frigea colbul. Iată, însă, că, fără de veste, se întunecă soarele de-a binelea, iar oamenii auzeau prin văzduh pârâiri ca de trestie uscată, când o calci cu piciorul; pe sus treceau nouri grei de lăcuste înspre văile Siretului, ale Prutului şi ale Nistrului, unde au ros alăturea cu pământul cele din urmă rămăşiţe de holde. Pe ţarinile Sucevii nu s-au lăsat, căci zburau prea sus, numai cele obosite de îndelungata cale peste ţări şi ape căzură la pământ. Oamenii le luau în mână, privindu-le cu mirare, căci pe aripile lor aveau nişte semne ciudate. Toţi ziceau că-s slove; unii mai fricoşi şi bisericoşi credeau că sunt slove trimise din cer, ca să se pocăiască oamenii; alţii, iarăşi, care auzeau şi toaca din cer, socoteau că-i vreo scrisoare de la vreun fel de oameni, căci, ziceau ei, pe podul pământului sunt multe feluri de naţii şi de limbi, şi anume, în toată lumea, sunt şaptezeci şi şapte şi jumătate de naţii; şaptezeci şi şapte sunt naţii întregi ca şi noi, iar jumătate de naţie sunt ţiganii. De aceea, oamenii căutau cărturari bătrâni să le dezlege slovele acelea.

Şi cine era mai iscusit cărturar în Suceava decât Serafim Cărăşel, diacul de la biserica Sfântul Neculai, care „ştia limbă” şi ţinea gazetă? Umblase lumea în lungiş şi în curmeziş, când fusese douăzeci de ani cătană la împăratul; a fost cu împăratul Napoleon Bunaparte în ţara Moscalului şi în a Parisului, apoi se bătu în oastea împăratului nemţesc de la Beci cu franţujii, ba fusese chiar şi în Paris. Dar Serafim era un pezevenchi şi jumătate, care ştia să scape din încurcătură spunând că nu-i bine de cercetat voinţa lui Dumnezeu şi că el se teme să nu-l trăsnească din senin, dacă va dezlega slovele cele ciudate.

Din pricina secetei – căci nu plouase de lungă vreme – şi a lăcustelor, izbucni o foamete cumplită. Mai ales în nordul Bucovinei oamenii mâncau, acum, de luni întregi, mămăligă cu jir măcinat şi amestecată cu rugumătură de fierăstrău. De băut, beau apă fiartă cu ciocani de păpuşoi. Zile întregi, rătăceau pe câmpii, după măcriş, şi prin păduri, după jir. Mai târziu, când bântuia războiul între unguri şi între împăratul, se urcase preţul bucatelor grozav de mult şi era şi lipsă de bani, căci „toţi banii de aur şi argint erau trimişi în ţara Talionului şi la ungur”’, cum ziceau bătrânii. Nici bani mărunţi nu erau în ţară. Pe atunci, umblau nişte bancnote de hârtie, în preţ de un franc, care se chemau „leu şain”. Spre a se ajuta la nevoie, oamenii rupeau o astfel de hârtie în patru părţi şi un sfert se chema grivnă; cele ungureşti erau roşii, iar cele împărăteşti – negre.

Pe lângă toate aceste nenorociri, mai veni şi holera să nimicească ce a mai rămas pe urma foametei. Cumplita boală izbucni, mai întâi, în Galiţia, de unde se răspândi cu iuţeala fulgerului şi în Bucovina. Vânturile cele calde duceau germenii bolii prin toate colţurile ţării. Dar mai aprig, bântuia la Suceava, unde murea tot al doilea om, până şi copiii. Cioclii umblau prin oraş, cu căruţele lor negre, de la casă la casă, şi întrebau ori de nu sunt bolnavi sau morţi în familie, ca sa fie îndepărtaţi din mijlocul celor sănătoşi. Spre a nu se molipsi, oamenii se afumau cu bălegar de vită şi cu ierburi uscate, iar dinaintea uşii se afla un hârdău cu apă, peste care trebuia să treacă fiecare, când intra în casă.

