Dragusanul - Blog - Part 82

Cântece de stea: Cântecele Miresei

Pe când Dimitrie Cantemir ne avertizase asupra existenţei, în vremea sa, a unor cântece închinate „idolului cel vechi al dacilor” Venus[1], prin cântece de nuntă[2], ceremonialul în sine, cu rădăcini ancestrale, era deja descris, de către mitropolitul Dosoftei[3], printr-o falsă trimitere la Psalmul 46 al lui David[4]: „Precum ne spun moşii, / Pre vârfuri de munte / S-aud glasuri multe / De bucine mare / Cu naltă strigare, / Că s-a suit Domnul / Să-l vadă tot omul. / Cân­taţi în lăute, / În zicături multe, / Cântaţi pre-mpăratul, / Că nu-i ca dânsul altul / Să domnească-n lume, / Cu sfântul său nume. / Cântati să-nţeleagă / Preste lume largă, / Că Dumnezeu poate / Pre limbi preste toate, / De le îmblânzeşte, / Şi le-mpărăţeşte”[5]. Precum se vede, bizuindu-se pe ceea ce „ne spun moşii”, Dosoftei descria, în versuri, ceremoniile echinocţiale de „pe vârfuri de munte”, adică pe euro-asiaticele măguri, cu înţelesul Primăvara, pe Muntele Soarelui (Ma Go Ra), numite se sumeriano-akkadieni kalynde sau kolynde[6] (în limbile semitice înseamnă coline, deşi numele vine de la Go Lado, adică Muntele lui Venus), ceremonii care începeau cu „glasuri multe / de buciume mari, cu-naltă strigare”, care invocau Dumnezeirea, însemnând şi răspunsul Cerului şi al Muntelui, apoi continuau cu cântări lăutăreşti „în lăute / în zicale multe”, ştiut fiind faptul că boreazii, „la ceremoniile religioase în onoarea zeilor, cântă din fluiere, din cimpoi şi din cobze[7], că melodiile lor sunt dulci şi armonioase. La hecatombele sau praznicele ce le dau în onoarea lui Apollo, ei cântă în continuu laudele zeului cu o voce plăcută[8]. Iar în timpul sărbătorilor celor mari ale acestui zeu, începând de la echinocţiul de primăvară şi până la jumătatea lunii mai, ei joacă la hore până noaptea târziu[9]”.

 

Despre patru dintre psalmii lui Dosoftei, care înseamnă creaţii poetice proprii cu inspiraţii psaltice, un autor bisericesc de astăzi susţine că ar fi devenit „texte de colinde şi cântece de stea şi se folclorizează”, iar „textele acestor colinde şi cântece de stea au fost editate, prima dată, în 1830, de către Anton Pann, în notaţie psaltică”[10]. Ceea ce nu este adevărat, pentru că Anton Pann, după cum singur mărturisea, în 1830, când publica prima ediţie a cărţii „Versuri musiceşti ce să cântă la Naşterea Mântuitorului nostru I(sus) Hs şi în alte sărbători ale anului”, că „aceste versuri, neavându-le tipărite, din mână în mână şi din auzite scriindu-le, atât le smintise din calea lor, încât mai nici un înţeles nu avea într-însele. Pre aceste, într-acest chip eu văzându-le, m-am îndemnat şi, pe cât am putut, culegându-le, le-am îndreptat. Şi ca să nu rămână   puţina mea osteneală în deşert, le-am dat în ţipar dimpreună cu gla­surile lor”. Dar versurile acestea aveau autori bisericeşti cunoscuţi, textul „Steaua sus răsare / Ca o Taină mare” fiind publicat, drept contrafacere creştină, înainte de a-l fi şlefuit Anton Pann, în anii 1747[11], în 1815[12] şi în 1827[13], ştiut fiind faptul că, în timp, creştinismul, „laolaltă cu alte credinţe păgâneşti, care nu s-au putut înlătura de creştinism, au făurit o mare câtime de legende şi superstiţii”[14], dar, pentru că „nu trebuie trecut cu vederea faptul că unele colinde cuprind şi reminiscenţe ale miturilor păgâne, iar altele nu conţin nici un element creştin, ci sunt numai răsunete ale miturilor păgâne din vechime”[15], datoria noastră ar fi să „cunoaştem originea lucrurilor”, pentru că, reactualizând „evenimente fabuloase, exaltante, semnificative, asistăm la operele creatoare ale fiinţelor supranaturale”[16].

 

Venus, Ocrotitoarea Muntelui, la Bogdania

 

Ca Taină mare sau Arcană[17], cuvânt care în sumeriană, latină, ba chiar şi în engleza de astăzi înseamnă taină, taina naşterii şi renaşterii, desigur, cântecele de stea au fost iniţial, ca şi colindele, după cum sublinia şi Dosoftei, cântări din „lăute, / În zicături multe”[18], numite şi „cântecele împrumutate” [19], cel mai vechi text fiind „compus probabil în perioada Kassite”, atunci când numele ei ţinea, în primul rând, de caracteristica „planetei Venus, steaua de dimineață și de seară[20]. Lecturând, cu arcuşul, partiturile unor vechi cântece de stea, Zicălaşii au putut constata că toate au fost concepute, prin trioleţi, într-un ritm vioi şi plin de viaţă, asemănător celui al melodiilor numite, din 1815, când le-a analizat Otto Wagner în Allgemeine Musikalische Zeitung, încoace, sârbe, deşi toate aceste melodii echinocţiale, numite, de-a lungul timpului, jocuri de brâu, rămăseseră ceea ce au fost dintotdeauna, sherba (miel, în sensul de mire cosmic) sau syrba (brâu), adică melodii ceremoniale de nuntă, închinate, în egală măsură, miresei Primăvara, sugestionată de Venus şi de Lună, şi mirelui „June-Junelaş”, deci luminii cereşti, sugestionată de Soarele în aparentă renaştere şi tinereţe. Cântecele acestea, ale vestirii fecundităţii, prin faptul că „steaua sus răsare ca o taină mare”, într-o anumită arcană zodiacală, a şasea în istoria conştientă a omenirii, au supravieţuit, parţial şi ca mesaj al textelor, dar, mult mai important, ca melodii primare, ca „zicături multe”, cântate „pe alăute”, de către moşii care urcau „pre vârfuri de munte”, în cadrul ceremoniilor în care Hora „Buciumul” sau, cum zicea mitropolitul Dosoftei, prin „glasuri multe / De bucine mare / Cu naltă strigare” [21], se omagia echilibrul spirit-materie, „în cursul unui interval de timp sacru” [22], printr-o „cunoaştere pe care o trăim în chip ritual” [23].

