O recidivă pentru România în Europa

Cernăuţi, spre Prut

*

Materialul care urmează, “Oraşele Bucovinei”, publicat, în iunie 1909, de “Viaţa Românească”, poate fi considerat nu doar un precedent, ci o adevărată recidivă a “spiritului românesc”, manifestat de România în Uniunea europeană. O să vedeţi că, într-o vreme în care Bucovina dădea procurorul general al Vienei (fiul preotului Grigorovici din Bosanci), când români din Ardeal şi din Bucovina ocupau funcţii importante în armata şi în administraţia Austriei, când artişti, scriitori şi erudiţi români aveau un cuvânt important de spus, inclusiv în spaţiul german (contribuţiile lui Em. Grigorovitza, de pildă, la ştiinţa filologică germană sunt recunoscute şi astăzi), acasă, pe pământ românesc, noi spumegam împotriva caprei străinului, în loc să ne trezim din letargie. În vreme ce naţiuni dinamice se afirmau economic şi cultural în acest spaţiu sacru românesc, străbunii noştri priveau cu nepăsare cum, pe pământurile pe care ei le vânduseră, pentru fala hramurilor şi a cumătriilor, alţii prosperau, iar ei rămâneau la sapă de lemn.

*

Aşa se întâmplă şi acum, dar cu toate ţinuturile româneşti: în vreme ce nu ştiu care inginer român reconstruieşte Londra pe mare, în vreme ce mulţi, mulţi români îşi dobândesc statutul de somităţi mondiale, aici, în România, totul se duce pe râpă, iar ţara lunecă periculos spre posesia altor naţiuni dinamice şi dornice de afirmare. Şi în Bucovina de odinioară, şi în România de astăzi, vina aparţine, în primul rând, elitelor. Dar noi, ceilalţi, chiar nu avem nici o vină?

*

Cernăuţi, Casa germană

1909: Oraşele Bucovinei

* 

Însemnătatea oraşelor, ca centre de activitate culturală, economică şi socială, e incontestabilă. Un popor, care nu are în stăpânirea sa oraşele, are o viaţă politică şi culturală ştirbită. Într-o astfel de situaţie se află şi românii bucovineni. Oraşele, aşezate în mijlocul satelor lor, nu sunt centre în care să se concentreze tot ce satele au mai copt ca activitate economică, mai ales ca activitate socială şi, mai înnaintat, ca cultură, reprezentând, astfel, inima regiunii, ci sunt centre de exploatare neruşinată, ajunse pe deplin în mâinile străinilor. Din ele nu se răspândeşte cultură şi lumină, ci mizerie, nevoi şi o mulţime de influenţe stricăcioase. Românul bucovinean nu e deloc pregătit să susţină lupta economică cu străinismul cotropitor şi, de aicea, rând pe rând, oraşele, care, înainte, erau complet româneşti sau cel puţin în mare parte româneşti, sunt astăzi cu totul înstrăinate. Şi acest proces de înstrăinare progresează repede şi, sub ochii noştri, vedem cum, pe zi ce mergem, elementul românesc al oraşelor se înstrăinează, se pierde.

*

O acţiune de salvare a acestui element, de foarte mare importanţă – importanţă nu numai numerică – ar fi fost demult la loc. Până azi, nu se poate, însă, spune că s-ar fi făcut ceva de seamă în direcţia aceasta. Sunt, totuşi, câteva începuturi bune. Numai prin o împrospătarea elementului slăbit de la oraşe cu elemente viguroase, ţărăneşti, cu pregătire suficientă pentru lupta de la oraş, s-ar putea salva, măcar în parte, oraşele noastre. Dacă procesul de descompunere urmează mai departe, ne vom trezi, peste câţiva ani, că elementul românesc de baştină a dispărut din oraşele noastre şi a am rămas numai cu clasa fluctuantă a funcţionarilor, cu care nu se poate întemeia o adevărată viaţă orăşenească. Din putinele date, pe care le vom înşira mai jos, se va vedea care era situaţia oraşelor, la 1900; e aproape sigur că recensământul, care se va face anul viitor, ne va aduce noi surprinderi dureroase.

