Furnizorii masacrelor din Bucovina

Pentru că știu prea puține despre istoria recentă a Bucovinei, încep să fișez, fără comentarii și fără pripeală, fișele pe care le fac în vederea confruntării finale cu alte mărturii, inclusiv din vremurile damnate, pentru a putea întrezări epoca din megieșia apropiată a nașterii mele. În categoria ISTORIE RECENTĂ, voi aduna doar fișe, care pot fi folosite de oricine are nevoie de ele, inclusiv de către mine, cel care nu are alt scop decât acela de a încerca să înțeleagă.

Printre primii criminali de război, care au fost acuzați, în proaspătul ministeriat al lui Teohari Georgescu, din guvernul lui Petru Groza, s-au numărat fostul guvernator al Bucovinei, de după profesorul Alexianu, generalul Calotescu Cornel, și șeful lui de cabinet, locotenent-colonel Stere Marinescu. Acuzele care li s-au adus celor doi foști ofițeri ai Armatei Române au fost următoarele:

„În toamna blestemată a anului 1941, începea primul act al tragediei populației evreiești din Bucovina. La 10 octombrie 1941, din ordinul lui Calotescu, a fost înființat ghetto-ul din Cernăuți. Vreo 60.000 de oameni, purtând steaua galbenă, au fost îngrămădiți ca vitele într-un spațiu redus, într-un cartier în care nu aveau loc mai mult de 15.000 de oameni. În fiecare încăpere, zeci de oameni îngroziți, flămânzi, terorizați, duceau o viață de o amară, disperată promiscuitate. Mureau cu sutele de boli și de mizerie.

În aceste împrejurări dramatice, maiorul Stere Marinescu și-a început activitatea de hienă. Calculat, veninos, de o cruzime rece, sadică, plină de patimă și de ură, și-a abătut teroarea asupra nenorocitelor victime. El nu era însă un simplu shingiuitor sau asasin. Actele lui, calculate și consecvente, aveau un scop precis: jaful. Cel mai abject jaf, acela al condamnaților la exterminare. De la victimele lui terorizate de groaza deportărilor, storcea, prin tot felul de metode, sume mari de bani, bijuterii, obiecte de valoare, cu pretextul ipocrit și cinic că le va schimba soarta.

După deportările masive, din noiembrie 1941 și iulie 1942, când zeci de mii de oameni au luat drumul fără întoarcere al Transnistriei, târgul sinistru, traficul cinic cu moartea și cu viața victimelor a luat amploare. Stere Marinescu avea un birou de „comisionar al morții” în București, la locuința lui. Acolo primea sumele de bani pentru iluzorii salvări de la moarte. La Cernăuți strângea gajul sinistru al bijuteriilor și al obiectelor prețioase, aurul și pietrele prețioase.

Cu o ură pasionată și cu o satisfacție de sadic, regiza spectacole de coșmar, în care actorii și victimele erau unii și aceiași: deportații. Pe un teren de sport din Cernăuți, în zorii fiecărei zile, aduna noi transporturi de deportați. Din înălțimea unei tribune special amenajată, dirija operațiile de clasare a victimelor, care, în amurg, erau îndesate în vagoane de marfă, cu ușile ferecate, și trimise în lagărele morții. Nimic nu-l mișca. Nici plânsul disperat al mamei, care cerea îndurare pentru copilul abia născut, pe care-l purta la sân, nici tragedia mută a bolnavilor, scoși pe tărgi din spitale, nici drama absurdă a invalizilor de război, nici trista hotărâre de a scoate chiar și nebunii din spitale.

Lupta de exterminare și de jefuire a populației evreiești din Bucovina a fost dusă cu o furie sadică și distructivă, care întrece orice imaginație și care cu mare greutate poate fi apreciată de la distanță, mai ales de aceia care au stat departe de teatrul sângeros și apocaliptic al ororilor. Dar furnizorii, fără scupule și fără omenie, ai morții, schingiuitorii și jefuitorii celor sortiți pieirii au ajuns să dea socoteală. Calotescu și Stere Marinescu, furnizorii morții și hienele abjecte ale victimelor, ei, care au făptuit traficul cinic cu viața și cu moartea, vor sfârși totul, în această clipă supremă a triumfului asupra morții și robiei (Scânteia, Anul 2, nr. 220, 11 mai 1945, p. 7).

ISTORIE RECENTĂ No Comments Nov 9

Soloneţul lui Ilie Vasile Tipa

Satul lui Vlad Negrul, care, în 15 martie 1490, avea o biserică, pe care Ştefan cel Mare o închina Episcopiei Rădăuţilor, drept “a 38 biserică, pe Soloneţ”, iată că a devenit a lui Ilie Vasile Tipa “a lu’ George a lu’ Ilie a lu’ Toader, în urma unor splendide succesiuni spirituale, din care fac parte legendarul Constantin Milici, Epifanie Grosu, minunatul învăţător şi monograf al vetrei sale Ioan V. Rachieru, Mihai Bocancea, Petrea Tabarcea, învăţătorul Doru Luchian, profesorul şi criticul literar Rodica Moroşan, învăţătoarele Rodica şi Ioana Grigorean şi, nu în ultimul rând, inconfundabilul Adrian Dinu Rachieru, trăitor profund de Bucovina, care a scris şi un minunat “Cuvânt de însoţire” a surprinzătorului “Album fotoetnografic al satului Soloneţ”, lucrare unică, în felul ei, care prezintă iconografic mărturii de tip cronică ale unei comunităţi bucovinene, admirată şi de Alexandru Voevidca, învăţătorul superior sucevean, care a cules, în 1907, splendide melodii, de la Constantin şi Filemon Milici (de 24 şi respectiv 36 de ani, pe atunci), şi de la Mihai Tipa, care avea 17 ani în 1908.