 

În toate mitologiile vechi, „Venus a fost mereu confundată, prin atribute, cu Luna”, dar în dualitatea materie-spirit („Primul produs al armoniei lui Kneph și Neith, spirit și materie, a fost Phtah, focul primitiv, sub acțiunea căruia s-au dezvoltat toată activitatea și viața din lumea interioară” [24]) sau „nuntire cosmică” [25], pe care o reprezintă, în fond, religia şi pe considerentul că „toate miturile vor să fie într-un anumit fel relevări ale misterelor”[26],  şi Venus, şi Luna sunt nu doar simbolul, ci şi spiritul materiei în renaştere, adică al începutului de vară, anul având, în epoca veche a omenirii, doar două anotimpuri şi, tocmai de aceea, se făcea „împărţirea zodiacului în două emisfere (Halbkugel germ.), în cea de miazănoapte a puterilor luminate, şi în cea de miazăzi a puterilor întunecate. Zodiacul devine, în solstiţii, curmat în două jumătăţi (emisfere). O jumătate, de la Berbec, până la Cumpănă, cuprinde în sine cele şase luni de vară (în vechime au împărţit popoarele anul numai în vară şi iarnă), care se ţin de emisfera luminată de miază-noapte (nordică) a puterilor luminate, binefăcătoare. Cealaltă jumătate, de la Cumpănă, până la Berbec, cuprinde cele şase luni de iarnă, care se ţin de emisfera întunecată de miază-zi (sudică) a puterilor întunecate şi răutăcioase”[27].

 

Venus, ca stea de seară şi de dimineaţă, deci ca reper şi ca vestitor între zi şi noapte, se substituie Lunii, ca Fecioară Cerească şi ca Spirit al Primăverii, ocazie cu care capătă două atribute, fiind percepută „ca bărbat (Luceafărul – n. n.), cât și ca femeie (Venera – n. n.). Sexul a fost, la ei, o problemă de forță: zeul cel puternic era privit ca masculin, iar cel mai slab ca feminin”[28]. Principiul feminin nu a deranjat niciodată, dualitatea Venus/Primăvara reprezentând Mireasa cosmică a Soarelui Tânăr, nuntirea cosmică fiind celebrată printr-un Festival al Bucuriei, prototip pentru „unirea lui Hristos cu cuπνύα, deci cu Biserica[29], simbolul Stelei care sus răsare, Venus, steaua în şase colţuri fiind reprezentat peste tot în bisericile creştine, inclusiv pe arcadele de piatră de la intrări, Venus, ca Mireasă, deci ca Biserica lui Iisus, beneficiind de onoruri şi de sacralitate, deşi o sacralitate difuză, de tip „Vineri și recuperarea alterității”[30], prin care se constată că „cultul sfintei Vineri este vechi la poporul nostru și se pare că în veacurile trecute era și mai accentuat decât astăzi”[31], iar „legenda sfintei Vineri a trebuit să fie, în timpuri vechi, foarte răspândită în popor, se vede și din faptul că ea a împrumutat material până și pentru colindele populare”[32]. „De unde vine această denumire? De la cuvântul grecesc paraschevi care înseamnă pregătire în vederea întâmpinării sau trăirii unui eveniment, sau a unei sărbători (pentru Sfânta Parascheva, viața toată a fost o pregătire spre sfințenie). În terminologia grecească, Parascheva înseamnă ziua a cincea a săptămânii, care este vinerea”[33].

 

Caracterul fertilităţii, încifrat în „Steaua sus răsare / ca o taină mare”, deci şi de vestitor (Daina)[34], şi de Dïpikä, de lampa care iluminează Taina, în „orizonturile spaţiale care se rotesc prin mijlocirea muzicii nu sunt totdeauna unul şi acelaşi, ci foarte variate”[35], este acceptat şi continuat, pentru că simbolizează, în faţa ultimelor două milenii, nu doar Spiritul Primăverii, ci şi pe cel al Bisericii, ca Mireasă a lui Hristos, iar „narațiunea biblică, prin simplitatea, caracterul său istoric, pozitiv, istoric, este în contrast perfect cu cosmogoniile fanteziste, alegorice, complexe ale tuturor religiilor păgâne, fie că ele sunt născute în comunitățile extrem de civilizate din Egipt, Orient, Grecia sau Roma, sau printre triburile sălbatice, care ocupă încă o mare parte a planetei noastre. Prin măreția sa sublimă, prin planul său simetric, prin dispoziția profund filozofică a acesteia și poate la fel de mult prin minunata sa prudență, în expunerea faptelor, care lasă loc tuturor descoperirilor științifice, Biblia reliefează îndrumarea supremă, care a îndreptat pana scriitorului și a păstrat-o în limitele adevărului”[36].

 

Alternanţa Cer cu Venus (steaua în şase colţuri), Protectoarea Muntelui Sfânt

 

În schimb, caracterul fertilizant al aceluiaşi semnificant astral avea să fie stigmatizat şi refuzat, şi datorită unei confuzii simbolice ale atributelor lui Marte (steaua în cinci colţuri), Luceafărul, „Steaua strălucitoare a Dimineţii[37], cu care se identificase Hristos, şi al cărui nume „a fost explicat de greci ca însemnând cel care merge deasupra noastră”, fiind „aliat cu Dumnezeu, conform etimonului: Yfwer-Ion sau Yper Ion, adică homo terrae natus (om născut pe pământ), sau terrae dominus (stăpânul pământului)”[38], devenind, pe vremea creştinismului absurd păgânizat, „Satana, carele era înger şi să numiia Luceafăr, pentru multă lumină ce avea”[39], iar odată cu satanizarea caracterului fertilizant, considerat masculin, al stelei care, „sus răsare ca o Taină mare”, au fost stigmatizate şi interzise şi cântecele mirelui, deci ale Spiritului tânăr al nuntirii cosmice, cântece de pe măguri (hore) sau coline (kolynde), apoi, pentru că nici un cântec străvechi nu dispărea, s-au creat texte la ceea ce se cântase ritualic doar instrumental şi, astfel, „cântecele religioase care erau obişnuite încă din timpuri antecreştine”, „creştinismul, cu încetul, cu încetul, a reuşit a le depărta cu totul şi a le înlocui prin alte, care poate n-au păstrat din cele vechi decât unele urme slabe, lipsite de orice caracter religios, precum sunt: refrene, întorsături, figuri şi altele, şi, pe lângă aceasta, forma ritmică înrădăcinată în popor”[40].

