Dragusanul - Blog - Part 832

Suceava lui Ion Lungu, în sărbătoare!

Consilierul municipal, cu probleme de incultură, Cornel Grosar: Dragi suceveni, Moş Crăciun vă pregăteşte surprizele unui an nou de poveste!...

Consilierul municipal, cu probleme de incultură, Cornel Grosar: Dragi suceveni, Moş Crăciun vă pregăteşte surprizele unui an nou de poveste!…

Fără Muşat şi fără veşnicie,

fără trecutul ce avea un ţel,

suceava este jalnic de pustie,

iar creierul lui lungu, cam la fel!


Proze bucovinene: Zâna Iazului

Dimitrie Dan

Dimitrie Dan

 

Şoseau Carpaţilor, care tăia Cernăuţii, Siretul şi Suceava în două, iese din Suceava spre miazăzi-apus şi duce spre munţii Carpaţi. Bariera aceasta se numeşte Podul Arinilor.

*

Pe aici ieşisem, într-o zi de vară, la plimbare şi apucai spre acel loc, de unde se zice că se aducea, pe timpul lui Ştefan cel Mare, apa pe oale în oraş. Trecând printre lanuri înverzite şi suind malul unui pârâu, în sus, ajunsei, în fine, la locul dorit, la locul unde se afla, odinioară, bazinul cel vestit, din care se îngrijea întreaga Suceavă cu apă de băut. Ochii mei se opriseră pe ruinele lui.

*

Din bazinul de odinioară, construit în forma cvadratului, din piatră cubică, se vedeau numai rămăşiţe: ţevi întregi şi frânte, bârne şi stâlpi străvechi de stejar, în scurt, ruinele unui apeduct impozant, despre care Sucevenii de astăzi n-au nici închipuire! Şi, deodată, vrând-nevrând, mă simţii străpuns în acele timpuri unde gloria Românilor era încă în floare, unde lumea îşi îndrepta ochii spre Suceava, admirând pe Ştefan cel Mare şi pe poporul lui, unde veneau soli străini, aducând de la Domnitorii lor daruri multe şi alese pentru Ştefan cel Mare, rugându-l să ţină cu ei amiciţie şi pace, unde ajungeau până şi delegaţii papali, aducând coroane regale pentru Eroul creştinătăţii, triumfătoare contra păgânismului asiatic, unde se-nfrânse, nu o dată, mândria şi îngâmfarea Ungurului, se ruşină fala Leşului, se pedepsi cutezarea Tătarului şi nesaţul Turcului! O jale mă cuprinse şi mă văzui silit să părăsesc acest loc atât de elocvent pentru orice suflet românesc; mă depărtai cu ochii plini de lacrimi şi începui a-mi face însumi înfruntări: de ce m-am mai dus pe acolo să văd ruinele trecutului nostru glorios şi să vin, astfel, în neplăcuta posiţiune de a-l compara cu bicisnicia noastră de astăzi!

*

Mă pornii, deci, îndărăpt şi, ajungând la fântâna ce-i zice Ştiubei, întâlnii, acolo, pe un bătrân foarte venerabil, om de rând. El venise să-şi vadă ogorul din apropiere.

*

După ce-i urai „bună ziua. moşule!“ şi după ce îmi mulţămi şi el, ne puserăm la vorbă şi-ntrebai, între altele, şi despre apeductul risipit din apropiere.

*

– Ei, Domnule, îmi răspunse el, când ţi-aş înşira toate, şi trebuie să mă asculţi cam multişor, că-i cam lungă şi înfiorătoare povestea! Însă, dacă poţi pierde vreun ceas bun, apoi poftim să ne aşezăm sub umbra răchitelor din vale!

*

Deci, ne-am dus sub umbra răchitelor şi, lungindu-mă cu plăcere pe iarba verde, aşteptam cu curiozitate să-mi istorisească bătrânul povestea. După câteva minute de tăcere, începu moşul astfel:

*

– Cică era o vreme când trăiau pe acest pământ zmei, zâne de codri, de râuri, de izvoare şi alte fiinţe înfricoşate. Pe-atunci nu erau, pe aici, ogoare roditoare şi holde mândre, cum sunt acuma, ci păduri peste păduri, unde se ascundeau urşii, porcii sălbatici, lupii, vulpile şi multe alte sălbăticiuni. Acolo, însă, unde-i izvorul acela cu ţevile de oale arse, acolo cică a fost un iaz adânc, în care trăia o zână în veci frumoasă şi atrăgătoare. Zâna aceea fermeca cu glasu-i subţire şi dulce pe toţi bărbaţii care se apropiau de iaz şi-i trăgea la sine. În mijlocul iazului era curtea şi-n mijlocul curţii palatul zânei, dintr-o singură piatră de marmoră verde, în care erau adunate bunătăţile lumii. Ea fermeca şi trăgea, în fiecare primăvară, câte un tânăr la sine, cu care trăia un an. După ce trăia cu bărbatul un an, îl otrăvea, dându-i să bea, în ziua în care era menit să tragă pe un alt voinic, o băutură care-l adormea pe veci şi, a doua zi, se vedea leşul voinicului pe luciul iazului. Într-un an, cred că era mult înainte de Ştefan Vodă, prinse ea, ca în tot anul, pe un voinic care era fecior de oameni mari şi logodit cu-o domniţă. Domniţa, care îl iubea pe acel voinic ca ochii din cap, auzi ce se făcuse cu dragul său, şi anume chiar de la oamenii voinicului. Ei spuneau că, pe când vânau ei cu stăpânul lor prin pădure, au ajuns din întâmplare în apropierea iazului. Aici, auziră ei un cântec atât de mândru şi atrăgător încât şi paserile de prin păduri se adunaseră să îl asculte. Şi putea, oare, omul să fie surd la un vers atât de fermecător? Nu, de aceea şi voinicul nostru, deşi ştia de povestea iazului, totuşi, se apropie să asculte cântecul, că doar era numai om, şi, plecându-i-se calul să bea şi poticnindu-se, se află tânărul nostru voinic într-o clipeală în braţele fermecătoare. Auzind, zic, domniţa despre cele întâmplate, nu-şi afla locul, căci nu putea trăi fără mândrul său voinic şi, de l-ar fi ştiut încaltea mort, ar fi plâns ce ar fi plâns şi, apoi, i se tămăduia inima, dar când îl ştia viu şi în braţele acelei zâne răpitoare, una ca asta era prea mult de suferit pentr-o femeie care iubeşte. Ea, deci, se duse la un sihastru, care locuia într-o vizuină de stâncă, în părţile Şcheiei, şi-l rugă s-o ajute c-un sfat. Cuviosul se miră, văzând o femeie prin acele locuri primejdioase şi neîmblate, şi o întrebă cum de a rătăcit prin acele pustietăţi. Deci îi povesti domniţa, cu lacrimi în ochi, nevoia şi nenorocirea sa şi-l rugă să o deie la cale. Bătrânul sihastru îi zise: „Alt sfat nu-ţi pot da decât să mergi să te închini la cele trei sute de biserici şi să baţi în fiecare biserică tot atâtea metanii şi aşa vei mântui tu pe oameni de acea lighioaie, căci Dumnezeu va auzi rugăciunea ta şi va stânge de pe faţa pământului pe fermecătoare. Pe logodnicul tău nu-l vei avea, doar mort, căci şarpele cel de zână îl va otrăvi! Tu, însă, făcând aste ce ţi-am zis, vei face un mare bine oamenilor şi Dumnezeu te va binecuvânta pentru astfel de faptă creştinească!“.

*

Mulţumind sihastrului pentru sfat şi cerând ca să se roage la Dumnezeu pentru dânsa, ieşi biata fată, înţeleasă cu povaţa monahului, cugetând în sine că, de nu va putea recâştiga pe voinicul său, va face măcar un bine mare oamenilor. Ea, deci, se luă şi plecă pe la toate bisericile din lume şi se rugă „ca să scape Dumnezeu ţara de acea zănâ înfricoşată“. După o călătorie lungă şi grea, de zece ani, fusese domniţa în trei sute de biserici, în care toate se rugase şi, văzând Dumnezeu evlavia şi necazul copilei, se îndură de ea şi, pe când se ruga ea într-un schit, avu o vedenie, care-i zise că Dumnezeu i-a ascultat rugăciunile şi că să se întoarcă la ai săi, care o aşteaptă cu mare dor şi nerăbdare. Ea urmă acest sfat şi se-ntoarse acasă. Părinţii ei se bucurară mult, văzând-o întreagă şi vie, căci ei o gândeau sfârtecată de vreo fiară sălbatecă.