*

Cernăuţi, Piaţa “Pajura Neagră” – fotografii din colecţia Bibliotecii Naţionale a României

*

În Cernăuţi, capitala ţării, elementul românesc e aproape dispărut. Aici, unde toate popoarele din ţară îşi concentrează activitatea lor, rolul elementului băştinaş român e minimal. Numeric, suntem cei mai slabi şi, dealtminteri, activitatea noastră, ca popor autohton, e foarte slabă. E drept că avem, în Cernăuţi, o sumă de instituţii culturale, care dezvoltă o activitate frumoasă, pe diferite terenuri, dar de poporaţiunea românească a oraşului, în special, nu ne-am prea interesat şi urmarea a fost că elementul românesc a dispărut cu desăvârşire din centrul oraşului. Progrese enorme, direct ameninţătoare, au făcut, în ultimii ani, rutenii, evreii şi polonii. Mai ales polonii s-au revărsat ca un adevărat potop asupra capitalei ţării. Pe cea mai principală stradă a Cernăuţului, strada Domnească, se ridică, faţă în faţă, două clădiri impunătoare, de o parte Dom Polski (Casa polonă), în stilul Zakopane (stil naţional polon), şi Deutsches Haus (Casa nemţilor), în stil gotic.

*

Pe cea mai frumoasă piaţă a Cernăuţului, în mijlocul orasului, lângă teatrul municipal, se ridică Casa naţională a evreilor, iar in apropierea străzii care cuprinde casele boiereşti române – câte au mai rămas în Cernăuţi – se ridică Narodnyi Dim (Casa naţională a rutenilor). Au si Românii Palatul lor naţional, pe piaţa principală. Chiar azi, când scriu aceste rânduri, se desfăşoară, în Cernăuţi, serbarea Sokoliştilor poloni, ca un memento pentru timpurile viitoare. Pentru sfinţirea unui loc, dăruit lor de comună, pentru exerciţii gimnastice, polonii au aranjat festivităţi grandioase, aducând Sokolişti (Sokol sunt societăţi gimnastice, care formează armata viitoare pentru eliberarea Poloniei) din toate centrele polone, din Lemberg, Cracovia, Varşovia şi din Posen, spre a arăta lumii puterea lor. Şi ziarul autorizat al Partidului Naţional Unit (român – n. n.), „Patria”, salută cu căldură, într-un prim articol, voind să arate lumii că suntem un popor cult. Mi se pare că „Patria” va regreta, odată, acest articol plin de căldură, pentru că aci tot mai mari şi mai primejdioase sunt aspiraţiile polone. Pentru câteva sute de elevi de şcoală primară, ei au primit nu numai inspectori districtuali naţionali, ci şi un inspector general; în Cernăuţi, au deja un liceu polon privat, care, peste puţin, va fi public, pe când noi aşteptăm, de jumătate de secol, ca să avem, cu banii noştri (mijloacele Fondului religionar), o şcoală secundară naţională. Rutenii au o şcoală secundară naţională, în Vijnita, pe socoteala statului; şi chiar evreii au un institut particular, în Storojineţ, numai românii nu!

*

*

Rutenii, care ne intreceau, la 1900, cu vreo 4.000-5.000 de suflete, se vor fi înmulţit, desigur, în cei 10 ani din urmă. Majoritatea lor e imigrată din Galiţia şi sunt pentru noi, mai ales pentru românii suburbieni, cel mai periculos element de deznaţionalizare. În centrul orasului, ei sunt lucrători manuali, organizaţi în asociaţii socialiste, ca, de exemplu, asociaţia tăietorilor de lemne şi a servitorilor. Aproape toate oficiile publice şi casele particulare sunt pline de servitori ruteni din Galiţia, aşa că, fără exagerare, s-ar putea spune că toată servitorimea Cernăuţului e ruteană. Şi această observare se potriveşte nu numai pentru Cernăuţi, căci mai toate oraşele şi orăşelele bucovinene, chiar şi cele aşezate în regiuni curat româneşti, au un contigent considerabil de servitori şi servitoare rutene, toţi de origine galiţiană.

*

Port bărbătesc al rutenilor din Bucovina

*

Cât de periculos e acest element încăpăţânat şi refractar, aceasta o poate spune numai acel care i-a cunoscut de-aproape. Pericolul acesta e şi mai mare în Cernăuţi, unde acest element e adunat în număr mare şi exercită o influenţă zilnică asupra elementului român, foarte puţin rezistent. Populaţiune băştinaşă românească, în mase compacte, se află numai în suburbiile Cernăuţului: în Roşa, cu atinenţa Stânca, în Clocucica, Caliceanca şi Horecea. Cele trei, din urmă, sunt ameninţate de slavism şi avem de înregistrat zilnic pierderi. Unicul suburbiu care reprezintă viitorul cernăuţenilor e Roşa; aici locuim, împreună cu nemţii, care nu sunt periculoşi pentru masele poporului.

*

Nemţii au, în centrul oraşului, un număr însemnat de funcţionari, căci aproape toate funcţiile superioare sunt ocupate cu nemţi, importaţi din restul monarhiei. Principiul superior, după care se cârmuieşte Bucovina, nu admite ca un român, chiar nici bucovinean, să fie conducătorul unui oficiu mai de seamă. În mahalale, cel mai însemnat contigent îl au nemţii în Roşa.