 

Melodiile care, în vremuri cărunte, „au făcut parte dintr-un mare ritual al templului” munte, marcau două faze echinocţiale de primăvară, „luna de așteptare”, care „a corespuns perioadei noastre februarie-martie”, cu precizarea că „perioada sumeriană a plângerii este prototipului postului creștin”, şi cea de după echinocțiu, a începutului de vară (prin primăvară), când omagierile astrale „culminau cu un festival al bucuriei, prin care s-a sărbătorit fericita „reîntâlnire a lui Dumuzi și a lui Ishtar”, pe parcursul echinocțiului de primăvară” [41]. Numele inventatelor zeităţi, prin care se manifestau atributele naşterii şi renaşterii, au diferit de la o gintă la alta şi, în cadrul aceloraşi ginţi, de la un secol la altul, chiar dacă zeitatea închipuită capătă însuşiri pământeşti şi, tocmai de aceea, ea „tot coase şi chindoseşte, / cu fir verde împleteşte, / cu cel galben isprăveşte”[42] „basmaua lui Dumnezeu”[43], care nu este altceva decât Primăvara. Sau, din postura de Lună-Venus, „Verde trei smicele, / Sunt nouă argele / Ţeasă Iana-n ele, / Ţeasă Iana-n ele, / La mijlocul lor, / O mică argea, / Ţeasă Iana-n ea, / Ţeasă Iana-n ea”, „Într-un ostrov de mare / Ţeasă Iana ţeasă / Sculuri de mătasă / Să facă lui Soare cămaşă”[44].

 

Pornind de la o demonstraţie etimologistă a lui Aron Densuşianu, care stabilea, credibil de altfel, că Numele Ileana derivă din numele grecesc „Ilia – sora soarelui Ilios, care primind sufixul –iana a devenit Ili-ana, iar prin constrângere, Ileana”, cât și de la numele latin Iana sau Diana Iana, sora Soarelui la latini și zeiță a lunii. Iar partea a doua a numelui, adică Cosânzeana, derivă din termenul latin „consens” (= sfătuitor, consilier divin), titlu particular ce se dădea zeilor de sfat ai Olimpului (în număr de 12), dintre care făcea parte și Diana. Din epitetul Iana Consulens sau Iana Consens derivă numele care primește sufixul – ana, Cosentiana, iar prin aspirarea lui t, Cosenzeana, Cosânzeana”[45], Mircea Vulcănescu atribuie Lunii atributul de spirit cosmic al primăverii, Luna, „doamna florilor / ș-a garoafelor, / sora Soarelui, spuma laptelui”, fiind, desigur, „mândră și frumoasă, / a nopții dalbă crăiasă”[46], dar în marea majoritate a mitologiilor lumii, atributele Lunii au fost acaparate de Venus, inclusiv în mitologia românească, în care Nana (iubita, nănaşa) înseamnă memoria subconştientă a zeiţei dragostei şi a sexualităţii Nana sau Inana, care personaliza „steaua” Venus. Deci Iana  este în egală măsură, ca element al dualităţii pelasge spirit/materie, şi Luna, şi Venus, materia fiind Primăvara, deşi, prin cele două repere cosmologice, şi Primăvara devine spirit, dar, de data asta, spiritul izvorât din materie şi care se revarsă pe cer sau, cum ziceau egiptenii, preluând cosmogonia de la pelasgi, revărsarea „apelor de dedesubt” peste „apele de deasupra întinderii Universului” [47].

 

Zeitatea închipuită, care se substituia Primăverii (Fiica Mamei Terra), printr-o confuzie de atribute lunaro-venusiene, care supravieţuiesc şi astăzi, în melodii de tipul „Steaua sus răsare / ca o Taină mare”, adică, după spusa lui Herodot[48], „celesta Venus”, pe care el o considera ca fiind „Afrodita Cerească”[49], însemna nu o zeitate, ci un timp cosmic, pe care sciţii îl numeau Argimpasa, adică, în baza descifrării făcută de sumerologul rus Serghei V. Rjabchikov[50], timpul „trecerii iernii în primăvară” sau, altfel spus, al „trecerii zăpezii în păşuni”, în cadrul conceptului „Fertilitatea e Osiris” (Soarele, ca fiu al Timpului).

 

 

Un englez, John Jamieson[51], care izbutea să stabilească, în 1814, „similitudinile denumirilor” planetei Venus la diferite ginţi euro-asiatice, considera că „Venus a fost cunoscută, în mod obișnuit, de către greci sub numele de Afrodita”[52], dar în alte culturi primordiale şi, în plus, mărturisitoare prin cunoaşterea scrisului, Venus s-a numit Ištar, la akkadieni, şi Inana, la sumerieni[53]. Ca trecere a iernii în primăvară, deci ca Timp Argimpasa, Venus era şi „Artemis, numele sub care era cunoscută Diana printre greci” şi care, după Platon, „denota modestia manierelor de a deveni virgin”, iar după Clemens Alexandrinus, avea caracteristica „de a „tăia aerul”, respectând mișcarea lunii”. „Goţii antici numeau pe Venus Iordem-asa şi Ardem-asa, iar alteori terrae dea (zeiţa pământului); uneori, deși rar, Ardem-basa. Prima parte a cuvântului provine din arda, jarda, iord, care înseamnă pământ; în cel priveşte pe asa, acest cuvânt desemna o prințesă”, iar națiunile nordice o numeau „Fro, Freia, Frigga, se presupune că la nordici Venus și-a luat numele din goticul jro, jroe, termen care înseamnă spumă.. Serenius dă fra ca termen suedez pentru spumă. Frogga înseamnă și înspumare. Prin urmare, Rudbeck consideră că numele Afrodita și Aphrodisium sunt formate din fro și din dea. Trebuie reamintit că, dacă la greci Venus era fiica lui Neptun, Freia era considerată fiica lui Niord, adică a Neptun-ului din nord. Festus explică termenul Frutinal  ca Templum Veneris Fruti. După cum mărturisește Solinus, „Eeneas a consacrat imaginea lui Laurentum, când i-a adus, din Sicilia, mamei sale pe Venus”; în unele exemplare se adaugă „care se numește frutis”, în vreme ce primul mare teoretician al creştinismului, „Sfântul Augustin ne informează că romanii „s-au închinat divinităților rurale, că ar putea avea culturi abundente, iar printre acestea se numără Fruti-seja”. Acest nume este explicat ca însemnând  Dea semenans (zeiţa semănăturilor). Plinius spune că Venus a primit numele de Seia de la semănat: și, într-adevăr, termenul trebuie privit ca având aceeași origine cu moeso-goticul sai-an, din Islanda și Danemarca sau belgianul saey-en etc., cuvinte care înseamnă a semăna. Rudbeck consideră că Frutinal, numele templului, este format din Frutis şi goticul all, hall, desemnând pe Veneris regia domus[54].