*

Acum, să ne întoarcem la zâna noastră. Dumnezeu îi opri zânei mrejitul ei fără de lege, pe atât timp cât trebuia domniţa să se roage pe la biserici. Asta o supără foarte pe nesăţioasa de zână şi pentru aceasta poruncea ea, câteodată, apelor iazului să se umfle şi să dea prin oraşul apropiat, ca să facă daună oamenilor şi aşa să-şi răzbune necazul ce-l avea. Adeseori se învârtea ea în palatul său, încoace şi încolo, şi era atât de oţărâtă încât apele, fugind de mânia ei, spălau ţarinile oamenilor. Trecând timpul pedepsei şi apropiindu-se ora în care avea să-şi stângă dorul arzător, o umplu o nelinişte şi o nerăbdare, încât se iscă un vifor şi o furtună grozavă, cerul se întunecă şi o ploaie curgea ca şi când ar fi fost menită să potopească lumea; oamenii de pe câmp fugeau să se ascundă pe unde puteau, când se auzi un glas răguşit şi disperat, strigând cu atâta putere, încât răsunau văile şi câmpiile:

*

Ceasul mi-a venit,

Dar voinicul n-a sosit,

Of, ce dor nesuferit!

*

Şi abia sfârşise aceste cuvinte, cu atâta patimă, şi iată un cal ca corbul vine în goana vântului, cu un voinic, şi se opreşte lângă iaz, un trăsnet şi un vânt, şi voinicul nu se mai vede. Zâna, mrejind, acuma, pentru acest tânăr, se hotârî a nu-l mai lăsa, ci a-l ţine pentru vecie lângă dânsa, de aceea îl duse într-o cămară şi-i dete o oglindă verde, în care, uitându-se el, se făcu pentru veci tânăr şi nepieritor. Atunci se iscă pe faţa iazului iarăşi un vânt, urmat de-un cutremur de pământ şi zâna dispăru cu voinicul şi cu palatul său. Chiar în acea clipă, secă şi iazul, căci pământul, despicându-se ca să ieie la sânul său pe zână, înghiţi şi apa iazului, şi-n locul unde fusese palatul zânei se ivi un izvor bogat de apă, pe care-l lăsă zâna ca răsplată pentru voinicii răpiţi.

*

Aceasta este povestea izvorului celui din deal, îmi zise bătrânul şi apoi îmi ură o „sănătate şi mulţumim de sfat“ şi se depărtă spre Suceava“ (Aurora Română, nr. 2/1881, pp. 25-27).


Badea Lungu Scârţan, la Laval, în Franţa

Ion Lungu, primar al Sucevei: Parcâ-s Badea Scârţan, dragi suceveni, aici, în Franţa, la Laval, undi io va reprezânt ca sarmali di Prelipka, cu adivarat bucovineni!

Ion Lungu, primar al Sucevei: Parcâ-s Badea Scârţan, dragi suceveni, aici, în Franţa, la Laval, undi io va reprezânt ca sarmali di Prelipka, cu adivarat bucovineni!

Agramat, turtit în chintă,

şmecher cum i-i interesul,

Lungu chiar ne reprezintă,

căci suntem… cum ni-i alesul!


Jocuri de păpuşi tradiţionale, în Alianţa USLaşă

Victor Ponta: Degeaba îmi dai trandafiri, dacă nu renunţi la Cotroceni!

Victor Ponta: Degeaba îmi dai trandafiri, dacă nu renunţi la Cotroceni!

Alianţa s-a stricat,

deşi tace mincinoasa;

ponta este că se bat

mult mai rău ca-n Ruginoasa!


Proze bucovinene: Un flăcău tomnatic

Traian Brăileanu

Traian Brăileanu

 

O căsuţă joasă, unsă cu humă. Dinaintea casei, o grădină neîngrijită, în dreapta, şura cu grajdul, care dă spre gardul ogrăzii vecinului, iar dinapoia casei se întinde ţarina mărginită, în depărtare, de dunga albastră a pădurii săteşti.

*

Aici locuia Ilie, holtei aproape de patruzeci de primăveri. Să-l lăsăm să răspundă el însuşi la întrebarea ce i-o puneau sufletele bune, care vroiau să-l însoare:

*

– Ba nu, aiasta n-o fac. Câţi s-au însurat, toţi îşi bat femeia şi trăiesc numai în harţă şi nevoi. Am şese fraţi însuraţi şi trăiesc rău cu nevestele; tătuca a umblat rău cu însurătoarea, iar Gavril nu era să-şi taie femeia? Nu mă-nsor şi pace!…

*

Contra acestor argumente e greu de luptat; cu timpul, s-au învăţat oamenii, când era vorba de Ilie, să dea numai din cap cu un zâmbet compătimitor. Puteai înţelege că-l ţineau de pierdut.

