Precizări istorice cu elemente de interculturalitate

„Primele încercări din partea Austriei de a ocupa pământul Moldovei datează încă de la începutul domniei Fanarioţilor, care erau consideraţi de puterile vecine ca nişte arendaşi ai principatelor româneşti. În aşa-numitul prim război turcesc al Austriei, sub Carol al VI-lea, austriecii intră, în iarna anului 1716, pe la Câmpulung, în Bucovina de astăzi şi pătrund, încurajaţi de unii boieri ai ţării, până la Iaşi. Despre înfrângerea ce au suferit-o Austriecii (nemţii), cu acest prilej, ne vorbeşte monumentul ieşean din drumul Galatei, numit „Cerdacul lui Ferenţ”, conservat până în ziua astăzi. O altă invaziune, de astă dată de răzbunare, are loc pe la anul 1717, prin care domnul Moldovei, Mihail Racoviţă, se vede constrâns a plăti austriecilor o despăgubire bănească. Prin pacea de la Pa­sarowitz, Austria se mulţumeşte, deocamdată, cu o altă parte de pământ românesc, ocu­pată sub numele de Vlahia Mică. Pretenţiile asupra Mol­dovei nu slăbesc, totuşi, nici în urma intervenţiei Rusiei, care ia, la congresul de la Niemrow, principatele sub protecţia ei proprie şi pune, la rândul său, pe generalul Munich să ocupe (1739) partea de sus a Mol­dovei, cu Bucovina, lăsând po­pulaţia, oraşele, satele şi mănăstirile pradă cazacilor sălbatici. Mii de români, mai ales din ţinuturile Cernăuţului şi Hotinului, au fost duşi, atunci, pre­cum ne spune cronicarul Neculce, în ţara rusească şi împărţiţi ca robi.

De aici, înainte, războaiele Turciei cu Rusia continuă aproape neîntrerupt şi, cu ele, şi invaziunile Ruşilor în Mol­dova, care devine, astfel, un pământ căutat acum din două părţi. Împărţirea Poloniei favo­rizează şi mai mult încă ideea ca principatele dunărene să împărtăşească aceiaşi soartă. Războiul ruso-turc de la 1768 aduse cu sine, ca rezultat final, convenţia de la 6 Iulie 1771, în care Austria ia rolul de împăciuitoare între ambii ad­versari şi-şi face, cu această oca­zie, şi sie înseşi parte, obţinând de la Turci, drept compensaţie, cedarea Bucovinei. Pentru a găsi, totuşi, o formulă la această pretenţie, Austriecii pretex­tară, pe baza unei expuneri a colonelului Baron Seeger, că tot teritoriul aflător între Nistru şi şirul muntos ce se întinde de la Cernăuţ şi până la Bârgău, sub numele de codrul Bucovinei, ar fi apar­ţinut odinioară regatului Galiţiei şi Lodomeriei, intrat, la 1772, în posesiunea Austriei şi, în consecinţă, urmează a se retroceda de drept monarhiei habsburgice. Şi precum pacea între Ruşi şi Turci nu întârziase a se încheia la Cuciuc Cainargi (21 Iulie 1774), sultanul se învoi, de voie, de nevoie, la 7 Mai al anului viitor a ceda Buco­vina Austriecilor, cu toate pro­testările domnului Moldovei, Grigore Ghica, care plăti această împotrivire a sa, în cele din urmă, cu viaţa.

Planul ocupării era pregătit de mai înainte, precum se vede dintr-o scrisoare a împăratului Iosif, din 19 Iunie 1773, pe care o adresă el, pe atunci încă prinţ de coroană, dintr-o călătorie făcută în Transilvania (Reghinul Săsesc), mamei sale, Măria Teresia, şi în care zice: „Am vizitat munţii Ciucului şi ai Ghergăului, cu trecătorile spre Moldova, şi cu toată sălbăticia acestor regiuni, ne-am convins ce minunat lucru ar fi dacă am putea să căpătăm colţul de pământ ce se găseşte între Transilvania, Maramureş şi Pocuţia”. Evident că teri­toriul bucovinean, despre care e vorba, avea interes strategic mare pentru Austria, mai ales că forma legătura cea mai naturală dintre nou cucerita Galiţie cu posesiunile ungare. Guvernul Mariei Teresiei nici n-a întârziat, deci, a studia de în­dată acel interesant petec de pământ şi a trimes, încă în toamna anului 1773, comisarii săi militari ca să cerceteze ţara. Unul dintre aceştia era baronul Enzenberg, comandantul regi­mentului românesc (valah) din ţinutul Rodnei şi al Năsăudului, cunoscător bun al poporului român şi care a avut, în urmă, un rol de frunte ca guvernator militar al Bucovinei, administrând-o până la 1786. Astfel, trupele austriece intrară, la 31 August 1774, în Moldova şi, ocupând, întâi, Cernăuţul, unde se stabili comandamentul ge­neral al noilor stăpâni, au tras cordonul în jurul teritoriului câştigat şi au înfipt stâlpii cu pajură la hotarele noii provincii. Bucovina, ce avea să poarte, de aici, înainte, titlul de ducat”[1].

Numai că istoria Bucovinei, aidoma tuturor locurilor de pe pământ, are şi un trecut îndepărtat, la care fac apel, cu extazieri naţionaliste, şi românii, şi ucrainenii. Trecutul este un loc, în timp şi spaţiu, asupra căruia trebuie să ne îndreptăm sufletul cu evlavie, fără a ne nimici unii altora străbunii şi strămoşii, trecutul acela îndepărtat fiind al strămoşilor şi-abia trecutul bucovinean fiind, parţial, al străbunilor, între cei doi termeni existând, după cum se va vedea la locul potrivit, o mare şi inconfundabilă diferenţă.

Istoria Bucovinei istorice începe în 25 octombrie 1744, când trupele maiorului Mieg, întregiseră cordonul de ocupaţie, „călcând pe urmele proaspete ale armatelor ruseşti, care se retrăgeau, după pacea de la Cuciuc-Cainardj (Iulie 1774), din principatele române”, iar „armata austriacă, pornită de pe marginile Galiţiei, mută pajurele împărăteşti spre Sud şi Ost şi puse stăpânire pe acest „drum”, despre care diplomaţia austriacă susţinea că monarchia are lipsă pentru comunicaţia dintre Ardeal şi Galiţia. Galiţia fusese obţinută, doi ani înainte, la 1772”[2].

Bucovina, deci, are o istorie, pe care o putem prelungi în timp, din perspectiva unor statalităţi.

Popoarele, însă, nu au istorie, au doar mituri. Afirmaţia este valabilă doar pentru popoarele nemărturisitoare şi, în special, pentru cele din estul european, pietrificate în preistorie, dar cu făloşenii de istoricizare.

Fără îndoială că pământurile acestea minunat alcătuite au fost populate încă din cele mai vechi timpuri, aşa cum o şi mărturisesc măruntaiele brazdelor, rostogolite de curiozitatea dogmatică a arheologilor, dar popularea nu înseamnă istorie, ci, în cel mai bun caz, o osificare metafizică într-o anume matrice stilistică. Nu într-un arhetip, ci într-un câmp marcat de fapte stilistice, un câmp cu „două curente, două expresii spirituale complementare. Primul, curentul pastoral, este expresia lirică şi filozofică a ciobanilor. Al doilea este expresia spirituală a sedentarilor, a populaţiei agrare”[3]. Deci mitul lui Cain şi Abel, care nu este doar un mit, ci o realitate care, de altfel, avea să opună, în planul violenţei, cele dintâi mari civilizaţii ale omenirii, cea polară şi cea boreală, pe la anul 2500 î. H., atunci când nordicii ionieni („zeii”, în „Teogonia” lui Hesiod şi în miturile greceşti) aveau să se confrunte cu „titanii” şi „giganţii” (paşnica civilizaţie agrară boreală, cu aşezări mari şi construcţii de până la trei etaje), deci cu civilizaţia pe care românii o numesc cucuteniană şi din care făceau parte şi ţinuturile minunate, pe cuprinsul cărora li s-a întâmplat şi lor naşterea. Din nefericire, civilizaţia boreală nu a lăsat mărturii scrise, aşa cum n-au lăsat mărturii nici vestigiile acestei generaţii, enigmaticii, dar „divinii pelasgi”. Dar despre pelasgi, ca şi despre confruntarea generaţiilor anterioare boreale, putem afla vagi informaţii din cărţile sfinte ale omenirii, din  istoriografia şi din lirica populaţiilor care au izbutit, printre primele, evadări din preistorie şi începuturi timide de istorie. Evadări din mit şi din metafizic şi începuturi de pragmatism şi de civilizaţie conştientă de sine. Evadări la care ne raportăm mereu, retezându-ne singuri moştenirile.

La nord de Dunăre şi de Marea Neagră, deci inclusiv în ţinutul pe care îl numim Bucovina, n-au existat, până târziu, în epoca de după Hristos, popoare, aşa cum le definim, încă, prin şi din perspectivele epocii noastre, ci comunităţi ocupaţionale, organizate gentilic sau tribalic, comunităţi pe care prima civilizaţie mărturisitoare a Europei, cea elină, le-a numit „keltoy” (celţi), după numele celui mai nordic oraş grecesc. Ulterior, latinii aveau să le zică celţilor „gali”, dar fără a defini un anume popor, ci o risipire de populaţii dincolo de fruntariile lumii lor. De prin secolul X, înainte de Hristos, în cadrul populaţiilor boreale, prin „celţi” se va înţelege o nouă cultură, o comunitate ocupaţională dinamică şi înnoitoare, cea meşteşugărească a minerilor şi prelucrătorilor de metale, iar ulterior şi a producătorilor de oale sau de pânzeturi, prin inventarea războiului de ţesut, dar şi a simbolurilor dreptliniare, care vor supravieţui, în Europa răsăriteană, până în zilele noastre, încărcate de taină şi de incitant. Începuturile acelor comunităţi ocupaţionale meşteşugăreşti s-au petrecut la poalele Alpilor, dar cum, în mileniul X înainte de Hristos, valorificarea noii ocupaţii nu se putea face decât în mijlocul sau măcar în preajma celor două comunităţi ocupaţionale preexistente, cele ale păstorilor şi ale agricultorilor, grupuri de meşteşugari au început să se stabilească, de-a lungul generaţiilor ulterioare, pe cuprinsul întregului areal boreal, începând de la coastele Albionului şi până la Don. După comunităţile de meşteşugari, numite, mult mai târziu, celtice, au rămas vestigii arheologice pe un areal euro-asiatic atât de vast, încât, dacă am judeca doar din perspectiva epocii noastre, am putea născoci un adevărat imperiu preistoric, cu arme şi stindarde ornamentate identic (irisul stilizat pe scuturi, numit de entuziaştii patriotarzi români „suliţa dacică”, şarpele cu cap de lup, pe care îl întâlnim şi pe statuetele cu grupuri de celţi, descoperite în Anglia, dar care simbolizează şi omagiază îngheţul polar, cel indicat, pe cer, de Constelaţia Dragonului). Şi mai există, în falsa argumentare a unei puteri boreale unitare (n-a existat o statalitate, dincoace de Dunăre, ci o civilizaţie complexă, constituită nu din două, ci din trei comunităţi ocupaţionale), simbolistica dreptliniară, moştenită, până în zilele noastre, de ornamentaţiile populare est-europene, ca patrimoniu sacru de la aceiaşi protopărinţi.

În filosofia culturii de pe tot cuprinsul Europei, lucrurile acestea se ştiu, iar Lucian Blaga, de regulă – critic lucid şi constructiv al teoriilor încetăţenite, a încercat să aducă lumină şi în spaţiul est-european, dar, vorba unui epigramist, şi el, ca şi Moise, a vorbit în pustiu:

„După ce ai trăit ani mulţi, înconjurat de tot ce civilizaţia modernă poate oferi omului, şi reiei contactul cu satul din răsăritul sau sud-estul european, ai dintr-odată sentimentul unei deplasări prin veacuri, până-n preistorie. De altfel, chiar cercetătorii artei noastre populare ne spun că geometrismul dreptliniar al ornamentelor populare are o continuitate de-a lungul secolelor, care înapoi, în timp, ne-ar duce până în mileniul doi sau trei înainte de era noastră. Acest geometrism este de aproape înrudit cu acela al culturii preistorice de tip Halldstatt, care, printr-o ramificaţie, a pătruns şi în ţinuturi vechi greceşti, pe la anii 1000 î.e.n.

Arheologii şi istoricii noştri ne spun că ciobanul nostru se îmbracă aproximativ ca şi ciobanul dac.

Olarii din cutare sat de munte, unde se găseşte lut bun de ars, lucrează probabil la fel cum se lucra acum două-trei mii de ani.

În general, tot felul de a fi, ritmul vieţii, modul de a gândi, felul de a se purta, diverse acte, de la acela al aratului, până la actul aproape ritual al mâncatului, proprii săteanului, fac impresia unui stil statornicit de mii de ani.

Atragem atenţia asupra unor caracteristice milenare ale descântecelor noastre de vrajă. Anume formule trebuie să aibă o vechime de mii de ani. În privinţa aceasta ne poate servi ca punct de reper un vechi document literar german, dinainte de anul 1000. Ne referim la aşa-numitele „Merseburger Zauberspruche” (Descântecele de la Merseburg), care cuprind formule ca şi descântecele ce se mai găsesc şi astăzi în satele noastre. Formule ca: „să se adune os la os, sânge la sânge” etc. se utilizau în vrăji, evident, şi acum o mie de ani, şi deci şi acum trei mii de ani.

Dar, dacă este aşa, oare de ce arheologii, etnografii şi istoricii nu rostesc concluzia în toată nuditatea ei?

Concluzia ce se impune şi de care nu înţelegem să ne ferim: Nu cumva satul, aşa cum îl ştim, în trăsăturile sale esenţiale, este reprezentantul preistoriei în lumea noastră istorică?

De termenul „preistoric” se leagă încă unele sensuri, ce i l-au conferit progresismul secolului trecut, şi ca atare termenul ar designa stări care n-ar trebui să fie, oarecum, o înapoiere ruşinoasă. Noi nu legăm însă de „preistorie” aceste sensuri peiorative. Şi de aceea nu ne sfiim să-i spunem situaţiei pe nume.

Satul este, în esenţă, „preistoric”.

Acest punct de reper odată fixat, putem să procedăm la unele retuşări. Afirmăm, aşadar, că satul este, în esenţă, preistoric. Ceea ce înseamnă că satul, aşa cum îl ştim, poate avea şi unele aspecte şi structuri care nu sunt „preistorice”.

Să luăm în cercetare tot satul nostru.

Istoricii afirmă că poporul românesc ar fi, printre toate popoarele din preajmă, cel dintâi care a trecut la creştinism. Creştinismul era însă, aşa cum el s-a organizat ca biserică, un fenomen de istorie, de cultură majoră. Satul pre- şi străromânesc, adoptând creştinismul, nu şi-a însuşit oare cu aceasta o structură care-l scoate din preistorie? Părerea noastră este că acest lucru nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, „creştinismul” a fost adaptat la stilul vieţii „preistorice”. Săteanul nu-l va gândi pe Dumnezeu abstract, dogmatic, filosofic, aşa cum îl defineşte gândirea bizantină, ci într-un fel mitologic, adică preistoric.

Satul românesc şi-a însuşit multe din motivele ce constituiesc patrimoniul marii culturi bizantine, care era istorie în sensul deplin al cuvântului; dar cultura aceasta istorică a fost asimilată stilului preistoric al satelor.

Cine urmăreşte colecţiile de literatură folclorică se lămureşte degrabă cu privire la un proces, asupra căruia nu trebuie să ne facem iluzii. Nici Dumnezeu, nici Iisus Hristos, nici Maica Domnului nu sunt pentru săteni subiecte de meditaţie dogmatică-filosofică, ci motive de mitizare, adeseori foarte liberă.

Nu devine Maica Domnului uneori o zeiţă a fertilităţii?

Descântecul nu angajează persoanele Trinităţii şi pe toţi sfinţii în slujba unei magii arhaice?

Ne-am obişnuit să interpretăm asemenea aspecte ca resturi vagi, ca ecouri din alte vremuri, şi nu am procedat, cum s-ar fi cuvenit, la o radicală înţelegere a situaţiei, care este, de fapt, în nucleul ei intim, puternic şi permanent eficient, „preistorie”; preistorie care converteşte, la graiul şi la formele ei, motive de cultură căzute dintr-o zonă superioară. Înrâuriri de tot soiul au trecut, necurmat, din istoria ce avea loc în regiunea noastră, asupra vieţii de sat, dar toate au fost potrivite unor moduri preistorice.

Satul răsăritean ilustrează la perfecţie formidabila putere de asimilare pe care o are preistoria.

Opiniile curente ne-au obişnuit aşa de mult să vedem preistoria ca o „etapă” depăşită, ce premerge istoriei, încât ne-au făcut cu neputinţă să observăm preistoria care continuă, care e contemporană cu istoria. Această preistorie reprezintă însă un nucleu de viaţă şi de spirit, care, cu modurile sale, opune o rezistenţă istoriei şi, în mare parte, preface în sensul substanţei sale motivele cu care istoria o alimentează.

Din moment ce constatăm rezistenţa, continuarea preistoriei şi contemporaneitatea ei cu istoria, ne vedem pe un drum care ar putea să răstoarne unele perspective îndeobşte acceptate. Ne ispiteşte întrebarea dacă preistoria nu este o permanenţă indestructibilă a vieţii umane? Nu cumva preistoria şi istoria pot să fie paralele şi să coexiste, realizând între ele fel şi fel de raporturi, care variază după împrejurări şi timpuri? Avem convingerea că da.

Preistoria şi istoria sunt, în general, prea apăsat privite sub unghi temporal, în realitatea lor de succesiune. Ca un treptat suiş din partea evoluţionismului progresist sau ca o treaptă decadentă din partea unor gânditori de orientare romantică.

Dar preistoria şi istoria le putem privi şi în raporturile lor posibile de permanentă coexistenţă. Cert, preistoria poate exista şi ea a existat, realmente, atâtea mii de ani, şi fără istorie.

Cu aceasta n-am istovit, însă, toate feţele problemei. Rămâne să vedem îndeosebi dacă istoria, la rândul ei, poate să existe fără preistorie. Nu cumva preistoria reprezintă o substanţă din care se alimentează neîncetat istoria? Avem suficiente motive şi argumente să credem că preistoria coexistă necurmat, în felurite chipuri, cu istoria. Preistoria poate fi nu numai indestructibilă în felul ei, ci şi foarte necesară pentru fiinţarea unei istorii…

Încă o dată: satul, aşa cum îl vedem, este în esenţă preistoric. Nu trebuie, fireşte, să ne lăsăm copleşiţi de această impresie de esenţă, în măsură de a nu vedea şi alte feţe ale realităţii săteşti.

La sat se întâmplă, de sute de ani şi de mai de mult, procese ce trădează şi anume raporturi posibile între istoric şi preistoric.

Influenţele de natură istorică sunt aici, la sat, sau respinse, instinctiv boicotate ca nişte corpuri străine, sau, când sunt acceptate, ele sunt total asimilate unor structuri şi moduri proprii satului.

În satul rusesc, chiar şi maşina a fost integrată în spirit magic, arătându-i-se un entuziasm şi o iubire ca unei fiinţe vii şi miraculoase. Aceasta este cel puţin situaţia în satul autentic din răsăritul şi sud-estul european. În Apus, situaţia e binişor alta. Acolo se pare că viaţa istorică a copleşit tipul preistoric, încât satul e tot mai mult asimilat oraşului sau, mai precis, modurilor de viaţă istorică. Satul este, acolo, mai curând istorie rămasă în urmă, decât preistorie; fireşte, fără ca anume structuri preistorice să se fi stins cu totul. Găseşti, astfel, sate care au păstrat aspectele unui gotic embrionar sau sate cu costume „baroc” şi „rococo” sau sate „biedermeier”. Avem de-a face, în atari cazuri, cu faze istorice muzeale. Arhaicul preistoric este substituit, în mare parte, prin forme confecţionate în cursul istoriei”[4].

Acea „ramificaţie” a „culturii preistorice de tip Halldstatt” nu însemna, desigur, o extindere a unei statalităţi boreale, chiar dacă, în parcursul timpului, istoria va înregistra şi invazii celtice peste lumea mărturisitoare, precum cea condusă de Brenus, în anul 390 î. H. sau cea din anul 335 î. H., tot asupra peninsulei italiene, ca urmare a unei alianţe cu Alexandru Macedon[5]. Dar invaziile acestea sunt ale triburilor din cuprinsul Europei Centrale, în mijlocul cărora se stabiliseră prelucrătorii metalului, lutului şi ţesăturilor (ei au inventat şi războiul de ţesut), aşa cum se stabiliseră, de-a lungul generaţiilor, şi în ţinuturile estice ale Europei, unde, datorită ocupaţiilor lor, au şi înfiinţat orăşele-cetăţi, precum Durostorum (Silistra) şi Noviodunum (Isaccea) pe Dunăre[6], sau stabilind toponime durabile în tot cuprinsul Europei (Albion, Cerna, Molda etc.). Toponimele celtice sunt închinate, de regulă, astralului, Alba fiind numele celtic al Lunii (Eftepir sau Crăiasa Zăpezii, la dacii de mai târziu, Malanka, la ucraineni, cu reminiscenţe şi în colindele româneşti, în care refrenele vorbesc, de fapt, despre „florile d’Albei” şi nu despre cele „dalbe”, dar şi în mitica ucraineană), Cernunnos fiind numele cerului îndepărtat, cel întunecat, din care „cerne” omătul (niciodată nu ninge din cerul „mijlociu”, cel înstelat, Ur Anu, preluat de greci drept Uranus, nici din cerul apropiat, cel însorit al zilelor, numit Deaus şi preluat de greci drept Zeus), pe când Molda[7], toponim întâlnit în întreaga Europă (chiar şi Vistula se cheamă, de fapt, Molda sau Moldova), desemnează valea largă, luminoasă („luncile Soarelui” din străvechile colinde).

Descoperind şi răspândind războiul de ţesut, meşteşugarii antichităţii boreale, numiţi precelţi şi, ulterior, celţi, au impus şi un anume tip de costum comunităţilor de păstori şi de agricultori, în vecinătatea cărora s-au aşezat, dar şi o anumită ornamentaţie, pe vremea aceea totemică, dar astral-totemică. „Celţii purtau pantaloni, o cămaşă care ajungea până la coapse, o mantie şi opinci sau cizme”[8], iar ornamentaţia consta din „vrâste” verticale, uneori intersectate, în nuanţe apropiate, de „vrâste” orizontale (împreună, simbolizând totemic Arborele Vieţii), din „puiuţi” (cruciuliţe, simbolizând Roata Cerului, Ur Anu), din spirale îndreptate spre dreapta (simbolizând Soarele) şi spre stânga (simbolizând Luna), din sinusoide (calendarul lunar, dar şi cele două lanţuri ale îngheţului, păstrate, în folclorul românesc drept lanţurile Sfinţilor Dimitrie şi Gheorghe, dar sărbătorite, în vremi îndepărtate, drept intrarea şi, respectiv, ieşirea şarpelui din pământ, şarpele fiind, de fapt, Constelaţia Dragonului, care arată, pe cer, nordul polar). Liniile paralele, drepte sau înclinate, care intersectează, uneori, o linie dreaptă, fac parte din alfabetul preceltic, drept consoane, vocalele fiind marcate de puncte (1 punct pentru A, 2 pentru O, 3 pentru U, 4 pentru E, 5 pentru I), iar folosirea acestui alfabet nu se făcea, probabil, decât pentru invocaţii, menite intrării în armonie cu Universul.

Ulterior, adică odată cu abandonarea religiei naturale (cosmice, în sensul scrierii Legii, de către Dumnezeu, direct pe cer), în favoarea religiei istoricizante creştină (care este aceeaşi, după opinia Preafericitului Augustin, cu cea naturală), semnificaţiile se pierd, dar simbolurile rămân drept moştenire de la Oamenii Sfinţi ai începuturilor metafizice ale civilizaţiei europene (rahmani sau blajini, ctisti sau druizi, reprezentaţi simbolic de romb), numiţi, în tăbliţele de la Tărtăria, şi „bărbaţii cei mai integri”, şi preluate de moşi-strămoşi (părinţii sau pitaraii, reprezentaţi simbolic de „X”, adică litera „P”, de la „Pitr” sau „Pitarai”, cu reminiscenţă folclorică în datina „Piţărăilor”, moşi-strămoşii formând segmentul îndepărtat în timp al şirului de străbuni, care începe de la „oamenii buni”, adică de la bunicii).

Mai târziu, când romanii vor cuceri şi teritorii boreale, populaţiile băştinaşe din anumite teritorii europene vor fi numite ca fiind celtice (galice), dar celtismul acesta regionalizat ţine doar de istoricizarea unor teritorii regionale, populate cu agricultori, cu păstori şi cu meşteşugari, cei din urmă şi, mai ales, făuritorii de arme, fiind şi cei mai pricepuţi în a le mânui, devenind conducători militari (cazul lui Siegfrid, care era fierar, dar şi al lui Bogdan I, Descălecătorul din Cuhea, „cuhe” însemnând, în vremuri vechi, „fierărie”).