 

Avem, deci, un adevărat talmeş-balmeş mitologic, irosit de popoarele lumii, dar care încă pot şi „vor să fie într-un anumit fel relevări ale misterelor”[55], mai ales la români, unde patrimoniul spiritual iniţial şi iniţiatic al Euro-Asiei se păstrează aproape integral, mai ales prin melodii, prin oraţii ritualice, prin dansuri şi prin o parte dintre obiceiurile aproape mimetic supravieţuitoare. Am mai scris şi am capitole distincte despre cântecele venusiene ale rumânilor, cântece ale Nuntirii Cosmice, şi am revenit asupra subiectului doar pentru că aveam de scos la iveală şi mărturii specifice ale cântecelor de tip „Steaua sus răsare ca o Taină mare”, acum, în preajma concertului Zicălaşilor „Steaua sus răsare”, concert prin care vor fi retrezite la viaţă 45 de astfel de melodii, care încă se mai aud prin albăstrimile atemporale, dinspre care „spre noi ticăloşii, / precum ne spun moşii, / pre vârfuri de munte / s-aud glasuri multe / de bucine mare / cu naltă strigare”.

 

 

După cum mi-i obiceiul, pun la dispoziţia celor care vor avea nevoie de ea, documentaţia specială, de care m-am folosit în tentativa trăirii ritualice, cum zicea Eliade, a originii lucrurilor:

 

„Zeița Inana sau Istar a fost cea mai importantă zeitate feminină din Mesopotamia antică, în toate perioadele. Numele ei sumerian Inana provine probabil dintr-o presupusă Nin-ana, „Doamna cerului” (Fecioara Cerească – n. n.); apare și ca Innin. Semnul pentru numele Inanei (ring-post) se găsește în primele texte scrise. Istar (mai devreme Estar), numele ei Akkadian, este legat de cel al zeității sud-arabe (masculine) Athtar și cu cea a zeiței siriene Astarte (Ashtoreth biblic), de care ea era fără îndoială legată.

Principala tradiție referitoare la Inana a făcut-o fiica lui Anu și a fost strâns legată de orașul sumerian Uruk. Conform unei alte tradiții, era fiica zeului lunii Nanna (Sîn) și sora zeului soare Utu (Šamaš). De asemenea, a fost considerată fiica lui Enlil sau chiar a lui Enki în tradiții variate. Sora Inanei era Ereš-kigal, regina lumii subpământene. Slujitoarea ei era zeița Ninsubur. Faptul că în nici o tradiție Inana nu are un soț este strâns legat de rolul ei de zeiță a iubirii sexuale. Chiar și Dumuzi, care este adesea descris drept iubitul ei, are o relație foarte ambiguă cu ea și ea este, în cele din urmă, responsabilă pentru moartea sa. Nici un copil nu i-a fost atribuit (cu o posibilă excepție, Sara).

Se pare că, odată în persoana zeiței clasice Inana / Istar, o serie de zeițe locale, inițial independente, erau sincretizate. Cea mai importantă dintre acestea a fost cu siguranță Inana din Uruk[56].

 

„Al treilea aspect al Inanei este cel al planetei Venus, steaua de dimineață și de seară. „Eu sunt Inana răsăritului”, declară ea în Coborârea în lumea subpământeană. În această formă, ea era uneori cunoscută sub numele Nin-sianna. Transformarea ei în această planetă este celebrată într-un poem, compus probabil în perioada Kassite”[57].

 

„Narațiunea biblică, prin simplitatea, caracterul său istoric, pozitiv, istoric, este în contrast perfect cu cosmogoniile fanteziste, alegorice, complexe ale tuturor religiilor păgâne, fie că sunt născute în comunitățile extrem de civilizate din Egipt, Orient, Grecia sau Roma, sau printre triburile sălbatice, care ocupă încă o mare parte a planetei noastre. Prin măreția sa sublimă, prin planul său simetric, prin dispoziția profund filozofică a acesteia și poate la fel de mult prin minunata sa prudență, în expunerea faptelor, care lasă loc tuturor descoperirilor științifice, Biblia reliefează îndrumarea supremă, care a îndreptat pana scriitorului și a păstrat-o în limitele adevărului”[58].

 

„Este de regretat că versiunea în limba engleză a tradus cuvântul ebraic rakiah (extensie) prin cuvântul firmament. Acest lucru se datorează influenței latinei vulgare, care are firmamentum ca echivalent al inexact στερωμα a celei de-a şaptea ginţi. Acest ultim cuvânt se referă la concepția egipteană actuală a unei bolți solide a cerului, care separă lumea vizibilă inferioară de lumea superioară a materiei subtile, invizibilă dincolo. Această opinie a fost preluată de traducătorii greci, dar nu este justificată de textul ebraic și o face neinteligibilă. Dacă ar fi corect, cum s-ar putea spune că Dumnezeu a numit acea boltă solidă „ceruri”?; și, mai departe, versetul 20, că Dumnezeu a creat păsările pentru a zbura în „firmamentul” deschis al cerului?”[59].

 

Conform mitologiei egiptene, preluată de la pelasgi, în Prima zi, „Universul, care urma să fie dezvoltat, a fost conceput sub forma unei sfere grozave – oul primitiv (oul cosmic – n. n) – înconjurat de cea mai subtilă substanță, Kneph, care pregătea, în jurul ei, transformările ulterioare.

În sânul acestei zeități invizibile, care s-a divizat, pe parcursul vechilor ere, de elementele mai grosiere, materiale, din care universul vizibil trebuie să fi fost modelat de o dezvoltare treptată. Primul produs al armoniei lui Kneph și Neith, spirit și materie, a fost Phtah, focul primitiv, sub acțiunea căruia s-au dezvoltat toată activitatea și viața din lumea interioară.

Următorul pas a fost separarea acelui material vast în două divinități – bolta cerului, firmamentul Pe, şi masa pământului încă neformat, Anuke. Deasupra bolții cerului se aflau substanțe subtile, întunecate, eterice ale zeității invizibile primitive. Acestea erau apele de deasupra cerurilor, despre care vorbeau majoritatea cosmogoniilor antice. Masele de materie de dedesubt, în special Anuke, erau apele de sub ceruri, din care Soarele și Luna s-au dezvoltat ulterior.

Toate aceste transformări au durat îndelungate perioade de timp. Durata primei perioade, cea a lui Phtah (focul primitiv – n. n.) sau lumina universală, nu a putut fi determinată, spun egiptenii, pentru că nu exista Soare, care să o măsoare. Odată cu formarea Soarelui, apar două zeități noi, Sate sau jumătatea iluminată a Lunii, şi Hator, jumătatea întunecată a Lunii, lipsită de razele soarelui. După acestea, a avut loc organizarea treptată a pământului, pământul ocupând centrul universului”[60].

 

A doua zi: „1). Forma gazoasă originală și întunericul materiei.

2). Transformările succesive.

3). Phtah, lumina, ca prim pas în această dezvoltare.

