Datina, religia furată (I)

*

Moto: Atunci când nu există o religie adevărată, nu există nici virtuţi adevărate[1].

*

M-am trezit, pe neaşteptate, odată cu revărsatul zorilor. Şi n-am mai putut închide ochii. Îmi închipuisem că-mi cere împlinirea datoriei încă un cântec nescris şi m-am ridicat din pat, ostenit şi uşor iritat, încercând să trag de timp. Mi-am făcut o cafea, am aprins o ţigară, aşezând pe masă o coală albă de hârtie şi ustensilele de scris. Aşteptam ivirea cuvintelor şi lina prelingere – aidoma sângelui dintr-o rană – a literelor. Dar nu s-a întâmplat nimic. Pixul a rămas abandonat pe masă şi, fără voie, am priceput că nu cântecele mele nescrise îmi spulberă nopţile, în ultima vreme, ci un cântec vechi, pe care, de cum l-am citit pentru prima oară, l-am perceput ca pe o ultimă reminiscenţă a Datinii, a „limbajului ritmicităţii” („luga suryanyya”[2]). Am încercat să mi-l amintesc, dar nu a fost chip. În schimb, comentariul istoricului bucovinean George Popovici (1863-1905), cunoscut, ca poet, sub pseudonimul calamburistic T. Robeanu („Te robea, nu?”), îşi desfăşura în faţa ochilor mei, aproape material, fiecare cuvânt: „Celebrul episcop din Hippo, Augustin (m. 430), în epocalul „De civitate dei, libri XXII”, prima formulare sistematică şi admirabil de energic concepută a principiului despre supremaţia puterii clericale asupra statelor, istoriseşte, în un capitol plin de sarcasm, că desburuienirea arăturilor era pusă sub patronajul unei speciale divinităţi subalterne, numită Dea Runcina[3]” (eu am folosit o variantă bilingvă, franco-latină, respectiv una engleză, pe care o menţionez cu titlul tradus, pentru că „civitate” nu înseamnă „cetate”, în opera „primului om modern al omenirii”, cum îl numea Lev Tolstoi pe Augustin, ci „comunitate”[4]).

*

Dea Runcina, argumentul pentru studiul lui Popovici „Runc. Glosă la o colecţiune inedită de documente moldo-câmpulungene”[5], în care a fost inclus textul străvechi, pe care Robeanu l-a descoperit lângă muntele[6] „Crezi în Soare, crezi în Dumnezeu”. Rarău, ca reminiscenţă lingvistică a limbajului primordial monosilabic „Ar Ra, ar Aum”, încă păstrat ca atare în toponimia văii prăbuşite, de lângă Rarău, Ararau. Rarău, muntele invocat în toate cântecele tinerilor blaki din colecţia de documente din secolele X-XII, „Rochonczy Codex”[7], traduse de Viorica Enăchiuc, muntele fiind primul templu al omenirii, în care Soarele şi-a aşezat „scaunele şi masa lui”[8], marea preoteasă fiind „voluspo” („fecioara înţeleaptă”) Venus, adică târzia Sfânta Vineri a românilor sau, mai nou, Sfânta Parascheva, deşi, ca şi la indieni, unde confuzia Ishtar-Innana a fost multă vreme cultivată, şi în celelalte adaptări ale religiei iniţiale planetare continuă, pentru că „Luna nu ştia ce poate face şi ce era. / Stelele nu ştiau unde le este locul”[9], şi nu apăruse încă făuritorul de zei[10] şi de legi, cel care avea să fie „îngropat în cer” şi să devină „Dumnezeu Anu (Cerul)”[11], de către fiul său, Enlil („Împăratul tău este marele munte tată, Enlil”[12]), într-o succesiune de înlocuire a elementelor cosmice şi pământeşti cu făpturi omeneşti care fundamentau şamanismul şi, tocmai de aceea, aveau nevoie de un panteon, pe care începeau să-l populeze, în favoarea lor, speculând naivitatea omenească, în baza unei cosmologii primare ca şi concepţia despre creaţie („Cerul şi Pământul sunt părinţii tuturor creaturilor, şi dintre toate creaturile omul este cel mai înzestrat, sincer şi inteligent”[13]) ironizată, încă din zorii civilizaţiei, în însăşi esenţa conştiinţei ei, de către Polybios, care concluziona scurt: „dintre toate vieţuitoarele, omul, care crede că este cel mai iscusit, este cel mai uşor de înşelat”[14].