Se iscă, atunci, zvonul că holera e o femeie cu părul despletit, frumoasă, dar palidă la faţă, şi umbla pe hotare, arătându-se străjerilor, noaptea. Dacă o primeşti şi-i dai de mâncare, apoi nu se atinge de căsenii tăi; iar dacă o alungi, trebuie numaidecât să-ţi moară cineva. Iată, însă, că atunci se rătăci prin târgul Sucevii – Dumnezeu ştie de unde – un bătrân, voinic şi roşcovan la faţă, ce colinda din casă în casă şi învăţa lumea să fiarbă spini albaştri de holeră şi să bea fiertura ca să scape de boală. Oamenii îl ţineau de sfânt şi nimeni nu ieşea din cuvântul lui. Cu apropierea toamnei, se schimbă şi boala şi nu mai era aşa de primejdioasă: rar unde se auzea că a picat cineva. Iarna, apoi, puse capăt acestei plăgi care secerase aşa de crud în rândurile oamenilor”[7].

1848: „Căldurile cele extraordinare şi seceta neîntreruptă ce domnesc aice, de mai bine de cinci săptămâni, înrâuresc cu mare nepriinţă asupra sănătăţii şi pot fi vătămătoare pâinilor şi ierburilor. De asemene, auzim că aceste călduri dezvelesc roiurile cele nenumărate de lăcuste, care au scăpat de asprimea iernii. Termometrul însamnă în toate zilele câte 27-28 grade la umbră. Înaltul cler al capitalei, având în frunte pe Preasfinţitul Mitropolit Meletie, pe Preasfinţiţii Episcopi Meletie Stavrapoleos, Cesarie Sardes, Iustin Arhipepiscop Odesii şi Ghenadie Tripoleos, au făcut, în joia trecută, o mare litanie la câmpul Copou, unde se făcură şi rugi pentru de a cere de la Prea Puternicul Dumnezeu a sa îndurare în aceste împrejurări; între numeroasa boierime şi cetăţenime, se afla şi corposul Academic, cu elevii şcolilor.

Vineri, după amiază (4 iunie 1848 – n. n.), s-a acoperit orizontul de nouri şi o ploaie de prin ţinuturile învecinate a răcorit atmosfera. Sâmbătă, la 2 ore după-amiază, o ploaie mănoasă a adăpat capitala şi nourii s-au întins pe partea de miazăzi a ţării. Din rapoartele ce se primesc de la Comitetul Sanitar, câteva cazuri de holeră s-au însămnat în capitală, ajutorul grabnic asigură vindecarea”[8].

„Tot duminică, pe la 2 ½ ore după-amiază, s-a acoperit orizontul capitalei de un nor de lăcuste, ce veneau de peste Prut; o furtună însă, însoţită de o ploiţă le înapoi călătoria, dară nu pentru mult, căci, pe la 6 ore seara, timpul fiind senin, roiul a întunecat atmosfera şi s-a lăsat spre ţinuturile de jos ale ţării; ele, în ţinutul Iaşilor, sâmbătă şi duminică, au pustiit multe şi bogate sămănături; mulţimea lor ameninţă pierderi şi stângeri de capitaluri”[9]. „Lăcustele, o, Doamne!, aceste ne-ndestulate şi fometoase insecte, tăbărând în ţinutul Iaşului şi în preajmătul capitalei, au topit cea mai frumoasă nădejde a agricultorilor în privirea popuşoiului… Boala holerei merge scăzând de tot, încât, cu ajutorul lui Dumnezeu, în curând vom fi mântuiţi, în capitală. Unele din ţinuturi încă se bântuiesc cu cumplire de holeră; poliţia Botoşăni dă cele mai numeroase jertfe, încât, pe zi, numărul morţilor se suie la 140. Romanul este mult mai puţin bântuit”[10].

1861: „La anul 1861 mi-a fost dat să văd venind la Storojineţ un soi de oaspeţi straşnici şi neînţeleşi pentru capul meu neştiutor de copil. Era într-o zi frumoasă de vară, cam pe la vreme de toacă, când s-a întâmplat lucrul. Umbla, încă de pe la Duminica Mare, aşa vorba printre oameni că s-ar fi ivit lăcusta în ţară şi ne arăta tata – ţin minte bine – nouă, băieţilor din şcoală, nişte cobiliţe de iarbă, zicându-ne că aşa fel ar fi cam jivinele zburătoare, despre care era vorba

De era drept sau nu că au venit lăcustele prin Bucovina, pe unde anume au năvălit şi când, asta nu era harnic să spună nimeni. Sârma de telegraf nu se pomenea încă, pe atunci, şi, aşa, ne-am trezit numai deodată cu dânsele prin văzduh. Era, cum v-am spus, după amiază, când, ce să vezi, a început să se arate de după creştetele pădurii mari, din dosul curţilor boiereşti, un fel de colţ de pată pe cer, ce nu semăna de loc a nor, căci era neagră ca iadul şi, când se lăţea, când se ţuguia, tot crescând şi acoperind, din ce în ce tot mai mult, cerul din partea ceea.