Coroborând cântecele de atunci cu mărturiile iconografice, care înfăţişează Soloneţul drept comunitate de tip răzeşesc (folosirea sucnei, adică a fustei de catifea, cumpărată din târg, dar croită în casă, şi a bârneţelor înalte, la femei), dar şi cu spiritualitatea pământeană, prima din Bucovina, a cantorului bisericesc Constantin Milici, cu care voi încheia această scurtă prezentare, urmând ca în următoarea să vă vorbesc şi despre ctitorul “Ţării Fagilor”, revistă făcută împreună cu liceanul Eusebiu Cămilar, din banii obţinuţi pe vite, pe care le-a vândut după război, cred că din albumul bănăţeanului bucovinean Ilie Vasile Tipa se pot extrage informaţii, care să îmbogăţească ştiinţa noastră, şi mai ales a folcloroşilor, despre portul din bătrâni autentic, neuniformizat şi, fără îndoială, profund identitar, înainte de a-şi băga coada propagandişţii culturnici bolşevici, cu patima lor nivelatoare. Iată, deci, o parte dintre acele mărturii, care îl legitimează pe Ilie Vasile Tipa drept “soloncean” veritabil, pururi viu şi demn de amintire:

Ursele, malăncile şi urşii de paie

Constelaţia Mamă

Jocurile cu măşti din cadrul datinilor de iarnă nu înseamnă, aşa cum se ştie, ritualuri „pentru alungarea spiritelor rele”, ci o depersonalizare a celor patru tipuri de hore ritualice, două solstiţiale şi două echinocţiale, din vechime, prin care strămoşii neamurilor pământeşti omagiau constelaţiile cereşti fundamentale, numite şi „Constelaţiile Mamă” („Ursa Mare a fost prima Strămoaşă (Marea Mamă) între constelaţiile nordice”[1]), pentru că, „pe atunci, Stăpânul Universului a fost în Pădurea celor şapte comori şi în Palatul celor cinci luminători. El a fost însoţit de numărul infinit al celor sfinte, care radiază lumină infinită, iluminând numărului infinit de lumi, observând numărul infinit de fiinţe vii, care suferă de durere infinită şi griji”[2]. Pe atunci, când se considera că „toate lucrurile revin la Unu”[3] şi când se stăruia în îndemnul „priveşte Calea Cerului, aderă la mişcarea astrelor – aceasta e totul… Natura cerului este în om, inima omului este cheia”[4], pentru că „natura morală a Cerului este omul: mintea omului întruchipează forţa motrice; Principiul Cerului fiind stabilit, destinul omului este fix”[5], Ursa Mare şi Ursa Mică, numite la români, printr-o reminiscenţă scitică, mărturisită de Herodot, şi Carul Mare şi Carul Mic, însemnau reperele fundamentale ale conştientizării Timpului, prin Datină, deci prin religia care a existat de „la începuturile neamului omenesc” şi pe care Iisus Hristos a revoluţionat-o, printr-o adevărată revoltă cosmică, spulberând, cumva, importanţa Timpului – reper al efemerităţii în necuprinsul veşniciei, văzută ca o a doua naştere, cea adevărată, pentru că, aşa cum scria Augustin, „ceea ce, în prezent, se numeşte religie creştină a existat la cei vechi şi nu era absentă la începuturile neamului omenesc, până la apariţia lui Hristos întrupat, după care religia adevărată, care era deja prezentă, a primit numele de religie creştină”. Şi mai exista un principiu, preluat splendid de creştinism, conform căruia, ca şi în icoanele fundamentale ale creştinismului, „în această întâlnire a Fiului şi a Mamei, Divinitatea şi Energia Necreate se vor întoarce la rădăcină şi se vor combina în Adevărul original”[6].

Primul mit astronomic al omenirii, cel al Ursei Mari

Ştiu că repetatele trimiteri la texte sacre din alte culturi, dar toate anterioare „Bibliei”, nedumeresc pe unii şi revoltă pe alţii, şi mai ales pe adepţii „contaminărilor folclorice” adică a împrumuturilor de elemente mitice între neamurile pământeşti, deşi toate cărţile religioase ale pământenilor nu sunt decât degenerescenţe şi adaptări instituţionale ale Cărţii Iniţiale, ale Datinii, în care „legile se cântau, ca să nu se uite”, cum spunea Aristotel şi nu numai. Iar cartea sacră iniţială impune, în toate culturile lumii, celebrarea Ursei Mari, iar în unele chiar şi ale Ursei Mici, drept aliate ale moşilor din civilizaţiile polară şi boreală în confruntarea cu Timpul, cele două civilizaţii primordiale, inclusiv cea egipteană, ca urmaşă a civilizaţiei boreale, locuind „pământul de sub Urse” şi mărturisind, la unison, că „timpul a fost ţinut, pentru prima dată, în Egipt, iar anul începea atunci când coada Ursei Mari arăta Sudul… Timpul Ursei Mari a fost stelar. A urmat timpul lunar sau lunar-stelar, cu douăsprezece luni de câte treisprezece zile, fiecare cu câte cinci zile adăugate de Zeiţa Lună”[7].