În ţinuturile europene care nu se confruntă cu lumea mărturisitoare a primelor statalităţi mediteraniene, meşteşugarii aceştia deja fac parte din comunităţile reuniunilor de triburi din zonă, chiar dacă, datorită lui Herodot, se păstrează, în acelaşi spaţiu, două denumiri de obşti ocupaţionale, cea a sciţilor plugari şi cea a sciţilor nomazi, deci crescători de animale, şi unii, şi ceilalţi, răspândiţi de la Carpaţi până la Don. Dar în mijlocul acestor comunităţi trăiesc, desigur, încă din secolul III î. H., şi „celţi” (meşteşugari, ca şi celţii „bastarni”, din viitoarea Bucovina), aduşi sau doar acceptaţi şi în vremurile unor aparente statalităţi, precum cea a „scitului Anacharsis”, mărturisit de Lucian, contemporanul lui Apuleius, printre „oamenii însemnaţi”[9], într-o vreme a contaminărilor folclorice greceşti, prin împrumuturi neiniţiatice din unitara metafizică boreală: „Nu numai la sciţi există datina de a-i face pe oameni nemuritori şi de a-i trimite lui Zalmoxis soli, ci şi atenienii au dreptul să-i zeifice pe sciţi în Grecia”[10].

Aducerea şi colonizarea locurilor cu obşti de meşteşugari este o practică îndelungată în ţinuturile est-europene, pe care o găsim menţionată chiar şi în „Letopiseţe”, drept practică a eficientizării statalităţilor târzii: „aşijderea şi târgul Baia scrie că l-au descălecat nişte saşi ce au fost olari; aşijderea şi Suceava scrie că o au descălecat nişte cojocari ungureşti, ce să chiamă pre limba lor suci, iar Suceava pre limba ungurească să chiamă Cojocărie”[11]. Fără îndoială că pot fi puse la îndoială aceste informaţii, în legătură cu localităţile respective (se ştie că, la Baia, s-au stabilit mineri saşi, dar, judecând după abundenţa materialelor ceramice, care încă se mai pot culege chiar şi de pe câmpurile arate ale Bogdăneştilor, din vecinătate, prezenţa olarilor nu poate fi contestată), dar practica aducerii de obşti meşteşugăreşti avea să continue în Moldova chiar şi în vremea lui Ştefan cel Mare, în tradiţia „Săsciorilor” de la Costâna sau de la Ilişeşti, care sunt, de fapt, prelucrătorii cahlelor moldoveneşti, ba chiar şi în vremea ocupaţiei ruseşti, de prin anii 1770-1774, când toţi meşteşugarii săteşti sunt, conform recensământului lui Rumeanţev, fie ruşi, fie evrei, ba chiar şi la începuturile Bucovinei istorice, până după înfiinţarea şcolilor de arte şi meserii din diverse oraşe, începând cu Cernăuţii şi terminând cu Câmpulung Moldovenesc, când se aduceau obşti întregi de meşteşugari şi de meseriaşi saşi, germani din Germania şi din Austria, slovaci, unguri şi poloni. Meseria nu înseamnă o artă (meserie) rurală, cum susţin etnografii, ci o iniţiere „din tată în fiu”, practicată doar în târguri (deci acolo unde se ţineau iarmaroace periodice), fără caracter etnic, ci pur şi simplu profesional, meşteşugăresc. Artă ţărănească înseamnă doar ceea ce se făcea în casă, cusături, ouă încondeiate, ornamentaţii, unele cioplituri în lemn, arta meşteşugărească fiind o relicvă a celei de-a treia culturi ancestrale, despre care, până la Lucian Blaga, doar Herodot şi Hesiod vorbiseră, prin crearea mitului meşteşugarului.

Modelul acesta, al celor trei comunităţi ocupaţionale (ulterior se va adăuga şi cea de-a patra, a negustorilor), care, uneori, cad sub incidenţa unor statalităţi mai mult sau mai puţin vremelnice, caracterizează răsăritul Europei până târziu, mult prea aproape de vremurile noastre, într-o unitate a diversităţilor incredibilă, asigurată doar de „Lege”, deci de religie. Unitatea diversităţilor reprezintă stropul nostru de dumnezeire, reprezintă sacralitatea popoarelor est-europene, conştientizată ca atare până pe la 1860-1880, când, din pricini de îmbogăţire a elitelor, aveau să apară naţionalismele şi „îngâmfările şi înălţările peste ceea ce suntem cu adevărat”[12], prin asumarea de glorii statale de către mulţimile oropsite, în mod egal, indiferent de limba în care s-au născut, au trăit şi au murit, în vremurile acelor statalităţi.

Istoria statalităţilor cunoscute, care interferează cu spaţiul etnografic al Bucovinei, începe, departe de Bucovina, în stepele asiatice, dar şi în Scandinavia, atunci când trei fraţi normanzi, varegi Rurik, Sineus şi Truvor, cuceresc ţinuturile din preajma lacului Lagoda şi Ilmen, întemeind statul şi dinastia varegă a Rurikovţilor, slavii numindu-se, ulterior, după Rurik, ruşi.

Despre invaziile asiatice povesteşte, cu referiri la patrimoniul etnonimic al Carpaţilor anului 903, autorul „Cronicii lui Anonymus”, în capitolul în care relatează de migraţia ungurilor spre Panonia, împinşi de pecenegi spre centrul Europei, dar îndemnaţi spre Panonia de „ducii ruteni” din ţinuturile kieviene, care spuneau că Panonia, pe atunci locuită de „pastores romanorum” (după moartea lui Attila, „ţara Panoniei a fost transformată într-o păşune în care păşteau turmele romanilor”), dar ocupată de marele duce al Bulgariei, Kean, şi condusă de ducele Salanus, pe care avea să-l înfrângă Arpad, „ar fi foarte bună şi acolo curg puhoi cele mai vestite izvoare şi râuri ale căror nume ar fi Danubius (Dunărea), Tyscia (Tisa), Morisius (Mureşul), Crisius (Crişul), Temus (Timişul) şi altele”.

Invazia scandinavă spre sud continuă în anul 907, când Oleg, urmaşul lui Rurik, coborî, pe Nistru, spre Marea Neagră, cu o flotilă de 2.000 de bărci, visând să cucerească Constantinopolul. În 944, Igor, cneazul cântat de barzii vremii, într-un superb „Cântec al lui Igor”, atacă, în alianţă cu pecenegii, cetatea împăratului bizantin Constantin Porfirogenetul, dar pacea se asigură repede, prin plata unui tribut ruşilor şi prin încheierea unui tratat comercial.

În anul 969, Sviatoslav vrea să părăsească Kievul, pentru a se stabili la Pereiaslav, la Dunăre, pentru că „acolo e centrul ţării mele şi acolo se adună toate bogăţiile lumii: aur din Grecia, ţesături, vinuri şi felurite fructe din Bohemia, argint şi cai din Ungaria, iar din Rusia, piei şi ceară, mied şi sclavi”[13], sperând şi la ajutorul slavilor balcanici, care vedeau în el un adevărat eliberator.

Încreştinarea poporului rus avea să se facă în anul 988, când cneazul Vladimir, căsătorindu-se cu prinţesa bizantină Ana, s-a botezat, la Cherson, după ritul grecesc, odată cu el primind botezul, în mod simbolic, şi poporul rus. Cam tot pe atunci, în ţinuturile carpatice îşi fac apariţia ucenicii lui Chiril şi Metodie, Zandow şi Mozopon, pentru a impune ca limbă liturgică în practica bisericească doar limba slavonă[14]. Ceva mai târziu, adică în anul 1150, „părintele Teofilact a invitat pe împăratul Asan de a trece în Vlahia să o cucerească şi să o cureţe de erezul roman, care, până atunci, citeau în limba latină, să lase mărturisirea romană şi să nu citească în limba latină, ci în limba bulgară, şi s-a poruncit ca celui ce va citi în limba latină să i se taie limba, şi, de atunci, Vlahii au început a citi bulgăreşte”[15].

Istoria Rusiei kieviene continuă prin reunirea, în 1019, a moştenirilor rămase de la tatăl său, de către Iaroslav cel Mare, cel care, până în anul morţii (1054), va cuceri oraşele cervenice de la poloni şi va respinge un atac al pecenegilor de sub zidurile Kievului. Feciorii lui Iaroslav cel Mare, moştenind imperiul, l-au împărţit între ei, recunoscând, ce-i drept, un fel de supremaţie a Kievului, care avea statutul de Mare Ducat. În 1070, printre luptătorii cneazului kievian Iziaslav se numără şi volohii, aceiaşi volohi urmând să fie menţionaţi, în 1164, de cronicarul rus Nestor (în „Povestea vremurilor de demult”), când volohii se confruntă şi cu slavii, şi cu ungurii. Un document bizantin, datat în 1150, menţionează „villa Valachorum” din Galiţia, în aceleaşi vremuri fiind consemnate voievodatele valahe din Moravia (Koslovice, Vsetin şi Roznova), cele din Silezia (Visla, Jablunkova şi Lotka), precum şi cele din sudul Poloniei, conduse de „Dinga Voevoda Valachorum” sau de „Juria Voevoda Valachorum”. Cronicarul bizantin Necetas Choniates îi menţionează pe valahii din Terra Blachorum[16], o regiune întinsă, care cuprindea ţinuturile numite, în zilele noastre, Bucovina şi Galiţia. Informaţiile lapidare din documentele vechi confirmă, în sarcina acestor voievodate, aderenţa la un sistem de legi străvechi, dreptul valah (valaskim), care continuă subconştient, ca şi în cazul revendicării din legendarul Flachus, aplicarea legilor pelasgine, încredinţate, conform legendei, de Zeiţa Vetrei (care era fiica pământului, Primăvara sau Mai, din care derivă „Malanka”), Hestia, lui Zalmoxis (între „tracul Zalmoxis” şi „scitul Anacharsis” există mai mult decât o similitudine, adică o identitate conceptuală). Legendarul Flachus, care a determinat eşecuri în toate tentativele istorice de identificare, reprezintă memoria subconştientă a lui Pelasg, deci a omului preistoric, cum a stabilit L. Klages („omul preistoric e omul pelasg”[17]), întemeietor de mit şi de aderenţă la mit, iniţiator în practici de artă casnică (cusutul veşmintelor din piei de animale, construcţia colibelor din împletituri de nuieli, tencuite cu lut etc.) şi în practici ocupaţionale. Prin urmare, toate aceste voievodate valahe, răspândite de-a lungul şi în megieşia Carpaţilor, reprezintă „aderenţe la mit”, nu popoare şi cu atât mai puţin naţiuni pe atunci, chiar dacă, ulterior, se vor individualiza, în baza acestei „aderenţe”, popoare şi naţiuni, dar dintr-o rădăcină europeană comună, din aceiaşi protopărinţi. „Adeziunea unui popor la unul sau altul dintre scenariile mitice, la una sau alta dintre imaginile exemplare, spune mai multe despre sufletul lui profund decât un mare număr de întâmplări istorice”[18], dar această adeziune este specifică, până în zilele noastre, pentru „satul din răsăritul sau sud-estul european” (Blaga, în începutul textului deja citat), cu consecinţa că, tot astăzi, „diferenţele dintre muzicile popoarelor din estul Europei nu sunt, comparativ, mai mari decât diferenţele dintre muzicile diferitelor regiuni din România”[19], cântecul însemnând, aşa cum se ştie, identitatea lăuntrică de netrucat a unui popor.

În 1240, cetatea Kievului a fost dărâmată de mongoli, iar fostul imperiu al Rurikovţilor ajunge sub stăpânire asiatică[20], în anul următor, 1241, stăpânirea tătară ajungând până la poalele transilvane ale Carpaţilor, drumurile comerciale fiind vegheate de garnizoane tătare, precum cea mărturisită, în ţinuturile noastre, de un călugăr franciscan, în 1286, drept „Ymor, filius Molday” (Repedea, afluentul Văii, cum s-ar putea traduce alăturarea aceasta inedită de toponim tătar, „homor” cu un toponim celt, „mulda, molda”). În călătoria sa spre reşedinţa conducătorului Hoardei de Aur, călugărul-sol se însoţeşte cu o căpetenie băştinaşă, Olachus[21], care poartă, deci, un nume-toponim, aşa cum se întâmpla în acele vremuri, după cum o şi demonstrează Gheorghe I. Brătianu, în opera citată, valorificând argumentele antecesorilor săi, N. Iorga, N. Drăganu, V. Bogrea etc.

Ucrainenii, cunoscuţi, iniţial, în istorie sub etnonimul de rusini sau de ruteni, sunt, prin cneazul rutean Daniel Romanovici (Danelo Haleţkyi, 1201-1264) întemeietorii cetăţii Lvovului, ctitorită, în anul 1259, pentru fiul lui Danelo Haleţkyi, Lev, cel care, sub numele de Lev I de Galiţia, va reconstrui Lvovul, în 1270, după ce fusese distrus de tătari în 1261. Beneficiind de înflorire continuă, Lvovul va fi cunoscut, în veacurile următoare, datorită numărului mare de mănăstiri şi de şcoli, drept „oraş al călugărilor”.

Stăpânirea tătară înseamnă şi pentru ţinutul nostru o stăpânire statală ca oricare alta, cu zeciuiala plătită Hoardei de Aur (după cum rezultă şi din documentul ocupării Rodnei), sub protecţia acestei statalităţi oamenii văzându-şi de străvechile lor ocupaţii („Scrie letopiseţul cel unguresc că, oarecând, pre aceste locuri au fost lăcuind tătarii. Mai plodindu-să şi înmulţindu-să şi lăţindu-să, s-au tinsu de au trecut şi preste munte, la Ardeal”, scrie cronicarul Ureche). Vlahii sau „olachii” sau flacii, cum erau mărturisiţi în scrierile latineşti ale călătorilor, se ocupau cu creşterea animalelor, în vreme ce „curţile” şi „sălaşurile” cu robi tătari sau ruşi practicau agricultura. Dintre cnezii satelor tătare din viitoarea Bucovina s-au înveşnicit în toponime Herţea, Tămârtan, Berkîş, Nogoicov, Caragun, iar dintre slavi au rămas în toponime cnezii Naslavca, Şizco, Macsim, Simeon, Oleşco, Nichita, Radul, Rujici[22], toţi străbuni ai iobagilor latifundiarului Mihail de Dorohoi, cel care, în 20 decembrie 1437, era cel mai mare stăpânitor din Ţara de Sus, posedând, în viitoarea Bucovina, şi satele Şizcăuţi (Nouă Suliţe), Malinţi, Şişcăuţi şi Borăuţi.

Din aceleaşi vremuri ale cnezatelor rusine, dacă nu din cele anterioare, a rămas, în Galiţia, „un şir de numiri topografice, care există în ziua de azi (1896 – n.n.) în Galiţia: Porcoavă, Pietriei, Doră, Miculiceni, Strâmba, Parişte, Gropeni, Striganci, Bălinci, Ţeniava, Ilince, Ţuţulină, Tuhloavă, Ferescul, Slupeică, Acrişoare, Bania, Brusturi, Runguri, Chiudaci, Şişiorii, Tecuci, Belelnia, Albinow, Miculinci, Stezovă, Roşochaci, Bobulici, Iapovă, Trajanowca, Tudorovă, Muşcătoavă, Şupărcă, Boşcici, Bordeiacovă, Ţiganii, Strioja, Lucăviţă, Verceni, Ruda, Julină, Fălici, Steniavă, Balici, Suljatină, Woloskiselo, Bolahow, Bubuişte, Ciolhani, Herenia, Tiapşa, Tiurja, Pietriancă, Ripiancă, Rachitnia, Dubşoară, Neagră, Mizuna, Strutină, Poiană, Deniană, Tuchlă, Urici, Jeravă, Cotoreni, Proteasă, Urmanei, Plauşă, Polutori, Şibaliu, Voloşcena, Romanov, Brândză, Fragă, Zugrav, Rocşeni, Chorzova, Bolduri, Strigancă, Romanovca, Mocanii, Pietrici, Tură, Balaceni, Rutişte, Caleasantă, Farovă, Brăculi, Săpături, Romanowe, Bacină, Bârcea, Bolochowey, Bortni, Brunari, Botine, Woloşce, Dialovă, Hărbari, Hâşani, Clopotniţă, Cornii, Cornicele, Măgura, Măgarii, Tură-mare, Romaniască şi foarte multe altele”[23].

Tătarii au fost izgoniţi din nordul Moldovei de expediţiile ungureşti din anii 1334-1339, conduse de comitele secuilor, Andrei Lackfy, expediţii plastic descrise de Grigore Ureche, în baza cronicilor ungureşti şi polone:

„Şi împingănd pe unguri din ocinile sale, n-au mai putut suferi, ce singur Laslău craiul unguresc, cari-i zic filosof, s-au sculat de s-au dus la Împăratul Râmului, de ş-au cerşut oaste întru ajutoriu împotriva vrăjmaşilor săi.

Deci Laslău craiu’, dacă au luat acel ajutoriu tâlhăresc de la Împăratul Râmului, au silit la Ţara Ungurească şi, deci, pre câşlegile Născutului, cu toată puterea sa s-au apucat de tătari a-i bate şi a-i goni, de i-au trecut munte în ceasta parte, pre la Rodna, pre care cale şi semne prin stânci de piatră în doao locuri să află făcute de Laslău craiul. Şi aşa, gonindu-i prin munţi, scos-au şi pre aceşti tătari, carii au fost lăcuitori la Moldova, de i-au trecut apa Siretiului. Acolo, Laslău craiu’, ce să chiamă leşaşte Stanislav, stând în ţărmurile apei, au strigat ungureşte: „Siretem, siretem!”, ce să zice rumâneşte, place-mi, place-mi, sau, cum ai zice pre limba noastră: „Aşa-mi place, aşa!”. Mai apoi, dacă s-au discălicat ţară, după cuvântul craiului, ce au zis „siretem”, au pus nume apei Siretiul. Şi după multă goană ce au gonit pre tătari, i-au gonit şi i-au trecut preste Nistru, la Crâmu, unde şi până astăzi trăiesc”.

În lipsa Hanului Crimeii, Kutlu Buga (Bourul Norocos), care, conform documentelor veneţiene, lupta, cu grosul armatelor sale, împotriva lituanienilor, ungurii i-au zdrobit pe tătari la Boureni, lângă Humor, capturându-l pe cumnatul Hanului Kutlu Buga, mârzacul cu trei tuiuri Atlamâş (Athalamos), căpetenia tătarilor dobrogeni, şi executându-l prin spânzurare, deci printr-o moarte cumplită pentru un viteaz, datorită umilinţei. În oastea comitelui secuilor se afla, în fruntea voluntarilor maramureşeni, şi Dragoş din Bedeu (alţi istorici cred că e vorba de Dragoş din Giuleşti), care, conform unui vechi izvor istoric („Cronica moldo-rus”), „a întemeiat prima cetăţuie pe râul Moldova, apoi a întemeiat oraşul Baia şi alte cetăţi pe râuri şi pâraie”[24] (Baia beneficiase de o primă consemnare, în portulane, în 1334, drept „Civitas Moldaviae”, deci exista, în primul an al incursiunilor ungureşti în nordul moldav).

În 1340 regele polonez Cazimir cel Mare (1309-1370), ultimul din dinastia Piast, a anexat Galiţia Poloniei, provincia incluzând cetatea Chotin (Hotin), pe Nistru, şi Cecina, pe Prut, în imediata apropiere a viitoarei localităţi Cernăuţi. ÎWar again erupted in 1359 between the Poles under Casimir and the Moldavians in which the Poles were defeated.În 1359, după o bătălie victorioasă împotriva polonezilor, regele Cazimir recunoaşte dreptul de proprietate moldav asupra celor două cetăţi, care nu vor mai fi revendicate de Polonia niciodată.

Legenda cunoscută („şi noi aflăm că Moldova s-au discălicat mai pe urmă… de păstorii nemeriţi, că umblând păstorii de la Ardeal, ce să chiamă Maramoroş, în munţi, cu dobitoacile, au dat de o hiară, ce să chiamă buor, şi, după multă goană ce o au gonit-o prin munţi cu dulăi, o au scos la şesul apei Moldovei. Acolea fiind şi hiara obosită, au ucis-o, la locul unde să chiamă acum Buorenii, dacă s-au discălicat sat. Şi hierul ţării sau pecetea cap de buor să însemnează. Şi căţeaoa cu care au gonit fiara aceia au crăpat, pre care o au chiemat-o Molda, iară apei de pre numele căţelii Moldii i-au zis Molda, sau cumu-i zic unii, Moldova. Aşijderea şi ţării, dipre numele apei i-au pus numele Moldova”), legenda cunoscută, deci, reprezintă un mit ulterior lui Grigore Ureche, care a scris despre vremurile vechi nu în baza unei tradiţii orale moldoveneşti, ci sugestionându-se, pe fond mitologic valah, cu unele informaţii aproximative, preluate din cronici polone („Scrie Bielschii cronicariul leşesc” sau „Scrie cronicariul leşesc Marţin Paşcovschii”, menţionează Ureche).

În realitate, Moldova are un singur Descălecat, cel din 1359-1365 (1349-1365, după alte surse şi, în special, după cele germane), săvârşit de Bogdan, voievodul maramureşean din Cuhea, Ieud, Bocicoel, cele două Vişeie, Moisei, Borşa şi cele două Selişte, care, în 2 februarie 1365, aveau să fie confiscate, de Ludovic al Ungariei, „de la voievodul Bogdan şi fiii săi, necredincioşi înveteraţi ai noştri, pentru blestemata lor vină de necredinţă… care… plecând pe ascuns din zisul nostru regat al Ungariei în suspomenita noastră ţară moldovenească, uneltesc să o păstreze spre paguba noastră”[25]. Bogdan, frate de vitejie cu Kutlu Buga (Bourul Norocos), avea să îi izgonească pe unguri peste munţi, cu sprijinul Hanului Hoardei de Aur din Crimeea, cu reşedinţă la Orhei (Şehr al-cedid), care a numit noua ţară Bogdania, nume păstrat, peste vremuri, în toate documentele islamice, încredinţându-i, printr-un inel, descoperit, recent, în necropola de la Rădăuţi, şi pecetea cu semnul zodiacal islamic pentru „Stâlpul Bourului”, precum şi cu numele lui Alah, scris în arabă, şi asta din pricină că el, hanul, avea ca însemn heraldic bourul văzut din lateral (cum se poate vedea pe monedele de cupru, bătute de el la Orheiul Nou sau Şehr al-cedid), stema Bogdaniei aflându-se cioplită, în secolul al XII-lea, ca relief selgiucid pe moscheea de la Diyarbakir şi, din anul 1230, pe moscheea de la Cardakhan, Denizli.

Reliefuri selgiukide cu cap de taur din faţă: Diyarbakir, moscheea mare, sec. XIII[26], şi Cardakhan, Denizli, anul 1230[27]

în 1340 the Polish king Casimir the Great (1309-1370), the last of the Piast dynasty, had seized Galicia, which included the fortification of Chotin on the Dniester River and Cecina in the vicinity of what would later be Czernowitz.Letopiseţul lui Ureche prezintă o cronologie, adeseori inexactă, a noii statalităţi moldave, care ar începe cu „vă leatul 6867 (1359), când au stătut domn Dragoş vodă” („au domnit doi ani, au murit”, deci, în 1361), „pre urma lui Dragoş vodă, au stătut la domnie fiiu-său, Sas vodă şi au ţinut domnia 4 ani şi au murit” în 1365; „după moartea lui Sas vodă, au ţinut domnia fiiu-său, Laţco vodă, 8 ani… Pre urma lui Laţco vodă, au domnit Bogdan vodă, 6 ani. După domnia lui Bogdan vodă, au domnit Pătru vodă, ficiorul lui Muşatu, 16 ani… După dânsul au domnitu frati-său, Roman vodă, trei ani. Iară pre urma lui Roman vodă au stătut la domnie Ştefan vodă, carile au avut doi ficiori, Ştefan şi Pătru, şi au domnit 7 ani… După domnia lui Ştefan vodă, au domnit Iuga vodă, 2 ani, după dânsul Alixandru vodă… Letopiseţul nostru, cest moldovenesc, scrie că au fost cursul anilor 6907 (1399), aprilie 25, când au stătut domn Alexandru vodă; iar letopiseţul cel leşesc scrie că au fost vă leatul 6921 (1413)”.

Alexandru cel Bun desăvârşeşte statul valah al moldovenilor, folosind, în mod uzual, formularea „ţara valahă a Moldovei”, cu referire nu la etnicitate, aşa cum s-ar crede la o primă vedere (din perspectiva epocii noastre), ci la tipul de statalitate, determinat de formula de drept care se aplica şi care, ca şi în cazul celor vreo trei sute de sate vechi din sudul Poloniei, era dreptul valah. În vremea lui Alexandru cel Bun, ca şi în cea a voievozilor anterior, etnicitatea nu conta la nivel de mase, ci doar la nivel de elite, „căci, în veacul dintâi după descălecatul Moldovei, Dragoş o împărţise toată între cei ce-au venit cu el, când a găsit ţara cea nouă pustie de locuitori. Dar fiindcă se părea că nu e cu dreptate ca un boier să muncească la alt boier (pentru că toţi cei ce se trăgeau din sângele lui Roman se socoteau boieri) şi fiindcă neamul, deprins cu armele, se socotea prea bun pentru ca să fie folosit la lucrarea pământului, atunci urmaşii lui Dragoş au fost nevoiţi să aducă, cu învoirea domnului, oameni din ţările învecinate – unde şerbia ţăranilor era în obicei – şi să-i aşeze pe moşiile lor. Că lucrul acesta este adevărat, o dovedeşte însuşi numele de ţăran, care, în graiul moldovenesc se zise „vecin” şi din care se vădeşte că aceia, pe care armele moldoveneşti învingătoare i-au silit să muncească pământul au fost, mai întâi, vecini. Tocmai din această pricină, în Ţara de Sus, cea dintâi unde s-au aşezat Drăgoieştii, se află multe aşezări ţărăneşti”[28], în sudul Moldovei aflându-se numai aşezări răzeşeşti.