Târgoveţii, ieşiţi de prin case, se uitau toţi, cu ochii înspăimântaţi, la întunecimea cerului, de unde venea primejdia şi, ca oile când se bulucesc la un loc, de frică începeau să se adune grămadă, unii pe lângă curtea veche, alţii pe lângă şcoală, cei mai mulţi însă pe lângă biserica leşească de alături, pesemne din pricină că popa lor se apucase să le citească nişte molitve de prilej. Şi se auzea, dintr-o parte şi alta, zbierete de copiii speriaţi şi răcnete de femei apucate de groază, de începuse să ne fie teamă la toţi.

Numai bătrânul boier, care deh, mai văzuse el lucruri de astea, nu şi-a pierdut cumpătul. A dat îndată poruncă la argaţi să adune căpiţe de paie, strujeni, mohor, pleavă şi gunoi uscat şi să le aşeze, din depărtare, în depărtare, pe locul pătrat din mijlocul târgului. Şi, când s-au strâns hăt multe grămezi, ba ce zic, erau girezi, nu şagă, căci se afla tot târgul acum în picioare şi ajuta la cărat, a poruncit să le dea foc la toate deodată. Pe de altă parte, a pus pe străjeri să scoată săcăluşele şi să le încarce ţeapăn şi a împărţit şi praf la bereznicii curţii şi la toţi câţi îi ştia că au vreo puşcă sau câte un pistol pe la casă, tot cu poruncă să nu tragă focuri decât când va da el singur semnul.

Băieţii din şcoală şi copiii de pe la case – nu mai ştiu cine-i va fi îndemnat, dar mă tem, că a fost tot popa leşesc – cărăbăneau, în timpul acela, la căldări, lighene, tigăi de spijă, tăvi şi alte lucruri de casă, ca să sune, la semnul dat în un vătrar sau ciocan într-însele, tot cu scopul că doar, doar vom speria lăcustele. Că frica cea mare era ca nu cumva să încerce gâzele dracului să poposească la noi, căci n-ar fi rămas fir de iarbă, păpuşoi, orz sau secară împrejurul Storojineţului.

Şi, Doamne, frumoasă primire a mai avut lăcusta la noi! Zicea baba Zamfira – o preoteasă bătrână, ce venea pe la mama – că nici la întâlnirea împăratului cu Ţarul muscălesc, la 1821, la Cernăuţi, n-a văzut aşa comedie. Avea dreptate săraca babă, Dumnezeu s-o ierte, că aşa dandana şi poznă mare nici nu cred să se mai fi auzit cândva pe la casă de creştini. Parcă intrase tătarii, să ne robească, nu altceva.

Când a început să se dezlipească coada norului de lăcuste de marginea pădurii şi am văzut stolul lungăreţ şi gros, aşa, cam pe la mijlocul înălţimii, de unde pătrundea bâzâitura sa surdă şi, nu ştiu cum, straşnică la urechile noastre, numai că s-a apropiat deodată unul din străjeri, cu cangea roş, înfierbântată de cele zece săcăluşe, şi a prins să le descarce, în vreme ce bereznicii şi cu ceilalţi trăgeau din puşti şi pistoale, de se zguduia văzduhul.

Şi a pornit a suna şi clopotul nostru de la şcoală, odată cu cele trei clopote de la biserică şi cu cel de la scăldători, şi s-a ridicat un vuiet de zângănituri de fier şi hârburi, şi strigăte de sute de glasuri, care, odată cu detunăturile săcăluşelor, cu pălălaia şi cu fumul cel gros al girezilor aprinse, se ridica năprasnic la cer, crunt, negru şi straşnic, de credeai că piere lumea.

Aşa mi s-a întipărit ceasul acela fioros în minte, încât n-am să-l uit cât voi trăi. Ştiu că ne apucase pe toţi un fel de turbare şi apoi ca o ameţeală, din care ne-am trezit abia când focul grămezilor de mohor, pleavă şi de paie se prăbuşise demult în cenuşă şi scrum şi nu se mai dedea sus, în cer, nici fum, nici pară… dar nici nu se zărea urmă de lăcuste”[11].