Ritualul populaţiei Ainu, omagiind Timpul şi Ţinutul Ursei Mari

„Privind la diferite populaţii, din diferite părţi ale lumii, toate având aceleaşi ceremonii totemice, aceleaşi semne şi simboluri, aceleaşi exprimări în artă, se poate concluziona o origine comună”[8], în planul metafizic, nu neapărat în cel etnic, iar ceremoniile închinate Ursei Mari, prezente la toate civilizaţiile vechi, inclusiv în Datina pe care, în mod miraculos, o moştenim, reprezintă o probă de necontestat a observaţiei lui Churchward, din moment ce „Ursa Mare a fost Mama ciclurilor de vreme… A fost ceasul pentru rotaţia Soarelui, în jurul Polului, în 24 de ore, şi a fost reperul pentru cele patru anotimpuri ale anului”, iar „chinezii spun: Atunci când coada Ursei Mari arată răsăritul, e primăvară; când arată sudul, e vară; când arată apusul, e toamnă; când arată nordul, e iarnă”[9].

Există, şi în Strabon, o mărturie suficient de difuză, ca să fi fost trecută, în general, cu vederea: „Păstorii hyperborei, spune Pausaniae, au întemeiat Templul lui Apollo din Delphi; ei trimit, în tot anul, daruri la Delos din fructe şi din prima lor recoltă”, dar şi „sacrificii de paie”[10]. Există, de asemenea, la populaţia Ainu, care, în traducere, se numesc „Copiii Ursei”, „copiii care au ieşit din Egipt, în vremea în care s-au conceput primul Mit lor Astronomic, cu cele şapte stele polare, rotindu-se în jurul Stelei Polare, care reprezentau şi şapte Glorii universale – cele Şapte Lumini”, care „încă practică unele dintre cele mai vechi ritualuri mitologice astronomice, având ursul (Ursa) ca principal totem”[11]. „Copiii Ursei”, Ainu, încă mai obişnuiesc să sacrifice un urs viu, dar între sacrificiile urşilor de paie, practicate şi de chinezi, şi sacrificiul real sau simbolic al unui singur urs, există o diferenţă de omagiere, urşii de paie fiind dedicaţi Ursei Mari, iar ursul, inclusiv cel din jocul ursului, Ursei Mici. La noi, prin arderea urşilor de paie şi prin ritualul Malanca, aşa cum se joacă la Mihoveni, de pildă, presupune un „rege-mag”, cu semnificaţia de Stea Polară sau de Axis Mundi, şi şapte urşi, reprezentând cele şapte stele polare ale Ursei Mari din primul Mit Astronomic al omenirii, pe când „ţiganul cu ursul” reprezintă o paştişare neroadă după sacrificiile aduse Ursei Mici, numită la români, prin reminiscenţă scitică, nu doar Carul Mic, ci şi Plugul.

Ritualul populaţiei Ainu, omagiind Timpul şi Ţinutul Ursei Mari

Ursa Mică figurează, difuz şi mitic, într-o mărturie a lui Herodot, care spune că, la sciţii cei vechi, „în ţinutul acesta, pe atunci pustiu, s-a ivit un om cu numele Targitos (Targit-Anu, adică Sfântul Cer – n. n). Părinţii acestui Targitos – spun ei, povestind lucruri cărora eu nu pot să le dau crezare, dar aşa povestesc ei – ar fi fost Zeus şi o fiică a fluviului Borystenes (Nistru – n. n.). O atare obârşie ar fi avut, deci, Targitos, iar el, la rândul lui, a avut trei fii, pe Lipoxais, pe Arpoxais şi pe Galaxis”[12]. Acesta este mitul Ursei Mici, al Plugului, pentru că feciorii Sfântului Cer au fost, pe pământurile unei fete de lângă Nistru, Lipoxais însemnând Plug de aur, dar şi pământ arat, plugar, ţăran (mitul lui Abel deci), Arpoxais însemnând Jug de aur, dar şi boi înjugaţi, dar şi crescător de vite (mitul lui Cain, deci), iar Galaxis, Proţap de aur, dar şi hoţ de vite.