Deşi informaţiile lui Dimitrie Cantemir provin din mituri locale şi, ca şi în cazul cronicarilor, din scrieri străine, conţinând, deci, şi exagerări, şi neadevăruri flagrante, cum ar fi falsul descălecat al Drăgoşeştilor, participanţi, alături de unguri, la întemeierea unei mărci ungureşti dincoace de Carpaţi, în calea tătarilor, sau acel Roman, la care face referire, şi care este, de fapt, legendarul Flachus (memoria subconştientă a lui Pelasg), ca să nu mai vorbim de sintagma „ţara cea nouă pustie de locuitori”, care definea orice ţinut neorganizat statal (în Moldova existau, înainte de Descălecat, peste 500 de sate), câteva afirmaţii merită o atenţie aparte.

Într-adevăr, valahii, de la răzeş sărac (toţi boierii erau răzeşi, dar, în cele din urmă, termenul îi vizează doar pe micii proprietari de pământuri), până la voievod, s-au considerat, întotdeauna „boieri” (boiarini sau boliarini, în alte documente), statut confirmat în producţiile folclorice pur valahe, colinda, urătura şi oraţia de nuntă, care încep cu invocarea acestor „boieri mari”. Dar „boiarin” însemna, iniţial, călăreţ, însoţit de minimum doi suliţaşi pedeştri, rare fiind obştile săteşti care nu puteau trimite în oastea domnească măcar un călăreţ; printre ele, cel numit ca atare, Nouă Suliţe (şi nu „noua suliţă”). Şi, într-adevăr, iobagii Moldovei provin din statele vecine, inclusiv cei care, în timpul stăpânirii tătare, aveau statut de robi (tătari sau slavi), pe care Bogdan I Întemeietorul îi moşteneşte de la prietenul lui, Kutlu Buga (Bourul Norocos), înveşnicit în toponimul Cătlăbuga, dar şi în texul urăturii („Suntem din ţara lui Ciuca-Buca, / Unde-i mămăliga cât nuca”). Obşti de agricultori tătari se întâlnesc şi în documentele de mai târziu, ei locuind la Şoldăneşti (Tamârtaşăuţi), până în 22 septembrie 1411[29], când cele „cinci curţi de tătari” sunt dăruite mănăstirii Pobrata, la Levoşcăuţi şi la Nepolocăuţi, în 12 mai 1425, când trec din proprietatea lui Zubrea şi Ravas în cea a lui Stroici[30], ba chiar şi la Măneuţi (Mianouţi), sat schimbat, împreună cu patru „curţi de tătari”, printre care cea a lui Mateis şi cea a lui Ivaşcu, în 9 noiembrie 1433[31], de Ştefan Vodă cu Danco, fiul lui Giurgiu de la Frătăuţi.

Întemeierea de sate noi se va face, pe parcursul anilor, prin colonizări cu oameni „din ţară străină, ori din Ţara Leşească… sau rus, sau grec sau orice fel de limbă”, care vor beneficia de înlesniri speciale, mai ales în cazul celor care vor practica meşteşuguri, fiind scutiţi „să nu dea aceşti oameni nici dare, nici posadă, nici iliş, nici la morile noastre să nu lucreze, nici la cetate, nici să nu dea deseatină la albine, nici din vii şi nici alta nimic să nu dea, niciodată, în veci”[32].

Statalitatea valahă a moldovenilor s-a desăvârşit abia în vremea lui Alexandru cel Bun, care a organizat ţara şi religios, şi administrativ: „Acest Alixandru vodă multe lucruri bune au făcut în ţară, şi au făcut 2 mănăstiri mari în Moldova, Bistriţa şi Moldoviţa, în doi ani a domniei sale… / Şi dacă au aşezat vlădicii, le-au făcut cinste mare, că le-au pus scaunele, de şed den dreapta domnului, înaintea tuturor svetnicilor, aproape de scaunul domnesc… / Tocmit-au şi boieri mari în svat, de chiverniseala ţării ş-a pământului Moldovii”[33].

Odată aşezată ţara, în sensul unei funcţionări statale eficiente, Moldova se istoricizează, între graniţele sale niciodată contestate în epoca feudală, când glorios, când cenuşiu şi umilitor. Generaţiile se succed, într-o incredibilă ciclicitate, cu nostalgia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, cel atât de plastic descris de Grigore Ureche: „Fost-au acest Ştefan vodă om nu mare de stat, mânios şi de grabă vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori, la ospeţe, omora fără judeţ. Amintrilea, era om întreg la fire, neleneş şi lucrul său îl ştia a-l acoperi, şi unde nu gândeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vâra, ca, văzându-l ai săi, să nu să îndărăpteze, şi, pentru aceea, rar război de nu biruia. Şi unde-l biruiau alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui şi ficiorul său, Bogdan vodă, urma lui luasă, de lucruri vitejeşti, cum să tâmplă din pom bun, roadă bună iese.

Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângeau toţi ca după un părinte al său, că cunoşteau toţi că s-au scăpat de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi, îi zic sveti Ştefan vodă, nu pentru suflet, ce este în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fost om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după aceia, l-au ajuns”.

De epoca lui Ştefan cel Mare şi Sfânt se leagă şi puţinele înfruntări de oşti pe pământ bucovinean, ţinutul nostru fiind păzit, de cele mai multe ori, datorită vecinătăţii cu Carpaţii, de agresiunile îndreptate asupra Moldovei.

„Războiul lui Ştefan vodă, când au bătut pre Albrehtu, craiul leşesc, la Codrul Cozminului, leat 7005 (1497)” înseamnă un eveniment istoric oarecum cunoscut, iar relatarea o vom reproduce la paragraful dedicat istoriei Cosminului.

Codrii Cozminului, consideraţi a fi o „fioroasă singurătate”, aveau să fie evitaţi, în veacurile următoare, de toţi călătorii şi, uneori, chiar de oştile polone, pe motiv că „renumitul codru al Bucovinei, are o întindere de peste patruzeci de leghe”, iar „trecerea acestui codru e nespus de anevoioasă, drumurile sunt foarte rele şi înguste, pământul este pretutindeni pătruns de apă şi plin de mlaştini, care fac aceste căi aproape de neumblat”[34]. Oştile polone preferau, ca în 26 iulie 1686, să intre în Moldova pe valea Prutului, cu popasuri la Lujeni, Lenţeşti şi la Jucica, „chiar la intrarea în Bucovina”, apoi „lângă întăriturile din anul trecut, pe marginea Prutului, în faţa Cernăuţilor”, şi-abia la întoarcere, când erau hăituţi de tătari, polonii fac un scurt popas, pe Siret, dar mai sus de târg, la Văşcăuţi, apoi urcă pe valea râului, spre Camenca, poposind lângă Carapciu pe Siret. Oastea trece de pe un mal pe altul, pentru că aşa erau drumurile în epocă, prin prundişul apelor, poposind, apoi, la Buda (Budineţ), „unde se face potasă în pădure”, trecând pe lângă Jadova, pe Sireţelul Mare, pentru a poposi, în drum spre Prut, la Stăneşti, apoi la Călineşti. Duminică, 13 octombrie 1686, oastea polonă îşi face tabără, dincolo de Prut, în Ţinutul Coţmanilor, „lângă Orăşeni, unde se ţineau, odinioară, târgurile sau bâlciurile moldoveneşti”[35]. Expresia trebuie reţinută de folclorişti, „târgurile sau bâlciurile” moldoveneşti asigurând şi schimburile culturale, inclusiv contaminările folclorice.

Revenind la vremurile lui Ştefan cel Mare şi la îndreptăţirea, în epocă, la o compensaţie („vrând să-şi întoarcă dinspre leşi strâmbătatea sa”), primim, din Letopiseţul lui Ureche, o informaţie extrem de preţioasă, în sensul bunei convieţuiri. Ştefan a năvălit în Podolia, în 22 iunie 1498, „toate satile arzând şi prădând. Ars-au oraşul Premişlia, Radumnea, Prevorsca, Lanţut şi cetatea Tereabul şi multă bunătate dintr-însa au luat şi mulţi joimiri au scos, ci pre toţi i-au tăiat şi alţii mai mulţi au ars în cetate. Şi cetatea Buceaciul multă nevoie au păţit, şi Podhaeţul au ars”.

Din Polonia, ŞTEFAN NU A LUAT ROBI, ci „AU SCOS DIN ROBIE, mai mult de 100.000” de ţărani ucraineni, „bărbaţi, muieri, copii”, pe care i-a „aşezat Ştefan vodă în ţara sa, deşi pănă astăzi trăieşte limba rusască în Moldova, ales pre unde i-au discălicat, că mai a treia parte grăiesc ruseşte”.

Epoca lui Ştefan cel Mare, cea mai frumoasă şi mai glorioasă din istoria ţării sale, continuată vrednic de primii săi urmaşi, Bogdan cel Orb, Ştefăniţă Vodă şi Petru Rareş, a fost descrisă de însuşi voievodul moldav, în 22 august 1502, într-o confesiune încredinţată memoriei scrisului de Matteo Muriano, trimisul dogelui veneţian Leonardo Loredano: „Eu sunt înconjurat de duşmani din toate părţile şi am purtat 36 de lupte de când sunt domnul acestei ţări, dintre care am fost învingător în 34 şi am pierdut în 2”[36]. Memoria ilustrului voievod, cu care generaţiile nemerituoase din viitorime s-au tot lustruit trufaş, pentru a-şi polei neputinţa, a răzbit peste hotarele pământeşti şi temporale, pentru că „acest Ştefan, voievod al Moldovei, era iscusit şi norocos, căci într-un rând a biruit o sută cincizeci de mii de turci, pe lângă alte lupte dese şi însemnate cu ei. Acesta, de asemenea, a alungat pe Matiaş, regele Ungariei cel viteaz, din ţara Moldovei şi din cea secuiască, nimicind cu dânsul o mare oaste de unguri şi rănind pe regele însuşi cu trei săgeţi, în dreptul oraşului Baia, după care izbândă i-a luat şi Ţara secuiască. El, de asemenea, şi pe tătari i-a biruit de câteva ori, de asemenea pe regele Poloniei, Albert, l-a biruit în Bucovina, împotriva aşteptărilor alor noştri. Orice istoric poate să-l preamărească cu drept cuvânt pentru acest slăvit noroc, cu o ţară aşa de mică”, scria, în 1574, un călător străin[37], adăugând că românii din cele două Valahii, „din cauza nespusei lui vitejii, îl socotesc ca sfânt”. Dar istoria Moldovei, când glorioasă, când umilitoare, nu constituie tema acestui capitol, în care încercăm să desluşim, din contururile vagi, păstrate în izvoare răzleţite, câte ceva din istoria obştească a locuitorilor din aceste minunate locuri, istoria aceea măruntă, dar profundă şi sfântă, deşi mai mereu ignorată.

Gloria provinciei moldave care se va numi, mai târziu, Bucovina s-a clădit şi a durat pe zidurile celor două superbe Cetăţi, cea a Sucevei, înălţată între anii 1374-1391 şi atestată documentar în 10 februarie 1388, şi cea a Hotinului, menţionată documentar încă din 1310[38].

Cetatea Sucevei, „regina părăsită”, care „îşi jeleşte zilele tinereţii, (care) plânge timpurile când regii îi făceau curte”[39], şubrezită după asediul lui Ştefan Tomşa, din 1653, asediu finalizat cu uciderea lui Despot Vodă pe imaşul iarmarocului din Areni, a fost abandonată, din porunca turcilor, în anul următor, 1654, când Alexandru Lăpuşneanu muta capitala Moldovei la Iaşi, dar fără a distruge, cum s-a legendat, Cetatea Sucevei, care redevine capitală a ţării, în 1592, din voinţa singurului voievod evreu al Moldovei, Aron Vodă.

Gazdă a lui Mihai Viteazul, în 20 mai 1600, Cetatea Sucevei face faţă, fără a-şi şubrezi zidurile,  bătăii cu tunurile şi asediului seimenilor şi ungurilor lui Gheorghe Ştefan, în 16 iulie 1653, apoi, din 18 iulie, până în 9 octombrie, cumplitei vânzoleli de cazaci, moldoveni, unguri şi seimeni, zidul nordic al Cetăţii dărâmându-se, conform legendei (în realitate, s-ar părea că nici nu a existat, fiind suplinit de povârnişul abrupt, după cum este pe cale de a constata arheologul Florin Hău), iar Timuş Chmelnicki murind, sub zidurile Cetăţii, în 15 septembrie 1653, dup ce o bucată de lemn, desprinsă dintr-un tun căzăcesc, sfărâmat de o ghiulea, îl rănise grav.

Declinul definitiv al Cetăţii Suceava a început în octombrie 1673, după trădarea lui Petriceico Vodă la Hotin, în cetate fiind instalată o garnizoană polonă, care pradă şi terorizează satele din vecinătate, până în primăvara anului 1674, când hatmanul Sandu Buhuş împresoară cetatea cu trupe turceşti, tătare şi moldoveneşti. În 9 august 1674, garnizoana polonă este lăsată să se întoarcă în Polonia, iar Dumitraşco Vodă, dorind să evite, pe viitor, încuibarea unor trupe polone în cetăţile moldoveneşti, ordonă umplerea acestora cu lemne şi distrugerea lor prin foc şi pară, sacrilegiu care s-a şi comis, în iulie 1675, când Cetatea Sucevei şi Cetatea Neamţului s-au transformat într-un „cuptor uriaş – rug al măririi noastre celei vechi”[40]. Dezastrul final, care a scos Cetatea Sucevei, odată cu acest nord de ţară românească a Moldovei, din istorie, s-a produs în 8 august 1681, când un cutremur înspăimântător a desăvârşit ceea ce începuse mâna omenească să distrugă.

Cetatea Hotinului, „platoşa Nistrului”[41] şi „cetate valahă”, în culegerea de letopiseţe ruseşti din 1347, dar şi în „Cronica ruteană” a lui Byhovic, din 1354, avea să îşi asume un important rol militar şi comercial, ambele benefice pentru Ţara de Sus a Moldovei şi, mai ales, pentru Cernăuţi, până în 1711, când a fost ocupată de turci. Astfel, „neînţelegerile de la graniţă erau rezolvate de starostii de Cameniţa şi Galiţia, de partea polonă, şi de cei de Hotin şi Cernăuţi, de partea moldovenească”, prin tratatul din 7 august 1519 stabilindu-se, de către Ştefăniţă Vodă şi Sigismund I, regulile de frontieră, în scopul rezolvării litigiilor, „dieta” moldo-polonă urmând să se întâlnească, anual, de Ziua Sfintei Treimi, pe malul Nistrului, în faţa Cetăţii Hotin[42].

Incendiată, în scopul distrugerii, dar fără a suferi pagube însemnate, în 1654, la a doua venire a lui Alexandru Lăpuşneanu, Cetatea Hotinului, care mai fusese dăruită, de-a lungul istoriei sale, unor nobili poloni, este oferită, ca dar de nuntă, de Bogdan Lăpuşneanu, unui nobil polon, apoi, odată cu Ioan Vodă cel Cumplit, deci din 1572, are ba garnizoane moldoveneşti, ba polone, ba mixte, dar îşi păstrează statutul de „platoşă a Nistrului”, până în 21 august 1739, când ruşii feldmareşalului Munich zdrobesc trupele turceşti, în bătălia de la Stăuceni şi ocupă Hotinul, cu intenţia de a dărâma cetatea („Şi puse Munich de făcuse lor găuri pe subt cetatea Hotinului să puie lagumuri să-l spargă; dar apoi nu l-au spart”[43]).

„În 1739, muscalii au venit şi s-au dus. O clipă, pârcălabii moldoveni intrară iarăşi în Hotinul pierdut, însă dărnicia turcească nu ţinu mult. Iarăşi, în 1769, malul pietros fu cruşit de mult sânge, şi Hotinul fu rusesc a doua orară”, scria Nicolae Iorga, cu amărăciunea cunoaşterii vremurilor care aveau să urmeze.

Ţinutul care, după ocupaţia habsburgică din octombrie 1774, avea să se numească Bucovina trăieşte, în ultima parte a istoriei moldoveneşti, numai în calea oştilor şi a vrăjmăşiilor. O calcă şi o pustiesc, începând cu 26 aprilie 1710, chiar şi grenadirii regelui suedez Carol al XII-lea, care urcă pe valea Ceremuşului, spre Vijniţa, iar de acolo, urmând cursul Sireţelelor şi Siretului, se îndreaptă spre Suceava, apoi o iau în stăpânire ruşii feldmareşalului Munich, în 1737, apoi ruşii lui Rumeanţev, în 1770.

Bucovina intrase, pe parcursul celor prime patru (din şase) războaie austro-ruso-turce, din 1710-1711, din 1714-1718, din 1735-1739 şi din 1768-1774, într-o epocă de jaf şi pustiire, întreaga Moldovă căzând sub ocupaţie rusească din 1770 şi trecând, din 1774, când, de fapt, începe istoria reală a Bucovinei istorice, sub ocupaţie şi suzeranitate habsburgică.

Bucovina a fost ocupată, în 1 Octombrie 1774, de generalul austriac Gabriel baron de Spleny, cu 3 regimente de infanterie, 12 tunuri şi 2 regimente de cavalerie”[44], dar „capitala ţării, Cernăuţii, se afla, la 31 August, în mâna maiorului Mieg. Seretul şi Suceava au fost ocupate imediat după aceea şi, la 25 Octombrie 1744, cordonul de ocupaţiune era complet”[45].

„Şi iată că, de la miază-noapte, de pe lângă neadormitele ape ale Nistrului, până la Pietrele Roşii, unde se întâlneau graniţele celor trei ţări româneşti, Ardealul, Moldova şi Bucovina, ţara gemea, acum, de cătane împărăteşti, tot Nemţi înalţi şi bine legaţi, care erau îmbrăcaţi în tunici albe, roşii şi albastre, şi purtau cozi şi tricornuri pe cap.

Băştinaşii începură să mai răsufle oleacă şi să se simtă mai siguri, căci legile şi dreptăţile nu mai atârnau de vârful sabiei, ca pe vremea stăpânirii Turcului. Dar, totuşi, se mai arătau făcători de rele, ce ţineau calea bieţilor drumeţi, căci, pe unele locuri, ţara era pustie; de multe ori ţi se întâmpla să mergi, zile întregi, fără să dai de ţipenie de om sau măcar de vreun han mai acătării. De drumuri bătute – nici pomină, numai ici-colea, câte un drumeag plin de hârtopi şi mâncat de ploi, iar cale de câteva poşte, întâlneai doar vreun bordei, săpat în pământ, în vârful căruia atârna, pe o prăjină, un jup de paie sau de strujeni, semn că aici era un conac.

Satele se întindeau pe râpi şi pe la marginile codrilor pustii şi nepătrunşi, îndosite de frica Tătarilor şi a altor legi spurcate.

Moldovenii se împăcară îndată cu stăpânirea cea nouă, deşi nu puteau pricepe cum de au venit sub cârma împărăţiei austriece, căci nici învălmăşeală de oşti n-au văzut, nici sânge să curgă ori măcar pârjol să se plimbe, ca alte dăţi, prin ţară”[46].

Descrierea aceasta, care nu poate fi suspectată de rea credinţă sau de lipsă de patriotism din partea autorului, poate fi regăsită întocmai, deşi fără aura lirică, specifică unui prozator adevărat, şi în raportul primului guvernator militar al Bucovinei, baronul Gabriel Spleny von Mihaldy (31 august 1774 – aprilie 1778):

„Nimeni nu avea grijă de siguranţa drumurilor, astfel că acestea nu erau, niciodată, sigure. Chiar şi acum, când se găseşte atâta armată în ţară, se aude, în orice clipă, de jaf şi omor la drumul mare.

Înainte ca ruşii şi, în parte, trupele noastre să fi intrat, în cursul ultimului război, în ţară, drumurile erau atât de părăginite, încât călătorii se împotmoleau, în orice moment, în mlaştini, mai ales înlăuntrul pădurilor. Mlaştinile, pâraiele, gropile erau arareori prevăzute cu podeţe şi, acolo unde, totuşi, fusese un pod, care se prăbuşise, după lungă folosire, nu exista nimeni să-l refacă. Afară de bacul peste Prut, la Cernăuţi, nu există nicăieri o posibilitate de traversare a râurilor, astfel că un călător, surprins de ape numai puţin umflate, trebuia să aştepte până ce acestea scădeau.

Puţinele hanuri, de pe marginea drumurilor, constau în colibe mizerabile de lut, care oferă, de obicei, rachiu.

Împotriva inundaţiilor, care ameninţă localităţi întregi, nu s-a luat nici o măsură”[47].

Conform raportului baronului Spleny, în teritoriul moldav, ocupat de armatele austriece, se aflau „9 sate în districtul Hotin, 119 în districtul Cernăuţi, 3 sate în Câmpulung Rusesc, 142 în districtul Suceava, 11 sate în Câmpulung Moldovenesc”, iar „în aceste sate, locuinţele sunt, cel mai adesea, răzleţe, iar casele sunt atât de prost clădite şi de mici, încât într-însele nu găseşti, în afara unei odăi mici sau, mai degrabă, a unei afumători, alăturate unui antreu, decât arareori o cameră şi foarte rar alt loc de culcare. De cele mai multe ori, aceste cocioabe sunt neîngrădite şi nu sunt prevăzute nici cu şoproane sau grajduri sau alte clădiri gospodăreşti”[48].

Provincia, năimită înspre istoricizare, în vremurile de glorie ale cetăţilor din Suceava şi din Hotin, revenise în preistorie, iar ruinele mănăstirilor de odinioară, înconjurate de chilii huzurelnice, din care plesneau din bici mezinii unor puternice familii boiereşti moldave şi greceşti, lacomi după o îmbogăţire rapidă, provincia deci, ca şi întreaga Moldovă, „deveni foarte săracă de oameni şi aşa şi partea ei nordică, ţeara de sus, numită acum Bucovina”[49]. Câteva orăşele şi târguri, câteva vetre de sat, populate cu oameni puţini, iar prin codri, lărgindu-şi pământurile cu foc şi pârjol, trăiau „podanii” (supuşii), o populaţia aproape sălbatică, care „darmă, în vreame de iarnă, pentru oi şi capre, bradu’ şi molidvu’ şi le aruncă de hrană”[50]. Printre ţăranii aceştia obidiţi se aflau, desigur, şi ruteni, „de mult aduşi ca să muncească, ca să fie „vecini”, adică iobagi… pe moşiile mănăstireşti”[51], şi românii, şi ucrainenii Bucovinei având, pe atunci, doar conştiinţa „legii moldoveneşti”, deci a credinţei ortodoxe, fără a „face deosebirea  între Român şi Rutean, căci legea era tot aceea”[52], iar naţionalismele nu aveau cum răzbi şi până la nivelul acela, al sărăciei şi al veşnicei oprimări. Oamenii trăiau într-o armonie cenuşie („Nu cred să mai fie vreo altă ţară de mărimea Moldovei, în care să întâlneşti neamuri atât de multe şi atât de deosebite”[53]) şi, pentru că erau „înverşunaţi aproape până la eres în credinţa lor, de aceea se găsesc peste 60 de biserici de piatră numai în ţinutul Sucevei, peste 200 de mănăstiri mari, clădite din piatră, în toată Ţara de Sus, iar munţii sunt plini de călugări şi pustnici”[54], timpul încremenise, iar lumea părea a fi un basorelief albicios, cioplit în piatră. O sugerează chiar şi recensământul făcut de Spleny, în 1775, un recensământ asupra unei suprafeţe geografice mult mai largă decât cea ulterior consacrată drept Bucovina, împărţită pe ocoalele care, cu corecţiile de frontieră de mai târziu, vor deveni tradiţionale, în cei 144 ani de stăpânire austriacă, recensământ din care vom alege doar ocolurile care cuprind localităţi aflate în zona de interes a acestei cărţi:

OCOLUL CERNĂUŢULUI: Târgul Cernăuţului cu Clocucica (2 boieri, 4 mazili, 10 popi, 48 ţărani, 18 umblători, 18 arnăuţi, 78 barani), Roşiţa (5 mazili, 2 popi, 113 ţărani, 5 umblători, 1 arnăut, 20 barani), Mihalcea (4 mazili, 2 popi, 49 ţărani), Camena (1 popă, 45 ţărani), Cuciurul Mare (2 popi, 181 ţărani), Voloca (2 popi, 62 ţărani), Corovia (32 ţărani), Mologhia şi Ceahor (2 popi, 133 ţărani, 1 umblător, 1 arnăut, 1 baran), Cotul lui Baenschii (1 mazil, 14 ţărani), Lucaviţa de Sus (2 mazili, 1 popă, 37 ţărani, 1 arnăut), Lucaviţa de Jos (2 popi, 32 ţărani), Mamorniţa (2 mazili, 1 popă, 50 ţărani, 2 arnăuţi), Ostriţa (2 popi, 81 ţărani, 2 arnăuţi), Horecea (1 popă, 32 ţărani, 1 umblător, 1 baran), Mănăstirea Horecea (20 ţărani), Pilipăuţii (1 popă, 27 ţărani), Târnauca (1 boier, 2 popi, 71 ţărani), Hriaţca (2 popi, 50 ţărani), Ţintenii (Zeletin, 10 răzeşi, 1 popă, 11 ţărani), Molniţa (42 ţărani), Sănehău (2 popi, 37 ţărani), Godineştii (2 mazili, 1 popă, 30 ţărani), Beceştii (Piceşti, 4 răzeşi, 1 popă, 21 ţărani), Fundoaia şi Culicenii (1 mazil, 2 popi, 32 ţărani), Buda de Sus (1 mazil, 1 popă, 5 ţărani), Buda de Jos (3 mazili, 1 popă, 17 ţărani), Nouă Suliţi (3 mazili, 1 popă, 16 ţărani).