*

Evreii sunt stăpânii absoluţi ai centrului şi au contingente însemnate şi în toate suburbiile. Dăm o tablă, care arată situaţia românilor şi a rutenilor din Cernăuţi, după statistica de la 1900. Cernăuţul avea o populaţiune de 67.622 suflete:

*

*

La 1890, românii aveau, în Cernăuţi, 7.624, iar rutenii, 10.384 deci, in decursul perioadei de la 1890-1900, ei ne-au întrecut cu 1.000 de suflete, şi la 1910 acest numar va fi cel puţin întreit. Centre mai însemnate, în districtul Cernăuţului sunt:

*

Boianul este centrul românilor, care au mai rămas peste Prut. Înconjurat, din toate părţile, de ruteni, năpădit de evrei, va trebui bine apărat, ca să nu cadă pradă străinismului. Populaţiunea de 6.695 suflete, din 1900, se repartiza, precum urmează: 4.562 români, 1.087 evrei şi 308 ruteni.

* 

Sadagura e cel mai infect cuib evreiesc din Bucovina; din cei 4.510 locuitori ai acestui orăşel, care are onoarea să aibă, în cuprinsul său, pe cel mai vestit rabin, sunt 3.437 evrei şi 641 ruteni. E vorba ca Sadagura să fie legată, cu o linie de tramvai, cu Cernăuţul, şi atunci ne putem aştepta la o nouă imigrare a elementului evreiesc calic.

*

Cea mai mare comună din Bucovina, Cuciurul-mare, cu o populaţiune de peste 10.000 locuitori, e aşezată în acest district. Comuna e deja, astăzi, aproape complet rusificată, din cauza indolenţei conducătorilor români de pe vremuri. Cu căderea acestui mare centru e hotărâtă şi soarta românilor din acest district.

*

*

Gura Humorului, aşezat într-un district cu o populaţie în majoritate românească, e un târguşor nemţesc-evreiesc. Românii sunt în minoritate disparentă: câţiva funcţionari şi câţiva ţărani, rămaşi la periferia oraşului. În timpul din urmă, se concentrează în Humor o însemnată activitate naţională. Sunt două bănci române, o prăvălie şi o şcoală de copii români. Continuată această activitate, ea va deschide un frumos viitor pentru district şi pentru oraş. Populaţiunea de 4.063 locuitori se împarte în 2.000 nemţi, 1.457 evrei, 582 români şi 37 ruteni.

Centre mai însemnate în district sunt:

*

*

Solca, aşezată lângă o frumoasă regiune de brazi, cercetată de bolnavii de piept, aproape toţi evrei; are o populaţiune de 2.884 locuitori, dintre care 1.605 români, 1.000 nemţi, 300 evrei şi ruteni.

*

Bucovinence, rugându-se la Arbore

* 

Arborea, satul Hatmanului Arbore, cu o populaţiune de 5.657 locuitori, dintre care 4.581 români, 670 nemţi, 363 evrei 13 ruteni. Însemn înadins, peste tot, numărul rutenilor, spre a arăta că nu-i colţişor mai însemnat, în Bucovina, în care să nu afli măcar câţiva ruteni. E mic numărul comunelor române din Bucovina, care să nu aibă nici un oaspe din neamul acesta, pe când districtele lor sunt aproape curat rutene.

*

*

Câmpulung e unicul oraş mai mare, în care populaţiunea românească e în majoritate absolută, majoritate care se poate prevedea că va dispărea, în scurt timp. La 1900, raportul dintre naţionalităţi era următorul: români 4.698, evrei 1.654, nemţi 1.199, ruteni 192, total: 8.028. Desigur că recensământul care se va face, la anul, ne va aduce surprinderea că, şi în această veche aşezare românească, românii au pierdut majoritatea absolută. Lucrarea de organizare naţională, prin care s-ar putea întări poziţia elementului românesc, s-a început de-abia în timpul din urmă; ar fi de dorit ca ea să fie mai energică şi mai unitară.

*

În oraş avem o şcoală profesională pentru prelucrarea lemnului, care ne face cinste. Ea are un frumos viitor de împlinit: regenerarea clasei noastre de meseriaşi şi colectarea frumoaselor lucrări originale de mobilier românesc, care se mai află în acest district şi care se pierd treptat. În anii din urmă, am primit, după o luptă grea, un liceu utracvist, cu limbile de propunere română şi nemţească. Şcoala română a deschis o librărie românească, a doua în toată ţara; mai există o prăvălie românească, încolo nimic. Nici un meseriaş român, nici un comerciant pentru miile de locuitori români ai oraşului şi pentru zecile de mii ale districtului.