Revenind la celebrarea Ursei Mari, care se face, în Bucovina şi doar în Bucovina, prin „Malancă” (ritualurile fetei Pământului, primăvara, care se numea Maya, ca şi luna în care începea primul an nou al omenirii), aceasta înseamnă un obicei agrar, păstrat ca atare până prin secolul al XIX-lea, când feciorii obişnuiau, după strânsul recoltei, să îşi pună măşti de urşi, făcute din paie, pentru a speria fetele care se întorceau de la câmp. În fond, datina venea din vremuri străveci, toamna fiind celebrată, prin hore ritualice cu măşti şi cu ciomege, Mama Glie, deja asaltată de Şarpele Îngheţului. Tocmai de aceea, toamna, în toate civilizaţiile primordiale, se adunau „tineri necăsătoriţi şi băieţi din jurul cultului Mama Zeilor, aduşi pentru dansul în arme”[13].

Aglomerate în timpul solstiţial de iarnă, de către creştinism, horele ritualice solstiţiale de primăvară şi de toamnă, dar şi cele solstiţiale de vară (cu excepţia Nedeilor, între timp îmbrâncite în uitare) şi-au pierdut şi semnificaţiile, şi iniţierile, devenind elemente de circ rural, în care nu semnificaţia celebrării mai contează, ci poznele jocului şi caraghioslâcul costumaţiilor („Ai văzut, dragă, la Crasna au urşi de paie şi cu aripi de îngeri!”), pentru că nu doar prostia, ci şi „creştinismul, neputând înlătura şi extermina din uzul poporului nici calendele, precum nici cele mai multe uzanţe păgâneşti, se sili măcar a le transfera la idei creştine. Ci silinţa, măcar că foarte sinceră, a avut succes numai pe jumătate: calendele, adică colindele noastre, păstrară numeroase răsunete mitologice străvechi”[14].

„Poporul român, în simplitatea sa, nu s-a despărţit de legendele păstrate din vechime, nici de mitologia cea filosofică a străbunilor săi. Nici barbaria veacurilor trecute, nici năzuinţa cuceritorilor nu i le-a putut şterge din inimă, n-a putut să le încurce, să le încuscreze cu cele moderne, şi nici creştinismul n-a fost în stare să dezrădăcineze reminiscenţa ce a păstrat-o românul pentru zeii mitologiei romane. În deşert au stăruit mulţi, sub diverse pretexte, să şteargă din imaginea cea vie a românului ţăran aducerea aminte a lui Joe, Mercur, Vinere, şi de alţi zei antici, care-şi au adoraţi şi adoratoare mai ales în casele românaşilor şi ale româncelor, şi credinţa în zeii cei vechi nu o poţi dezrădăcina cu uşurinţă, şi cred că nici nu e de lipsă a o stârpi, când aceea nu e stricăcioasă.

Aşadar, mitologia vechilor şi mai vârtos a străbunilor noştri, care însă e încopciată cu cea a mai multor popoare, are pentru noi mai mult interes decât pentru orişicare popor european, fiindcă noi posedăm o mulţime însemnată de rămăşiţe din ea. Este sfântă datoria de a căuta acele rămăşiţe şi de a le feri de noianul timpurilor şi al uitării”[15].

Chestiile acestea le ştiau toţi cărturarii români de odinioară. Chiar şi Sadoveanu scria, în 1947, că toate „cântecele de stea şi cele de la piesa populară a irozilor sau vicleimului nu sunt prea vechi: sunt literatură religioasă, scrisă cândva şi intrate în circulaţie de curând”[16], „şi totuşi, această avuţie naţională românească este, azi, mai mult ca oricând mai înainte, ameninţată cu eterna înmormântare în noianul uitării”[17]. De data asta, nu doar bigotismul ne retează rădăcinile, ci mai ales penibilul savantlâc folcloric, aflat la cheremul propagandelor politice ale vremurilor noastre, în aparentă schimbare.

[1] Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 99

[2] Lao Tse, Texte taoiste, cartea 24, versetele 19

[3] Lao Tse, Texte taoiste, cartea 24, versetele 24

[4] Lao Tse, Texte taoiste, cartea 24, versetele 31

[5] Lao Tse, Texte taoiste, cartea 24, versetele 31

[6] Lao Tse, Texte taoiste, cartea 24, versetele 280

[7] Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 98

[8] Ibidem, p. 45

[9] Ibidem, p. 99

[10] Strabon, Geografia, XI, 6.2

[11] Legge, James, Sacred Books of the East, Oxford, 1879, p. 218

[12] Herodot, Istorii, IV, V, p. 312

[13] Strabon, Geografia, I, X, 21, p. 441

[14] Silasi, Gregoriu, Dr., Transilvania, Anul VIII, nr. 5 din 1 martie 1875, p. 51

[15] Roşu, Teodor, Mitologia sau cunoştinţa despre zeităţile celor vechi, în Amiculu Şcoalei, nr. 4 din 28 ianuarie 1861, p. 32

[16] Sadoveanu, Mihail, Oraţia de Anul Nou, în Scânteia, Anul XVI, Nr. 715, 1 ianuarie 1947, p. 1

[17] Silasi, Gregoriu, Dr., Transilvania, Anul VIII, nr. 5 din 1 martie 1875, pp. 51, 52

RELIGIA FURATĂ No Comments Nov 8

Cum n-am mai ajuns “Deţinut Politic de Onoare”

Înainte de a-mi scoate propriile mele cărţi (luasem, totuşi, premiul de debut al Editurii Albatros, prin 1980, cu Vânare de urşi, şi publicasem în Editura Transpress, din Sibiu, a criticului Mircea Braga, romanul Omul de sacrificiu), hotărâsem că am o datorie de a-i scoate la lumină pe cei doi scriitori suceveni, care şi-au risipit cele mei frumoase decenii ale vieţilor lor prin închisorile comunismului, Vasile Pânzariu şi Dumitru Oniga. Apoi, în timp, pe lângă cărţile celor doi, am scos şi cărţi de-ale celorlalţi deţinuţi politici bucovineni, precum Radu Bercea, George Ungureanu şi Eugen Dimitriu.