OCOLUL PRUTULUI: Stroieştii pe Prut (10 ţărani), Stroieştii de Sus (Gogolina, 2 mazili, 1 preot, 24 ţărani), Novoseliţa (10 ţărani), Lehăcenii Tăutului (41 ţărani), Boian (2 popi, 291 ţărani), Cotul Ostriţei (32 ţărani), Mahala (1 popă, 68 ţărani), Rarance (Rărinţa, 2 popi, 66 ţărani, 1 baran), Toporăuţi (2 popi, 142 ţărani), Cernauca (1 popă, 61 ţărani), Şerăuţi (1 popă, 86 ţărani), Sadobriuca (1 popă, 33 ţărani), Sadagura (1 popă, 179 ţărani), Rohozna (4 mazili, 2 popi, 49 ţărani), Juşca (1 popă, 88 ţărani), Lenţeşti (1 popă, 34 ţărani, 1 baran), Sobroneţ (Szubranek, 3 mazili, 3 popi, 81 ţărani, 1 umblător), Laschiuca (2 popi, 86 ţărani), Vitiliuca (Vetleuca, 1 popă, 29 ţărani), Valeva (1 mazil, 2 popi, 95 ţărani, 1 umblător), Oşehlib (Uşihlibul, 1 popă, 83 ţărani, 1 arnăut), Hliveşti (1 popă, 37 ţărani).

OCOLUL BERHOMETELOR: Lăpuşna (1 popă, 68 ţărani), Lucavăţ cu Mihova (1 mazil, 1 popă, 65 ţărani), Jadova (5 mazili, 2 popi, 14 ţărani), Panca (14 ţărani), Storojineţ şi Comăreşti (1 mazil, 1 popă, 42 ţărani), Ropcea (5 mazili, 2 popi, 45 ţărani), Iordăneşti (22 ţărani), Carapciu pe Siret (3 mazili, 1 popă, 62 ţărani), Hliboca (2 popi, 47 ţărani), Crasna Ilschi (2 mazili, 1 popă, 34 ţărani), Ciudei (1 popă, 26 ţărani), Igeşti (7 mazili, 1 popă, 27 ţărani), Bănila Moldovenească cu Burla (1 răzeş, 2 popi, 43 ţărani), Opaiţ (15 ţărani), Cireş (1 mazil, 4 ţărani), Budineţ (Budinţii, 5 mazili, 1 popă, 12 ţărani), Pătrăuţii pe Siret (2 popi, 68 ţărani), Cupca (1 popă, 30 ţărani), Camenca cu Petriceanca (18 ţărani), Văscăuţii pe Siret (2 mazili), Bahrineşti (3 popi, 22 ţărani), Volcineţ (4 popi, 24 călăraşi), Bainţi (6 ţărani), Muşeniţa (1 mazil, 4 popi), Sânt Onufrei (1 popă, 26 ţărani), Târgul Siretului (2 mazili, 5 popi, 65 ţărani), Stăneştii pe Siret (3 popi, 82 ţărani), Verpole (2 mazili, 1 popă, 29 ţărani), Grimeştii cu Rudeştii (2 mazili, 1 popă, 29 ţărani), Bălileşti (1 popă, 22 ţărani), Turiatca (5 ţărani), Sinăuţi (1 mazil, 1 popă, 11 ţărani), Prorochia (13 ţărani), Mihuceni şi Trestiana (9 ţărani), Tereblecea (1 popă, 51 ţărani), Oprişeni (1 popă, 30 ţărani), Bârlinţi-Stârcea (1 popă, 30 ţărani), Botoşinţi (3 mazili, 1 popă, 4 ţărani), Paliceştii lui Cimortan (2 mazili, 6 ţărani).

OCOLUL VICOVILOR: Straja (1 popă, 38 ţărani), Vicovul de Sus (3 popi, 78 ţărani), Vicovul de Jos cu Voitinel (2 popi, 110 ţărani), Frătăuţii cu Varniţa (5 popi, 130 ţărani), Horodnicul cu Călugăriţa (7 popi, 85 ţărani), Volovăţul cu Prundul Volovăţului (1 popă, 105 ţărani), Rădăuţii Episcopiei (7 popi, 85 ţărani), Bădeuţi, cu Făgeţel şi Milişăuţii de Jos (3 popi, 15 ţărani), Solca cu Arbore (4 popi, 68 ţărani), Satul Mare (2 popi, 25 ţărani), Pârlişănii (15 ţărani), Calafindeşti (3 popi, 36 ţărani), Crăiniceşti (Grăniceşti, 2 popi, 26 ţărani), Şerbăuţi (1 popă, 49 ţărani), Călineştii lui Cuparencu (2 mazili, 1 popă, 29 ţărani), Călineştii lui Ianachi (3 popi, 28 ţărani), Găureni (3 mazili, 1 popă, 13 ţărani), Milişăuţi (3 popi, 68 ţărani), Mărăţei cu Hatna (41 ţărani), Dărmăneşti (2 popi, 43 ţărani), Romăneşti (1 popă, 35 ţărani), Iacobeşti (20 ţărani), Părhăuţi (2 mazili, 2 popi, 40 ţărani), Costâna (1 boier, 4 popi, 30 ţărani), Todireşti (2 popi, 34 ţărani), Soloneţ (Părteştii de Sus, 17 ţărani), Bălăceana (1 popă, 53 ţărani), Liudi Humora (13 ţărani), Comăneşti (2 mazili, 3 popi, 37 ţărani), Botoşana (2 popi, 107 ţărani), Pârteşti (de Jos, 2 popi, 66 ţărani), Gura Humorului (41 ţărani).

OCOLUL MIJLOCIU: Pătrăuţi (5 popi, 48 ţărani), Mitocul Mănăstirii Dragomirna (4 popi, 81 ţărani), Adâncata (32 ţărani), Burdujeni (3 popi, 57 ţărani), Plopenii cu Poiana Pustie, Feteşti (1 boier, 5 popi, 148 ţărani), Salcea (1 popă, 35 ţărani), Ruşii cu Plăvălar (1 boier, 4 popi, 90 ţărani), Udeşti (5 popi, 36 ţărani), Săcuriceni (15 ţărani), Reuseni (2 popi, 7 ţărani), Bosanci (9 popi, 161 ţărani), Tişăuţi (3 popi, 24 ţărani), Ipoteşti (19 ţărani), Sfântul Ilie (27 ţărani), Şcheia (1 popă, 24 ţărani), Bârnova (6 ţărani), Buninţi (Mihoveni, 1 popă, 36 ţărani), Chilişeni (1 popă, 16 ţărani), Zamca (4 ţărani, 6 călăraşi), Iţcani (Iaţcanii, 20 călăraşi), Lisaura şi Cutul Mitropoliei (11 ţărani), Uideşti (2 popi, 84 ţărani), Chilişenii Ştirbăţoaiei (adică Ştirbăţ, 6 ţărani), Târgul Suceava (5 mazili, 9 răzeşi, 12 preoţi, 50 ţărani).

OCOLUL SIRETULUI: Zamostea (1 popă, 23 ţărani), Zvoriştea din deal (2 mazili, 6 popi, 20 ţărani), Zvoriştea din vale (1 boier, 4 popi, 51 ţărani), Bereşti (1 mazil, 1 popă, 10 ţărani), Siminicea (1 popă, 32 ţărani), Dumbrăveni şi Sălăjani (1 boier, 7 popi, 68 ţărani), Corocăieşti (6 ţărani), Băluşeni (8 ţărani), Fântânele (3 boieri, 2 popi, 35 ţărani), Liteni cu Corni (1 boier, 2 popi, 24 ţărani), Şerbăneşti (1 mazil, 2 popi, 15 ţărani), Onceşti (1 boier, 4 popi, 74 ţărani), Grigoreşti (1 popă, 24 ţărani), Bursuceni (1 boier, 2 popi, 8 ţărani), Băneşti (1 boier, 2 popi, 12 ţărani), Măndăreşti (2 ţărani).

OCOLUL CÂMPULUNGULUI MOLDOVENESC: Dorna cu Iacobeni (4 popi, 302 ţărani), Fundul Moldovii (1 popă, 71 ţărani), Sadova (2 popi, 76 ţărani), Pojorâta (1 popă, 74 ţărani), Argel cu Ruşii Moldoviţei (2 popi, 95 ţărani), Frumosu (2 popi, 33 ţărani), Liuzii Mănăstirii Moldoviţa (35 ţărani), Frasin (1 popă, 15 ţărani), Vama (4 popi, 132 ţărani), Bucşoaia, Doroteia, Plotoniţa (1 popă, 17 ţărani), Stulpicani, Ostra, Gemenea (2 popi, 83 ţărani), Câmpulung Moldovenesc, cu Ciocăneşti (1 boier, 6 popi, 360 ţărani), Voroneţ (9 ţărani)[55].

În Bucovina, existau doar patru orăşele, Suceava, „cel mai distins şi mai populat” (5 mazili, 9 răzeşi, 12 preoţi şi 50 familii ţărăneşti), Cernăuţii, „o localitate destul de populată” (2 boieri, 4 mazili, 10 preoţi, 48 familii de ţărani, cam tot atâtea familii evreieşti, 18 arnăuţi, 18 umblători şi 78 călăraşi), Siret, „un orăşel locuit doar de câţiva evrei şi, altfel, numai de ţărani” (2 mazili, 5 preoţi şi 65 familii ţărăneşti)  şi Vijniţa, „un orăşel înfiinţat nu demult, în apropierea Pocuţiei, constând, în prezent, numai din câţiva evrei şi ţărani imigraţi din Polonia” (3 preoţi şi 62 familii ţărăneşti), precum şi două târguşoare, Vama şi Câmpulung, care „pot fi considerate drept târguri, fiindcă, pe lângă faptul că în ambele localităţi casele sunt clădite des şi formează, oarecum, o piaţă, s-au şi introdus un fel de târguri”[56].

„Înainte de ocuparea austriacă, Bucovina a avut mai multe şcoli mănăstireşti, dintre care cea mai însemnată era în Putna, a avut şase şcoli orăşeneşti, anume 4 în Suceavă, 1 în Cernăuţi şi 1 în Siretiu, în fine, două şcoli săteşti, una în Rădăuţ şi una în Câmpulung-Moldovenesc. Dintre şcolile acestea, una era greaco-fanariotă şi una latinească, iar celelalte erau toate româneşti”[57].

Patrioţii extaziaţi şi furioşi trebuie să ţină, totuşi, seama şi de alte două amănunte, şi anume de cel referitor la faptul că „ştim, cu bună samă, că înainte de venirea ţării noastre la  împărăţirea Austriei (1774) sistemul şcoalelor nu era cunoscut în Bucovina”, precum şi de amănuntul că, „în vremile cele mai nainte de intrarea acestei ţări sub milostiva moştenire a Împăratului Austriei, călugării, preoţii mireneşti, diaconii şi alte cinuri duchovniceşti se aşezau din candidaţii acei carii din şcoalele de rând erau învăţaţi în ştiinţa cetirei, scrisorii, cântărilor şi orânduirilor, rugăciunilor şi slujbelor bisericeşti, un mic catechisis, testamentul nou şi din parte cel vechiu”, mai departe că „şcoalele pentru acest feliu de învăţături erau la Episcopie, pre la mănăstiri, pre la târguri la câteva însemnate sate… şi se învăţau obiectele următoare: Ceaslovul, psaltirea, octoihul, catechisul moldovinesc şi rusesc, alcătuirea scrisorilor moldovineşti, psaltichia după melodie grecească, gramatica, geografia cea tălmăcită de Episcopul Amfilochie după Bufier, retorica, peatra scandeli asupra despărţirei bisericilor, epistola archiepiscopului Eugenie, istoria bisericei după Eusebie”[58].

Această „implicare” culturală şi ştiinţifică în istoria mulţimilor avea să fie violent, dar fără ipocrizie acuzată de Arune Pumnul, primul luminător al Bucovinei: „Fie-mi iertat a te întreba: unde este literatura noastră cea bisericească? Unde sunt tratatele dogmatice, morale, pastorale, exegetice, istorice?… Unde sunt tratatele juridice, filosofice, fizice, matematice, poetice, retorice?”[59], dar impunerea unor implicări reale din partea preoţilor avea să se facă, în cele din urmă, odată cu eforturile de contemporaneizare a provinciei cu Europa vremii ei.

Primul eveniment politic şi cultural al Bucovinei, care vine după mai bine de două veacuri de pietrificată singurătate („îşi mănâncă pâinea în sudoarea frunţii şi în linişte”[60]) s-a petrecut în ziua de 12 octombrie 1777, stil nou, când, la Cernăuţi, s-a organizat şi depus Jurământul Ţării faţă de Coroana Habsburgică, pregătit de Proclamaţia Mariei Theresa din 10 septembrie 1777, proclamaţie publicată, pentru prima dată, de George Dumitrescul-Benedicta, care era, în 30 septembrie 1797, profesor la şcoala trivială din Siret, şi care avea să publice proclamaţia la Iaşi, în 22 august 1795, în tipografia mitropolitului Iacov (Putneanul), proclamaţie scoasă la iveală, în 1902, de poetul şi dramaturgul bucovinean Constantin Berariu. Proclamaţia aducea la cunoştinţă „fieşticăruia, ce sunt locuitori în acest district al Bucovinei” că, „fiind între a noastră prea înaltă Curte şi între strălucitoarea turcească Poartă” înţelegerea ca „graniţa între ţara Moldovei, dimpreună şi cu partea ce este sub stăpânirea Cetăţii Hotinului paşalâc turcesc, şi, între acestea, districtul ce acum se numeşte Bucovina, care nouă din veci ne este dat, din apa Nistrului, până la Ardeal, unde se împreună trei graniţe, Ardealul, Moldova şi districtul Bucovina, care se numeşte Pietrele Roşii, hotărând şi întărind, într-amândouă părţile, cea desăvârşită odihnă şi linişte”, împărăteasa habsburgică poruncea celor care erau „locuitorii acestui district Bucovina, atât partea bisericească, cât şi cea mirenească, cum şi a toată obştea” să facă „jurământ de supunere, ca să se adeverească credincioşii noştri supuşi, ca prin acest jurământ” să se asume noua identitate statală, eveniment care avea să se întâmple „în Cernăuţi, la Octombrie, zi întâi, calendarul vechi, a anului acestuia, 1777”, impunând  „ca toţi Mitropoliţii, Arhiepiscopi, Episcopi, Arhimandriţi, Dichei, Egumeni, cum din partea boierimii Boieri, Mazili, Ruptaşi…, la 29 Septembrie, calendar vechi, să vie aici, la Cernăuţi” pentru a depune jurământul în ziua următoare, ţărănimea, evreii şi călugării de rând urmând să voteze, încă din 27 Septembrie, fiecare în satul, târgul sau mănăstirea lor, în faţa unui ofiţer austriac şi a unor reprezentanţi locali ai autorităţii. „Cum ajungea un ofiţer într-un sat, preotul punea să se tragă clopotele, ca să se strângă oamenii la biserică, iar vornicul trimitea vătăjeii după cei care trăiau prin munţi, pe la stâni şi pe la hodăi, ca să se înfăţişeze şi ei la jurământ. După ce se adunau cu toţii în biserică, mazilul citea răspicat jurământul, iar poporenii rosteau cuvânt cu cuvânt, după mazil, ţinând cele trei degete de la mâna dreaptă ridicate în sus. La urmă, preotul şi vornicul, precum şi ceilalţi săteni iscăleau jurământul, dacă ştiau scrie; de nu, puneau numai degetul sau făceau o cruciuliţă, iar mazilul le scria numele întreg. Fiecare sat trebuia să întărească, încă o dată, jurământul crăienilor şi să trimită, pentru aceasta, pe vornicul lor, dimpreună cu doi sfetnici, la Cernăuţi” [61]. Proclamaţia a fost tipărită „în tipografia Episcopiei Blajului, din Ardeal. / Anul 1777, septembrie 10”[62].

„S-a ales o lună de toamnă” pentru depunerea jurământului, „pentru că pe atunci avea să fie strânsă pâinea de pe câmp, iar boierimea, clerul şi ţăranii aveau timp destul pentru zăbavă şi, afară de asta, şi vremea era încă frumoasă, încât soldaţii puteau să doarmă pe pământul gol, cu cerul deasupra”, dar evenimentul a fost pregătit, cu rigoare nemţească, încă din vară, sub directa coordonare a generalului Spleny. „În Cernăuţi, precum şi în celelalte părţi ale ţării, se aflau numai bolţi şi nici un birt sau han mai mare; de aceea, Spleny îngriji de conace, de mâncare şi de băutură îmbelşugată pentru oaspeţii aşteptaţi. Necontenit soseau în târg care încărcate cu fân şi cu ovăz pentru cai. Pentru ca oaspeţii să fie pe deplin mulţumiţi cu ospăţul dat de împărăţie, s-au trimis ofiţeri în Galiţia, până la Iaroslav, Brody şi Liov, ca să cumpere farfurii, şervete, pahare, cuţite şi alte tacâmuri trebuincioase. Locotenentul Rolling avea să cumpere, în Liov, tacâmuri de zinc, vinuri străine şi alte băuturi spirtoase; Rauschel  a târguit, în Brody, pahare, lămpi şi drugi de fier. Colonelul Furstenberg a trimis scaune cu spătar din Stanislau, apoi un croitor şi un cizmar ai regimentului său; tot aşa, Spleny a adus, din Horodenca, bucătarul şi toate tacâmurile sale, fabricate la Danzig, furculiţe, sfeşnice, policandre, un cal pentru tambur şi gornişti. Un sergent major din Hussiatin a trimis soţia sa ca bucătăreasă, ba chiar din tabăra din Czortkow a sosit, în Cernăuţi, bucătarul colonelului Fernier, dimpreună cu cele mai bune tacâmuri din bucătărie. Ofiţerii statului major au adus, tocmai din Liov, covoare, candelabre şi scaune cu spătar. Mănăstirea din Horodenca a împrumutat baldachinul, trâmbiţele şi muzicanţii săi. Un alt baldachin a fost adus din Liov, precum şi o mulţime de dulgheri, măsari şi bodnari, care aveau destul de lucru pentru toată vara…

Cernăuţii erau, pe vremea aceea, mai mult un sat, decât un oraş, tăiat în două de uliţa jidovească, unde se aflau bordeie de lut şi nuiele, care, pe timp de ploaie năprasnică, erau în primejdie să se prefacă în noroi şi să fie spălate de pe faţa pământului de apele Prutului. Nicăieri nu aflai o locuinţă mai de Doamne-ajută”, aşa că „s-a ales, înaintea reşedinţei legatului împărătesc, o bucată de loc, care s-a netezit pe o suprafaţă de 36 de stânjeni lungime şi 18 lăţime. Înaintea locuinţei guvernatorului se ridică un arc de triumf, de 6 metri lărgime şi tot atâţia lăţime, ţinut de patru stâlpi dorici. Deasupra arcului se afla un balcon, împodobit cu vase şi cu pajure împărăteşti. În dreapta şi în stânga arcului de triumf, s-au ridicat două piramide de câte cinci stânjeni înălţime, pe vârful cărora stăteau chipuri de vulturi, cu aripile gata de zbor. În firidele celor patru stâlpi dorici se aflau statuile Dreptăţii şi Bunătăţii, care arătau cu degetul numele împăratului Iosif al II-lea şi al maicei lui, Maria Teresia, ale căror chipuri, înconjurate de nouri, erau zugrăvite deasupra statuilor… Ca să se poată adăposti şi ospăta musafirii, s-au pus la îndemâna lor cele 20 de case mai bunişoare din Cernăuţi, precum şi casele din Sadagura; afară de aceasta, s-au zidit galerii, de ambele părţi ale locuinţei guvernatorului, având fiecare galerie câte patru arcade, împodobite cu vase şi cu arme… În Cernăuţi se aflau, pe vremea aceea, numai patru bisericuţe „moldoveneşti”: Sf. Nicolae, Sf. Paraschiva, Sf. Treime şi Adormirea Maicii Domnului. Pentru slujba dumnezeiască a fost aleasă, de episcopul Dositei Herescu, bisericuţa de lemn a Sfintei Treimi, zidită, în anul 1773, de dânsul şi de fratele său, boierul Ilie Herescu, care era mare medelnicer. Ca să aibă lumea adăpost pe vreme rea, s-a ridicat o galerie largă prinprejurul bisericii, iar pe lângă pereţii galeriei s-au pus bănci şi scaune de şezut. Şi pentru „prostime” s-au făcut pregătiri: pe patru schele înalte aştepta câte un poloboc de câte 150 de vedre ca să fie desfundat, apoi boi fripţi în frigare, dar care s-au fost stricat din pricina vremii celei umede.

Piaţa menită pentru serbare era înconjurată cu bănci, cu masalale şi cu brazi, înalţi de şapte stânjeni, pe care avea să se caţere mulţimea.

Pentru ca să nu se întâmple vreo nenorocire, în decursul serbării, s-a dat poruncă straşnică fiecare casă să aibă o bute cu apă, două cofe, o cange şi scări la îndemână, la vreme de primejdie. Târgoveţii şi oaspeţii trebuiau să ia seama cum umblă cu focul şi cu fumatul. Din Stanislau s-a adus o tulumbă (pompă), care s-a încredinţat, dimpreună cu alte unelte pentru foc, sublocotenentului Schmiedebauer, fost şef de birou”.

Cei mai importanţi oaspeţi proveneau din Galiţia („magnaţii poloni, muiaţi în aur”), „boierii din ţară, dimpreună cu jupânesele lor” („23 de boieri din Cordon şi 2 din Moldova; 88 de mazili din ţară şi 10 din Moldova; 109 ruptaşi şi 142 şleahciţi, toţi din Bucovina; tot astfel, 9 mădulari ai clerului înalt şi o mulţime de preoţi de la sate”), iar „fiecare boier era însoţit de un taraf de lăutari, robi ai săi, care începură să cânte îndată ce intrară în Cernăuţi”. „În fruntea tuturor, sosiră vornicul Vasile Balş, vornicul Anghelachi şi marele medelnicer Ilie Herescu; dintre clerici, erau sosiţi episcopul Dositei Herescu, arhimandriţii Iosif, Calistrat şi învăţatul arhimandrit Vartolomei Măzăreanul, „mădular academineştii teologii Chievului şi îndreptător şcoalelor domneşti”, precum şi cinci protopopi… De la munte şi de pe văi, veneau, călări pe cai mărunţi, preoţi bătrâni, îmbrăcaţi ţărăneşte, cu desagii pe şa, vornicii şi sfetnicii lor, tot aşa şi o mulţime de ţărani şi ţărănci, care voiau să vadă pe noii lor stăpânitori de la Beci (Viena), precum şi veselia ţării cumpărată pe bani…

În dimineaţa zilei de 12 Octombrie, la ceasurile 6, s-a ţinut, în locuinţa guvernatorului şi în tabără, o liturghie pentru credincioşii catolici. Pe la orele 8, porniră ostaşii şi târgoveţii la locurile pe care aveau să le ocupe în decursul serbării, iar trupele Regimentelor „Thierheim” şi „Durlach”, dimpreună cu fanfara Regimentului „Nugent”, se postară în faţa schelelor… Pe balconul arcului de triumf se aflau postaţi gorniştii lui Esterhazy şi vreo câţiva tamburi. Gorniştii lui Hadik, cu alţi toboşari, se postară la intrarea în magazin. Acolo se aflau – nu departe, pe un dâmb – vornicii şi sfetnicii, sub comanda mazilului Palade. Orăşenii se aşezaseră înaintea locuinţei lui Schmiedebauer. La dreapta lor, stăteau slujbaşii de la judecătorie, apoi breslele, Armenii şi, în sfârşit, Jidovii. Fiecare stare şi naţiune avea steagul ei nou şi câte un taraf de lăutari; Jidovii purtau cele 10 porunci.

În vremea aceasta, se rânduiră şi celelalte stări, anume episcopul Dositei Herescu, arhimandriţii, egumenii şi ceilalţi călugări; boierii, mazilii, ruptaşii şi şleahciţii se aşezară în sala cea mare, la stânga şi la dreapta, aşa cum aveau să meargă cu convoiul. Erau de faţă şi trei generali, patru colonei, doi locotenenţi-colonei şi trei maiori, care, după ce se salutară, în cerdacul sălii, intrară, împreună cu nobilii cei străini, în locuinţa guvernatorului.

La 9 ceasuri, se deschiseră uşile de la reşedinţa guvernatorului şi, în cântecul tuturor muzicilor, apăru pe prag legatul împărătesc, Gabriel baron de Spleny, în mare ţinută şi însoţit de 12 lachei, în livrele strălucitoare, cu care intră în sala cea mare, unde-l aşteptau stările. Înaintea lui păşeau ofiţerii Hanisch şi Dorbat, care erau maeştri de ceremonii, iar îndărăt veneau magnaţii cei străini.

Iată că, pe la portalul de triumf, trâmbiţele dădură un semnal, care se auzi în tot oraşul, până departe, în valea Prutului, şi convoiul începu să se mişte încet. În frunte, călărea Regimentul de cavalerie „Thierheim”, a cărui fanfară cânta un marş sărbătoresc. Cam la douăzeci de paşi mai în urmă, veneau moldovenii Dămian şi Mihalache, ceilalţi doi maeştri de ceremonii, iar în mijlocul lor păşea crainicul Calmuţchi. Aceştia formau fruntea convoiului. Îndărătul lor, se întindea lanţul cel lung al oaspeţilor, tot de câte doi oameni: boiernaşii şi ruptaşii, ca cei mai mici în boierie; după aceştia, urmau mazilii şi, în sfârşit, boierii cei mari, îmbrăcaţi în anterie şi încinşi cu şaluri de mătase, toţi perechi şi cu capul descoperit. La o distanţă mai mică, înapoia boierilor, mergeau preoţii, iarăşi câte doi şi îmbrăcaţi în strălucitoare odăjdii, ca florile de câmp. După dânşii, urmau călugării şi egumenii, mai departe – dichii şi arhimandriţii, iar la urmă – bătrânul şi slăbănogul episcop Dositei. După episcop, păşeau maeştri de ceremonii Hanisch şi Dorbat, apoi baronul de Spleny, în haine de gală şi urmat de cei 17 ofiţeri, care au fost trimişi să jure pe târgoveţi şi pe ţărani. Înapoia ofiţerilor, mergeau magnaţii, cei din Galiţia şi din Ardeal. Un despărţământ de oaste încheia convoiul cel lung. Ca să ţină ordine în mulţimea cea numeroasă, care nu mai văzuse asemenea minune, se aşezară soldaţii, târgoveţii şi ţăranii pe amândouă părţile drumului, câte doi în şir. Muzicile cântau, iar steagurile se plecau ca şi înaintea împăratului, iar soldaţii prezentau, pe rând, arma, la apropierea guvernatorului.