4). Separarea vizibilului de universul invizibil sau a apelor de dedesubt de apele de deasupra întinderii Universului.

5). Perioadele de dezvoltare a lungimii nedeterminate.

6). Soarele, Luna și Pământul s-au organizat ultimele”[61].

 

„Există foarte puține îndoieli că faima Semiramisei s-a amestecat cu cea a zeiței Ishtar; ea prezintă aceleași atribute cu Venus, porumbelul este emblema ei, iar povestea ei a devenit atât de inextricabil legată de cea a zeiței babiloniene, încât ea a devenit în cele din urmă o variantă a ei. Povestea Semiramisei este o revendicare triumfătoare a modului în care, prin anumite procese mitice, o ființă umană poate atinge rangul de zeu sau zeiță, pentru că Semiramis era inițial foarte reală. O columnă, descoperită în 1909, o descrie ca „o femeie a palatului Samsi-rammon a Regelui Lumii, Regelui Asiriei, Regelui celor patru sferturi ale lumii”. Această omagiere indică faptul că Semiramis, sau, pentru a-i da titlul asirian, Sammuramat, a avut, evident, o influență imensă asupra soțului ei, Samsi-rammon, și, apoi, ca regină-mamă, această influență a durat mai mult de o domnie, astfel încât legenda spune că, după o regență de patruzeci și doi de ani, ea a predat regatul fiului ei, Ninyas, ceea ce poate însemna un adevăr. Se pare că a făcut război împotriva Mezilor și a Chaldeilor. Se povestea că, renunțând la puterea ei, s-a transformat într-un porumbel și a dispărut, şi poate că numele ei asirian, Sammuramat, a fost atribuit cuvântului „porumbel”; iar pentru o persoană cu faima ei legendară ulterioară, se raportează cu ușurință legătura mitică cu Ishtar”[62].

 

„Ishtar apare printre semiți atât ca bărbat (Luceafărul – n. n.), cât și ca femeie (Venera – n. n.). Sexul a fost, la ei, o problemă de forță: zeul cel puternic era privit ca masculin, iar cel mai slab ca feminin”[63].

 

„Ishtar era, fără îndoială, o zeiță de origine semitică și simboliza fertilitatea pământului (primăvara, deci – n. n.). Ea a fost „maica mare”, care a încurajat toată vegetația și agricultura. Este probabil ca cultul ei să aibă originea în Erech, iar în decursul secolelor și, cu multe schimbări de nume, s-a răspândit pe toată lungimea și lățimea Asiei de Vest și chiar în Grecia și Egipt. Este probabil ca o serie de zeițe mai mici, precum Nana și Anunit, să fi putut fuziona în conceperea acestei divinități și ca zeități locale, mai puține, dar simbolizând același personaj ca ea, să fi luat numele și să o ajute pentru a-și consolida renumele. Ea este adesea invocată ca mamă a zeilor și, într-adevăr, numele „Ishtar” a devenit un nume generic pentru „zeiță”. Dar acestea au fost onoruri ulterioare. Atunci când cultul ei s-a centrat pe Erech, se pare că a înflorit rapid şi în multe direcții și, așa cum s-a spus, cultele mai mici probabil s-au identificat în pripă cu cel al marii mame pământești, astfel încât, în timp, închinarea ei a devenit mai mult decât un cult babilonian. Într-adevăr, oriunde se găseau oameni de limbă semită, exista şi închinarea la Ishtar. Ca Ashteroth sau Astarte, ea era cunoscută canaaniților, fenicienilor și grecilor și există o probabilitate ca cultul Afroditei să-şi aibă începuturile în cel al „zeiţei” Ishtar. Mai târziu vom întreba dacă ea poate fi Estera Scripturilor.

Astrologic, ea a fost identificată cu planeta Venus, dar atât de numeroase au fost însușirile din jurul ei, luate de la alte zeițe, cu care a fost identificată, încât au amenințat să-i falsifice adevărata semnificaţie, care era cea a mamei mari și fertile. Mai ales identificarea ei cu Nin-lil, consoarta lui En-lil, zeul furtunii (Fiul Muntelui, primul Mare Păstor, care a primit primul Legile de la Sfântul Cer – n. n.), a amenințat să-i modifice natura reală, întrucât, în ​​această ipostază, ea era privită ca o zeiță a războiului (rol pe care l-a avut Marte, paznicul Muntelui Solar, Venus fiind Marea Vrăciţă Ku-La – n. n.). Rar s-a întâmplat ca o zeiță a fertilității sau a iubirii să atingă şi un astfel de statut. Numai că zeii care au o semnificație agricolă sunt aproape întotdeauna şi zei de război, dar asta se datorează faptului că aduc norii de fecundare și, de aceea, posedă săgeata fulgerului. Dar Ishtar este în mod special o zeiță a clasei de Persefone sau de Isis (personaje lunare – n. n.), iar atribuirea unor însuşiri războinice trebuie considerată pur accidentală. În vremurile ulterioare, în Asiria, a fost concepută ca consoarta lui Asshur, șeful panteonului asirian, într-o epocă în care un zeu sau o zeiță care nu puteau fi cinstiţi în război nu prea foloseau unui popor precum asirienii, care erau angajați constant în ostilități, iar această împrejurare i-a sporit în mod firesc reputația de divinitate războinică”[64].

 

Tabletele sumeriene, cunoscute drept „textele Dumuzi” sunt, de fapt, „cântecele sumeriene împrumutate” şi „au făcut parte dintr-un mare ritual al templului şi au fost scandate de Ishtar și însoţitoarele sale în „luna de așteptare”, Ululu… luna aceasta a corespuns perioadei noastre februarie-martie (Peşti – n. n.), iar aceste lamentaţii culminau cu un festival al bucuriei, prin care s-a sărbătorit fericita „reîntâlnire a lui Dumuzi și a lui Ishtar”, pe parcursul echinocțiului de primăvară; nu este deloc dificil de observat că perioada sumeriană a plângerii (lamentaţiilor – n. n.) este prototipului postului creștin, iar „reîntâlnirea lui Dumuzi cu Ishtar”, unirea lui Hristos cuπνύα, deci cu „Biserica”, „Mireasa Mielului”, cu atât mai mult cu cât Dumuzi însuși a fost, după concepția sumeriană, „Mielul (sherba) lui Dumnezeu (Anu)”, în timp ce Ishtar era „Mireasa” lui, în perioada următoare celebrându-se „Festivalul Bucuriei”, numit şi Mireasa Mielului[65].

 

Hyperion a fost, după unii, un nume al însuşi Soarelui, iar după alţii, al tatălui său. Diodorus Siculus îi leagă nașterea de ținuturile cretanilor, care l-au considerat unul dintre Titani. Numele lui a fost explicat de greci ca însemnând pe cel care „merge deasupra noastră”. El este aproape aliat cu Dumnezeu, conform etimonului: Yfwer-Ion sau Yper Ion, adică homo terrae natus (om născut pe pământ), sau terrae dominus (stăpânul pământului)”[66].