Nu mai ştiu prin care an al secolului trecut (cred, totuşi, că în 1996 sau în 1997), lansam, la subsolul Băncii Comerciale din Suceava, o carte a lui Vasile Pânzariu, în prezenţa multor foşti deţinuţi politici de prin ţară, printre care şi liderul lor, bănăţeanul Teofil Botlung, dacă nu mă înşeală memoria asupra numelui. Şi cum primele cărţi ale martirilor le tipăream cu banii cerşiţi de mine de pe la diverşi oameni de afaceri (erau generoşi, pe atunci, când durau afaceri cu bani împrumutaţi cu dobânzi mari), Teofil Botlung, cuprins de un devastator entuziasm, a propus ca Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România să îmi acorde titlul de “Deţinut Politic de Onoare”.

“Puşchea pe limbă! Sper să scap!”, am strigat eu, atunci, pentru că aveam vreo şase-şapte procese pe rol cu politicienii vremii, cu unii dintre ei pentru că, nesemnând premeditat un pamflet al lui Zaharia Stancu, pe care îl publicasem în NordPress, s-au recunoscut în “Bandiţii sub Tricolor” şi pofteau la onoare reperată.

Cronici sentimentale No Comments Nov 7

Minciunoasa „istorie ştiinţifică” apropiată

De multe ori, ridicarea unei statui, precum cea a lui „Ferdinand I Întregitorul”, de la Oradea, înseamnă o insolenţă a istoriei mai păguboasă decât dărâmarea altor statui. De multe ori, spălarea de creiere, pe care o produc studiile ştiinţifice din domeniul istoriei seamănă şi cu ridicarea nemeritată a unor monumente, dar şi cu dărâmarea altora. Am înţeles chestia asta abia astăzi, când am vrut să verific cât anume din informaţiile „ştiinţifice”, pe care le-am folosit în redactarea unora dintre cărţile mele, ţine de adevăr şi cât de şmecheia ideologizărilor de doi bani. Am ales două ştiri de verificat, consacrate de specialiştii de tip Buzincu, de către „somităţi universitare ale istoriei Bucovine”, cea a posibilei arestări, în 5 mai 1948, a lui Sextil Puşcariu şi referirile la persecuţiile lui Ion Nistor, în anii 1945-1948.

Apelând la paginile „Scânteii”, n-am aflat nimic, pentru că instituţia Academia Română, din care făceau parte Puşcariu şi Nistor, avea un statut special, de care statul încă nu s-a atinns, până ce nu a găsit în C. I. Parhon şi Mihail Sadoveanu doi ucigaşi ideologici lipsiţi de orice scrupule. Dar nici chestia asta nu o ştiam, aşa că, dimineaţă, rătăceam prin paginile ziarului comunist, dezgustat de goana după chiaburi şi alţi „oameni vechi”, dar şi de liniile ca nişte răni de cuţit, stabilite de Silviu Brucan şi de Bodnăraş, în ovaţiile aglomerate ale poporului negânditor, până ce mi-a venit ideea să caut şi prin „Analele Academiei Române.

Emil Bodnăraş, vorbind poporului

Desbaterile”, de unde am aflat că Sextil Puşcariu, blocat la pat, în ultimii cinci ani de viaţă, de o boală nemiloasă, nu a avut parte de legenda poetulului Ion Pillat (în ziua în care se decisese arestarea lui, la miezul nopţii, a murit pe stradă) şi că Ion Nistor nu a fost dat afară de la conducerea Bibliotecii Academiei şi din Academie, pe parcursul anilor 1947 (istoricii au stabilit că Nistor a fost demis de la Bibliotecă, în 28 mai 1947) şi 1948 (oamenii de ştiinţă universitari suceveni au stabilit că a fost dat afară din Academiei în 1848), deşi, în 1948, se crea un precedent de politizare a Academiei, impus de Parhon şi Sadoveanu, la acceptarea demisiei lui Alexandru Lapedatu, „pentru motive care nu se pot exprima, dar care sunt cunoscute de toţi“, cum zicea Sadoveanu, şi pentru că „domnia sa nu mai era însă omul timpurilor actuale în această Academie“, în care este imperios nevoie de „un om al vremurilor prezente“, care „să fie omul de încredere al actualului regim politic“, cum preciza, cu acelaşi cinism, şi C. I. Parhon.