*

Iar Ilie îşi făcea treburile sale; mai lucra, mai pornea prin sat şi era totdeauna vesel şi cu voie bună. Nu se atinge de sexul frumos, îşi stabilise el o normă, care, deşi nu consonează cu morala obişnuită, totuşi îl scăpase de pericolul cărui sunt expuşi, de regulă, holteii, adică de a pierde banii şi sănătatea în crâşmă.

*

– De am bani, zicea el, mai ajut cu ei vreo vădană săracă sau vreo nevastă cu bărbat nepăsător.

*

Şi sărac nu era Ilie. Avea cinci fălci, ceea ce explică interesul mamelor cu fete de măritat pentru soarta lui. Cu puţină trudă, îşi câştiga toate cele trebuincioase, iar din prisos, cum am văzut, aveau folos şi alţii.

*

Cu vremea, însă, slăbise dărnicia lui Ilie. Era, acum, om aşezat. Iar ca să aibă ce face cu fânul şi ovăsul de pe pământul său, îşi cumpără un mânz şi, băgându-l în grajd, închise uşa cu cheia.

*

De aici înainte, Ilie se suia regulat, în fiecare zi, în podul grajdului şi-i da mânzului trifoi şi ovăs pe oblon, iar apă îi turna, pe lătoc, în troacă. Zile întregi sta omul nostru în podul grajdului şi se uita la zburdălniciile mânzului, zădărându-l cu o vargă şi vorbind cu el ca să-i mai treacă de urât.

*

Trecură trei ani.

Din mânz se făcuse un armăsar voinic şi, într-o zi, se gândi Ilie că ar fi bine să-l deprindă la călărit. Îşi cumpără, deci, frâu cu zăbală turcească, cum o numea el, şi, într-o după-amiază, luând cheia, se duse, cu frâul pe umăr, la grajd.

*

Când deschise uşa, roibul, care până acuma văzuse lumina numai printr-o ferestuică mică şi prin crăpăturile pereţilor, orbit de valul de lumină începu a sforăi şi a se ridica în două picioare.

*

De teamă să nu-l scape afară, Ilie trânti uşa în cleampă, tocmai în momentul când calul, iritat prin noutatea lucrului şi prin neobişnuita apropiere de om, năzui, într-o săritură, să capete libertatea. O izbitură surdă, un geamăt scurt, apoi se auzi numai sforăitul şi frământarea armăsarului.

*

La fereastra grajdului se ivi un cap de femeie. Ochii ei mari, negri căutau să străbată întunericul dinăuntru.

Roibul se frământa în loc în fundul grajdului. Nările sângerate îi vibrau în răsuflarea puternică, iar coada lungă până-n pământ îi biciuia şoldurile, care tremurau nervos. În întuneric, ochii sălbateci scânteiau şi păreau că ard. Grumazul gros era încordat într-o parte şi se părea că animalul ar fi vrut să fugă de obiectul groazei sale, însă, oprit de stavila pusă prin părete, se uita ţintă la el – lângă uşă, zăcea Ilie, fără mişcare.

*

O clipă stătu femeia ca împietrită în faţa tabloului. Înţelegea că trebuie ajutor şi că ea singură trebuia să-l scape; căci bărbatul ei şi toţi megieşii erau în câmp, la lucru.

Intră, mai întâi, în şură şi se sui în podul grajdului, de unde aruncă, în ieslea calului, trifoi; aşteptă până ce acesta se mai molcomi şi se apropie de mâncare. Apoi, se scoborî femeia şi, ieşind din şură, se apropie de uşa grajdului.

*

Un moment ezită, parcă-ar fi vrut să-şi culeagă puterile. Apoi, într-o încordare grozavă, stăpânindu-şi frica, deschise uşa şi, apucând trupul lui Ilie, îl trase afară, închizând repede uşa. Inima i se zbătea până-n grumaz şi ea trebui să se sprijine de părete, să nu cadă jos. Înăuntru se auzea frământarea armăsarului, din nou înspăimântat.

*

După ce femeia îşi mai veni în fire, alergă acasă şi se-ntoarse cu o cofă de apă şi un ştergar. Îl găsi pe Ilie cu ochii deschişi, opintindu-se să se ridice.

*

– M-a ameţit haramul!, zise el, vroind să glumească. Şi mi se pare că mi-a sclintit o mână. Da’ cum vii tu, aici, Marie?