Centre mai însemnate în district sunt:

*

Vatra Dornei, panoramă

*

Vatra-Dornei, loc balnear. Din cei 5.159 locuitori, pe care-i avea Dorna, în 1900, 2.946 erau români, 1.052 evrei, 622 nemţi şi 55 ruteni. Centrul este complect iudeizat. Vara, în timpul sezonului, centrul Dornei e o a doua Sadagură. Evreii din Galitia, din Ungaria, Rusia România îşi dau aici întâlnire. Caracterul românesc al acestei frumoase aşezări româneşti este ameninţat de evreism, care cuprinde tot mai multe locuri. În această parte a ţării, evreii s-au aşezat în număr considerabil, mai ales de când cherestelele evreieşti ruinează podoaba ţării. Fiecare întreprindere de cherestea aduce cu sine un contingent însemnat de evrei, ca funcţionari, şi alt contigent de străini, ruteni, boici şi mazuri galiţieni, ca lucrători manuali, aşa încât se împlinesc, pe deplin, cuvintele marelui Eminescu: ,,şi cum vin cu drum de fier, toate cântecele pier”.

*

Comune fruntaşe sunt Vama, cu 3.931 locuitori, dintre care 2.704 români, 545 evrei, nemţi cam 500 şi 27 ruteni; Dorna Candrenilor, cu 2.600 locuitori, dintre care 1.968 români, evrei 268 şi 15 ruteni; Stulpicanii, care va avea, în scurt timp, o pretură, ceea ce-i un prilej nou pentru aşezarea străinilor, cu 1.904 locuitori, dintre care 1.413 români, 132 evrei şi 6 ruteni. O comună fruntaşă a districtului, care face cinste românilor din acele părţi, e Fundul Moldovei.

*

*

Siret, vechiul oraş moldovenesc, în care trăia, odată, breasla vestită a cojocarilor, e pierdut definitiv pentru români. Un mic procent mai vegetează pe la periferia oraşului, dar şi acesta va dispărea, din cauza ticăloşiilor lor şi a indiferenţei noastre, a tuturora. Din cei 7.614 locuitori, 3.093 sunt evrei, 1.566 nemţi, 1.882 ruteni şi 669 români. Liceul din Siret e un institut complet evreiesc.

*

Soarta românismului din Siret îi aşteaptă şi pe puţinii români din district, care vor cădea pradă slavismului, căci, pe lângă multele păcate pe care le avem, suferim şi de o completă lipsă de orientare. Tocmai acolo, unde sunt posturile cele mai expuse, locurile cele mai periclitate, se trimit oamenii cei mai slabi, cei mai lipsiţi de iniţiativă, acei care nu vor sau nu pot să înţeleagă rostul vremii. Duşmanii noştri însă trimit, în tocmai astfel de locuri, pe cei mai muncitori, pe cei mai intransigenţi dintre ei. Aş putea dovedi cu fapte şi nume că tocmai în acest district, cel mai periclitat, pe lângă Cernăuţi, domneşte, din punct de vedere naţional, cea mai mare destrăbălare, cea mai iresponsabilă nepăsare şi dezorientare. Pe românii bucovineni nu-i pasionează alte chestiuni decât chestiunile politice. O chestiune culturală a întregii ţări nu se cunoaşte. Societăţi de apărare naţională, la români, singurii care au de pierdut în această ţară, pe când toţi ceilalţi au de câştigat, nu există. O mână de nemţi, care trăiesc în satele lor ca în sinul lui Avram, au „Schutzvereine”; Rutenii au societăţi la fel, de asemenea, polonii, şi numai românii nu! Care societate românească din ţară, făcând abstracţie de „Şcoala Română”, care şi-a mărginit, în timpul din urmă, activitatea la Suceava, se ocupă cu chestiunea şcolară, cea mai de seamă şi mai delicată chestiune care poate exista pentru un popor, care se află în situaţia românilor bucovineni? În care adunare politică s-a pus în discuţie această chestiune, vitală pentru românismul din Bucovina? Şi câte nu s-ar mai putea spune?! Aceste rele se simt, mai ales, în astfel de localităţi primejduite. Acolo de-abia se vede ce cumplită e dezorganizarea noastră…