Două la număr sunt elogiile aduse lui Sextil Puşcariu (adevăratul sforar al unirii Bucovinei cu România, atunci când Bucovina trebuia să aleagă răul cel mai mic) de către Academia Română şi e greu de crezut că securitatea ideologică PCR, care era informată de îndelungata boală a lingvistului român cu uriaşă faimă internaţională, ar fi intenţionat să-l aresteze în noaptea zilei în care s-a stins, mai ales că Ştefan Voitec, liderul comunist, dar şi Emil Bodnăraş, se manifestau ca protectori ai oamenilor de valoare ai acestui neam. Numai că “ştiinţificii buzincurismului democrat” inventează legende, iar eu, care hotărâsem, cu vreo două decenii în urmă, că e de preferat să mă înşel singur, decât să mă mai las manipulat de “ăştia”, am mai căzut, uneori, în plasă, pentru că nu am găsit vreme şi pentru istoria noastră apropiată, pe care nu o prea ştiu, chiar dacă, într-o bună perioadă, am rătăcit prin ea, fără nici o ţintă.

Sextil Puşcariu

„42. ȘEDINTA DE LA 14 MAI 1948

Președinția dlu ANDREI RĂDULESCU.

Dl Președinte ANDREI RĂDULESCU zice:

În ziua de 5 mai a. c., Academia Română a primit vestea tristă despre încetarea din viață a colegului Sextil Pușcariu. Prin moartea lui am pierdut pe unul dintre cei mai distinși colaboratori.

Crescut, ani de-a rândul, la universitățile din Apus, el a fost apreciat de timpuriu de profesorii săi de specialitate. La vârsta de 28 de ani, a ținut cursuri la Universitatea din Viena, în calitate de docent pentru limbile romanice și a înființat acolo primul seminar pentru studiul științific al limbii române. Încă de atunci a pregătit materialul pentru publicarea primului dicționar român, care a apărut în 1905 și a rămas, până astăzi, după părerea specialiștilor, instrumentul cel mai sigur complet pentru cercetările în domeniul lexicologiei românești. După apariția acestei lucrări, Academia Romană l-a ales membru corespondent.

În 1906, a fost numit profesor de limba și literatura română la Universitatea din Cernăuți, unde a desfășurat o intensă activitate științifică culturală. În afară de cursurile sale, deosebit de apreciate, și-a pregătit publicarea Istoriei literaturii române, epoca veche, apărută mai târziu la Sibiu, și care este considerată o lucrare de mare valoare. Dar opera la care Pușcariu a muncit cu multă râvnă a fost Dicționarul limbii române, pe care Academia Română i l-a încredințat, din primul său an de profesorat, în 1906. După calculele lui, lucrarea era concepută în trei volume mari; în urmă, din cauza bogăției materialului lexical, trebuia să se adauge încă 3-4 volume.

Cu toate greutățile, el socotea că, în 1940, lucrarea va fi terminată. Împrejurăile, după cum știți, au adus întârzieri tot mai mari, că el n-a putut avea bucuria să-și vadă terminată opera la care a muncit decenii. Totusi, numele lui Sextil Pușcariu va rămâne, pentru totdeauna, legat de această însemnată operă a culturii românești.

În 1918, el a fost chemat să organizeze Universitatea din Cluj. Aci a desfășurat o activitate foarte bogată și variată, muncind fără preget pentru a asigura prestigiul acestei universități și pentru a afirma valoarea culturii noastre. La Cluj, a întemeiat și organizat Muzeul limbii române, socotitd ca una din creațiile lui cele mai originale pentru studiul limbii materne. De aci au ieșit studiile apărute în Dacoromania, în biblioteca anexată acestei publicații sau cuprinse în publicațiile Academiei. Tot acolo s-a întocmit marele Atlas lingvistic al României, conceput, organizat și condus de Pușcariu, cu colaboratorii lui, lucrare apreciată de specialiști ca fiind, după Dicționar, „cea mai măreață operă, închinată graiului nostru”.

Lucrările lui Pușcariu au fost foarte apreciate și în străinătate, unde a publicat articole și studii în marile reviste, folosind astfel la cunoașterea noastră de către învățații străini. Contribuția colegului nostru pentru lucrările publicației noastre și pentru propășirea științei și culturii românești a fost deosebit de valoroasă și opera lui va face să nu fie uitat. Exprimăm familiei sale sincere condoleanțe și, regretându-i adanc pierderea, să-i consacrăm câteva momente de pioasă reculegere” (Analele Academiei Române. Desbaterile. Tomul 67: 1947-1048, pp. 222, 223).

„1. ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 15 MAI 1948

Președinția dlui Andrei Rădulescu.

Dl Președinte ANDREI RĂDULESCU deschide sesiunea generală. Dl Secretar General ALEX. LAPEDATU citește urrnătorul Raport despre activitatea Academiei Române, în anul academic 1947-1948:

Domnilor colegi,

Datoria de pietate față de colegii care ne părăsesc pentru eternitate ne impune a da întâietate, în paginile acestei dări de seamă, despre lucrările Academiei Române în anul academic expirat, amintirii celor dintre noi dispăruți în cursul acestui an.