*

„Muntele Lumii”, pe care Mircea Eliade îl identifică drept arborele lumii: „Simbolismul Arborelui Lumii este complementar cu cel al Muntelui Central. Uneori, cele două simboluri coincid; de obicei, se completează reciproc. Dar ambele sunt formulările mitice mai dezvoltate ale Axei Cosmice (Stâlpul Pământului)”[15].

*

Din acest timp primordial, în care „Luna nu ştia ce face şi ce era”, pare să vină reminiscenţa Datinii, aflată de poetul T. Robeanu, în 1890, lângă Rarău, Victor Andronicescu fiind, probabil, ultimul om care mai cunoştea invocaţia primordială într-o acurateţe a mesajului remarcabilă, înainte de falsificarea lui printr-o banală legendare moldovenească, pe care întâmplarea avea să mi-o aştearnă în faţă ceva mai târziu, pe când începeam călătoria în timp, împreună cu „Zicălaşii”.

*

În aparenţă, textul ancestral, descoperit la Câmpulung (acolo îl întâlnise Robeanu pe Andronicescu), ţine de melosul păstoresc de mai târziu, deşi îşi are rădăcinile în timpul lunar, în timpul în care Luna, stelele, planetele şi calculul calendaristic, bazat pe ciclurile lunare[16] beneficiază nu doar de o dezlănţuire metaforică încifrată, ci şi de „imnul”, pe care, conform religiilor vechi şi nu numai, stă la temelia religiilor, născute, ulterior, prin dialogurile Maestru-discipol (doar la nordici, Odin, „tatăl tuturor”, dialoghează cu o „voluspo”, adică o „fecioară înţeleaptă”), care transformă „limbajul iluminării” („luga suryanyya”[17]) în vană, dar persuasivă literatură, după cum observa acelaşi Réne Guénon. Nu ştiu în ce măsură „Dansul Cerbului” (care este o horă sacră), şi mai ales cea din Corlata, reprezintă o naraţiune vizualizantă a acestui text, în condiţiile în care „dansul este un semn de limbă şi este folosit şi realizat, ca un mister sacru, în diferite moduri, prin care gândul sau dorinţa sunt exprimate în loc de (sau pe lângă) cuvinte, pe care omul încă nu le posedă… În aceste dansuri, cunoaşterea a acţionat, ritualul a fost expus şi păstrat în memorie, tot mai viu, prin repetiţie, iar misterele, religioase sau de altă natură, au fost fondate pe baza de acţiune”[18]. Dar e sigur că „muzica, care însoţeşte dansul, ritmul şi melodia, ne uneşte cu divinitatea prin desfătare şi, totodată, prin frumuseţea artei”[19], ceea ce voi încerca să probez în capitolele care urmează, premeditate, de multă vreme[20], drept banală condiţie existenţială a unui om care tot încearcă să-şi afle rosturile, preferând să se înşele singur, decât să se mai lase minţit de alţii. Iar textul câmpulungean, la care tot fac referire, înseamnă o fereastră, prin care încerc să desluşesc zorii:

*

„A codrilor crăiasă

Şi a zmeilor mireasă

Iese, seara, într-amurg,

Paşte cerbii sus, pe runc,

 *

Ciutele şi caprele

Şi le mulge laptele

Şi-l încheagă în fântână

Să nu iasă altă zână,

*

Şi îl face mândru caş,

Bolovan de bicaş[21],

Şi îl pune în părău

Să-l spele apa mereu,

Să-i treacă dorul de zmeu”.

