Falsificarea imnului național al românilor (I)

Europa anului 1848

Imnul nostru național, „Deșteaptă-te, române!” devenit imn de stat al Românie, din 22 decembrie 1989, a avut parte, de-a lungul timpului, de adaptări la foneticele etimologiste (fiecare publicație avea fonetica ei), dar și de o importantă și nepermisă falsificare oficială, deși, chiar și în lucrările din vremea comunistă, se respecta textul original, publicat, cu chirilice, în „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, al doilea număr din iunie 1848. Între imn național și imn de stat nu se poate pune semnul identității, imnul național însemnând mult mai mult, adică identitate sau, cum spunea Arune Pumnul, tot pe atunci, „pecetea dumnezeirii” pe evoluția unui popor.

Andrei Mureșan și-a semnat imnul „Răsunet” cu inițialele, dar titlul s-a transformat, curând, în „Un răsunet”, deși avea să fie peste tot cunoscut, cu începutul primului vers, drept „Deșteaptă-te, române!”. Republicările în fonetică etimologistă aveau să modifice, prin citirile fonetice de mai târziu, numele autorului, care era Andrei Mureșan, dar se scria Andreiu Muresianu, „si”-ul etimologist citindu-se, de către etimologiști, „ș”, iar „u” final de la prenume și nume era un „u” mut, o relicvă a limbajului latin de dincolo de veacuri. Pe Mureșan nu-l chema nici Mureșeanu, nici Murășan, iar dacă ținem atât la „cultura” de a scrie „Alecsandri” (nu exista „x” în scrierea cu litere latine, ci „cs” sau „ss”, care se se citea „x”), avem obligația de a folosi corect și numele autorului imnului național. Cât despre „Deșteaptă-te Române”, cu „R”, în loc de „r” (Mureșan scrisese cu „r”), fără virgula care precede vocativul și fără „!” din finalul îndemnului liric, iarăși un viciu al citirilor fonetice ale textelor etimologiste (și punctuația se folosea alandala, iar identitatea etnică se marca prin majuscule), înseamnă o dovadă crasă de incultură, când ne intitulăm imnul de stat „Deșteaptă-te Române!”, care, după toate regulile folosirii limbii contemporane, dar și după textul inițial al imului, trebuie scris „Deșteaptă-te, române!”.

Modificările impuse de admirabila colecție „Cărțile săteanului român”, care apare din 1876, pot fi considerate transcrieri ale textului publicat cu chirilice prin adaptări la fonetica și punctuația eterogene ale etimologismului. Dar, de la Titu Maiorescu, încoace, nu mai avem voie să citim fonetic texte etimologice (etimologiștii citeau corect, doar că scriau cuvintele, inclusiv pe cele de origine slavă, în așa fel încât să sugereze un latinism peren și universal; parțial, în lipsa altor argumente, cumva aveau dreptate: „ciornâi” al slavilor, ca și „a cerne” al românilor având ca rădăcină numele celtic al „cerului întunecat”, ulterior zeitate, „cernunos”, din care se „cerne” zăpada). Uneori, adaptările erau și necesare („cată” în loc de „caută” – pentru a reduce versul cu o silabă și a nu forța pronunția cântată; „Triumfător în lupte”, în loc de „Triumfător de populi”, adică un nume triumfător de popor, care poartă numele lui Traian, dar prin transcripție corectă s-ar fi stricat cadența și lungimea versului; „Româna națiune”, în loc de „la Nația română”, „cunutul”, în loc de „cnuta” etc.), altele alterează mesajul („un viers”, în loc de „un glas ei mai așteaptă”, „secoli”, în loc de „veacuri”), dar toate aceste adaptări pot fi înțelese, fără de justificare fiind doar falsificarea unui poem care a înflăcărat generațiile și a licărit sentimentul identitar, fără a-l înveșnici într-o veritabilă mândrie de neam.