 

„Celesta Venus, după cum aflăm de la Herodot, a fost numită de sciți Arippasa (trecerea zăpezii în iarbă – n. n.), sau, conform unei alte lecturi, care este în general preferată, Artimpasa (termenul corect era argimpasa – n. n.). Există o similitudine remarcabilă între această denumire și cea a lui Artemis, numele sub care era cunoscută Diana printre greci. Acest nume este explicat de Platon ca denotând modestia manierelor de a deveni virgin, și de Clemens Alexandrinus, de a „tăia aerul”, respectând mișcarea lunii. Este bine cunoscut faptul că Diana și Venus au fost diferit identificate de înseși atributele lor și că Venus a fost mereu confundată, prin atribute, cu Luna. Să presupunem, atunci, că grecii au păstrat pentru Diana numele scitic al lui Venus?

Hesychius scrie Artimaeasa. Goţii antici numeau pe Venus Iordem-asa şi Ardem-asa, iar alteori terrae dea (zeiţa pământului); uneori, deși rar, Ardem-basa. Prima parte a cuvântului provine din arda, jarda, iord, care înseamnă pământ; în cel priveşte pe asa, acest cuvânt desemna o prințesă.

Venus a fost cunoscută, în mod obișnuit, de către greci sub numele de Afrodita, care, potrivit lui Hesiod și Platon, s-a născut din spuma mării, Neptun fiind tatăl ei. Acest etimon este, fără îndoială, mai natural decât majoritatea celor date de greci, fiind congruent cu fabula. Cum Venus este denumită de națiunile nordice Fro, Freia, Frigga, se presupune că la nordici Venus și-a luat numele din goticul jro, jroe, termen care înseamnă spumă.. Serenius dă fra ca termen suedez pentru spumă. Frogga înseamnă și înspumare. Prin urmare, Rudbeck consideră că numele Afrodita și Aphrodisium sunt formate din fro și din dea. Trebuie reamintit că, dacă la greci Venus era fiica lui Neptun, Freia era considerată fiica lui Niord, adică a Neptun-ului din nord. Festus explică termenul Frutinal  ca Templum Veneris Fruti. După cum mărturisește Solinus, „Eeneas a consacrat imaginea lui Laurentum, când i-a adus, din Sicilia, mamei sale pe Venus”; în unele exemplare se adaugă „care se numește frutis”.

Sfântul Augustin ne informează că romanii „s-au închinat divinităților rurale, că ar putea avea culturi abundente, iar printre acestea se numără Fruti-seja”. Acest nume este explicat ca însemnând  Dea semenans (zeiţa semănăturilor). Plinius spune că Venus a primit numele de Seia de la semănat: și, într-adevăr, termenul trebuie privit ca având aceeași origine cu moeso-goticul sai-an, din Islanda și Danemarca sau belgianul saey-en etc., cuvinte care înseamnă a semăna. Rudbeck consideră că Frutinal, numele templului, este format din Frutis şi goticul all, hall, desemnând pe Veneris regia domus[67].

 

„Patru dintre psalmii lui Dosoftei: 46, 48, 96 şi 136 (în Biblia Cornilescu 47, 49, 97 şi 137), prescurtaţi şi adaptaţi, devin texte de colinde şi cântece de stea şi se folclorizează. Textele acestor colinde şi cântece de stea au fost editate, prima dată, în 1830, de către Anton Pann, în notaţie psaltică”[68].

 

Psalomulu lui David 46. Acesta psalom cu glas apostolesc îndeamnă pre toţi păgânii către cunoştinţa binelui lui Dumnezeu cu mulţămită de bucurie întru ce i-au primit la credinţă.

 

Limbile să salte / Cu cântece nalte, / Să strige-n tărie / Glas de bucurie. / Lăudând pre Domnul / Să cânte tot omul. / Domnul este tare, / Este-mpărat mare / Preste tot pământul /Şi-şi ţine cuvântul. / Supusu-ne-au gloate / Şi limbile toate, / De ni-s supt picioare / Limbi de pre supt soare. / Alesu-şi-au sie / Parte de moşie / Ţara cea dorită / Care-i juruită / Lui Iacov iubitul / Ce-i ţine cuvântul. / Mila să-şi arate / Cea de bunătate / Spre noi ticăloşii, / Precum ne spun moşii. / Pre vârfuri de munte / S-aud glasuri multe / De bucine mare / Cu naltă strigare, / Că s-a suit Domnul / Să-l vadă tot omul. / Cân­taţi în lăute, / În zicături multe, / Cântaţi pre-mpăratul, / Că nu-i ca dânsul altul / Să domnească-n lume, / Cu sfântul său nume. / Cântati să-nţeleagă / Preste lume largă, / Că Dumnezeu poate / Pre limbi preste toate, / De le îmblânzeşte, / Şi le-mpărăţeşte”[69].

 

[1] „Norodul este foarte plecat spre eres şi încă nu s-a curăţat desăvârşit de necurăţia cea veche, încât se mai închină şi acuma în poezii şi cântece, la nunţi, îngropăciuni şi alte întâmplări ştiute, la câţiva zei necunoscuţi şi care se vede că se trag din idolii cei vechi ai dacilor. Aşa sunt Lado şi Mado, Zâna” etc., în nota de subsol precizând, despre Lado şi Mado, că „se obişnuieşte ca numele lor să fie pomenit de babe mai cu seamă la nunţi; de aceea, se poate presupune că prin ele trebuie să se înţeleagă Venus şi Cupido, ca păzitori ai dragostei de nuntă”. Apoi, fără să ştie că tot despre Venus vorbeşte, Cantemir spune, despre zâne, că „acest cuvânt ar putea să se tragă din numele Diana. Totuşi rareori se vorbeşte despre ea singură, de obicei se vorbeşte de mai multe; le zic Zâne şi le socotesc nişte fecioare frumoase, care dăruiesc frumuseţe” – Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Bucureşti 1967, p. 221.

[2] În 1943, Constantin Brăiloiu avea să culeagă, din sudul Basarabiei, „iertăciunea” din ceremonia nunţii „Lado, Lado, nu mai plânge, / Nu mai plânge, Lado”, dovadă că mitul încă supravieţuia prin cântec.

[3] Bianu, Prof. I, Psaltirea în versuri întocmită de Dosofteiu Mitropolitul Moldovei / 1671-1686, Bucureşti 1887, pp. 153, 154

[4]Psalomulu lui David 46. Acesta psalom cu glas apostolesc îndeamnă pre toţi păgânii către cunoştinţa binelui lui Dumnezeu cu mulţămită de bucurie întru ce i-au primit la credinţă”.