Magazinul, în care avea să se ţină jurământul, era înconjurat de o mulţime de lume. Pe pereţi atârnau chipurile împăratului şi împărătesei, iar în mijlocul clădirii, sub un minunat baldachin, se ridica un tron, acoperit cu atlas roşu, pe care se aşeză Spleny, cu capul descoperit. După ce intrară şi se rânduiră toţi cei invitaţi, crainicul ridică toiagul ca să se facă tăcere în mulţime, iar credinciosul boier Ilie Herescu luă locul unui logofăt şi citi, cu glas tare şi răspicat, manifestul împărătesc şi jurământul, în limba moldovenească, pe care-l ascultă poporul în tăcere. După aceea, ţinu episcopul Dositei o frumoasă cuvântare către mulţime, îndemnând-o la credinţă şi supunere către casa împărătească şi arătând cât de vajnic e jurământul acesta. Încheind episcopul cuvântarea, frate-său citi, iarăşi, jurământul răspicat, iar poporul repetă fiecare cuvânt, ridicând în sus trei degete de la mâna dreaptă. Când isprăvi logofătul de citit jurământul, poporul strigă de trei ori: „Să trăiască!”.

Ostaşii Regimentului „Thierheim” dădură o salvă întreită, iar tunurile bubuiră de 36 ori, anunţând lumii că Bucovina a trecut pe veci în stăpânirea Austriei! Muzicile militare şi toate tarafurile de lăutari ale boierilor şi mănăstirilor, precum şi o meterhanea turcească, începură să cânte; valurile mulţimii se clătinară, orăşenii şi oastea îşi schimbară locurile şi porniră încet spre biserica Sf. Treime, formând o îndoită linie, pe ambele părţi ale drumului, pe care mergea convoiul la sfânta liturghie.

În uşa bisericii, îl primi pe Spleny episcopul Dositei, îmbrăcat în odăjdii şi înconjurat de preoţi, stropindu-l cu aghiazmă şi cădelniţându-l.

În biserică încăpură numai oaspeţii cei mai aleşi, căci locul era de tot strâmt. În decursul serviciului dumnezeiesc, Spleny îngenunchease sub un frumos baldachin, pe un scăunaş acoperit cu atlas roşu. La începutul sfintei liturghii, împuşcă trupa Thierheim, înaintea bisericii, şi 36 de tunuri se descărcară, iar după liturghie se strânse toată boierimea şi prostimea în piaţa de dinaintea sălii celei mari ca să salute pe Spleny şi să i se ploconească. Tot în piaţă se afla şi o masă cu două lumânări de ceară, cerneală roşie şi hârtii, pe care era scris jurământul. Spleny luă, din mâna celor 17 ofiţeri, listele cu jurământul şi chemă pe cei mai aleşi dintre boieri şi preoţi ca să-l iscălească. Şi ceilalţi fură chemaţi în Cancelaria ţării pentru acest scop…

Vestea despre omagiu a fost răspândită în toată ţara şi, de aceea, a venit o mulţime mare de oameni la Cernăuţi. Pentru îndestularea acestor suflete, s-au aruncat, de pe balconul arcului de triumf, bani noi galiţieni, de câte 15 creiţari, în sumă de 720 coroane, iar ca să nu se işte scandaluri, fură depărtaţi Jidovii cei lacomi. După aruncarea banilor, începu să cânte muzica şi să se împartă poporului vin şi mâncare. Pe dâmbul pe care se afla magazinul, se înălţau patru schele, cu câte patru stâlpi ascuţiţi, împodobiţi cu cordele, iar deasupra, pe schele, erau două antale mari, de câte 150 vedre, de vin moldovenesc, cărora li s-a dat cep. Curgea vinul ca dintr-un izvor, iar lumea îl lua cu cofele, cu cănile, cu ulcelele şi cu pumnii.

Tot în vremea asta, se împărţi, de starostele măcelarilor, Valentin Marşal, şi de calfele sale, pe celelalte două schele, 40 de oi fripte, gâşte, raţe, gobăi şi 1.500 franzele, pe care le aruncau doi aruncători, „fără să se întâmple vreo primejdie”, după cum povesteşte raportul.

Nu departe de cele patru schele, se aflau trei copaci, de câte 5 până la 7 stânjeni înălţime, cojiţi de scoarţă şi unşi cu ulei. În vârful lor fluturau panglici de mătase, năframe, în ale căror colţuri erau legaţi bani, brâie moldoveneşti etc. Cu toate că unele încercări nu au reuşit, totuşi, cei mai sprinteni dintre ţărani şi munteni au izbutit să ia jos toate lucrurile de acolo. Era mare râsul şi hazul mulţimii de cei care cădeau.

Muzica cânta, poporul mânca şi bea, juca sau se căţăra pe copaci, în vreme ce străinii, boierii de ţară şi clericii băteau din palme şi încurajau pe „mojici” ca să-şi arate iscusinţa.

Pe la două ore şi jumătate, după-amiază, răsunară trompetele şi duruiră tobele de pe balconul arcului de triumf, dând de ştire boierilor că şi pentru dânşii e gata masa.

La guvernatorul împărătesc ospătau boierii cei mari, clericii şi străinii cei aleşi, aşezaţi la zece mese. În magazia cea nouă, de care se ţineau cele opt bucătării, se aşezară, pentru mazilii şi pentru preoţii de rând, 17 mese, dintre care una numai cu bucate de post. Pentru fiecare două mese serveau un stolnic, dimpreună cu şase servitori şi servitoare.

Numărul oaspeţilor ajungea la opt sute. Mâncarea bună era din belşug, vinuri moldoveneşti şi ungureşti – după pofta inimii, iar muzica răsuna în amândouă sălile, înveselind cu de-a sila inimile…

După masă, începură boierii moldoveni, în chiote vesele, să joace, în piaţă, într-un mare cerc, bătrâne şi frumoase jocuri moldoveneşti, cum nu mai văzuseră străinii prin ţările lor…

Seara, pe la 6 ceasuri, când se îngâna ziua cu noaptea, începură să licărească cele dintâi lămpi şi să răsune goarnele de pe foişor; fanfara Regimentului „Nugent” cânta un marş, iar afară, în tabără, unde ardeau focurile, se desluşeau sunetele înăbuşite ale meterhanelei. Vinul curgea din belşug, iar poporului i se împărţi, din nou, carne friptă şi pâine.

Arcul de triumf, cele două intrări din faţă, copacii pentru căţărat şi îndoita îngrădire a pieţii de serbare străluceau în lumina copleşitoare a 5.000 de lămpi, iar la locuinţa lui Spleny ardeau 30 de felinare de tinichea, vopsite în roşu şi alb, şi toată strada principală, începând de la arcul de triumf şi până la cele patru schele, era luminată cu 60 de felinare şi masalale.

Cernăuţiul era împodobit sărbătoreşte. Înaintea caselor se ridicau arcuri, iar deasupra uşilor atârnau frunzare şi ghirlande de flori, pajuri duble sau inscripţia „Trăiască Maria Teresia şi Iosif al II-lea!”.

Ceva mai târziu, începu să curgă lumea spre podurile cu mâncare şi băutură, căci aici se aprinse un foc de artificii pentru desfătarea mulţimii bete de bucurie, de cântece şi de vin.

Nici jocul nu a lipsit în seara aceea: în locuinţa guvernatorului împărătesc era bal pentru magnaţii poloni şi ardeleni. Boierii moldoveni, despărţiţi de subţiraticii străini, jucau jocuri de-ale lor în sala cea mare, unde puteau să-şi facă cheful după obiceiul ţării, sărind şi chiuind în voie.

Mazilii şi ruptaşii petreceau în magazinul cel nou, iar prostimea – afară, pe când jidovii se învârteau şi ei într-o colibă de crengi, făcută anume pentru dânşii. Abia aici li s-au împărţit şi lor bani.

Veselia cuprinse toată lumea, încât nici hoţii nu s-au atins de avere străină, deoarece şi ei erau ameţiţi de-a binelea. Sus, pe deal, în tabără, ardeau focuri, trâmbiţau goarne sau cântau muzici, iar jos, în orăşel, se plimba mulţimea pe uliţi, cu tarafuri de lăutari, de la casă la casă.

Pe la miezul nopţii, se potoli totul: luminile şi masalalele se stinseră, numai felinarele mai ardeau în noapte. Rar unde mai auzeai vălmăşagul mulţimii, căci poporul se culcase prin birturi şi conace, pe drumuri sau în casele târgoveţilor cernăuţeni…

Astfel s-au veselit Bucovinenii şi străinii, acum o sută patruzeci şi nouă de ani, costând acel praznic uriaş la mormântul ţării 20.312 coroane şi 20 bani”[63].

Acest prim festival folcloric bucovinean al stărilor sociale, „praznic uriaş la mormântul ţării”, nu i-a avut printre protagonişti şi pe ţăranii bucovineni, obştea lor, deşi aparent reprezentată de vornic şi de sfetnici, rămânând, ca întotdeauna, ignorată, „deşi ei trebuia să i se dea cea mai mare atenţie ca uneia care constituie cel mai puternic, mai trainic şi mai rezistent factor pentru conservarea unei naţiuni”[64]. Ţărănimea bucovineană avea să aibă propriile ei sărbători abia după 23 aprilie 1785, când „moşiile mănăstireşti le luă împăratul sub administrarea statului”[65], înfăptuind, în 1786, şi o primă reformă agrară, prin care pe „ţăranii din satele aparţinând mănăstirilor îi împroprietăreşte (statul) pe pământurile unde munceau”[66], tot atunci constituindu-se şi averile funciare comunale (păduri, imaşuri, fâneţe), „rusticalizarea… pământurilor dominicale”[67] făcându-se după 1 noiembrie 1786, când, prin primul act constituţional austriac al reorganizării bisericilor (Regulierungsplan), se constituiau şi sesiile bisericeşti, de câte 44 jugăre, dar se stabilea salarizarea, pe viitor, a preoţilor şi a ierarhilor. „În scurtă vreme numai, sătenii au împrejmuit satul şi imaşul, la un loc, cu gard  înalt de nuiele ori cu şanţuri adânci; au separat şi pădurea… cu şanţuri mai acătării… la intrarea în pădure, au durat un stâlp, un fel de barieră, o poartă zdravănă, cu încuietoare. Din sat şi din imaş, sătenii cu construit o adevărată fortăreaţă”[68], de teama proprietarului ecleziast, care încă mai susţinea cu ipocrizie că iobăgia însemna un fel de arendă şi că de moşiile călugăreşti oricum beneficia „ţăranul liber moldovean, ce le folosea ca arândator”[69].

În ciuda împroprietăririi, satul bucovinean, dator cu zile de robotă preotului şi cu taxe în bani (câte 1 florin 30 creiţari de familie) sau în bucate protopopului şi episcopului, încă nu beneficiază de binefacerile reformelor iluministe, introduse în Bucovina de Iosif al II-lea, membru al lojei masonice vieneze „Zu den drei Adler” (Cele trei acvile), aşa că, în decursul timpului, „vin jăluiri din partea enoriaşilor că unii dintre păstorii de suflete pretind plata mărieşelor de la toţi parohienii, fără deosebire de posesiunea de pământ”, că „bietul ţăran – sărac ca vai de el – nu prea vrea să plătească şi ordonă scoaterea lor cu miliţia. Mai spune că la orice zidire de biserici, şcoale şi case parochiale, iar se secuestra munca ţăranului”[70], în vreme ce birul împărătesc, de doar un florin de familie, se încasa, printr-un ordin al împăratului, doar de acolo de unde nu lipsea, intenţia habsburgilor constând în îmbogăţirea statului abia după îmbogăţirea fiecărei familii din imperiu.

Istoria Bucovinei istorice are cinci perioade distincte, în care specificul este dat de subordonarea statală.

În prima perioadă, cea a guvernământului militar, începută în 1 octombrie 1774, sub administraţia militară a generalilor Spleny şi, ulterior, Enzenberg, Bucovina beneficiază de reforme administrative şi sociale care o iau pe nepregătite: secularizarea averilor mănăstireşti, reforma agrară şi constituirea averilor comunale, organizarea comunelor, înfiinţarea a 24 de şcoli, care se adaugă celor 6 orăşeneşti şi 2 săteşti, existente la venirea austriecilor.

Baronul Karl von Enzenberg, succesorul lui Spleny, din aprilie 1778, ca guvernator militar, a efectuat recensământul în Bucovina încă în ultima parte a anului respectiv, Bucovina având, pe atunci, puţin peste o sută de mii de oameni, ceea ce însemna cam şase locuitori pe o milă pătrată. În rapoartele sale către împărat, Enzenberg „a comentat cu privire la caracterul multinaţional al populaţiei din Bucovina, remarcând în special pe moldoveni (români), evrei, ţigani, armeni, unguri, dar şi pe emigranţii din Galiţia, care, deşi neidentificaţi ca naţionalitate, au fost, în fapt, ucraineni”[71].

Drumuri proaste, mai degrabă şleauri imposibil de traversat, poduri puţine şi oraşe mărunte, cele mai însemnate fiind Suceava, Siret şi Cernăuţi, dar deja căzute într-o stare de degradare urbană, după secole de neglijare.  Cernăuţi era un orăşel cu aproximativ 200 de bordeie, lipsit chiar şi o aprovizionare corespunzătoare cu apă. Câteva şcoli elementare, greu de atins în baza largă de analfabetism”[72]. Numai că analfabetismul de masă încă reprezenta o caracteristică a întregului continent european, ideea de alfabetizare populară, ca premisă a civilizaţiei şi a civilizării, prinzând contur, la Astle, abia în 1784.

În cursul primilor cinci ani, de la anexarea Bucovinei, numărul populaţiei a sporit rapid. Iar dacă, în 1778, guvernatorul Enzenberg menţionase prezenţa în Bucovina a 14.000 de ruteni, emigranţi din Galiţia, pentru care magnaţii polonezi făceau demersuri pentru extrădarea lor, politica de colonizare a provinciilor de graniţă, promovată, în întreaga Europă, concurenţial chiar, şi de Frederick al II-lea al Prusiei, şi de Ecatherina a II-a Rusiei, urmărind punerea în mişcare a dezvoltării vechii ordini politice şi sociale, a avut efecte imediate şi în Bucovina, provincie în care au prins să se aşeze şi germani, şvabii din Palatinat, Württemberg şi Rhineland, sudeţii din Bohemia germană (Pădurea Boemiei) şi ţipterii („Zipsers”) din Zips (Slovacia). Existau, în imperiul habsburgic, şi două încurajări legislative a emigrării, Joseph II’s Patent of  Toleration (1781) followed by his Patent of Settlement (1782) opened the doors of immigration to German Protestants outside the Habsburg realm.Patentul „toleranţei”, emis de Iosif al II-lea, în 1781, şi Brevetul de decontare din 1782, prin acesta din urmă oferindu-se transport gratuit, de la Viena, la orice punct de destinaţie în Bucovina, iar aici, o casă cu grădină, terenuri şi animale, precum şi scutirea de impozit, pentru primii zece ani, dar şi scutirea fiului mai mare de executarea serviciului militar. Şi se mai acordau garanţii privind His guarantee of complete freedom of conscience and of religion diverted a number of German Protestants to the Habsburg lands who otherwise might have opted for settlement in Prussia or Russia.libertatea de conştiinţă şi de religie.

După doar 12 ani de înnoire şi speranţă, Bucovina este alipită la Galiţia, în 1786, iar „perioada aceasta, a treia, este pentru noi, românii, cea mai nefericită”[73], şi datorită conflictului dintre catolicism şi ortodoxie, adâncit datorită deciziei liovene asupra destinaţiei beneficiilor Fondului Religionar, dar şi datorită absenţei oricărui dram de conştiinţă de neam din partea elitelor româneşti din Bucovina. În vreme ce, în Polonia, magnaţii îşi unesc resursele şi, investind în sistemul bancar austriac, în construcţia de şosele şi, ulterior, de căi ferate şi de gări, îşi ridică propriul popor, prin înfiinţarea de şcoli, gimnazii şi universităţi, urmate de copiii iobagilor de pe moşiile magnaţilor, deveniţi oameni liberi, cu cheltuielile de şcolarizare finanţate de magnaţii poloni, în vreme ce elitele poloneze impun, în întreg imperiul austriac, o tehnocraţie polonă, formată din urmaşii foştilor lor iobagi, elitele bucovinene înstrăinează moşii şi oameni, total dezinteresate de neamul din care provin.

Înstrăinarea moşiilor româneşti şi a iobagilor de pe acele moşii începe încă din perioada guvernământului militar şi se termină în vremea Ducatului Bucovinei, iar tristeţea gomoasă, cu care relatează George Bogdan-Duică această adevărată trădare a mulţimilor române de către elitele româneşti, fals justificată prin oţărâre în faţa consecinţelor, nu trebuie să ne inducă în eroare şi, ca efect, într-un patriotardism de conjunctură:

„Marele visternic Iordachi Cantacuzino schimbă, la 1784, cu guvernul austriac, moşiile sale, Tişeuţii şi Ipoteştii din Bucovina, primind la schimb altele în Moldova (Heverna şi Nowoseliţa); boerul Toma Carp vinde, la 1783, moşia sa  Teodoreşti (Todireşti) negustorului armean Nicolae Kapri, ai cărui urmaşi sunt „de Kapri”; la 1785, Bogdanovici, negustor din Stanislau (Galiţia), cumpără Orăşenii…

În Prefectura Vijniţei, ţinut în care Românii şi-au pierdut total limba lor, găsim: marea moşie Lucaveţ, cu Berhometul pe Siret, care, la 1781-84, era a lui Vasilco, Păunel, Tăutul, Persul, Săul şi a şetrariului Cârstea; azi, la 1894, se susţine numai de fidelcomisul Vasilco şi, cu el alăturea, găsim părtaşi la teritoriul tabular pe doi Bohosiewicz, Rey, Frankel, Polon şi Jidov. Odată suna poetic Păunel, azi sună Izig Frankel.

Ce contrast! Bănila rusească era, odată, a lui Gafenco, Lenţa, Ciolpan, Malai, Cocoran şi Logoteti; azi, proprietari sunt Bohosiewicz. Câmpulungul rusesc, pământ a cărui întindere boierii Sturza, Paladi, Giurgiuvan, Darie, Malai, Potlog, Lăpădat, Volcinschi nu o măsurau, ci-şi numărau numai vecinii supuşi, este, azi, al unei societăţi industriale, odată Goetz. Ispasul a devenit al contesei Cigala; Carapciul pe Ceremuş, al lui Krzysztofowicz; Milie, odată a lui Sturza, Paladi, Flondor, e, azi, în parte, a lui Bohosiewicz şi Nevecerel, iar Flondorenii se susţin. Putila lui Cantacuzino, Sturza, Paladi, Turcul, Flondor este, azi, a unei societăţi comerciale şi a lui Chaim Scharf şi Budowski. Polonul şi Jidovul se ţin, iarăşi, de brâu! Vijniţa lui Sturza, Paladi, Giurgiuvan, Cantacuzen este, azi, a contelui Wrszowec-Rey. Vilaucea lui Teutul, Păunel, Onciul, Ţîntă are, azi, domni pe Hersch Weissglas şi Ilczuk Linecki. Vascăuţul pe Ceremuş, odată al lui N. Ruset, aste, azi, al lui Roman Freitag…

Din corpul vechi al Babinului, cu Stefaniuca, găsim părţi trecute la Moses Karmelin, Eugenia Zierhoffer, Witold Wolanski. Boianciucul e al lui Sahnovitz şi Sokol. Din Cincău a luat o parte Samuel Daukner. Doroşeuţul a trecut la Iacob Goldenberg; Dubowestul al lui Iancu Sturza este, azi, al baronului Szymonowicz. Ivancăuţul, moşie de răzeşi români, este, azi, al lui Iurnitschek. Culeuţul a devenit al Rosaliei Pasakas. Cuciurmicul, la 1781-84, al lui D. Sturza, T. Coşan şi Şt. Săvescul, este, azi, al lui Iacubowicz şi Latainer. În Cadobeşti, moşie a lui Th. Balş, rezidă, azi, pe lângă Tabora, şi doi Lukasiewicz. Lujenii s-au armenit. Mitcheul lui G. Ruset îl au, azi, trei Bzowey. Mosariuca lui Potlog şi Giurgiuvan a primit domni pe Wojnowicz, Lukasiewicz şi Steinholtz, pe lângă Ioan Grecul. Hersch Weissberger, Sobel Reiner, Hermann Graubart şi Julius Weissberger răsuflă pe unde călcau ca stăpâni moldovenii Tăutul, Gicescul, Şpan şi Ţopa. Bohdanowicz, polonul din Osoclip (Oszechlib) nu are, desigur, de moş pe vel-vesternicul Iordaki Cantacuzino. Scumpii Iacob Goldberg şi Wolf Tennenblatt vor şti, desigur, că, la anul 1784, biv (fost) vel (mare) logofătul I. Cantacuzino era boier în Revacouţ. Numele lui Donici şi Strişca a dispărut din Toutry. Vitiliuca hatmanului Iordachi Ghica este, azi, a lui Lazar Pasakas. Cliveştii fondului religionar sunt ai familiei Goldner, ce se zic Sara, Salamon, Orias etc. Stăucenii aceluiaşi fond au devenit rezidenţa politicianului ultra-modern Khochanowski…

La Storojineţ găsim pe dr. Iosif Rott şi I. Tittinger, vârâţi în o parte a vechiului corp tabular al Broscăuţului. La Hilinţa s-a vârât şi Leon Nadler, pe lângă Al. Flondor. La Igeşti, o parte este, azi, a lui Feibisch Hubner. Aron Krassel, Waetanowicz, Sahnowicz şi Kraigher au părţi din Comareşti. Lodynski şi Brodowski, din Petrăuţ, desigur nu se trag din Turcul, de la 1784. Din Panca are Moses Bobriker o parte, şi un alt Ovreu are o parte din Ropce. Stăneştii pe Ceremuş sunt în mâini polone. Ohrenstein este un israelit într-o parte din Storojineţii-de-sus. Voloca lui Petrino este a lui Roman Freitag. În Jadova găsim pe Kapri, contele Karnicki, David Krausz, Marcel Frankel, Sloim Iwanier şi Leib Engel – un cuib întreg – pe lângă Gojăneşti…

În fine, Prefectura Cernăuţiului încă a văzut Români retrăgându-se din locul de baştină. Chiar şi vestita Cernauca, azilul cald, splendid şi înălţător de la 1848, este, azi, a unui Rosenstock, adică Trandafir… La Lucavăţ s-a vârât, pe lângă un român sau filo-român, şi Mechel Schlosser. Lehucenii Teutului s-au jidovit ca şi o parte din Mihalcea şi Ţurenii întregi. Gogolina s-ar fi putut întoarce la noi, în zilele trecute, când fusese de vânzare”[74].

La o primă vedere, s-ar părea (şi s-ar putea crede) că, în cele trei perioade austriece, cea a guvernământului militar (1774-1786), cea a încorporării ca district la Galiţia (1786-1850) şi cea a Ducatului Bucovinei (1850-1918), românii ar fi fost deposedaţi abuziv de pământuri, umiliţi şi deznaţionalizaţi. Numai că, în realitate, lucrurile, înfăţişate astfel în epoca naţionalismelor exagerate, caracterizează doar o incapacitate românească de adaptare la o neaşteptată contemporaneitate europeană, dar şi o lipsă de unitate, de solidaritate şi de conştiinţă de neam incredibilă.

O parte dintre boierii moldoveni, mari şi mici, şi-au înstrăinat, cu bună ştiinţă, moştenirile funciare din Bucovina încă din primii ani ai stăpânirii austriece, fie la schimb cu sate ale mănăstirilor bucovinene din Moldova, fie pe bani peşin, cheltuiţi aiurea prin capitalele europene. Austriecii nu au confiscat moşii şi nici nu au obligat la transferuri de proprietate, iar cele care s-au realizat, prin mijlocirea armenilor Mustatza şi Kapri, reprezentau tranzacţii benevole, adesea soldate pentru ţăranii iobagi, încă iobagi, cu o soartă mai bună, cum, de altfel, o recunoaşte chiar şi aprigul naţionalist ardelean, care plânge şi deplânge nostalgic vremea stăpânirilor moldo-greceşti de odinioară, dar nu şi soarta stăpâniţilor români şi ucraineni, şi odinioară, dar şi în vremurile care au urmat, până în 1849, deşi, vorbind despre un act gubernial din 29 Faur 1827, Bogdan-Duică recunoaşte că, în rândul celor mulţi, „s-a născut destul de iute simţământul că chiar şi preotul este un extractor”, iar „ţăranul prea adesea are mai multă încredere în Jidovi, decât în preoţi şi în proprietari”[75], şi asta, aşa cum se mărturisea, de pildă, într-o jalbă către împărat a ţăranilor din Stupca, din 10 august 1849, pentru că boierii români, de-a lungul vremilor, „i-au mâncat şi i-au muncit ca pe nişte robi”.