– Cum vin?, răspunse aceasta, cu faţa strălucitoare de bucurie că-l vede viu. Eram în ogradă şi am auzit ce s-a întâmplat. Da’ Dumneata ai nevoie să te bagi la moarte? Hai, bea o gură de apă şi lasă să-ţi cat mâna!…

*

Mâna era smintită din umăr, şi pe faţă avea Ilie vreo câteva zgârâieturi. Dar nu era nimic periculos. Mai rău îi era la inimă, când privea cu ochii săi albaştri, zâmbind ca un copil pe sub musteaţa neagră, stufoasă, în ochii nevestei, care se roşea ca un bujor.

*

– De te uiţi mult aşa la mine, te las, bădiţă!…

*

Ilie se făcu sănătos la trup, însă sufletul îi era posomorât şi veselia de odinioară dispăruse cu totul. Nu stătea mult acasă, iar când venea, tresărea la orice zgomot ce venea din ograda megieşului.

Toader o luase pe Maria ca văduvoi. Silită de părinţii ei sărmani, fata trebui să se supună, măcar că Toader era cunoscut ca om hărţăgos şi fără inimă.

*

Ilie cercă să se apropie de Maria, pentru care simţea, din ziua întâmplării povestite, o dragoste înflăcărată. Însă nevasta i-a spus:

*

– Bădiţă, nu-mi face zile mai amare de cum sunt! Căci, de m-ar vide bărbatul că îmblu cu Dumneata, am sfârşit-o…

*

Ilie respectă dorinţa ei. Dar grea îi era inima şi acum înţelegea că viaţa de holtei e viaţă fără rost şi căpătâi.

Pentru avere, îşi găsise cumpărător, iar el era decis să plece din sat.

Pe unde o fi, numai departe de ea.

*

Într-o Duminecă, după amiazăzi, Ilie sta în grădină, lungit pe iarbă, la umbră. Soarele era de-o prăjină peste orizont şi strălucea ca-n zi de sărbătoare. Dinspre ţarină se auzeau strigătele băieţilor care păşteau vitele, iar în grajd strănuta roibul, care rodea la iesle. Era o zi de acele în care îţi vine a cânta de jale sau a chiui aşa, din senin, fără să ştii de ce.

*

Din ograda vecină se auzi vocea lui Toader. Se cunoştea că băuse, căci era răguşit şi striga în gura mare.

Ilie sări în sus şi se apropie de gardul ogrăzii.

*

– Iată-l, îl vezi?, strigă Toader, arătând spre el. De ce nu mergi să-i ajuţi să treacă gardul?.

*

Şi el ridică mâna asupra nevestei, care sta tăcută înaintea lui. Numai două boabe de lacrimi îi curgeau, în jos, pe obrazul palid ca ceara.

Ilie sări gardul şi se repezi între ei:

*

– Să nu dai că te omor!

– Mă omori tu…

*

Şi o înjurătură groaznică urmă. O scrâşnitură de dinţi, o opinteală şi Toader se tăvăli în sânge, horcăind, apoi linişte.

*

– L-ai omorât!, zise femeia cu vocea stinsă.

– L-am omorât şi s-au sfârşit toate, răspunse Ilie, uitându-se în faţa Mariei, parcă-ar fi vrut să-şi însemne pentru vecie trăsăturile feţei ei, apoi se întoarse încet şi trecu gardul, fără să privească înapoi.

*

Un moment stătu, se desluşi un geamăt, rămase o inimă sfâşiată şi zdrobită de soartă.

În ochii lui Ilie scăpără flacăra nebuniei, pieptul îi umbla greu şi des. Porni cu pas îndesat. Pe faţă îi sta scris: „Trebuie să împlinesc!“.

*

Uşa grajdului scârţâi în ţâţâni şi Ilie se înţepeni cu mâinile în uşori:

– Acuma vină, roibule!

*

Armăsarul, speriat, necheză scurt, viforos, apoi, dând raită prin grajd şi învârtindu-se pe picioarele de dinapoi, se opri faţă-n faţă cu stăpânul său. Un om slab între el şi orizontul nemărginit, care ardea în focul apusului de soare.

*

Cu ochii aprinşi de mânie şi respirând aerul libertăţii, flutură din coamă, apoi, repezindu-se spre stăpânul său, îl izbi cu copitele de dinainte în piept şi, trecând peste el, azvârli, o dată, cu picioarele de dinapoi ca şi cum ar fi vrut să se apere de duşmanul rămas îndărăt şi-l lovi pe Ilie în cap.

A împlinit.

*

Iar roibul se roti, o dată, măsurând în aprigă privire orizontul, apoi dispăru ca o săgeată spre asfinţitul înflăcărat” (Junimea literară, nr. 1/1905, pp. 9-11).


Pagina 832 din 1.010« Prima...102030...830831832833834...840850860...Ultima »