*

*

Rădăuţul e aşezat în centrul Bucovinei româneşti şi în unul dintre cele mai puternice districte româneşti. Din cei 14.403 locuitori ai oraşului, 3.876 sunt români, între ei foarte multi gospodari cu stare, 4.894 evrei, 4.628 nemţi şi 494 ruteni. Ca centru de activitate naţională românească, Rădăuţul n-a avut, până în prezent, nici un rol sau numai un rol foarte puţin însemnat. Rădăuţul avea, în toate manifestările sale, un caracter pur german. Liceul din Rădăuţi, deşi aşezat într-o regiune cu o poporaţiune românească numeroasă şi bogată, e pur german (aşa l-au premeditat liderii români care l-au ctitorit, drept acces la marea cultură a Europei – n. n.) şi e frecventat de o minoritate disparentă de elevi români. O mişcare de regenerare s-a început şi sperăm că, în scurt timp, Rădăuţul va ajunge ceea ce trebuia să fie demult: un centru de activitate naţională românească. De la toamnă, vom avea, în locul şcolilor primare nemţeşti-româneşti, două şcoli, de câte 6 clase, curat naţionale, una de băieţi şi alta de fete; deasemenea, peste puţin, dacă nu la toamnă, vom avea prima clasă românească la liceul nemţesc de acolo.

*

Rădăuţul mai are o prăvălie românească, un internat de băieţi, o bancă şi o librărie, întemeiată de Reuniunea districtuală a învăţătorilor. Alte instituţiuni vor trebui înfiinţate. În acest district avem o serie de comune mari; cea mai mare este Vicovul de Sus, cu 6.892 locuitori, dintre care 6.177 români, 365 evrei şi 16 ruteni.

*

*

Suceava este, prin tradiţie, oraşul culturii româneşti din Bucovina. Vechea capitală modovenească are cel mai de frunte institut cultural al românilor bucovineni: Liceul greco-oriental, care a contribuit, în mod simţitor, la ridicarea unei clase de cărturari bucovineni. Şi alte instituţii de seamă, ca „Şcoala Română”, care a înfiinţat internatul („Vasile Cocârlă” – n. n.), librăria şi tipografia, apoi Societatea muzicală „Ciprian Porumbescu” îşi au sediul în Suceava. Vechea populaţie băştinaşă, meseriaşi şi comercianţi (majoritatea armeni – n. n.), a dispărut demult, neputând susţine concurenţa omorâtoare a evreilor imigraţi, care lucrau cu cele mai neiertate mijloace. Azi, abia mai vegetează, pe la periferia oraşului, rămăşiţele falnicei bogatei burghezimi de altădată. Chiar şi armenii, vestiţii negustori ai Moldovei, care aveau, în Suceava, un centru principal al lor, au dispărut, în mare parte, şi tot mai mult se întinde pecinginea străinismului. Pe toată strada principală a Sucevii nu se mai află decât două sau trei case creştine.

*

Din cei 10.955 locuitori ai Sucevii, numai 2.780 sunt Români, pe când 4.229 sunt evrei, vreo 2.174 sunt nemţi şi 598 ruteni. Polonii, care sunt de-abia o mână de oameni, îşi au „Dom Polski” al lor, în capitala lui Ştefan. Românii, abia în anul din urmă, şi-au adus aminte că, pentru concentrarea activităţii lor, au nevoe de un adăpost propriu. Dintre comunele fruntaşe ale districtului, amintim aici pe cea mai mare, Bosanci, cu o populaţie de 5.157 suflete, dintre care 4.658 români, 171 evrei şi 18 ruteni.

*

*

Storojineţul e, dintre oraşele care au încă o numeroasă poporaţiune ţărănească, aşezat într-un district în care se dă o luptă vehementă, deşi deocamdată latentă, între românism şi slavism. Storojineţul este lipsit şi de cele mai primitive instituţiuni naţionale. Afară de filiala „Şcolii Române” şi a „Societăţii Doamnelor române”, societăţi prea mici şi prea slabe, spre a face faţă multelor cerinţe culturale ale districtului, nu s-a găsit că e de trebuinţă şi o altă societate pentru Storojineţ. Nici măcar o modestă casă naţională, unde să se adune oamenii la sfat, nu se află în Storojineţ. Nemţii, care vor fi, la un loc, vreo câteva sute, au ridicat, în Storojineţ, un palat naţional impunător, care costă vreo 140.000 coroane; românii, care sunt, în district, vreo 50.000, n-au nimic. Şi să nu se uite că acesta e districtul celor mai mulţi proprietari români! Storojineţul are o poporaţiune de 7.182 suflete; din aceştia, sunt 2.512 români, 2.612 evrei, 757 ruteni.

*

Centre mai însemnate, în district, sunt: Banila-moldovenească, care numire e mai mult o ironie, căci comuna e, cel puţin după statistica oficioasă, mai mult rusească, decât moldovenească; are vreo 4.806 locuitori, din care 1.374 sunt români, 2.071 ruteni şi 659 evrei. Ciudeiul are o poporaţiune de 2.594 locuitori, dintre ei, 1.706 români, 520 evrei şi 55 ruteni.