Adaptându-mă la condițiile unui site, o să opresc, deocamdată, aici materialul despre suficiența generațiilor față de memoria și de cultura românească, o suficiență care capătă chiar și contururile unei admirabile imbecilități, atunci când falsificăm imnul național, și prin titlu, și prin rescrierea sau abandonarea de strofe, doar ca să ne fudulim statal, și nu să ne consolidăm național. Dar nu înainte de a transcrie fonetic textul adaptat de fonetiști, cu marcarea, apoi, cu litere îngroșate, a cuvintelor din textul originar în transcrierile ulterioare (inclusiv într-un studiu din 1982, despre care vă voi vorbi la momentul potrivit).

Un răsunet

Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte

În care te-adânciră barbarii de tirani!

Acum ori niciodată, croiește-ți altă soartă

La care să se-nchine și cruzii tăi dușmani!

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume

Că-n aste mâini mai curge un sânge de roman,

Și că-ntr-a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume

Triumfător în lupte, un nume de Traian!

Înalță-ți lata frunte, și cată-n jur de tine,

Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii,

Un viers ei mai așteaptă și sar ca lupii-n stâne

Bătrâni, bărbați, juni, tineri, din munți și din câmpii!

Priviți, mărețe umbre, Mihai, Ștefan, Corvine,

Româna națiune, ai voștri strănepoți,

Cu brațele armate, cu focul vostru-n vine,

„Viață-n libertate ori moarte!”, strigă toți!

Pe voi vă nimiciră a pizmei răutate

Și oarba neunire, la Milcov și Carpați!

Dar noi, pătrunși la suflet, de sfânta libertate,

Jurăm că vom da mâna, să fim pururea frați!

O mamă văduvită de Mihai cel Mare

Pretinde de la fiii-și azi mâna de-ajutor

Și blestemă cu lacrimi în ochi pe orișicare

În astfel de pericol s-ar face vânzători!

De fulgere să piară, de trăsnet și pucioasă

Oricare s-ar retrage din gloriosul loc

Când patria sau mama, cu inima duioasă,

Va cere ca să trecem prin sabie și foc!

N-ajunse iataganul barbarei semilune,

Al cărui plăgi fatale și azi le mai simțim,

Acum se vâră cnutul în vetrele străbune,

Dar martor ne e Domnul că vii nu îl primim!

N-ajunse despotismul, cu-ntreaga lui orbie,

Al cărui jug, din secoli, ca vitele-l purtăm,

Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,

Să ne răpească limba, dar morți numai o dăm!

Români din patru unghiuri, acum ori niciodată,

Uniți-vă în cuget, uniți-vă-n simțiri!

Strigați în lumea largă că Dunărea-i furată

Prin intrigă și silă, viclene uneltiri!

Preoți, cu crucea-n frunte, căci oastea e creștină!,

Deviza-i libertate și scopul e prea sfânt,

Murim mai bine-n luptă, cu gloria deplină,

Decât să fim sclavi, iarăși, în vechiul nost’ pământ!

(Cărțile săteanului român, Cartea I, Cursul I, Anul 1876).

Textul original

Răsunet

Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte

În care te-adânciră barbarii de tirani!

Acum ori niciodată, croiește-ți altă soartă

La care să se-nchine și cruzii tăi dușmani!

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume

Că-n aste mâini mai curge un sânge de roman,

Și că-ntr-a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume

Triumfător în lupte (de popoli), un nume de Traian!

Înalță-ți lata frunte, și cată-n (caută-n) jur de tine,

Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii,

Un viers (glas) ei mai așteaptă și sar ca lupii-n (lupi-n) stâne

Bătrâni, bărbați, juni, tineri, din munți și din câmpii!

Priviți, mărețe umbre, Mihai, Ștefan, Corvine,

Româna națiune (La nația română), ai voștri (l-ai voștrii) strănepoți,

Cu brațele armate, cu focul vostru-n vine,

„Viață-n libertate ori moarte!”, strigă toți!

Pe voi vă nimiciră a pizmei răutate

Și oarba neunire, la Milcov și Carpați!

Dar noi, pătrunși la suflet de sfânta libertate,

Jurăm că vom da mâna, să fim pururea frați!