Prăpastia dintre ţărănime şi elitele bucovinene este atât de adâncă, încât deputaţii ţărani în Adunarea Obştească de la Viena (Vasile Mogoş din Coţmani, Vasile Cărste din Boian, Luchian Cobeliţa din Putila şi Ivan Dolenciuc din Hatna) ajung să-l suspecteze pe Michail Bodnarescul, deputatul Rădăuţilor, de loc din Voitinel, că, prin memoriul înaintat stăpânirii şi contrasemnat de Miron Ciupercovici, Georgi Timiş, Ilie Niculiţă, Vasile Ştirbul şi de Krall (Cral), deputatul Cernăuţilor, ar fi avut drept „scopos de a vă vinde pe voi Preoţilor şi Boerilor”, în petiţia respectivă cerând, cică, „să fie Bucovina cu Moldova şi ca să vă aruncăm iarăşi în vechea robie, în care aţi fost”[76], acuzaţii pe care Bodnarescul le respingea revoltat, în 1848, anexând textul memoriului, care vorbea despre drepturile ţăranilor români şi ucraineni ca despre cele cuvenite unei adevărate naţiuni unitare. Ţărănimea ruteană şi ardelenească din Bucovina (foştii „vecini”) începuse să-şi asume viitorul, cerând „păstrarea naţionalităţii, adecă: a legii, limbei şi a obiceiurilor noastre, care noi din moşi, din strămoşi le avem”; „să fie Bucovina o ţară pentru sine stătătoare şi osăbită de Galiţiea”; „fondosul legii noastre (Fondul Religionar) să se administreze de bărbaţi aleşi de legea noastră, sub luarea de samă a întregii adunări provinciale”; „şcoala lătinească din Cernăuţi să se ridice în şcoală înaltă, ca să putem şi noi, ţăranii, pe copiii noştri la învăţături mari a-i da”; „să se desrădice veniturile patriarchului şi toate taxele ce noi dăm la preoţi”; „să se dee locurile de sesie la stăpânirea pământului înapoi şi pentru aceea preoţii cu bani să se despăgubească”; „să se rădice sau să se uşureze cordonul de pe graniţa Moldovei, care negoţul cu această a noastră megieşă ţară aşa tare îl împiedică”; „să se mai coboare preţul sarei, de vreme că în megieşa Moldovă mult mai bună şi mult mai ieftină este sarea decât la noi”; „să se uşureze cercetarea şi pedeapsa acelora carii, fără altă faptă criminală, numai pentru călcarea cordonului se prind”; „să nu ni se mai trimită de acum colonii, care pe imaşurile şi locurile noastre se aşază”; „în toate satele să se introducă, cât mai degrabă, cărţi de dăjdii”; „să se desrădice acele dajdii pentru mori, cari pe nedreptul se iau şi cari s-au suit”; „de acum, înainte, nu pentru două regimente, ci numai pentru unul să dee Bucovina recruţi”; „să se desrădice pentru totdeauna robota, dejma şi toate beilicurile”; „să se oprească amăgirea de la legea noastră la Unieţi”; „unicul fecior la un gospodariu să nu se iee la catane”; „să se orânduiască o potrivită dăjduire şi uşurarea ştempelor”; „slobode să fie pescuirea şi vânarea”; „să fie slobodă slatina”; „morile să rămâie acelora care le-au făcut şi fără dăjdii”; „Lipovenii din Bucovina să dee recruţi”; să fie oprit de a vinde sătenii noştri locuri la străini”; „pricini mici şi până în sumă de o sută lei proşti în fieştecare sat oameni aleşi ca giuraţi să le giudece”; „imaşul şi lemnele pentru trebuinţa gospodăriei slobode să fie”; „să fie iertat oricui a-şi face mori sau pchive de sumane” şi, în fine, „slobozenia tiparului”.

Dar atitudinile acestea se vor rosti târziu şi vor fi, în cele din urmă, sufocate de apariţia partidelor politice, în care numai „preoţii noştri, care sunt steaua conducătoare a poporului român”[77] şi boierii, ca „talpă a ţării”, cum se spunea în aceeaşi proză popească, vor avea loc, ceilalţi bucovineni, inclusiv învăţătorii, „fără păsare pentru binele neamului, vânând numai interese proprii”[78], fiind excluşi din chermeza vieţii politice.

Ţărănimea bucovineană, de care nimeni nu s-a îngrijit vreodată, nu a putut beneficia de reformele iluministe, puse în practică pe baştina lor, pentru că era analfabetă, bigotă şi de un conservatorism ancestral, care o înlănţuia în rosturile încetăţenite, neînţelese, dar adoptate prin dezarmantul „aşa am apucat”. Nu s-a găsit, atunci, în vremea guvernământului militar nici proprietar de pământuri, nici îndrumător spiritual care să îndemne mulţimea spre progres şi, cu atât mai puţin, care să asigure condiţiile civilizatorii ale progresului unei naţiuni. Şcolile erau puţine şi atât de ignorate, încât, în 64 de ani de guvernământ liovian, se înfiinţează doar 18 şcoli noi, toate în obştile coloniştilor.

Bucovina intrase, încă din ultimii ani ai secolului al XVIII-lea, într-un accelerat, deşi „treptat suiş din partea evoluţionismului progresist”[79], odată cu conturarea unui prim plan de dezvoltare a provinciei, solicitat Consiliului Aulic de Război, în 18 iunie 1783, de Iosif al II-lea, împăratul sugerând să nu se introducă un regim militar în Bucovina, pentru a nu aduce atingere spiritului naţional al populaţiei, contribuţia să rămână în suspensie şi să se dea numai „datoriile supuşeşti către autoritatea publică, fără a se face exces din partea acesteia”, dările proprietarilor de pământ rămaşi în Bucovina să fie mai mici decât ale celor ce s-au mutat în Moldova, prestaţia robotei să fie redusă cât mai mult şi să fie ridicate toate prestaţiile care amintesc de robie etc. În noua organizare administrativă, Bucovina cuprindea 8 judeţe şi 15 scaune. Dar progresul bucovinean începe cu adevărat odată cu descoperirea minereurilor de cupru, cu conţinut de argint, de la Fundu Moldovei şi Pojorâta, şi a minereurilor de fier de la Iacobeni, propuse spre exploatare, în 16 august 1783, de inginerul Frantz von Kollowrat, descoperitorul acelor minereuri. În baza studiului lui Frantz von Kollowrat, Consiliul Aulic de Război al Administraţiei militare a Bucovinei ordona, în 15 ianuarie 1785, să se dea asistenţa necesară Corporaţiei particulare de la minele de fier din Iacobeni, până vor fi răscumpărate de stat, şi să se ia măsuri de aşezare, la Iacobeni, a unor ţigani spălători de aur, iar mai târziu, a coloniştilor germani care vor lucra în minerit, profesia aceasta fiind, în Bucovina vremii, rău văzută de băştinaşi, care nu s-ar fi lăsat duşi în străfundurile pământului nici pentru tot aurul din lume. Şi, în vreme ce investitori germani pun pe picioare, prin corporaţia rapid înfiinţată, o adevărată industrie extractivă şi de prelucrare a minereurilor, ţăranii noştri, înţepeniţi în preistorie, cată curioşi la cele ce se petrec, iar când li se iveşte ocazia, vând cu bani buni case, grădini, produse alimentare şi ce se mai putea vinde din neproductiva lor existenţă. Minereurile acelea au existat, în măruntaiele munţilor Bucovinei, dintotdeauna, dar nici un Tăutul, Păunel, Gicescul, Şpan, Ţopa, Cantacuzino, Sturza, Paladi, Turcul, Flondor, Giurgiuvan, Ruset, Onciul sau Ţîntă n-au încercat să le caute, să le valorifice şi să-şi ridice, prin acestea, poporul din care se trag, aşa că „poezia” numelui Păunel nu poate clătina decât prostia agresivă, numită şovinism.

Exploatarea sării, care va înflori după prospecţiunile geologice din 1784-1793, ale consilierului aulic Peithner von Lichtenfels, la Crasna, Pârteşti, Cacica, Solca şi la Voitinel, se va realiza cu mineri germani şi polonezi, la Solca funcţionând şi Oficiul de exploatare a sării, sub direcţiunea lui Johann Hoffmann, exploatarea sării însemnând, pe vremea aceea utilizarea celor peste 50 de izvoare şi fântâni de slatină dintre Solca şi Rădăuţi şi, mai ales, a celor din apropierea Solcăi, de la Slatina Mare şi din lunca Pleşului.

În 1816, odată cu începuturile industriilor bucovinene, austriecii încep să promoveze o colonizare masivă cu muncitori, în intenţia de a exploata bogăţiile subsolului bucovinean, polonezi, germani, slovaci,  coloniile agricole, realizate şi premeditate ca modele de întemeiere a gospodăriilor şi a exploatării pământului, urmând să se formeze ceva mai târziu, adică în perioada 1830-1835.

Şi tot la Solca, în fostele chilii mănăstireşti, funcţiona, încă din 1785, „un Oficiu de încercare şi cercetare a sării din zona Solca şi, totodată, un depozit pentru sarea adusă din Transilvania, pentru trebuinţele Bucovinei… la 4 mai 1786, Johann Hoffman şi Ignatz Tobias Szeleczky informează Camera Aulică din Viena că drumul dinspre Solca şi Transilvania este încă greu accesibil; ei fac aprecieri importante şi despre posibilităţile de transportare a sării cu carele, peste munţi, şi despre preţul sării aduse din Transilvania…

Prin urmare, încă din 1783, începuse construirea, cu ajutorul armatei şi al sătenilor din localităţile din zona de munte, a Drumului împărătesc, drumul de la Storojineţ, prin ambele Vicove, de Jos şi de Sus, prin Voitinel, Horodnic, Marginea, Solca, prin Cacica, Păltinoasa, până la Dorna şi, de aici, prin Poiana Stampei şi pasul Tihuţa, spre Transilvania – lucrare amplă, efectuată sub conducerea inginerului genist Hora von Ozelowitz şi terminată în anul 1808”[80].

În 1817, când împăratul Francisc I, vizitând Bucovina, a păşit şi pe minunatele ei plaiuri, la Solca exista şi o fabrică de sticlă, la care lucrau nemţi, proveniţi din Boemia, dar care o duceau greu cu viaţa de fiecare zi, deşi sticlăria Solcăi era exportată, datorită arendaşului evreu din Suceava, aproape în întregime prin imperiul turcesc. Şi mai exista la Solca, din 1812, şi un depozit de preluare a aurului de la aurarii ţigani, care îl procurau spălând nisipurile râurilor de munte şi, mai ales, pe cele ale Bistriţei Aurii.

Apele minerale, descoperite, întâmplător, de medicul districtual Pluschk, pe imaşul dirigintelui de poştă din Dorna Candreni, sunt imediat inspectate de Franz Schubert, inspectorul Domeniilor Bucovinei, care, în 7 iulie 1807, înaintează Administraţiei cezaro-crăieşti unite a domeniilor şi salinelor din Lemberg un raport amănunţit, care stă la temelia rapidei dezvoltări ca staţiune balneară a târguşorului de sub Ouşor, dar şi a altor viitoare staţiuni balneare, precum Lăpuşna, de lângă Berhomete, Solca sau Iacobeni, rămânând pentru totdeauna neexploatate doar izvoarele minerale de la Pojorâta, de la Braniştea şi de la Lucina, care şi astăzi bulbucesc, ici-colo, fără să încerce să le valorifice cineva.

Bucovina cunoaşte, în timp, o dezvoltare socio-economică adeseori comparabilă cu cea din Europa vremii, o parte dintre aceste activităţi impunând noi toponime în geografia provinciei, aşa cum s-a întâmplat, de pildă, cu industria exploatării lemnului şi a transportului acestuia, cu plutele, pe Bistriţa: „De vreo câţiva ani, anume de când societatea Goetz a luat în exploatare munţii din Bucovina… pentru a uşura transportul din locurile cele mai retrase şi mai neumblate, au construit nişte uluce de lemn, ce se cobor din vârful munţilor până în vale, pe care brazii tăieţi alunecă în jos. Românii numesc aceste uluce slipuri, nume corupt din germanul Schleppe.

Tot în acest scop, numita societate a mai făcut, la obârşiile râurilor Dorna şi Bistriţa, nişte iezături, în care se adună apa într-o mare câtime şi, apoi, i se dă drumul, încât umflă apa râului şi îl face plutitor chiar în lăuntrul munţilor… Ele se numesc, în gura ţăranilor, haituri, cuvânt ce pare a veni de la germanicul halte”[81].

În întreaga Bucovină se fac „drumuri împărăteşti”, cele mai multe proiectate de arhitectul Adolf Marin, fiul primarului german din Rădăuţi, iar industriile în continuă dezvoltare obligă şi elitele româneşti la o anume responsabilizare, materializată în înfiinţarea de ateliere-şcoală de industrie casnică în mai toate satele Bucovinei, în susţinerea bibliotecilor săteşti (cabinete de lectură) sau în acordarea de stipendii pentru copiii ţăranilor dispuşi să urmeze şcoli profesionale sau gimnaziale, dar şi implicarea aceasta vine cam târziu şi cam pe sponci, cu excepţiile cunoscute, cea a Hurmuzăcheştilor, a Gligorcenilor şi a Flondorenilor.

Anul 1848 a fost marcat, în Bucovina, de o invazie a lăcustelor, de secetă, de foame şi de holeră, iar „pe cer se iviră semne: stele cu coadă şi pânze de foc, ce fluturau, noaptea, dinspre asfinţit”[82], de pribegia revoluţionarilor moldoveni la Cernăuţi şi Cernauca, dar şi de o dovadă de fidelitate bucovineană faţă de coroana habsburgică, reprezentată de izgonirea armatelor revoluţionarea maghiare, care răzbiseră până la Mestecăniş, dincolo de Bârgaie, cu puţin înainte de a se fi invit prin târgurile şi satele bucovinene „regimente de pedestrime muscălească şi de cazaci fioroşi, trimeşi în grabă de ţarul rusesc ca să scape pe prietena Austrie de bucluc; că şi era urgie mare în ţara ungurească împotriva asupririi nemţeşti”[83], a adus cu sine şi, mai ales, după sine emanciparea clăcaşilor şi împroprietărirea ţăranilor şi, odată cu acestea, acutizarea relaţiilor dintre foştii iobagi şi foştii lor stăpâni, ecleziaşti şi boiereşti.

„În 1848, ca urmare a legii din 31 august (Camera Constituantă din Viena a fost deschisă în 22 iulie) a împroprietăririi ţăranilor, ia de la Fondul bisericesc 80.500 hectare, ţăranii fiind datori să plătească proprietarului „o sumă de desdăunare”, care trecu ca ipotecă asupra proprietăţii lor”[84], dar, odată cu eliberarea ţăranilor şi cu împroprietărirea lor, prăpastia dintre lumea satului şi cea elitistă se adânceşte, el, ţăranul de veacuri asuprit, refuzând „lucrul, deşi i s-a oferit plată. Precum nu i-a prea păsut boierului de ţeran, aşa nu i-a păsut, la nevoie, acestuia de boer; refuzându-şi dragostea, refuzându-şi ajutorul, şi-au făcut unii altora mari pagube”[85], în sensul că proprietarii de moşii, rămaşi fără forţa de muncă, necesară lucrării pământului, au adus sate întregi de colonişti de prin Galiţia, pe care i-au aşezat pe imaşurile comunale, întemeind, astfel, noi sate, cu o populaţie diversă, prin provenienţă, faptul acesta având consecinţe şi asupra memoriei strămoşeşti a tuturor etniilor, care s-a pierdut încetul cu încetul.

În cea ce-a patra perioadă a Bucovinei istorice, care începe în 1848-1850, odată cu scoaterea Bucovinei de sub autoritatea galiţiană, dar cu tentative galiţiene de supremaţie de peste un deceniu, o legislaţie specifică încearcă să ajute noua provincie habsburgică, dar lucrurile se mişcă greu pe meleagurile noastre, aflate, practic, „sub conducerea şi privegherea Consistoriului ortodox-oriental din Cernăuţi”[86], care avea ezitări decisive în asigurarea condiţiilor de formare a unei tehnocraţii bucovinene, inclusiv în domeniul pregătirii de învăţători, care să înlocuiască „stârpitura de învăţământ şcolar, care pune numai piedici învăţăturii poporale”[87], cu un învăţământ laic dinamic şi eficient. În ciuda aniversărilor pripite şi gomoase, şcolile se înfiinţează greu, şi datorită lipsei profesorilor, şi datorită lipsei manualelor şcolare, aşa că putem vorbi de un adevărat învăţământ românesc în Bucovina abia după 1880, deşi ne putem mândri cu gimnazii provinciale mai timpurii cu măcar două decenii. Ba chiar şi cu primul parlament bucovinean avem probleme de tardivitate, acesta începând să funcţioneze efectiv abia din „6 aprilie 1861, cu limba românească ca limbă a ţării, a caracterului ei istoric, şi cu limba nemţască ca limbă oficială şi diplomatică în tot imperiul”, dar, „când s-a constituit Comitetul Ţării, membrii lui, deşi în majoritate români, au început să vorbească întru sine numai nemţeşte şi introduseră astfel, prin simpla întrebuinţare, limba nemţască ca limbă oficială în organul autonom al ţării. De ce? Fiindcă toţi Românii din Comitetul Ţării, şi chiar din camera legislativă, afară de unul singur, ţăran cu puţină cunoştinţă de carte, ştiau vorbi nemţeşte mai bine decât româneşte”[88].

Încă din 1861, elitele româneşti din Bucovina, care nu ştiau româneşte (în rândul preoţilor, la 1858, „pretutindeni se vorbea, în familie, mai mult nemţişte şi, ici-colea, chiar ruseşte”[89]) aveau nevoie de popor doar pentru reprezentativitate şi, atunci când nu le vor mai ajunge locurile din parlamentul vienez pentru reprezentativitate românească, o parte dintre preoţii, boierii şi învăţătorii români vor opta pentru reprezentativitate ucraineană, deşi, şi în acest caz, elitele respective vorbeau doar germana, nu şi limba ucraineană.

În 9 decembrie 1862, când s-a emis şi Diploma referitoare la stema Ducatului Bucovinei, tocmai şi doar aceste elite înstrăinate beneficiau de nobleţea unor întâmplări istorice, repovestite de mitropolitul Eugeniu Hacman, dascălul de română al împăratului, dar semnate de Francisc Iosif, ele, elitele, purtând blazonul vremurilor dacice sau ştefaniene.

În Diplomă se face şi un scurt istoric al Bucovinei istorice, argumentele de cancelarie austriacă diferind puţin de cele întâmplate efectiv:

„Din momentul acela, în care Bucovina, prin tratatul din 7 Mai 1775, fu unită cu coroana noastră, începu a respira ţara, sub binecuvântările unui regim blând, de duşmăniile ce o turburaseră până atunci necurmat şi a se bucura de o treaptă de cultură mai înaltă. Se clădiră drumuri, ce înlesniră comerţul; agricultura şi industria luară zbor; în toate părţile se înfiinţară şcoli şi aşa se puse temelia unui viitor mai bun, spre care caută Bucovina cu încredere veselă.

După ce se uni ţara cu sceptrul Nostru, se puse, mai întâi, sub administraţiunea militară; apoi, la anul 1788, se uni cu Galiţia; în 1790 fu prochemată în provincie autonomă, cu tribunale proprii; în 1804, se prevăzu şi cu un „Forum nobilium”; în 1807, iar făcu un cerc al Galiţiei şi rămase în calitatea aceasta, subordonată guvernului galiţian, până la anul 1848.

Rezultând, însă, din experienţa câştigată că diferenţa limbii, a datinilor şi a obiceiurilor nu produc dorinţa de contopire cu Galiţia, de aceea, la anul 1848, Ne-am îndurat a ridica Bucovina la rang de Ducat şi i-am dăruit autonomia administrativă, care, după ce încercarea, făcută la 1860, de a o uni cu Galiţa nu reuşise, curând după aceea se restabili, cu statornicie, prin legea fundamentală de stat din 26 Faur 1861; această restituire a autonomiei credinciosului Nostru Ducat al Bucovinei, prin care i se dădu reprezentativitatea în ţară şi se chemă a lua parte la senatul imperial am garantat-o prin împărăteasca Noastră rezoluţiune din 26 August 1861, prin care Ne-am aflat îndemnaţi a-i dărui un însemn propriu”[90].

În Rezoluţia din 9 decembrie 1862 se spun, fără îndoială, adevăruri importante despre începuturile de respirare liberă şi despre poziţionarea pe o treaptă de cultură mai înaltă, de care a avut parte Bucovina. Dar, în mod, ciudat, abia odată cu acordarea acelei steme începe şi perioada de adevărată înflorire economică.

Însemnul ducal avea forma unui scut, „împărţit, de-a lungul, în albastru şi roşu, pus cu faţa înainte, un cap natural de bour şi comitat de trei stele, în triunghi vertical. Scutul îl înconjură o manta roşie cu frunze de aur, căptuşită cu hermină şi ridicată, cu ciucuri de aur, peste colţurile scutului, şi, deasupra mantalei, o pălărie ducală de aur, ornată cu pietre scumpe şi jumătate umplută cu roşu”.

După 1860, colonizările cu germani, care se mai fac, urmează, practic, regulile progresismului accelerat, în Bucovina sosind, din şi cu spirit întreprinzător, în afară de oficialii germani, profesionişti (oameni de afaceri, meşteşugari), care s-au stabilit preponderent în oraşele Cernăuţi, Siret, Suceava, Câmpulung şi Rădăuţi. Ultimele colonizări cu germani s-au făcut pe la anii 1890, când fermieri germani s-au stabilit în oraşele din nordul Bucovinei, Stăneştii de Jos (Unterstanescht), Sadova (Zadowa), Coţmani (Kotzmann), Vijniţa (Wisnitz) şi Hliboaca (Hliboka). Celelalte oraşe bucovinene erau, deja, doldora de germani, în Rădăuţi trăind 6.000, până la transferarea lor în Germania, în 1940, din ordinul lui Hitler, în Suceava – 4.000, în Siret – 1.600, în Gura Humorului – 2.700, în Câmpulung – 1.700, în Vatra Dornei – 1.600, în Storojineţ – 600.

Modernizarea Bucovinei, în sensul „evoluţionismului progresist”, de care vorbea deja citatul Lucian Blaga, începe în 11 ianuarie 1864, odată cu concesionarea construirii sistemului de căi ferate în Bucovina, prima linie ferată, Lemberg-Nepolocăuţi-Cernăuţi, cu o lungime de 267 km, fiind dată în folosinţă în 15 septembrie 1866, când, „în gara din Cernăuţi, într-un entuziasm de nedescris, intra triumfal primul tren, sosit de la Lemberg”. Calea ferată Cernăuţi-Iţcani, în lungime de 88 km, a fost inaugurată în 28 octombrie 1869[91], legătura Cernăuţilor şi a Sucevei cu largul Bucovinei urmând să se facă mult mai târziu, prin inaugurarea liniei Hatna-Câmpulung Moldovenesc, în 1 februarie 1888, în acelaşi an vestindu-se că, în baza unui studiu făcut de baronul Banffy şi consorţii săi, se va trece la construirea unei căi ferate, care „să lege provinciile ardeleneşti cu cele galiţiene. Linia ferată a fost proiectată să pornească de la staţiunea Betlean (Beclean pe Someş) a căii ferate Cluşiu-Deşiu (Cluj-Dej), din valea Someşului, şi, folosind trecătoarea Carpaţilor, să treacă prin Ilva, Teşna, Dorna, Moldova, Valea Putnei în Bucovina, până în staţiunea Câmpulung a liniei Hatna-Câmpulung”[92].

Extinderea de căi ferate şi în comunităţi suburbane, prin anii 1880, a facilitat expansiunea comerţului şi a industriei, în general, şi a industriei forestiere, în special.

Cândva un sătuc fără însemnătate, deşi se încasa, pe teritoriul lui, vama domnească, Cernăuţii ajung, în epoca habsburgică, o adevărată „mica Vienă”, ce-i drept, rămasă în urmă faţă de oraşele similare din vestul imperiului. Beneficiază de telegraf încă din 1854, iar de telefon, din 1883, adică la doar doi ani după introducerea telefonului în Germania.

Cam în aceeaşi vreme, se înregistrează şi primele tentative de cristalizare a unei vieţi culturale româneşti, în 9 mai 1862, stil nou, luând fiinţă „Reuniunea românească de leptură în Cernăuţi”, cea care va deveni, în urma hotărârii adunării generale din 14/26 mai 1863, Societatea pentru cultura şi literatura poporului român în Bucovina, cu statutele întărite, în 6 mai 1864, de însuşi împăratul Francisc Iosif, „cu prea înalta scrisoare din 6 Maiu 1864,  despre care s-a dat de ştire Comitetului, cu scrisoarea ministerială din 20 August 1864, Nr. 16579/1239, şi cu scrisoarea guvernământului ţării din 29 August 1864, Nr. 3158”[93], gruparea culturală şi naţională, premeditată, în 1861, de I. G. Sbiera, Orest Reni de Hîrşeni, Leon Popescul, baronul Niculai Vasilco şi Leon Ciupercovici, sprijinită şi impusă de Alecu Hurmuzachi şi condusă, prin comitetul dirigent din 9 mai 1862, de Mihai Zota, Alesandru Hurmuzachi, Ion Calinciuc, Arune Pumnul, Alexandru Costin şi Leon Ciupercovici, urmând să se dovedească a fi, până în 1946, „vatra românismului din Bucovina” şi „chintesenţă a tuturor strădaniilor româneşti, timp de decenii”[94].