*

*

În părţile rutene, nu sunt centre de însemnătatea celor aşezate în sudul, estul sau centrul Bucovinei. Vijniţa este un târg pur evreiesc; din cei 4.490 locuitori ai oraşului, 3.997 sunt evrei şi 199 ruteni. Chiar inscripţiile străzilor sunt scrise, în acest nou Canaan, în evreieşte. E de mirare că tocmai în acest oraş a fost aşezat gimnaziul rutean, pe care guvernul austriac l-a dăruit rutenilor, ca despăgubire pentru ceea ce nu le poate da în Galiţia. Vaşcăuţul are 5.047 locuitori: 3.419 ruteni, 836 evrei şi un român. Coţmanul, cu un liceu rutean-nemţesc, frecventat mai ales de rutenii galiţieni, are 4.782 locuitori, între care 3.885 ruteni, 509 evrei şi chiar 7 români. Zastavna, cu 4.162 locuitori, dintre care 3.311 ruteni, 479 evrei, nu are nici un român. Şi în acest oraş se afla, pe la 1786, una din cele 6 şcoli naţionale româneşti din Bucovina!… / Gt. (Viaţa Românească, Anul IV, vol. 13, 6 iunie 1909, pp. 454-460).

Poporul ţăran şi zborurile lui Vlaicu

*

Noi, românii, suntem un neam norocos. Nu ne-am vrut niciodată uniţi într-un stat naţional, într-o Românie Mare, dar a făcut-o bunul Dumnezeu. Ca să ne pună la încercare. Noi, românii, începând cu „protipendata”, cum numise Coşbuc elitele parvenitismului din diverse provincii româneşti şi terminând cu „poporul ţăran” (nu doar Miron Cristea îl numea aşa) am avut şi încă mai avem impresia că suntem unii mai deştepţi şi mai gospodari decât toţi ceilalţi şi, în loc de solidarizare, am folosit mereu doar trufiile regionale, care să ne scoată făţoşi în faţa propriilor ochi. Pentru protipendadă, „poporul ţăran” nu a contat niciodată decât ca reprezentativitate şi ca bazin electoral. Când era scos la câte un „conduct folcloric” (defilare, în port ţărănesc), „poporul ţăran” însemna, pentru chipeşa protipendadă românească din toate provinciile doar un fel de colbuit act de naştere, un fel de document „roman” al originii „romane a acelei „protipendade româneşti”. Şi la Cernăuţi, şi la Suceava (aici exista o adevărată patimă a „conductelor”), dar şi la Blaj, Sibiu sau Braşov, „poporul ţăran” însemna, în momente festive, legitimarea nobleţei pentru „noi, românii austriaci”, care eram, în toate privinţele, superiori românilor „ruşi” din Basarabia sau românilor „greci” din Principate şi din Balcani. Pocneau cămeşile peste augustele noastre staturi de „români austriaci”, iar „protipendada” plutea de fericirea măreţiei lor. Dacă prin cărţile de istorie aţi citit altceva, înseamnă că nu aţi răsfoit niciodată pagini atinse de peniţa lui Hasdeu sau a lui Iorga şi că nu aţi călătorit în timp. Cu mintea şi inima. Cu altceva nu se poate. Tocmai de asta m-am gândit să vă invit în Blajul zilelor de 15/28 – 17/30 august 1911, la o strălucită sărbătoare a românismului exponenţial, cel al sărbătoririi semicentenarului „Asociaţiunii”, adică al meritoasei „Astra”, considerate a fi fost „un adevărat praznic naţional” (p. 3).

*

Biroul central al serbărilor de la Blaj, din 28-30 august 1911

*

Las deoparte numele celor din „protipendada” ardelenească a vremii (le ajung acele vremi!) şi caut doar aspiraţii şi omagieri, precizând, încă din start, că sărbătorirea a fost una fără precedent şi fără egal în posteritatea românească, dovadă că protipendada românilor, în frunte cu „toţi Arhiereii români, ortodoxi şi uniţi” (p. 35) era elevată, rodul şcolirii la Buda sau la Viena strălucind pe deplin nu doar în ochii „poporului nostru de la ţară”, ci şi în cei ai ungurilor şi ai saşilor, indiferent de statutul social al privitorilor din aceste două etnii. „Era o zi de Duminică, în 27 August st. n.”, când Blajul clocotea de oaspeţi români, sosiţi, în noaptea de sâmbătă spre duminică, din ţinuturile celor trei imperii, înghesuiţi câte 5, 10, 20 şi chiar câte 30 în casele localnicilor, români şi neromâni, dar toţi de o extraordinară ospitalitate. Apoi au început cuvântările, cu rol de urări de bun venit, iar mitropolitul era decis „să ridice rugăciuni cătră Dumnezeu pentru binele şi fericirea poporului, care e şi a(l) patriei” (p. 51).