O mamă văduvită de la Mihai cel Mare

Pretinde de la fiii-și azi mâna (mână) de-ajutor

Și blestemă (blastămă) cu lacrimi în ochi pe orișicare

În astfel de pericol s-ar (se) face vânzători (vânzător)!

De fulgere să piară, de trăsnet și pucioasă

Oricare s-ar retrage din gloriosul loc

Când patria sau mama, cu inima duioasă,

Va cere ca să trecem prin sabie și foc!

N-ajunse iataganul barbarei semilune,

Al cărui plăgi fatale și azi le mai simțim,

Acum se vâră cnutul (cnuta) în vetrele străbune,

Dar martor ne e Domnul că vii nu îl (o) primim!

N-ajunse despotismul, cu-ntreaga lui orbie,

Al (a) cărui jug, din secoli (veacuri), ca vitele-l purtăm,

Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,

Să ne răpească limba, (;) dar morți numai o dăm!

Români din patru unghiuri, acum ori niciodată,

Uniți-vă în cuget, uniți-vă-n simțiri!

Strigați în lumea largă că Dunărea-i furată

Prin intrigă și silă, viclene uneltiri!

Preoți, cu crucea-n frunte, căci oastea e creștină!, (,)

Deviza-i libertate și scopul e prea sfânt, (!)

Murim mai bine-n luptă, cu gloria deplină,

Decât să fim sclavi, iarăși, în vechiul nost’ pământ!

(a. m…u, Răsunet, în Foaia / pentru / minte, inimă și literatură, No. 25, luni, 21 iunie 1848, p. 200).

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Oct 6

Anamaria PASAT

Click pe imagine şi ascultaţi/vizionaţi piesa

„Writings on the Wall Sam Smith”

Într-o Bucovină băşcălizată folcloros, care se tot fuduleşte tâmp cu haleala, afinata, lemnul, barabulele, varza, ceapa şi manelele haida-dâra-dâr-dâr-da, există, ca embleme reale şi semnificative, o puzderie de valori, pururi călcate în picioare şi de autorităţi, şi de bicisnicia publică. De curând citisem că, într-un oraş românesc al lui iulie 1911, la un spectacol de teatru naţional, un spectator venise îmbrăcat gros, cu cojocul pe el şi cu căciula în cap. Iar când a fost întrebat de ce e aşa încotoşmănat, în luna lui Cuptor, spectatorul acela a răspuns: “Pentru că mi-i teamă să nu mă îmbolnăvesc de la răceala publicului românesc faţă de cultura naţională“.

Din nefericire, aşa se întâmplă şi astăzi, când nu imaginea culturală a Bucovinei beneficiază de promovări, ci hidoşenia bădărăniei hulpave şi a unei dezgustătoare contrafaceri identitare, în care primurile de dihor sunt înfăţişate drept cununi de laur. În vremea asta, copiii noştri talentaţi, care nu au nici o şansă de afirmare aici, ba nici amărâta posibilitate de a afla câte un loc de muncă rezonabil, iau drumul Clujului, Bucureştilor sau al Iaşilor, ba şi al străinătăţurilor atât de hulite în cântecele rurale, dar mai ales de dezamăgita ruralitate bucovineană căutate, drept ultimă şansă de supravieţuire.

Copiii noştri merită o şansă aici. Din nefericire, eu nu-i pot ajuta. Dar există o categorie, cea a cantautorilor tineri, adolescenţi care scriu “poezia care cântă” sau, mai direct spus, cântă, pe muzica de ei compusă, minunate poeme, tot de ei zămislite, pe care pot şi trebuie să-i ajut, dacă specialiştii buzincurişti din întreg sistemul judeţean al culturii se irosesc tocând frunze la câini. O să-i caut, o să-i organizez şi o să-i aduc la toate manifestările culturale, care ţin de truda mea, şi o să le fac măcar un ACUSTIC FEST, măcar o săptămână de “Zilele muzicii sucevene”, măcar 5-6 concerte pe an, inclusiv prin licee, alături de cantautori cu palmares indiscutabil din ţară, filmându-le concertele şi răspândindu-le, ajutându-i să-şi facă albume. Trebuie să o fac, într-un judeţ în care Mihaela Popescu, de pildă, nu mai este o marcă de succes a Bucovinei doar aici, în patria cârnaţilor, afinatei şi a dihorilor.