Din rândurile membrilor activi ne-au părăsit profesorii. A. C. Cuza, decedat în vârstă de 90 de ani, la 4 noiembrie 1947, în Sibiu, doctorul Emil Racoviță, trecut în eternitate în ziua de 19 noiembrie, după o mai îndelungată suferință, care, în ultima vreme, îi împuținase mult puterile fizice, și Sextil Pușcariu, stins din viață, acum câteva zile, la 5 mai, în urma unei boli necruțătoare, ce-l țintuise pe patul de suferință, în ultimii săi ani.

Opera științifică de reputație mondială a lui Emil Racoviță, personalitatea de cercetător, energia sa de explorator al suprafeței pământului și al domeniului subpământean, omul de gandire și de creație a noii științe, biospeologia, au fost expuse și elogiate în Academia noastră, în ecouri de adânci regrete și de mare admirație pentru marele dispărut, de Președintele nostru, în Ședința de la 21 noiembrie 1947, apoi în discursul rostit, în numele Academiei Române, de colegul Silviu Dragomir, în fața mormântului deschis al mult regretatului dispărut, de colegul corespondent Const. Motaș, în comunicarea comemorativă, ținută în această incintă, la 13 februarie, precum și în bogata și cuprinzătoarea analiză a operei de creație științifică, pe care colegul nostru Dim. Gusti a închinat-o memoriei lui Em. Racoviță, în paginile de deschidere a primului număr al Buletinului informativ științific și administrativ al Consiliului Național de Cercetări Științifice. Nobila figură a acestei ilustrații a științei românești, care a fost profesorul Emil Racoviță, se desprinde întreagă, eternă, din multiplele înfățișări ale acestor eminenți colegi, pentru ca să fie trebuință a mai stărui asupră-i în acest raport.

Doliul pe care Academia Română îl încearcă prin pierderea lui Sextil Pușcariu este, fără îndoială, unul din cele mai grele din ultimele patru decenii ale instituției noastre. Pentru că dacă Sextil Pușcariu reprezintă, prin opera sa filologică, tot ceea ce știința românească de specialitate a produs mai de valoare pentru înțelegerea problemelor legate de limba și istoria neamului, pentru instituțiunea noastră regretatul coleg va fi, de-a pururi, socotit ca bărbatul predestinat a realiza cea mai de seamă însărcinare pentru care Academia Română a fost creată, aceea a studierii și cultivării limbii românești și a alcătuirii, prin consecință, a dicționarului și a gramaticii ei. Istoria a dovedit că, în decursul celor 80 de ani, de când Academia Română și-a hotărât misiunea de a întocmi Dicționarul limbii române, cel mai bine pregătit și cel mai bine înzestrat pentru această unică chemare a fost, dintre toți filologii, Sextil Pușcariu. Pregătirea și-o căpătase în universitățile germane și franceze, de la Gustav Weigand, Wilhelm Meyer-Lübke, Gaston Paris și altii, iar activitatea sa științifică a fost prețuită de la întâiele sale contribuții, unele apărute încă înaintea doctoratului său, trecut la Universitatea din Lipsca. De la acele prime studii, până la lucrarea monumentală, de dată mai recentă a Atlasului lingvistic al României, preocuparea sa științifică a fost tot timpul îndreptată către latura cea mai însemnată a filologiei românești, către cercetarea originii cuvintelor.

Din studiul acesteia și după încercările anterioare ale lui Bogdan Petriceicu Hasdeu și Ovid Densusianu, a rezultat primul dicționar etimologic românesc, alcătuit după cerințele lexicografiei moderne. Această lucrare, apărută, în 1905, la Heidelberg, într-o colecție de lucrări științifice, de sub conducerea lui Meyer-Lübke, a fost hotărâtoare pentru marea operă, care avea să fie Dicționarul Academiei. Căci, în același an, 1905, Sextil Pușcariu a fost chemat la conducerea redactării Dicționarului limbii române, odată cu alegerea sa ca membru corespondent al instituțiunii noastre și cu numirea sa ca profesor la Universitatea din Cernăuți. Timp de peste patru decenii, Sextil Pușcariu a pus în serviciul Dicționarului limbii române toată știința sa filologică și cea mai bună parte a puterilor sale, sprijinit de tineri filologi, pe care i-a pregătit cu grijă, în propria sa școală. Opera atât de vastă, încercată, altădată, pe căi greșite de Laurian si Massimu, reluată, mai târziu, de B. Petriceicu Hasdeu și de Al. Philippide, a luat proporții monumentale sub direcția lui Pușcariu, datorită stăruinței căruia ea este astăzi foarte înaintată, cu toate întreruperile pe care a avut să le sufere de pe urma războaielor din ultimele trei decenii.

Admirată și prețuită ca exemplu desăvârșit de construcție științifică, în lumea filologilor de pretutindeni, această măreață operă, închinată graiului românesc, va constitui de-a pururi o mândrie a neamului nostru și a Academiei Române” (Analele Academiei Române. Desbaterile. Tomul 67: 1947-1048, pp. 229, 230).