De-a lungul timpului au mai apărut „vetre bucovinene de cultură”[95] remarcabile, precum celebra „Junimea” (1878), „Academia Ortodocsă” (1884), Societatea de cântări „Armonia” (1881), Societăţile cantorilor bisericeşti „Psaltul” (1890) şi „Lumina” (1892), Societatea politică „Concordia” (1881), nobila societate „Şcoala Română” (1883), „Societatea Arheologică” (1886), „Clubul Român” (1887), Societatea „Doamnele Române” (1891) etc., dar aceste „vetre bucovinene de cultură”, chiar şi în cazul unor performanţe culturale şi sociale („Junimea”, „Şcoala Română”, „Doamnele Române”), reprezintă mai curând mondenităţi, decât un spirit românesc viu şi dătător de viaţă. Societăţii pentru cultura şi literatura poporului român în Bucovina (ulterior i s-a zis „Societatea pentru cultura şi literatura română în Bucovina”) i se datorează totul, şi înfiinţarea bibliotecilor comunale şi a însoţirilor raiffeisiene, ambele ca repere fundamentale ale dezvoltării satului românesc, dar şi tot ceea ce ţine de dimensiunile unei culturi naţionale autentice (presă, manuale şi cărţi inedite, societăţi artistice, viaţă culturală susţinută prin manifestări publice de larg interes).

Teatrul Naţional din Cernăuţi a fost construit pe cheltuială publică şi finalizat în 1905, spectacolele de pe scena lui jucându-se, de-a lungul timpului, în mai toate limbile în uz în Bucovina.

Tradiţia presei bucovinene, începută, în 26 decembrie 1803, cu o scrisoare a guvernatorului Galiţiei, adresată împăratului, prin care propunea editarea unui ziar „de limbă moldovenească”, redactat de învăţătorul sucevean Bilevici, se soldează cu un eşec, pentru că împăratul considera că „este teama că preocuparea acestuia ca editor al acestui ziar l-ar sustrage prea mult de la datoria sa profesională. Pe de altă parte, deoarece Excelenţa voastră găseşte oricum de dorit şi de folos un astfel de ziar în limba moldovenească, la aceasta se adaugă încă şi asigurarea că desfacerea acestui ziar ar putea fi încredinţată Administraţiei Ţinutului Bucovinei; astfel, eu accept situaţia de a consimţi la sfătuirea mai amplă a Excelenţei voastre că poate să acorde această încuviinţare (unui) alt individ apt de editarea întrebatului ziar”[96]. Din nefericire, în Suceava nu s-a găsit un alt ştiutor laic de carte, care să redacteze acel ziar „de dorit şi de folos”, pentru că, în mod tradiţional, români „nu numai că nu sunt iubitori de învăţătură, ci chiar le e urâtă aproape la toţi. Chiar şi numele meşteşugurilor cele frumoase şi ale ştiinţelor nu le sunt cunoscute. Ei cred că oamenii învăţaţi îşi pierd mintea”[97], aşa că proiectul a fost abandonat, până la oferirea altui voluntar, adică până în 1816, atunci când descendentul unor mărunţi boiernaşi bucovineni din Roşa, după Constantin Loghin, sau din Jadova, după Teodor Bălan („Sandu Racoce, fiul lui Vasile şi nepotul lui Ionaşco Racoce”, cinul cel mai mic şi mai numeros, „masilatu”), cu studii la Văşcăuţi pe Ceremuş, la Cernăuţi, la Cluj şi la Lemberg, ajuns, în subordinea lui Ion Budai-Deleanu şi a lui Vasile Cantemir, „k.k. tălmaciu a Guberniei de Galiţia” pentru limba română, solicită, în 1816, dreptul de a întemeia „un ziar politic şi o revistă ştiinţifică de limbă moldovenească”, ambele cu apariţie săptămânală. Teodor Racoce (1778-1822) obţine aprobarea Guberniului din Lemberg, încă din 25 februarie 1817, ba adună şi bani din toate provinciile româneşti pentru abonamente. În cele din urmă, pentru a nu avea probleme cu autorităţile, sesizate de abonaţi pentru fraudă financiară în desfăşurare, Racoce tipăreşte, în 1820, sub teascurile cernăuţene ale lui Petru Eckhart, „Chrestomaticul românescu sau adunare a tot felul de istorii şi alte făptorii scoase din autorii dipe osebite limbi”, deci o antologie de texte literare şi gazetăreşti, repovestite în româneşte cât se poate de liber, adeseori cu mari abateri de la epicul operelor originale, dar cu indiscutabil talent literar. Fără a însemna o producţie jurnalistică, dar nici măcar una literară, „cartea lui Racoce, ea, prin mai bine de două decenii, a fost singura carte românească apărută în Bucovina austriacă. Între anii 1820-1848, Românii din Bucovina nu aveau la îndemână altă carte românească de conţinut distractiv, decât crestomaticul lui Teodor Racoce”[98].

Prima „gazetă românească pentru politică, religie şi literatură”, ctitorită de fraţii Hurmuzachi, Eudoxiu (1812-1874), Georgiu (1817-1882) şi Alesandru (1825-1871) a apărut la Cernăuţi, în 4/16 octombrie 1848. Gazeta „Bucovina” se dorea, după cum preciza, în editorial, Georgiu Hurmuzachi, „defensor intereselor naţionale, intelectuale şi materiale a Bucovinei, reprezentantul dorinţelor şi nevoinţelor ei: Monarchia democratică, cu toate consecinţele ei; o Austrie liberă, puternică, falnică; deplina îndrituire a tuturor naţionalităţilor; autonomie provincială; întreg şi nemărginit progres în toate ramurile activităţii omeneşti”. Din nefericire, gazeta aceasta românească, prima în Bucovina, nu avea cui se adresa, ştiutorii de carte (preoţii şi boierii) neştiind româneşte, aşa că a fost abandonată, în 1850, dar nu înainte de a-şi fi însuşit gloria supremă, aceea de a alătura scrierilor Hurmuzăcheştilor, poemelor lui Iraclie Porumbescu, eseurilor lui Arune Pumnul, scrierilor semnate de Vasile Alecsandri, de Constantin Negruzzi sau alţi revoluţionari moldoveni şi ardeleni, „balada populară „Mioriţa”, „Oiţa” sau, mai exact, „Mioara”… dar nici Alecsandri, nici vreunul dintre contemporanii săi nu putea să prevadă excepţionalul destin pe care „Mioriţa” îl va avea în cultura română modernă”[99], dar şi în cultura universală, capodopera literaturii noastre populare, pe care Jules Michelet o considera a fi „un lucru atât de sfânt şi emoţionant că-ţi sfâşie inima”[100], văzând lumina tiparului, pentru prima dată, în paginile 51 şi 52 ale gazetei „Bucovina” (anul III, 1850, nr. 11).

A doua gazetă românească, „Foaea Societăţii pentru cultura şi literatura poporului român din Bucovina”, apărea în 1 martie 1865, „cu tipariul lui Rudolf Echardt”, scopul declarat fiind acela „de a concentra puterile spirituale naţionale din patria noastră spre a sprijini, dezvolta şi a lăţi amoarea limbii, cunoştinţa literaturii, cultura poporului în ţara noastră”, limba română, pe care Arune Pumnul o definise drept „sigiliu al dumnezeirii”, confirmând, în ciuda împovărării cu apriga dispută dintre etimologişti şi fonetişti, condeie bucovinene viguroase, mai ales prin erudiţie, precum cele ale fraţilor Alesandru (1823-1871) şi Georgiu (1817-18829 Hurmuzachi, cel al primului „redactor respunzătoriu şi editor”, Ambrosiu Dimitroviţă (1838-1865), care moare, de tifos, în vara anului următor, cel al continuatorului său în cele redacţionale, Ion alui George Sbiera (1836-1916), şi condeiele primei pleiade de mari cărturari bucovineni: Vasiliu Mitrofanoviţă (?-1888), Constantin Morariu-Andrievici (1835-1875), Ioan Drogli (1832-1886), Demetriu Petrino (1846-1878), Vasile Bumbac (1837-1918) sau Ion I. Bumbac (1843-1902).

Finanţată de „Societatea pentru cultura şi literatura poporului român din Bucovina”, ca şi gazetele de mai târziu, „Foaea”, deşi apare doar vreme de doi ani, cu temeinice colaborări din partea lui Vasile Alecsandri, Iacob şi Constantin Negruzzi, a contribuit decisiv la limpezirea şi cristalizarea unei identităţi naţionale, prin varietatea studiilor publicate, prin promovarea literaturii europene, în traduceri reformulate, şi prin larga şi atotcuprinzătoarea deschidere spre creaţia populară românească, prin care intelectuali ca Dimitroviţă, Nosievici, Sbiera sau cei doi fraţi Bumbac se legitimează şi ca mărturisitori de veche spiritualitate românească.

Cea de-a treia gazetă bucovineană, apărută cu sprijinul şi sub egida „Societăţii pentru cultura şi literatura poporului român din Bucovina”, numită, patriotard, „Aurora Română”, „organu beletristicu literaru”, a apărut, tot în Cernăuţi, din august 1881, până în decembrie 1882, sub autoritatea gomoasă, de „editor şi redactor răspunzător” a lui „Ionu I. Bumbacu / profesor la liceul c.r. din Cernăuţi”, de sub teascurile tipografiei lui H. Czopp. Primul istoric literar al Bucovinei, Constantin Loghin, avea să considere „că „Aurora Română” este o decepţie”[101], pe motiv că „revista de la Cernăuţi nu consacră nici un nume nou în literatura Bucovinei. Iar scriitorii mai vechi au dat numai lucrări slabe”[102] şi că, tocmai din aceste pricini, „revista, care, în cele din urmă, devenise un organ personal de publicitate al lui Ion I. Bumbac, din lipsă de interes, a trebuit să dispară”. Punctul de vedere al ilustrului profesor cernăuţean, motivat, probabil, şi pe experienţe neplăcute în relaţia personală cu Ioniţă Bumbac, nu poate fi, totuşi, împărtăşit, pentru că „Aurora Română”, dincolo de balastul unor texte egolatre, a încredinţat posterităţii şi texte de referinţă ale culturii româneşti din Bucovina, precum extraordinara proză modernă a lui Constantin Morariu, „Piramida cu pigmei”, dar şi „Vasile Cârlănariul”, de Simion Florea Marian, sau „Zâna Iazului”, de Dimitrie Dan, precum şi baladele şi poeziile populare, culese şi publicate de cei doi preoţi cărturari. Excelent, în comparaţie cu posibilităţile imaginative ale vremii, este şi studiul lui Ioniţă Bumbac, „Florile „dalbe” sau florile „Dalbei”?”, în care autorul, pornind de la colindele provensale, demonstrează, cu alte argumente decât cele folosite de Simion Mangiuca şi de I. G. Sbiera, că producţiile folclorice numite colinde sunt închinate Lunii (Alba, veche denumire celtică) şi că, prin urmare, florile din refren nu sunt „dalbe”, ci ale „d’Albei”.

Demnă de toată admiraţia, cea de-a treia gazetă românească din Bucovina, „Revista Politică”, a apărut la Suceava, în 15 mai 1886, fiind tipărită la Cernăuţi, sub teascurile tipografiei episcopale. Condusă de dr. Matei Lupu, administrată de Simion Florea Marian şi susţinută viguros de T. V. Stefanelli, Ştefan Ştefureac, Iraclie Porumbescu, Constantin Morariu, Vasile Bumbac, dar şi de Adela Xenopol, gazeta, când cronică a vremurilor, când atitudine demnă, când manual didactic sau spaţiu literar inconfundabil, avea să strălucească, în primul rând, prin „Foiţa Revistei Politice”, un supliment de 2-5 pagini, în care, alături de cei deja amintiţi, au mai publicat studii istorice, folclorice sau sociale, precum şi literatură de primă mână Vasile Alecsandri,  Mihai Eminescu, T. Robeanu („Voievodul”, nr. 20/1887), Şt. O. Iosif, Carmen Sylva, A. D. Xenopol, Mihai Teliman, Constantin Berariu, Olimpia Iliuţ.

Prima revistă literară a Bucovinei, care continuă demersurile „Revistei Politice” de a cristaliza o literatură românească şi după ce „Revista Politică” se mută la Cernăuţi, pentru a fi rebotezată „Patria” şi a servi interese conjuncturale, s-a înfiinţat tot la Suceava, „din interesul nostru juvenil… care nu cunoştea piedici, nici greutăţi, pentru care nu exista problemă pe care n-ar ataca-o cu siguranţa izbândirii”[103], în 5 septembrie 1904, sub conducerea lui Iancu I. Nistor. „Junimea Literară” a apărut la Suceava între anii 1904-1907, cu un prim sediu redacţional la Tipografia „Şcoala Română”, apoi pe Strada Sturza nr. 655 şi, în final, pe Strada Sf. Nicolae nr. 852. Din septembrie 1907 şi până prin preajma celui de-al doilea măcel planetar, „Junimea Literară” avea să apară la Cernăuţi, mai întâi pe Strada Emiliei nr. 10, apoi pe Strada Reşedinţei nr. 2, locaţia redacţiei, după Unire, fiind pe Strada Arhm. Eusebie Popovici nr. 4, apoi pe Strada Sextil Puşcariu nr. 9, iar în final pe Strada Iancu Flondor nr. 16.

„Junimea Literară”, revista care, după cum spunea George Drumur, trăia „din istorie şi pentru istorie”, a fost „un simbol de unire, sub steagul cultural, a tuturor talentelor literare din Bucovina, când această unire nu era posibilă sub steagul politic”[104], „simbolul” acesta „de unire” apropiind generaţiile de luminători ai neamului, în aceleaşi pagini publicând Simion Florea Marian, T. V. Stefanelli, Constantin Berariu, T. Robeanu sau Constantin Morariu, apoi Ion Grămadă, Gavril Rotică, Liviu Marian, Iorgu Toma, Leca Morariu, George Voevidca, Vasile Gherasim sau N. Tcaciuc-Albu, dar şi teribila generaţie a lui Mircea Streinul, „iconarii” Traian Chelariu, Iulian Vesper, Neculai Roşca, Ion Roşca, Teofil Lianu, E. Ar. Zaharia, Vasile Posteucă, George Antonescu, Traian Cantemir, Barbu Sluşanschi, George Drumur, Aurel Vasiliu, Ioan Cârdei, Adelina Cârdei, Dimitrie Loghin şi toţi ceilalţi creatori de identitate spirituală bucovineană.

Bucovina se „nemţise”, prin elitele sale rurale şi orăşeneşti, care, de altfel, şi vorbeau „un cuvânt moldovenesc, opt nemţeşti”[105], iar străvechile obiceiuri fuseseră abandonate, în favoare unor parvenitisme desuete („petrecerile dese, publice şi private, la care felurite stări sociale se întreceau în manifestarea luxului celui mai exagerat”[106]), dar şi petrecerile tradiţionale ale mulţimilor, şi mai ales hramurile şi praznicele – „făloşenii costisitoare ale consătenilor”[107], degeneraseră în acelaşi parvenitism costisitor, iar în aceste condiţii, rolul luminătorilor de neam era şi dificil, dar şi extrem de important. E drept că toate seratele, balurile şi „pertractările” afişau şi elemente de veche cultură românească („scoarţe, scorţare şi bârneţe ţărăneşti”[108]), iar „costumul nostru naţional a fost destul de bine reprezentat”[109], dar elementele acestea, ca şi astăzi, ilustru o făloşenie reprezentativă şi nicidecum o asumare de destin naţional. Elitele rurale şi orăşeneşti din Bucovina, spre deosebire de elitele culturale, nu mai aparţineau românismului, iar ruptura aceasta avea să iasă în evidenţă abia în 1914, odată cu izbucnirea primului război mondial.

Cărturarii Bucovinei încercaseră, ce-i drept, să canalizeze parvenitismul naţional spre matca unei mândrii naţionale (chestiune la fel de periculoasă ca şi desuetitudinea), invitând, de pildă, la Cernăuţi, în 1912, pe cel mai renumit român al acelor vremi, Aurel Vlaicu, mizând pe faptul că zborul va redeştepta sentimentele naţionale ale românilor. „Primul zbor a avut loc în ziua de 8/21 aprilie 1912, în prezenţa tuturor autorităţilor austriece, guvernatorul Bucovinei, contele Meran, generalii comandanţi ai unor unităţi militare staţionate în Cernăuţi, a direcţiei de poliţie, a reprezentanţilor presei şi a circa 40.000 de oameni”, dar, din cauza unui vânt puternic, minunea înălţării spre cer, cu forţe proprii, a fost amânată pentru ziua de 15/28 aprilie 1912, când „Vlaicu, uimind asistenţa cu virajele lui strânse, cu picaje vertiginoase, cu aterizare lină şi precisă”[110], a redeşteptat, pentru doar câteva zile, mândria românească, mândria aproape vecină cu patriotismul. Din nefericire, „pentru noi, Românii Bucovineni, soarta Austriei este şi soarta noastră; aceasta este convingerea nestrămutată nu numai a lumii noastre intelectuale, ci şi a întregului Neam Românesc din Bucovina, până în păturile cele mai largi ale poporului”[111], iar afirmaţia aceasta este susţinută de numărul incredibil de mare al românilor bucovineni, care mor, pe fronturile habsburgice, pentru apărarea Austriei. În tranşeele României Mari luptă doar Iustin Breabăn, Lascăr Luţia, Ambrozie Micuţariu, Silvestru Micuţariu, Dumitru Mihalaş, Vasile Popescu şi Teodor Turturean, lor alăturându-li-se şi câţiva cărturari, precum Ion Grămadă, căzut la Cireşoaia, în 27 august 1917, Dimitrie Marmeliuc, rănit la Oituz, Alexandru Bocăneţu, rănit la Mărăşeşti, iar ca necombatanţi, Ion I. Nistor, George Tofan, Aurel Morariu, Vasile Liţu, Dr. Sluşanschi, toţi consideraţi, în Bucovina vremii, „dezertori de frica războiului”, „elemente obscure şi indivizi înzestraţi cu diferite defecte morale, care au preferat să se îndosească pentru a-şi salva viaţa împreună cu păcatele lor”[112]. În vremea asta, confruntându-se cu „muscalul (care) a intrat în ţară şi voeşte să răpună Împărăţia”, „bravii ostaşi din Regimentul 41 s-a luptat cu neasămănată bravură. 62 de feciori români au fost distinşi de Maiestatea Sa Împăratul cu medalia pentru vitejie”[113], „Regimentul 41 de infanterie din Cernăuţi, în majoritate Români, a stat în luptă neîntreruptă 54 de ore”[114], femeile împleteau mânecari de lână pentru ostaşi, pe care îi colecta „Cornelia Tarangul, în Suceava, str. Sf. Niculae, de unde se vor trimite pe câmpul de răsboi”[115], iar în întreaga Bucovină era „mare lipsă în unele soiuri de alimente”[116].

Intraţi în Bucovina, ruşii pradă şi ard mahalaua Storojineţului, locuită doar de români, castelul Budineţ al fruntaşului român de Volcinschi, conacul lui Ianoş din Panca şi, în vreme ce luptele din împrejurimilor Cernăuţilor se dădeau cu încrâncenare, principalele instituţii se mută, vremelnic, la Suceava, acolo unde, în 22 noiembrie 1914, Aurel Onciul şi un comitet de ţărani, format din câmpulungeanul George Hutu, dornenii Ştefan Forfotă şi George Boncheş, stroieşteanul Ştefan Bârtoi, horodniceanul Zaharie Zub (unchiul lui Em. Grigorovitza) şi Alexandru Buburuzan, din Mănăstirea Humorului, adună câteva mii de ţărani, pentru a semna un apel de intrare a României în război de partea Austriei („căzând Austria, cade cu ea şi întregul neam românesc”): „De aceea, noi, ţăranii Români din Bucovina, am fost şi rămânem pururi credincioşi Împărăţiei” şi „le spunem răstit domnilor de la Bucureşti că noi nu ne clintim în credinţa noastră pentru Împărăţie, că ne împotrivim oricărui amestec în treburile noastre şi că dorim din suflet ca oastea românească să lupte alături de feciorii noştri din oastea împărătească”[117].

Cumplitele zvârcoliri ale războiului, pe pământ bucovinean, au produs numeroase fapte de eroism în beneficiul Austriei. „Ruşii au reocupat, în 28 noiembrie 1914, capitala Cernăuţi. De aici, ruşii au înaintat pe teritoriul cuprins între râurile Prut, Ceremuş şi Siret, concentrându-se în mase considerabile pe malul Prutului, la Zalucea, în dreptul oraşului Sniatin, şi pe malul drept al Siretului, la Berhomete şi Hliboca… Populaţia capitalei Cernăuţi, cel puţin în două părţi din trei, s-a refugiat în părţile de sud ale ţării sau peste Ronina şi Ungaria, în provinciile vestice”[118], apoi, „pe la sfârşitul lunii Decemvre, Ruşii începuseră a înainta peste apa Siretului”, sub comanda generalului Şîşkin, ajungând, „vineri, în ajunul anului nou a bisericii apusene, pe la 12 ore din amiazăzi” la Iţcani, la Costâna şi la Mihoveni, şi, de acolo, în Suceava, pe care au ocupat-o în 2 ianuarie 1915. „Urgia războiului s-a dezlănţuit ca o straşnică cumpănă asupra ţerişoarei noastre. Ea şi-a aflat culmea în ocupaţiunea rusească, când duşmanul a cuprins întreg teritoriul dintre albia Siretului şi valea adâncă a Moldovei, tăbărând în număr de zeci de mii în comunele resfirate între Gurahumorului şi Valeaputnei, până adânc în Fundu-Moldovei şi Ciocăneşti. Înaintarea falnică a Ruşilor s-a sdrobit, lovindu-se de stâncile Mestecănişului, pe care le-au scăldat într-un potop de sânge. Pe urma duşmanului au remas numai jale şi cea mai adâncă mizerie. 74 mii de locuitori români din părţile muntelui au îndurat cele mai mari neajunsuri”[119]. Retragerea ruşilor a continuat până în vară, când, în ziua de joi, 10 iulie 1915, au părăsit şi Cernăuţii. În 22 iunie 1915, a fost recucerit şi Lembergul, noua victorie habsburgică prilejuind sucevenilor, încă din ziua următoare, 23 iunie, o nouă ocazie de a petrece patriotard, printr-un „conduct festiv până înaintea palatului administrativ, unde directorul liceului greco-ortodox, d. C. Procopovici, şi catihetul aceluiaşi institut, Dr. Orest Tarangul, nobil de Valea Uţei, au ţinut alocuţiuni înflăcărate, la care a răspuns prefectul districtului, d. Dr. R. Korn”, manifestarea durând două zile, cu suspendarea activităţilor şcolare, căci „cu urale puternice pentru gloriosul Monarh Francisc Iosif I şi pentru credinciosul şi viteazul tovarăş de arme, Împăratul Wilhelm, s-a sfârşit această serbare”[120].

Pe fronturile Austriei se afirmă în luptă, dobândind medalii de vitejie, George Dan, Ilarion Grosar, Teodor Pomohaci, Alexandru Hrincu, Ştefan Corlaţan, George Colibaba, Iulian Zus, Samuil Persic, Silviu Iliuţ, Gavril Rotar, Ioan Cocârlă, Grigorie Pătrăucean, Ioan Repta, George Rusu, Stan Nicolae, Claudiu Isopescul, Teodor Ihnatuş, Constantin Chifan, George Iurescul, Nichifor Porcu, profesorul sucevean Vasile Burduhos, locotenent colonelul Teodor Cernăuţan etc.

Şi mor pentru Austria, dar şi pentru un mod de viaţă şi de civilizaţie, care caracteriza Bucovina ultimelor decenii, Pavel Scripcar din Tereblecea, Constantin Petruc, fiul preotului din Vilaucea, Ioan Maghior, fiul preotului din Horecea, Constantin Tarangul, fiul directorului de poliţie din Suceava, George Prelipcean, fiul învăţătorului din Gălăneşti, gimnazistul sucevean Ioan Tărâţă, precum şi alte mii de tineri bucovineni.

Doar doi tineri din Rus-Plavalari, proaspeţi absolvenţi ai gimnaziului din Suceava, Zamfir Nicoară şi Dumitru Catană, mor fără glorie, împuşcaţi de plutonul bucovinean de execuţie şi aruncaţi în gropile pe care au preferat să le sape, numai să nu tragă în fraţii lor români.

„În vara anului 1916, armata română, răzbind prin trecătorile Carpaţilor, înaintă fulgerător spre inima Ardealului, visul de atâtea veacuri al energiei româneşti.

În luptele din jurul Braşovului, ostaşii români au întâlnit un regiment bucovinean, în cari doi soldaţi au refuzat să tragă împotriva fraţilor lor de sânge. Condamnaţi la moarte, ei au fost constrânşi să-şi sape singuri mormintele, la o margine a cimitirului din Satulung, au fost executaţi, fiecare pe marginea mormântului său, şi acoperiţi cu ţărna primitoare a pământului ardelenesc.

Preotul din Satulung, în care s-a întâmplat groaznica executare, părintele Zenovie Popovici, aducându-şi aminte de eroica moarte a celor doi Români bucovineni, a hotărât să dezgroape, după zece ani, chinuitele lor oase şi să le dea, împreună cu osemintele altor opt ostaşi români, la loc de cinste, în faţa bisericii din mijlocul cimitirului în care martirii bucovineni au fost executaţi.

Acest pios act de recunoştinţă faţă de amintirea lui Zamfir Nicoară din Rus-Plavalar şi a lui Dumitru Cătană, a cărui comună de obârşie nu se ştie încă, s-a petrecut în ziua de 7 octombrie 1928, cu onoruri militare pe care le-au dat Vânătorii de munte din Bucovina, sub comanda colonelului Savu…

Pe Troiţa ridicată la căpătâiul martirilor bucovineni, înfrăţiţi în pământul Săcelelor cu opt viteji răpuşi şi ei de moarte, în avântul lor ostăşesc, s-au săpat următoarele cuvinte:

În amintirea vitejilor ostaşi căzuţi pe aceste locuri pentru întregirea neamului românesc şi pentru preamărirea jertfei eroilor martiri, învăţătorii români bucovineni Dumitru şi Ioan (în timpul săpării inscripţiei, încă nu li se cunoşteau numele), foşti în armata austro-ungară, executaţi, în Octombrie 1916, şi aruncaţi în gropile săpate de ei, neprimind să lupte împotriva fraţilor români“[121].