Primul tânăr care mi s-a alăturat în această bătălie este domnişoara Anamaria PASAT (în centrul imaginii), liceancă la “Eminescu” şi o voce splendidă, care valorifică şi creaţii proprii în care, muzical, se armonizează genuri folk-rock cu aproape toate genurile muzicii moderne. Cu siguranţă, în 12 noiembrie, va cânta la “Ziua scrisului bucovinean”, primind şi un premiu de debut, adică şi bani, pentru că merită din plin. O fată inteligentă, cu lecturi serioase, cu o lucidă deschidere spre viaţă, după cum o dovedeşte şi fragmentul de text de mai jos, care exprimă, în fond, spiritul generaţiei ei:

„În plan muzical, am fost autodidact. Am învăţat singură, cu ajutorul internetului, să cânt atât la chitară, cât şi să îmi dau drumul la voce. Sigur, nu am o tehnică vocală lucrată, însă cânt din suflet şi acesta e motivul pentru care mă apreciază cei din jur. Am cântat la diferite evenimente organizate de liceul meu, de Palatul Copiilor (la Mall), de Universitatea „Ştefan cel Mare” (în „Fierărie”, del’iri şi steam), la „Fălticeni Folk” (3 ediţi). Am încercat şi la „Vocea României”, însă am fost dezamăgită de ceea ce se afla în spatele ecranelor. Cânt pentru că e cel mai plăcut mod prin care mă pot exprima. De asemenea, nu caut să îmi croiesc un drum din muzică, ci pur şi simplu sunt deschisă la orice oportunitate. Până la urmă, nu este atât de important să ajungi să fii cunoscut. Ceea ce e important constă în cunoaşterea a cât mai multor oameni cu suflet, în trăirea experienţelor şi în investirea timpului în ceva frumos, artistic, de suflet”.

O ALTĂ BUCOVINĂ No Comments Oct 6

Au fost odată nişte zicălaşi…

“Pe locul arătat de Dumnezeu, anume Solca”, au fost, odată nişte zicălaşi. Şi a mai fost şi un Învăţător, pe nume Alexandru Voievidca, avansat de la Suceava la Boian, care a încredinţat muţeniei unui veac 48 dintre cântecele solcanilor. Şi au mai fost odată, în 5 octombrie 2016, şi alţi zicălaşi, care au aprins candelele cântecelor vechi, visând să se facă lumină. Din nefericire, e prea multă beznă în Bucovina orbilor, ca să se mai poată zări şi căţuia de la Solca, licărul acela de armonii, care a făcut pe unii dintre solcani fericiţi că pot respira din bucuriile stră-străbunilor lor.

Azi! Aşa exclamau şi lăutarii solcani, odinioară, într-o anume zi de vară, când erau chemaţi să cânte la curtea boierului Kapri din Iacobeşti, mai ales că venea şi domnul Voevidca, să noteze cântecele şi să vorbească, întotdeauna plin de admiraţie, cu Gheorghe Chiciu, care avea vârsta lui Mihăiţă Cotos, cu Bujdei Ioan Ienciu, care avea vârsta mea, cu Nicolae şi Anghel Ienciu, care erau de-o seamă cu Răzvan Mitoceanu şi cu Petrică Oloieru, cu alţi şi cu alţi lăutari îndumnezeiţi de cântec, de-un leat cu Adrian Pulpă (Casă de piatră, prietene!) sau cu Narcis Rotaru sau cu Ionuţ Chitic. Dar vin vânturile, ploile, ninsorile, se rostogolesc frunzişurile peste corzile viorilor şi, când se împrimăvărează, Anghel Ienciu îşi priveşte mâinile, care sunt ale lui Răzvan Mitoceanu, ba – ciudat capriciu al sorţii! – chiar şi tânărul profesor de vioară, de la Şcoala de Arte “Ion Irimescu” din Suceava, Mihăiţă Cotos, când încearcă un glisando elegant pe griful viorii, zăreşte alte mâini, la fel de îndemânatece, dar din veacul ce va să vină.