 *

În 27 iulie 1908, când învățătorul superior Alexandru Voievidca ajunge la Câmpulung Moldovenesc, un alt învățător, dar câmpulungean, Simion Prelipcean, de 62 de ani, ispitit de contrafacerile mitice daco-romane ale lui Gheorghe Asachi, cânta, pe muzica străvechiului „cântec vechi”, atât cât își mai amintea din contrafacerea din tinerețe, care și ea urma să se piardă curând.

* 

„Într-o piatră detunată

Și-al sihastrului picior,

Este-o stână ce-a fost fată

De un mare domnitor.

 *

Acea Doamnă e Dochia,

Zece oi al ei popor,

Ea domnește-n vizunia

Peste turme și păstori”.

*

În textul vechi, care, fără îndoială, a pierdut din mesaj, de-a lungul vremilor, Luna („a codrilor crăiasă”, deci Eftepir a mitologiei dacice sau Maya din mitologia slavilor), la cumpăna frigului (constelația Dragonului este șarpele biblic sau dragonul, „zmeul” mitologiilor vechi, care îi alungă pe culegătorii de fructe, din raiul terestru, mai spre sud – „Și-atunci Aynu-Mandu a făcut șarpele înghețului, ca să oropsească luminile create”, îi mărturisea Ahura-Mazda, adică Sfântul Cer, lui Spitama Zarathustra[22]), „păstorește” turma de stele din constelația Caprocornului (Cerbul, Capra), „sus, pe runc”, deci în templul în templul Soarelui. Iar versului „a zmeilor mireasă” probabil că înseamnă o contrafacere populară pudică, în condițiile în care generațiile nu știau nimic despre „logodna cosmică”, decăzută, la noi, românii, dar nu și la slavi, într-o dragoste incestuoasă, deși Luna, și în mitologia dacă, și în cea slavă, nu era decât fiica mamei Glia și a Soarelui, adică primăvara, închisă într-o peșteră de îngheț (în cele trei ceruri lunare subterane – cu trimitere directă la echinocțiul de toamnă), dar salvată de Soare (echinocțiul de primăvară) și mutată în palatul de cleștar de deasupra norilor. În mitologia dacilor, cele două echinocții se numeau „intrarea” și, respectiv, „ieșirea șarpelui din pământ”, creștinismul „furând” sărbătorile străvechi echinocțiale, sub numele de „lanțul Sfântului Dumitru” și, respectiv, al „Sfântului Gheorghe” – deci al „Sfântului Țăran”, cum se traduc în română ortodoxul „Gheorghios” şi catolicul „Georgius”.

*

„Mândrul caş, / Bolovan de bicaş”, deci de stilex, este menhirul, „piatra căzută din cer” făcând parte, întotdeauna, din ritualul „morţii şi învierii Timpului” („Hora Cerbului”), fiind abandonat odată cu a doua contrafacere a Datinii, cea de după religii târzii, numită folclor. „Cerbul” se dansa, la miezul nopţii, în jurul unei buturugi aprinse, aşezată în centrul tăpşanului din centrul satului, dansul în sine omagiind reînvierea luminii, după miezul deplin al iernii (civilizaţia polară omagia această biruinţă prin sacrificarea unui ţap, din sângele căruia gustau toţi membrii comunităţii, iar elementul acesta de Datină, specific, probabil, şi civilizaţiei boreale, din care suntem parte – textul câmpulungean o sugerează, a fost pus în valoare de videoclipul trupei Dark Funeral, cel care a inflamat minţile întunecoase ale unor preoţi suceveni, cu ocazia invitării trupei suedeze la ediţia din 2016 a Festivalului „Bucovina Rock Castle).

*

Asupra temei va trebui să revin, în capitole speciale, rândurile de mai sus fiind doar un fel de prefaţare a metodei de lucru a cărţii începute, azi, la revărsarea zorilor, de necaz că m-a trezit din somn şi nu m-a mai lăsat să dorm.