Ion I. Nistor

În 18 mai 1848, Nistor prezenta Raportul despre activitatea Bibliotecii Academiei Române în anul 1947 (pp. 256-268). Cum în 15 mai Generalul Alexandru Lepadatu citise Raportul despre activitatea Academiei Române în anul academic 1947-1948, nu apăreau semne de îngrijorare, chiar dacă, printre punctele ordinii de zi, citite în 19 mai, figura şi „alegerea Comisiei Bibliotecii”, amânată, iniţial pentru data de 25 mai. În 24 mai „dl Nistor face comunicarea comemorativă despre Revoluţia de la 1848 în Principatele Române după rapoartele consulilor austriaci din Bucureşti şi Iaşi (p. 294).

În 28 mai 1948, a fost şedinţă publică solemnă, în prezenţa „Înaltului Prezidiu al Republicii Populare Române”, condus de Preşedintele C. I. Parhon – academician şi salutat cu entuziasm de preşedintele Andrei Rădulescu. Tocmai fusese ales corespondent istoricul Andrei Oţetea. În 29 mai, se propune formarea unei comisii, care să întocmească un proiect de lege pentru modificarea legii organice a Academiei Română, sub preşedinţia lui Andrei Rădulescu şi formată din academicienii Iorgu Iordan, Mihail Sadoveanu, Dimitrie Gusti, Ion Nistor, dr. C. I Parhon şi Traian Săvulescu. În şedinţele Academiei, Ion Nistor este, mereu şi mereu, amabil şi atent şi „se asociază din toată inima”, „cu mulţumire şi cu urări” (p. 393) elogiilor şi propunerilor.

În finalul şedinţei solemne din 5 iunie 1948, după elogierile autorilor şi aprobarea premiilor Academiei, se anunţă că Lapedatu şi-a depus demisia, dar se amână lecturarea ei.

În şedinţa din 7 iunie 1848, pe neaşteptate, preşedintele Andrei Rădulescu citeşte scrisoarea generalului Alexandru Lapedatu, Secretar General al Academiei Române (funcţia fusese deţinută, anterior, de Ion Bianu, Dimitrie Sturdza, G eorge Ţiţeica şi Vasile Pârvan), cărturar braşovean cu mari merite faţă de cultura română: „Am onoarea a vă remite raportul despre lucrările noastre în timpul actualei sesiuni ordinare, raport care urmează a fi prezentat la încheierea lor. Cu aceasta consider terminată însărcinarea pe care onoraţii mei colegi au binevoit a mi-o conferi, acum doi ani, şi nu-mi rămâne decât să le mulţumesc, cordial şi recunoscător, pentru toată încrederea şi bunăvoinţa ce mi-au acordat-o” (p. 425).

Academia Română încă funcţiona de sine stătător, dar sub jurisdicţie statală. Demisia lui Lapedatu a fost luată în discuţie în şedinţa următoare, din 7 iunie 1948, când Constantin Rădulescu-Motru deschide dezbaterile cu „părerea că demisia a fost prezentată fără motivare, iar fără motivare nu poţi demisiona dintr-o funcţie în care ai fost ales spre a depune o muncă care implică o îndatorire socială”. Mihail Sadoveanu, mult mai bine informat, datorită funcţiilor din stat, „îşi explică retragerea dlui Secretar General fie pentru motive de oboseală, fie pentru motive care nu se pot exprima, dar care sunt cunoscute de toţi. Am fi nepoliticoşi să cerem să-şi motiveze, în faţa noastră, această hotărâre, mat ales că cu toţii îl cunoaştem ca un om bine chibzuit în toate actele sale”. Iar C. I. Parhon indică, indirect, directiva PCR, zicând că el „crede că trebuie să vedem în înaintarea demisiei dlui coleg Lapedatu un act de fină psihologie. Domnia sa a muncit foarte mult şi a adus servicii Academiei Române, în calitate de Secretar General. Domnia sa nu mai era însă omul timpurilor actuale în această Academie. Acest lucru l-a înţeles, iar rezultatul a fost înaintarea scrisorii sale. Nu ne rămâne decât să-i mulţumim pentru activitatea depusă, atât de îndelungată vreme, ca Secretar General, şi să acceptăm hotărârea sa. Sarcina de Secretar General al Academiei Române este cea mai importantă din instituţie De aceea se cere ca el să fie un om al vremurilor prezente, mai exact să fie omul de încredere al actualului regim politic. Cel mai potrivit pentru noi, pentru aceasta însărcinare, este colegul Traian Săvulescu. Îl propun pentru ea şi oricât îl ştiu de împovărat şi de alte ocupaţii, îl rog să primească această însărcinare, la care îl reclamă destinele viitoare ale instituţiei”.

Astfel a început aservirea politică a Academiei Române, cu masivitatea ideologică a veşnicilor oportunişti C. I. Parhon şi Mihail Sadoveanu.

În 8 iunie 1948, s-au făcut alegeri pentru Delegaţiunea Academiei pe anul 1948-1949, Andrei Rădulescu păstrându-şi preşedinţia, iar ca vicepreşedinţi fiind aleşi Iorgu Iordan, cu 31 de voturi, din 36 exprimate, N. Banescu, 30 de voturi, Em. C. Teodorescu, 26 de voturi”. Ion I. Nistor primea doar un singur vot, probabil ca al său (p. 431), dar este menţinut în comisia pentru redactarea proiectului de lege a Academiei.

Jurnalism No Comments Nov 7