Cel puţin cam aşa simţeam noi, tehnicul Centrului Cultural “Bucovina” (Tiberiu Cosovan, Corina Scîntei, Dănuţ Lungu, Nicolae Gabriel Sandu, Gheorghe Senciuc, Liviu Velniciuc şi Marian Moştoflei), călătorind, dinspre cântecele lui Sorin Filip şi, implicit, ale generaţiilor de azi, înspre dezlănţuirile armonice, aproape preclasice, ale melosului străvechi românesc. Apoi, am revenit pe muchia clipei, în minunata sală de nunţi a restaurantului “Costa Rica” din Solca (mii de mulţumiri, doamnelor şi domnilor, pentru gratuitatea locaţiei!), unde, din pricina frigului şi a ploii, ne-am văzut nevoiţi să mutăm concertul şi filmarea.

Partiturile şi textele cântecelor solcanilor le-am oferit, frumos legate, tânărului primar Cornel Tehaniuc, ştiind că, energic şi plin de intenţii bune, cum se arată, le va folosi aşa cum trebuie. Filmul concertului, realizat de Nicolae Gabriel Sandu, dar cu sunet făcut, cu track-uri pentru fiecare instrument, de Dănuţ Lungu, va fi postat pe net în câteva zile (Dănuţ, al doilea component al “Zicălaşilor”, după mine, deşi nici unul dintre noi nu cântă, mi-a promis, din proprie iniţiativă, că va fi gata joi seara, adică în 24 de ore), iar cei din lumea largă, conştienţi ca şi mine că toţi suntem doar o carte scrisă, pe care deja s-a oploşit colbul viitorimii, vor putea asculta muzica minunată şi adevărată a românilor, desprinsă, odinioară, din arcuşurile lăutarilor solcani. În fond, prin muzica veacurilor, putem deveni veşnici.

Pregătirea spectacolului:

Concertul “Cântecele solcanilor”

Cronici sentimentale, Jurnalism No Comments Oct 5

Octavian Goga vs satira politică

Căutând, prin presa veche, vinovatul pentru falsificarea imnului „Un răsunet” („Deșteaptă-te, române”), de Andrei Mureșan (nu Mureșeanu!), am dat, în „Chemarea tinerimii române” (Anul III, nr. 4 din 26 februarie 1928, p. 2), de caricatura de mai sus, în bună parte adevărată (Goga era proprietarul domeniului de la Ciucea al prietenului său Ady Endre, pe care îl scosese din sărăcie), și de alte două epigrame, în afară de cea cu… „Hai Shachespeare!”, de mai sus, și acestea rezonabile (mai ales a doua, nededicată, dar căreia i-am atribuit eu o precizare), epigrame semnate cu pseudonimul Kix. Le reproduc, cumva stârnit de Kix la a proceda aidoma cu personajele politice ale vremii mele. Și hai șexpir, nedragi aleși ai românilor!

Dl Goga, într-un număr trecut al revistei sale, scrie că iar se furișează spre inima lui ispita de a guverna

Vorbind așa nevinovat

Că îți apare-n vis ispita,

Eu stau să cred, Octaviene,

Că s-a gătit la Ciucea – pita.

I. G. Duca să se… ducă!

Cuvântul „Duca” însemnează

Un vis comun, un dor acerb

Ca substantivul să se schimbe

În timpul cel mai scurt – în verb.

Urzica vieneza No Comments Oct 5

Zicălaşii, la COSTA RICA! Dar în Solca…

Datorită vremii neguroase, concertul “Zicălaşilor” în Solca, menit video-fonotecării celor 48 cântece ale lăutarilor solcani de odinioară, va avea loc, astăzi, în interiorul modernului restaurant COSTA RICA, din faţa Parcului Central, la ora deja anunţată, 14.

La finalul concertului din Solca şi a călătoriei muzicale în timp, vom reveni în contemporaneitate, cu un recital Sorin Filip, acompaniat de Zicălaşi.

Jurnalism No Comments Oct 5