[5] Textul integral: „Psalomulu lui David 46. Acesta psalom cu glas apostolesc îndeamnă pre toţi păgânii către cunoştinţa binelui lui Dumnezeu cu mulţămită de bucurie întru ce i-au primit la credinţă. // Limbile să salte / Cu cântece nalte, / Să strige-n tărie / Glas de bucurie. / Lăudând pre Domnul / Să cânte tot omul. / Domnul este tare, / Este-mpărat mare / Preste tot pământul /Şi-şi ţine cuvântul. / Supusu-ne-au gloate / Şi limbile toate, / De ni-s supt picioare / Limbi de pre supt soare. / Alesu-şi-au sie / Parte de moşie / Ţara cea dorită / Care-i juruită / Lui Iacov iubitul / Ce-i ţine cuvântul. / Mila să-şi arate / Cea de bunătate / Spre noi ticăloşii, / Precum ne spun moşii. / Pre vârfuri de munte / S-aud glasuri multe / De bucine mare / Cu naltă strigare, / Că s-a suit Domnul / Să-l vadă tot omul. / Cân­taţi în lăute, / În zicături multe, / Cântaţi pre-mpăratul, / Că nu-i ca dânsul altul / Să domnească-n lume, / Cu sfântul său nume. / Cântati să-nţeleagă / Preste lume largă, / Că Dumnezeu poate / Pre limbi preste toate, / De le îmblânzeşte, / Şi le-mpărăţeşte”.

[6] Der Koleda-Tag, în Géržetić, Nikolaus, Űber Medicin und Sonnencultus des Alterhums, Karansebes 1894, p. 62.

[7] La Hyperborei mai aflăm, totodată, şi un „colegiu al cântăreţilor cu cobza” pentru ceremonii religioase şi care corespunde „collegium tibicinum” al romanilor. Despre aceştia din urmă se exprimă astfel Mommsen (Röm. Gesch. I., p. 203): „Auch sie (die Flötenbläser) fehlten bei keinem Opfer, bei keiner Hochzeit, und bei keinem Begräbniss” (N. n.: ceea ce s-ar traduce „Și ei (cântăreţii din flaut) nu lipsesc de la nici un sacrificiu, de la orice nuntă sau înmormântare”).

[8] Pindar, Pyth., X, p. 30.

[9] Despre caracterul festivităţilor religioase latine, Mommsen scrie: „Die latinische Gottesverehrung beruht wesentlich auf dem Behagen des Menschen am Irdischen… sie bewegt sich darum auch vorwiegend in Aeusserungen der Freude, in Liedern und Gesängen, in Spielen und Tänzen, vor allem aber in Schmäusen… Aber die Versehwedung wie alle Überschwänglichkeit des Jubels ist dem gehaltenen römischen Wesen zuwider” (Röm. Gesh., I, 1856, p. 159) – deci, n. n.: „Cultul latin al zeilor se bazează, în esență, pe plăcerea omului în viața pământească… prin urmare, se mișcă, în mod predominant, în expresii de bucurie, în versuri și cântece, în jocuri și dansuri, dar mai ales în pofte… rar neglijarea, precum și toată exuberanța jubilației, contravine naturii romane”.

[10] „Patru dintre psalmii lui Dosoftei: 46, 48, 96 şi 136 (în Biblia Cornilescu 47, 49, 97 şi 137), prescurtaţi şi adaptaţi, devin texte de colinde şi cântece de stea şi se folclorizează. Textele acestor colinde şi cântece de stea au fost editate, prima dată, în 1830, de către Anton Pann, în notaţie psaltică” – Moldoveanu, Nicolae, Cântările Psalmilor, Deva 2000, p. VII.

[11]Katavasiiriu / acum într-acest chip tipărit / în zilele Prea Luminatului Domn / Io Constantin Nicolae Voevod / cu blagoslovenia Prea Sfinţitului / Mitropolit Cv. Neofit / şi cu cheltuiala temătorului de Dumnezeu / Cv. Klimenti Episcop Râmnicului / în sfânta Episcopie a Râmnicului /  la anul 1747 // S-au tipărit de cucernicul între preoţi, popa Mihai Afanasie / Popovici tipograful Râmnicului”

[12] Tincovici, Ioan, Cântări dumnezeieşti, Buda, 1815

[13] Thomici, Ioan, Scurte învăţături pentru creşterea şi buna purtare a tinerimii române, precum şi nişte alese cântări bisericeşti, şi unele cuvioase şi desfătătoare lumeşti, Pesta, 1827

[14] Pamfile, Tudor, Cerul şi podoabele lui, după credinţele poporului român, Bucureşti 1915, p. 2.

[15] Rosetti, Al., Colindele religioase la români, Bucureşti 1920, p. 9

[16] Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Bucureşti 1978, p. 19

[17] Sharma, Dr. Narinder, Arcana Dïpikä, Mathurä 1887, p. IX

[18] „Diaconul Paul de Aleppo, în călătoria sa prin Moldova şi Ţara Românescă, 1630-1660, întovărăşind pe Macarie, Patriarhul Antiohiei, spune că „e de observat că, în această ţară, se obişnuieşte, în seara dinspre naşterea lui Christos, ca toţi preoţii din diferite târguri, însoţiţi de sărmani, de ceteţi şi de corişti, să se adune în bande, purtând icoane, şi să umble prin politie, toată noaptea, vizitând casele boierilor şi urându-le bucurie… Astfel umblă ei toată noaptea, cântând naşterea lui Christ. Tot asemenea făceau lăutarii, toboşarii, flautiştii, colindând în cete, toată noaptea următoare, cu lanterne, pe la casele boierilor celor mari; mulţi dintre muzicanţi sunt din ţara turcească” – Hasdeu, Arch. Ist. Rom., 1865, Document 310, p. 89 – apud Ollănescu, Dimitrie C., Teatrul la Români, în Analele Academiei Române, Seria 2, Tom 18, Bucureşti 1895-1896, p. 77

[19] Hilprecht, Hermann Vollrat, The Babylonian Expedition, Volume XXX, Part 1, München 1913, p. VII

[20] Black, Jeremy; Green, Anthony, Gods, Demons and Symbols of Ancient Mesopotamia, Illustrations by Tessa Rickards, The British Museum Press 2012, p. 109

[21] Bianu, Prof. I, Psaltirea în versuri întocmită de Dosofteiu Mitropolitul Moldovei / 1671-1686, Bucureşti 1887, p. 154

[22] Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Bucureşti 1978, p. 10

[23] Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Bucureşti 1978, p. 19

[24] Guyot, Arnold, The Biblical Cosmogony in the Light of Modern Science, New York 1884, pp. 59, 60