*

*

Patrie? Care patrie? Aia, a lui Mihai Viteazul, promovată atât de mitic de Şcoala Ardeleană, şi care, după 1918, avea să se numească, poporan nu şi în actele de cancelarii, România Mare?

*

Dimineaţa, „umăr la umăr” şi aparent „ca în zilele neuitate ale deşteptării neamului”, arhiereii celor două biserici româneşti s-au îndreptat spre Catedrală, iar mitropolitul sosea într-o splendidă trăsură, tasă de patru cai; din Catedrală, se auzea corul „Iată preotul mare” iar „Viforul uralelor zguduie văzduhul” (p. 53). Cea „mai grandioasă slujbă a bisericii româneşti” şi „o pompă neînchipuită” (p. 60), apoi adunarea generală jubiliară a „Astrei”, cu cuvântări şi cu „aplauzele însufleţirii (care) nu mai voiau să înceteze” (p. 64), mai ales când mitropolitul greco-catolic Mihályi de Apşa propune „ ca să trimitem Maiestăţii Sale, gloriosului nostru Monarh Francisc Iosif I, omagiilor noastre de recunoscători fii şi supuşi”, cu convingerea fermă că „Maiestatea Sa va primi cu bucurie omagiile noastre” (pp. 64, 65). Celălalt mitropolit, Meţianu, ca reprezentant al „adevăratei credinţe” greco-orientale, împărtăşeşte, imediat, acelaşi timp de românism, pe care eu l-aş numi, şi când vine din partea intelectualilor laici, prozelitism egocentric.

*

*

„Pe la orele două şi jumătate, se începe banchetul festiv (desigur, fără „poporul ţăran”, pentru că, vorba lui Octavian Goga, deşi „ţăranul român ajunge principalul element literar”, „ţăranii răsar aşa cum sunt ei, arşi de soare, negri, urâţi cu patimile şi tragediile lor”, p. 90 – n. n.), în pavilionul serbărilor, din curtea gimnaziului, la care iau parte 1.000 de persoane… La friptură, se ridică Dl Bârseanu, toastând în onoarea Maiestăţii Sale Împăratul şi Regele Francisc Iosif. Toastul a fost ascultat de comeseni în picioare, iar muzica (capela orăşenească din Sibiu), la urmă, a întonat imnul Doamne ţine şi protege” (p. 72). Apoi, Vasile Goldiş a salutat prezenţa mitropoliţilor românilor, isprăvind discursul cu urarea, reluată de o mie de glasuri: „Mitropoliţii români, să trăiască!” (p. 72), şi iar mulţumiri, şi iar discursuri patriotice, şi iar toasturi, până ce, după îndelungă aşteptare la barierele Blajului, apar şi ţăranii români din Ardeal, în superbul lor „conduct etnografic”, la care, după o masă copioasă, stropită din belşug cu vin de Târnave, pofteau boierii protipendadei să privească.

*

Seara, „în halele hotelului „Univers”, în prezenţa atâtor „domni şi dame, câţi încăpură… taraful de lăutari a lui Ghiuţ înveseleşte inimile cu dragi arii româneşti” (p. 52). Au urmat coruri, orchestre, imnuri festive, că doar patriotismul austriac al inimilor române trebuia afirmat cât mai categoric, ca să nu mai existe îndoieli, cu doar 7 ani înainte de România Mare.

*

A doua zi, parastas, şedinţa fondului de teatru, şedinţa festivă a secţiilor ştiinţifice ale Astrei, un splendid şi exhaustiv discurs despre Ioan Maiorescu, tatăl lui Titu (am să-l copii, ca să-l reproduc, pentru că merită), masa la mitropolitul Mihályi, tot fără ţărani, dar şi cu mai multe toasturi, cu trimiteri la versul lui Andrei Mureşeanu, „Preoţi cu crucea-n frunte” (p. 91), agapa gazetarilor, altă şedinţă a „Astrei”, întreruptă, pe la cinci şi jumătate, după-amiaza, când „publicul de faţă se grăbeşte să ia parte la Sborul lui Vlaicu”.

*

* 

Înainte de zbor, vreau să fac vreo câteva precizări. Nutresc un profund respect faţă de realizările bisericii greco-catolice din Ardeal în emanciparea românilor şi, implicit, în consolidarea unei culturi temeinice. Respect credinţa faţă de „drăguţul de Împărat”, pe care o manifestau românii din Ardeal şi din Bucovina, credinţa aceasta fiind, de fapt, faţă de un statut european al calităţii vieţii oamenilor. Nu aplaud, în schimb, folosirea „poporului ţăran”, ca şi astăzi, în mai toată România, doar pentru dobândirea de reprezentativitate pentru românul care, când „a ajuns împărat, întâi pe taică-său la spânzurat”. Nu aplaud opulenţa parveniţilor români de atunci şi de astăzi, inclusiv a ierarhilor, care doar la sărbătorile lor, unele cu adevărat măreţe, precum cea de la Blaj, din 1911, se fudulesc cu „poporul nostru de la ţară”, îmbrâncindu-l, în restul timpului, în mizerie şi obscurantism. Detest minciuna „ştiinţifică” a istoriografiei româneşti, care promovează „îngâmfări şi înălţări peste ceea ce suntem” (Xenopol), şi cred că nu avem dreptul să contrafacem bătăliilor pentru afirmarea identităţii naţionale, în cadrul altor organizări statale, în unionism, pentru că nu a existat, nici în Ardeal, nici în Bucovina, dorinţa unirii „cu sărăntocii din regat”, care „ne vor aduce la sapă de lemn”. Admir unitatea culturală şi identitară a românilor din acele vremuri, dar care nu trebuie „trasă” la tema unionistă. În fond, chiar şi zborurile lui Aurel Vlaicu, la Cernăuţi şi la Blaj, nu sunt „zboruri ale unirii”, ci zboruri ale afirmării identităţii româneşti. Noi nu vom deveni niciodată o naţiune, prin contrafaceri „ştiinţifice” ale istoriei, ci doar prin asumarea şi preţuirea tentativelor de afirmare a identităţii naţionale, nu atât prin folclor, cât prin cultură, prin ştiinţă şi prin primenirea vieţii sociale. Fără bunăstare socială şi culturală nu există istorie, ci doar lozincarismul de care beneficiază parveniţii. De asta am scris ironic despre „protipendada” ardeleană a anului 1911, pentru că înseamnă matricea pentru „protipendada” românească interbelică şi pentru cea din ultimele decenii pseudodemocratice.

*

Aurel Vlaicu, la Blaj

S-au strâns, la Blaj, peste 30.000 de români, ca să-l vadă zburând „pe cel dintâi aviator român”, într-o zi de marţi. Hangarul era amplasat pe Câmpia Libertăţii, iar aeroplanul era „străjuit de 8 feciori din Binţinţi, satul natal al lui Vlaicu, în frunte cu Ion, fratele lui Aurel”. „Şi a zburat Vlaicu! Cu o viteză de 90 km, a făcut de trei ori ocolul Câmpului Libertăţii, vreme de 29 de minute. Şi a aterizat elegant, uşor, norocos… / Trăsura Mitropolitului Mihályi trebui să-l fure şi să-l ascundă dinaintea ovaţiilor mulţimii, ce nu mai vreau să ia sfârşit” (p. 96). Apoi a început confiscarea de merite, atât de specifică românească.

*

Geniul şi curajul lui Aurel Vlaicu sunt şi vor fi veşnic numai ale lui. Nici un om, din cel 30.000, care îl aclamau la Blaj nu-l ajutase cu nimic în a deveni „triumf al geniului românesc”. Şi nici nu e vorba de vreun geniu românesc, precum în găselniţa „Eroului Necunoscut”, ci de geniul lui Aurel Vlaicu. Iar Aurel Vlaicu nu beneficia de geniu pentru că s-a născut din părinţi români (de ce nu a devenit „geniu românesc” şi fratele lui, Ion?), ci pentru că şi-a asumat o ursire, adică a trudit, chinuindu-şi mintea şi sufletul cu neodihnă, pentru a-şi împlini un vis. Ferice de el, iar dacă-i iubim cu adevărat memoria, nu avem dreptul să rupem fâşii din gloria lui şi să ni le punem ţanţoşi la butonieră. Câtă vreme nu vom trăi sentimentul rezonabil al lui „nu noi, ci el”, care implică un respect aproape religios, nu vom însemna nimic, pentru că îl vom anonimiza şi pe genialul „el”, fie oricine acel el, în mediocritatea mulţimilor de fiecare zi. Sunt frumoase mulţimile (dacă nu aş conştientiza asta, nu aş protesta mereu împotriva bagatelizării „poporului ţăran”) şi, tocmai de aceea, trebuie să se mulţumească doar cu ursita lor frumuseţe, fără a ferfeniţi aure sacre ale unor „el”, care ne-au marcat sublim identitatea.