[25] Hilprecht, Hermann Vollrat, The Babylonian Expedition, Volume XXX, Part 1, München 1913, p. VII

[26] Blaga, Lucian, Trilogia culturii, Humanitas, Bucureşti 2011, p. 370

[27] Mangiuca, Simeon, Colinda. Originea şi însemnătatea ei astronomică şi calendaristică, în Foaia Diecezană, Anul XVII, Nr. 51, Caransebeş, 22 decembrie calendar vechi 1902, p. 6

[28] Spence, Lewis, Myths and Legends of Babylonia and Assyria, New York 1916, p. 111

[29] Hilprecht, Hermann Vollrat, The Babylonian Expedition, Volume XXX, Part 1, München 1913, p. VII

[30] Pleșu, Andrei, Minima Moralia, Catea Românească 1988, p. 121

[31] Cartojan, N., Cărțile populare în literatura românească / Epoca influenței sud-slave, București 1974, p. 201

[32] Cartojan, N., Cărțile populare în literatura românească / Epoca influenței sud-slave, București 1974, p. 2013

[33] Necula, Nicolae D., Biserică și cult pe înțelesul tuturor, București nedatat, p. 106

[34] Daina / Doina înglobează întreaga spiritualitate euro-asiatică, în care „toată literatura populară este doină” – Pascu, G., Doina / Caracterul şi locul ei în literatura populară, în Viaţa Românească, Volumul IX, Anul III, Iaşi 1908, p. 422.

[35] Blaga, Lucian, Trilogia culturii, Humanitas, Bucureşti 2011, p. 158.

[36] Guyot, Arnold, The Biblical Cosmogony in the Light of Modern Science, New York 1884, pp. 2, 3

[37] „Eu, Iisus, l-am trimis pe îngerul Meu să vă mărturisească vouă acestea cu privire la Biserici. Eu sunt rădăcina şi odrasla lui David, Steaua strălucitoare a Dimineţii” – Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţia Bartolomeu Valeriu Anania, 2012, Apocalipsa 22.16, p. 2114.

[38] Jamieson, John, Hermes Scythicus or The Radical Affinities of the Greek and Latin Language to the Gothic, Edinburg 1814, p. 115

[39] Ivireanu, Antim, Opere, p. 49, apud Picioruş, Gianina, Antim Ivireanul / Avangarda literară a Paradisului // Viaţa şi opera, Bucureşti 2010, p. 463.

[40] Gaster, M. Dr., Literatura populară română, Bucureşti 1883, pp. 459, 460

[41] Hilprecht, Hermann Vollrat, The Babylonian Expedition, Volume XXX, Part 1, München 1913, p. VII

[42] Bârseanu, Andrei, Cincizeci de colinde, Braşov 1890, p. 26

[43] Ibidem, p. 27

[44] Păsculescu, Nicolae, Literatură populară românească, Bucureşti 1910

[45] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 396

[46] Ibidem, p. 397

[47] Guyot, Arnold, The Biblical Cosmogony in the Light of Modern Science, New York 1884, pp. 61, 62

[48] Herodot, Istorii, I, II, Bucureşti 1961, 1964, Cartea III, CXXXIII

[49] Herodot, op. cit., Cartea IV, XXXI

[50] Rjabchikov, Serghei V., The Scythians, Sarmatians, Meotians, Russans and Circassians / Inerpretation of the ancient Culture, Moscow 1980, p. 72

[51] Jamieson, John, Hermes Scythicus or The Radical Affinities of the Greek and Latin Language to the Gothic, Edinburg 1814

[52] Ibidem, , pp. 119-121

[53] Black, Jeremy; Green, Anthony, Gods, Demons and Symbols of Ancient Mesopotamia, Illustrations by Tessa Rickards, The British Museum Press 2012, p. 5

[54] Jamieson, John, Hermes Scythicus or The Radical Affinities of the Greek and Latin Language to the Gothic, Edinburg 1814, pp. 119-121

[55] Blaga, Lucian, Trilogia culturii, Humanitas, Bucureşti 2011, p. 370

[56] Black, Jeremy; Green, Anthony, Gods, Demons and Symbols of Ancient Mesopotamia, Illustrations by Tessa Rickards, The British Museum Press 2012, p. 108

[57] Black, Jeremy; Green, Anthony, Gods, Demons and Symbols of Ancient Mesopotamia, Illustrations by Tessa Rickards, The British Museum Press 2012, p. 109

[58] Guyot, Arnold, The Biblical Cosmogony in the Light of Modern Science, New York 1884, pp. 2, 3

[59] Guyot, Arnold, The Biblical Cosmogony in the Light of Modern Science, New York 1884, pp. 54, 55

[60] Guyot, Arnold, The Biblical Cosmogony in the Light of Modern Science, New York 1884, pp. 59, 60

[61] Guyot, Arnold, The Biblical Cosmogony in the Light of Modern Science, New York 1884, pp. 61, 62

[62] Spence, Lewis, Myths and Legends of Babylonia and Assyria, New York 1916, pp. 28, 29

[63] Spence, Lewis, Myths and Legends of Babylonia and Assyria, New York 1916, p. 111

[64] Spence, Lewis, Myths and Legends of Babylonia and Assyria, New York 1916, pp. 124, 125

[65] Hilprecht, Hermann Vollrat, The Babylonian Expedition, Volume XXX, Part 1, München 1913, p. VII

[66] Jamieson, John, Hermes Scythicus or The Radical Affinities of the Greek and Latin Language to the Gothic, Edinburg 1814, p. 115

[67] Jamieson, John, Hermes Scythicus or The Radical Affinities of the Greek and Latin Language to the Gothic, Edinburg 1814, pp. 119-121

[68] Moldoveanu, Nicolae, Cântările Psalmilor, Deva 2000, p. VII

[69] Bianu, Prof. I, Psaltirea în versuri întocmită de Dosofteiu Mitropolitul Moldovei / 1671-1686, Bucureşti 1887, pp. 153, 154


Bucovina Acoustic Park 2019: Concert DESPERADOS

 

Puteţi viziona filmul concertului trupei DESPERADOS, făcând click pe imagine.


Bucovina Acoustic Park 2019: Concert FĂRĂ ZAHĂR

 

Dacă doriţi să vizionaţi filmul concertului trupei FĂRĂ ZAHĂR, faceţi click pe imagine!


Bucovina Acoustic Park 2019: Concert ŢAPINARII

 

Dacă doriţi să vizionaţi concertul ŢAPINARII, faceţi click pe imagine!


Bucovina Acoustic Park 2019: Concert NATIF

 

Dacă doriţi să ascultaţi concertul NATIF, faceţi click pe imagine!


Pagina 82 din 1.225« Prima...102030...8081828384...90100110...Ultima »