În vremea războiului, Bucovina a avut şi un erou popular, pe „Victor Rusu, spaima ruşilor”, pe capul căruia se stabilise o recompensă de 25.000 de ruble. „Absolvent al Academiei Militare înfiinţate încă pe vremea Mariei Tereseia, Rusu îşi făcu o admirabilă poziţie în armată, ajungând aghiotant al şefului de stat major austro-ungar, baron von Hotzendorf. Înainte de a ajunge, însă, acolo, a colindat Bosnia şi Herţegovina şi Serbia, organizând temutul serviciu de spionaj împotriva bandelor sârbeşti ce nelinişteau populaţiunea paşnică din cele două provincii, pe atunci numai ocupate de Austro-Ungaria. De multe ori s-a bătut şi prin Muntenegru… Astăzi (n.n.: în 1916), numără aproximativ 50 de ani.

Demisionând, din motive necunoscute, din armată, a intrat în presă şi a lucrat, multă vreme, în redacţia Partidului Naţional Român din Budapesta, „Lupta”, colaborând regulat la „Reichspost”, la organul socialiştilor creştini din Viena şi la „Danzers Armee-Zeitung”.

A mers, apoi, în România, unde a luat parte, ca ziarist, la mai multe manevre, publicând în gazetele din Austria câteva articole cu bune aprecieri cu privire la calităţile şi defectele Armatei Române.

În timpul din urmă, avea o baie de piatră lângă Turnu-Severin, când veni ştirea despre isbucnirea răsboiului. Victor Rusu, deşi nu mai figurează în cadrele armatei austro-ungare, a alergat imediat să-şi apere ţara. S-a prezentat voluntar, i s-a dat comanda unei companii de cercetaşi, compusă din glotaşi români, aleşi de el din ţinutul Solnoc-Dobâca şi Năsăud, cu care a operat, aşa-zicând, desfăcut de celelalte trupe.

În Bucovina şi Galiţia, de-a lungul Carpaţilor, se povestesc lucruri minunate despre această mână de eroi”[122].

Contrapus românilor bucovineni care luptau, deja, în Armata Română, Victor Rusu, personaj real, de altfel, conducea 200 de voluntari, „oameni cu familie, toţi între 36-40 ani”, special antrenaţi pentru războiul de gherilă („acest viteaz comandant ajunge până acolo că-şi obişnuieşte oamenii să umble desculţi pe la Crăciun, pe un frig de 24 grade”), cu care a dat 27 de lupte, cele mai multe prin surprindere, dar, dincolo de victoriile sale reale împotriva ruşilor, el a avut parte de legendare şi datorită nevoii generale de speranţă, într-o Bucovină ruinată de război şi terorizată de lipsuri şi foamete, toate aceste violenţe încheind, de fapt, ce-a de-a treia perioadă a Bucovinei istorice.

În epoca guvernării austriece, Bucovina a beneficiat de avantajele unei administraţii riguroase, moderne, pusă în practică de un lung şir de guvernatori, ale căror nume merită atenţia posterităţii nu numai datorită faptului că şi ei fac parte din istoria noastră, ci, mai ales, pentru contribuţiile lor la crearea unei anumite individualităţi istorice într-un spaţiu prin definiţie preistoric, cel al satului est-european.

Aşadar, guvernatori ai Bucovinei, între anii 1774 – 1918, au fost:

Generalul Gabriel Freiherr von Spleny (octombrie 1774 – 1778)

Generalul Karl Freiherr von Enzenberg (1778 – 1786)

Von Beck (1786 – 1792)

Vasile Balş (1792 – 1808)

Johann von Platzer (1808 – 1817)

Antonn von Stratkerheim (1817 – 1823)

Johann von Melczechen (1823 – 1833)

Frantz Kratter (1833 – 1838)

Eduard von Milbacher (1838 – 1840)

Gheorghe Isăcescu (1840 – 1849)

Eduard von Bach (februarie – iulie 1849)

Anton von Henniger (1849 – 1853)

Franz Schmuck (1853 – 1857)

Contele Karl Rothkirch-Panthen (1857 – 1860)

Cavaler Iacob de Mikuli – şeful guvernului provizoriu al Bucovinei (septembrie 1860 – martie 1861)

Wenzel Ritter von Martina – primul preşedinte al Bucovinei (26 martie 1861 – 2 mai 1862)

Eudoxiu Hurmuzachi (1862)

Contele Rodolph von Amadei (31 mai 1862 – 30 octombrie 1865)

Contele Franz Ritter Myrbach von Rheinfeld (30 octombrie 1865 – 4 octombrie 1870)

Felix Pino von Friedenthal (4 octombrie 1870 – 8 iulie 1874)

Hyronimus Freiherr von Alessani (18 august 1874 – 8 februarie 1887)

Felix Pino von Friedenthal (14 februarie 1887 – 1 august 1890)

Contele Anton von Pace (1 august 1891 – 17 mai 1892)

Francis Freiherr von Krauss (22 mai 1892 – 13 iunie 1894)

Contele Leopold von Goess (15 noiembrie 1894 – 16 decembrie 1897)

Friedrich von Bourguignon Freiherr von Baumberg (16 decembrie 1897 – 27 februarie 1903)

Prinţul Konrad von Hohenlohe-Schillingshurst (25 februarie 1903 – 1 octombrie 1904)

Oktavian Ritter Regner von Bleyleben (octombrie 1904 – 1911)

Hyronimus Freiherr von Alessani (1911 – 1913)

Contele Rudolf von Meran (1913 – 1916)

Contele Joseph von Etzdorf (1916 – 15 noiembrie 1918).

A patra perioadă, începe, practic, „luni, în 7 Mai 1918, în ziua de Sf. George, (când) s-a încheiat pacea între Puterile Centrale şi România”, cu rectificările de frontieră, niciodată puse în practică, prin care Bucovina câştiga, în defavoarea României, „un teritoriu de 1.800 chilometri. În colţul dintre Transilvania şi Bucovina, noua frontieră duce, de pe muntele Ceahlău, peste Bistricioara şi muntele Bivol, înspre Cornul Luncii. Ea cuprinde satele Borca, Drăgoiasa, Şarul Negri, Şarul Dornei, Arenii, Broştenii, Găineştii ş.a.

Înspre est, noua frontieră o ia, mai în jos de Sirete, la punctul numit „La Ţară” şi duce spre Cândeşti, dincolo de Herţa, la Lunca de lângă Nouasuliţă. Localităţi mai însemnate pe acest teritor sunt: oraşele Mihăileni şi Herţa, apoi Mamorniţa şi Molniţa”[123].

Acestui eveniment i se adaugă, într-o provincie cu tradiţie duplicitară şi ezitantă, „dislocarea de trupe ucraine, şi anume de legionari ucraini, la Cernăuţi şi, de aice, până în sudul Bucovinei”, iar atitudinea acestor ostaşi, care încercau „smormârea populaţiei româneşti de a cere unirea cu statul ucrainean, care era vorba să se înfiinţeze în Galiţia de est”[124], dezmorţeşte planturosul elitism bucovinean, care începe să se întrebe ce se va întâmpla cu Bucovina. „Această întrebare agită din nou jurnalele din Capitala ţării şi trebuie să mărturisim că întrebarea este îndreptăţită. Dacă dorinţa naţională a Polonilor şi făgăduielile ce li s-au făcut ajung să se împlinească prin înfăptuirea unui stat polon, care să cuprindă şi întreaga Galiţia, Bucovina atunci rămâne fără legătură directă cu cealaltă parte a imperiului. Situaţia ajunge şi mai încurcată dacă se realizează aspiraţiunile Ucrainilor din Galiţia, cari cer cu toată stăruinţa ca din teritoriul ucrain din estul monarhiei să se formeze o provincie curat ucraină.

Compatrioţii noştri ucraini doresc şi ei, precum nici nu s-ar putea altfel, să facă parte din această nouă provinţă, „Ucraina Austriacă”, numai că nu voiesc să se mulţămească cu frontiera firească, care se sfârşeşte pe malul stâng al Prutului şi al Ceremuşului, ci arată pofta de a coborî hotarul până dincoace de apa Siretului, ceea ce, în urmă, ar încăpea în concepţia modernă a paşnicelor rectificări de frontieră. Oricum, noi vom sta de pază şi ne aşteptăm că deputaţii noştri din parlament vor şti să prevadă şi să prevină.

Alipirea teritoriului ucrain al Bucovinei, însă numai al acestuia, cătră Noua Ucraină n-ar micşura întru nimică vitalitatea provinţei Bucovina, care, sporită cu noile teritorii din Moldova, cuprinse în noile rectificări de frontieră, ar întruni toate condiţiunile ca, rămânând neîmpiedicată în desvoltarea sa, să se rădice, aice, în estul monarhiei, la asemenea valoare culturală şi materială ca şi ţările mai înaintate din vestul imperiului”[125].

Rămas ţap ispăşitor în faţa istoriei, Aurel Onciul exprima, de fapt, ceea ce alţii doar gândeau, apoi, când au avut de ales între două rele (în noaptea de 12 octombrie şi, mai ales, după ce s-a spulberat visul din 25 octombrie 1918, de realizare a unui stat românesc, în cadrul Confederaţiei Statelor Dunărene, în care stat românesc să intre Bucovina, Ardealul şi ţinuturile româneşti din Ungaria), bucovinenii de frunte s-au adunat în casa ardeleanului Isidor Boda din Cernăuţi, unde celălalt „înţelept ardelean”, Sextil Puşcariu, urma să-i sfătuiască asupra răului mai mic şi, drept consecinţă, de asumat.

Între timp, populaţia bucovineană „trecea printr-o mare nelinişte” şi avea „nevoie de ocrotire, întrucât jefuitorii începuseră a se deda la prădăciuni”, aşa că trupa de grăniceri români din Burdujeni, Vereşti şi Buneşti, condusă de maiorul Anton Ionescu şi de locotenenţii Chiuşlea şi Borş, a intrat în Suceava, chipurile în sprijinul jandarmilor austrieci, în noaptea de marţi spre miercuri, 5 spre 6 noiembrie 1918 (de asta se numeşte o stradă din Suceava „6 Noiembrie), fără aprobarea, dar cu gloria de după a generalului Iacob Zadik, comandantul Diviziei a 8-a a Armatei Române de la Botoşani.

În vreme ce fruntaşii românilor bucovineni o scăldau dintr-una în alta, voluntarii bucovineni ai Armatei Române, trecuţi în rezervă, între timp, căutau soluţii pentru realizarea visului lor, acela al Reîntregirii Neamului. Un vis sfinţit cu jertfă şi cu sânge, despre împlinirea căruia mărturisea unul dintre acei sfinţi jertfelnici ai românilor, profesorul Dimitrie Marmeliuc, rănitul de la Oituz, care va ajunge, în primul deceniu românesc al Bucovinei, şi primar al Cernăuţilor, cum că „pentru refugiaţii ardeleni şi bucovineni, mulţi dintre ei proaspăt demobilizaţi de guvernul Marghiloman, Basarabia deveni o a doua patrie, în slujba căreia aceştia îşi puseseră toate forţele spirituale, ajutând la consolidarea noii vieţi româneşti în provincia dintre Prut şi Nistru”, aşa că, „la 6 octombrie, refugiaţii şi voluntarii bucovineni se întruniră la Chişinău şi aleseseră un comitet, în frunte cu Ion I. Nistor, hotărând trimiterea unei telegrame M.S. Regelui Ferdinand I, la Iaşi, prin care îşi exprimau voinţa ca Bucovina întreagă să fie unită cu trupul Moldovei, din care fusese detrunchiată…

La 21 octombrie, ziua în care, cu un an înainte, s-a proclamat autonomia Basarabiei, Consiliul Naţional al refugiaţilor şi voluntarilor ardeleni şi bucovineni a ţinut, la Chişinău, prezenţi fiind ambasadorul Statelor Unite ale Americii şi consulul Franţei, acel impozant meeting, în care s-a luat, cu însufleţire nesfârşită, rezoluţia ca „întreg teritoriul din monarhia habsburgică, revendicat de statul român, recunoscut şi garantat prin tratatele de alianţă încheiate de România cu puterile Înţelegerii (Antantei), să fie liberat şi unit cu patria mamă”.

La 27 octombrie, se întruni, în Cernăuţi, Adunarea constituantă a românilor bucovineni şi hotărî „unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti (din imperiul austriac – n.n.) într-un stat naţional independent”, alegând, în scopul înfăptuirii acestei hotărâri, un Consiliu Naţional de 50 membri.

Când generalul Berthelot trecu Dunărea, în fruntea trupelor aliate de la sud, marele rege Ferdinand I decretă a doua mobilizare a armatei române (9 noiembrie 1818)”, iar refugiaţii bucovineni au primit ordin de mobilizare, „în ziua de 14 noiembrie, la Iaşi”, de unde au fost trimişi, de generalul Artur Văitoianu, ministru de interne, pe atunci, şi de generalul C. Coandă, preşedintele Consiliului de Miniştri, „pentru o misiune importantă în Bucovina”, deja condusă de ezitantul Iancu Flondor. „După scurte tratative între d-nii Iancu Flondor şi Sextil Puşcariu”, au urmat evenimentele ştiute, adică proclamarea unirii Bucovinei cu România, textul celebrei proclamaţii fiind scris, într-o cameră a hotelului „Pajura Neagră”, de Iancu Nistor şi de Dimitrie Marmeliuc.

„Ce frumoasă a fost acea zi de 28 noiembrie 1918! Se bucura parcă şi cerul de fericirea noastră, trimiţându-ne, în acel început de iarnă, raze calde de soare. Veniseră soli din toate părţile locuite de români: din Moldova, din Muntenia, din Oltenia, din Ardeal şi din Basarabia, iar din Bucovina sosiră, la Cernăuţi, tot ce intelectualitatea şi ţărănimea românească aveau mai curat şi mai bun. Şi, pe când mulţimea, încă dis-dimineaţă, se îndrepta, pâlcuri-pâlcuri, spre reşedinţa metropolitană, în sala de marmură a căreia era convocat Congresul…

Când am intrat în sala istorică a reşedinţei, o privelişte impunătoare ni se prezentă înaintea ochilor. Sala, ticsită de lume, avea aspectul unei alese adunări, chemată să întoarcă destinul unui neam. Primele rânduri erau ocupate de membrii Consiliului Naţional şi de reprezentanţii minorităţilor etnice. La dreapta mesei prezidenţiale, era masat corpul ofiţeresc, la stânga – autorităţile şi magistratura.

La masa de la mijloc, luară loc Dionisie Bejan, venerabilul preşedinte al Consiliului Naţional, şi Iancu Flondor, preşedintele guvernului bucovinean. Masa din dreapta o ocupă dl Ion I. Nistor, cu fruntaşii refugiaţilor, iar masa din stânga – generalul I. Zadik, ca şef al statului major al Diviziei a 8-a.

În aclamaţiile puternice, Iancu Flondor a fost ales, la propunerea lui Dionisie Bejan, preşedinte al Congresului. Lui i-a fost dat să pronunţe verdictul reparaţiei istorice a nelegiuirii din 1774, cetind moţiunea de unire necondiţionată şi veşnică a Bucovinei cu România.

Ropote de aplauze acoperiră ultimele cuvinte ale moţiunii, rostite, cu glas emoţionat, de Iancu Flondor, în ochii căruia se iviră două lacrimi mari, prinos al nesfârşitei sale iubiri de neam. Iar când dl Ion I. Nistor se ridică, cu faţa transfigurată, şi, cu glas în care răsunau suferinţele unui veac şi jumătate, rosti motivarea istorică a reparaţiei, care trebuia să se facă în acea zi, în toate sufletele se furişă fiorul mândriei noastre de neam, care, ca şi stânca viforită de atâtea furtuni, a rămas neatinsă, înfiptă în soclul ce i l-a hărăzit destinul”[126].

Întoarsă la sânul patriei mumă, cum adoră istoricii să spună, Bucovina, care nu se unise chiar atât de necondiţionat cu ţara, ci şi cu „prevederea”[127] ca vechile legi şi ordonanţe să rămână în vigoare, neputând fi schimbate decât pe cale administrativă, se trezise, dintr-o dată, cu fructul discordiei în braţe, iar „gerarea administraţiei moşiilor bisericeşti”[128] ispitea pe toată lumea ecleziastică şi laică, disputa dintre „îndreptăţiri” generând un talmeş-balmeş legislativ, care începe, în 2 aprilie 1919, cu trecerea administrării acestor moşii, din voinţa lui Iancu Flondor, „sub conducerea Mitropolitului Vladimir de Repta”, continuă, în aceeaşi lună (26 aprilie 1919), cu trecerea administrării averilor naţionale ale românilor bucovineni sub autoritatea Ministerului de Agricultură şi Domenii de la Bucureşti, apoi, din 31 martie 1921, moşiile revin sub controlul Mitropolitului, pentru a fi subordonate, apoi, prin Înaltul Decret Regal Nr. 838, din 14 februarie 1922, Ministerului de Agricultură şi Domenii, stare de lucru care durează, până la reconsfinţirea acestui statut, şi prin Legea de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, din anul 1925[129].

Între timp, datorită eforturilor lui Iancu Nistor, începe împroprietărirea ţăranilor bucovineni, gestul acesta reparator debutând în 21 septembrie 1924, la Bivolărie, satul natal al tribunului bucovinean, „pe lanurile foste împărăteşti”, de primele titluri de proprietate, înmânate în prezenţa episcopului Rădăuţilor, Ipolit Vorobchievici, şi a deputatului englez Sir Harry Brittain, beneficiind şi sătenii din Vicovu de Sus, din Straja, din Gura Putnei şi din Putna. În 5 octombrie 1924, au fost împroprietăriţi ţăranii din Bosanci, cei din Litenii Bucovinei, din Măzănăieşti, Corlata, Berchişeşti, Brăieşti şi Capu-Câmpului. Peste tot, împroprietărirea se făcea în mod festiv, cu primiri „cu adevărat grandioase”, în care „şiraguri de călăreţi cu steaguri, pompieri comunali în mare ţinută” şi câte o horă „înfrăţită”, care să ţină loc de vechiul „jurământ cu brazda în cap”, marcau „opera cea mare şi frumoasă a împroprietăririi ţăranilor cu pământul strămoşesc… în colţul nostru de ţară”[130].

Împroprietăririle acestea, care se bazau pe o ştiinţă a organizării şi exploatării gospodăriei ţărăneşti, o ştiinţă dobândită în mai bine de jumătate se secol „habsburgic”, au avut eficienţă în înflorirea satului bucovinean, dar şi în dezvoltarea mişcării cooperatiste, şi aceasta întemeiată în vremuri deja hulite.

Încă din mai 1921, când Regele Ferdinand vizitează Bucovina, „vesela grădină” se transformă într-un itinerariu glorios pentru familia regală şi pentru puzderia de ofiţeri regali, care păşesc pe pământ bucovinean ca pe Câmpiile Elizee, ba în 11 noiembrie 1924, când Monumentul Unirii din Cernăuţi marca, prin dezvelire, „şase ani de când soldaţii viteazului Rege Ferdinand au pus piciorul pe pământul Bucovinei, rupând pentru totdeauna lanţurile de robie pe care Românii din acest pământ scump al nostru le-au purtat un secol şi jumătate”[131], ba în 14 iunie 1924, când Prinţul Carol, însoţit de Nichifor Crainic, vine la Cernăuţi, pentru a asista la „matchul de fotball Dragoş Vodă – Polonia, care a fost câştigat de echipa românească”, pe terenul „Jahn”, ba în 28 martie 1926, când „Domniţa Ileana veni, pentru prima orară, în Bucovina”[132] şi aşa mai departe, mai festiv şi mai nesemnificativ.

În 20 iunie 1926, dorind să redevină populari, liberalii bucovineni au adus şi aşezat „la loc de veşnică odihnă, în cimitirul oraşului Suceava, osemintele eroului Ion Grămadă”[133],  iar în 8 august 1926, a fost dezvelit, la Putna, bustul lui Eminescu, „în prezenţa AS Regale Principesa Ileana”[134]. În 23 octombrie 1927, s-a sfinţit fundaţia Catedralei din Rădăuţi, iar în 15 octombrie 1933, a fost dezvelit, la Suceava, bustul lui Ciprian Porumbescu, operă a sculptorului, pictorului şi poetului „iconar” Ion Cârdei.

Pe fundalul acestor întâmplări mărunte, dar omeneşti, continuă jaful asupra pădurilor Fondului Religionar, sub tutela Mitropolitului, iar „ţărănimea din această provincie, necontenit ostracizată, neputând cumpăra din pădurile acestui Fond”, s-a văzut obligată să plătească, pe lângă taxe de păşunat, şi incredibile „taxe de umbră, taxe de adăpatul vitelor”[135], dar nimeni nu avea vreme de astfel de fleacuri, lumea mare fiind învălmăşită, în acele vremi, de probleme mult mai mari.

În ziua de 1 septembrie 1939, Polonia este ocupată de trupele nemţeşti, iar şiruri nesfârşite de pribegi poloni se îndreaptă spre Bucovina, exodul polonez fiind gestionat de Centrul de Instruire nr. 4 Jandarmi din Cernăuţi, unitate militară care, tot atunci, a preluat, într-un secret desăvârşit, „cele cincizeci de camioane în care a fost încărcat tezaurul Poloniei, salvându-l de lăcomia cuceritorilor. Timp de o noapte, camioanele au fost ascunse în incinta Corpului de Instrucţie nr. 4 Jandarmi din Cernăuţi, iar în zorii zilei următoare au pornit spre Constanţa. Fiecare camion era păzit de un comisar de poliţie şi de o echipă de jandarmi”[136].

În această perioadă, de trai la sânul maicii-patria, Bucovina, provincie cu „mulţi oameni bogaţi şi culţi”, cum sublinia Iorga, încă din 1919, s-a cam veştejit şi economiceşte, dar şi din punctul de vedere al civilizaţiei, iar ca mărturie stau paginile „stropşite”, adresate elitelor bucureştene şi de Leca Morariu, şi de Athanasie Mitric, şi de mai toţi cărturarii Bucovinei interbelice.

Tragedia Bucovinei, în înţelesul „cotei de suferinţă” individuală, care, în fond, caracterizează o adevărată istorie obştească, începe în vara anului 1940, odată cu ultimatumul şi cu agresiunea sovietică (sovietică, nu rusească!) şi durează timp de o jumătate de secol, în ambele părţi, cu statalităţi diferite.

„În dimineaţa zilei de 28 iunie 1940, când s-a luat măsura de a evacua trupele, concomitent a început, în grabă şi fără nici un plan, şi evacuarea instituţiilor civile. A fost, într-adevăr, un moment de panică şi zăpăceală; fiecare persoană avea tendinţa de a se salva pe ea şi a duce în refugiu strictul necesar. Pe la orele 10-11, 28 iunie, a început exodul vehiculelor încărcate cu bagaje, a populaţiei, a armatei; fiecare, cum putea şi pe unde putea.

La un moment dat, anumite centre populate, cam între orele 11-15, au rămas numai cu poliţia şi mici unităţi de jandarmi pentru ordine şi predarea acestor centre Sovietelor. Momentul a fost critic, pentru că bande de comunişti – în cea mai mare parte evrei – s-au dedat la acte de violenţă contra autorităţilor militare. Astfel:

În Cernăuţi, bande de comunişti evrei armate au atacat paza închisorii şi au eliberat pe toţi deţinuţii, care, imediat, au întărit rândurile bandei. În învălmăşeală, au fost omorâţi mai mulţi gardieni. Intervenind, jandarmii au pus pe fugă bandele.

Grupuri de derbedei cutreierau străzile şi dezarmau pe orice militar izolat. A fost omorât, tot de comunişti, viceprimarul Kopeţki (de origine germană). A fost devastată cooperativa românească „Meseriaşul Român”. Un grup puternic de evrei a atacat „Casa Germană”. Elementele germane din Cernăuţi, care, în acel moment, se găseau în localul „Casei”, au deschis foc. Mai mulţi agresori au fost omorâţi sau răniţi, fiind nevoiţi, în cele din urmă, să se împrăştie. Insuccesul de la „Casa Germană” centrală din Cernăuţi i-a determinat pe manifestanţi să aleagă un alt obiectiv. Au atacat „Casa Germană” din suburbia Roşa, pe care au devastat-o complet, masacrând populaţia germană întâlnită în cale. Excesele au fost potolite numai după ce au intrat trupele sovietice în oraş”[137].

Sânge, nedreptate, cruzime, viscol otrăvit al istoriei, care bate ba dinspre vest, ba dinspre răsărit. Există o evidenţă precisă a violenţelor barbare, comise ba de evrei, ba de ruşi, ba de ucraineni, ba de români, ba de germani, o evidenţă menită parcă pentru a ne învrăjmăşi urmaşii. Coşmarul deportărilor în Siberia, hăituirile prin păduri şi întregul „destin crucificat” al obştilor din nordul Bucovinei nu trebuie readus în memoria zilei ca motiv de ură nouă, aşa cum se tot face, din păcate, ci ca pioşenie şi ca zestre spirituală, ca memorie vie şi iertătoare, aşa cum, tot din păcate, nu se face. Iar dacă s-ar face, un personaj ca Vladimir Macoviciuc, din Vicovu de Jos, cel care, împuternicit fiind de Statul Major al Armatei Române să organizeze rezistenţa armată în munţi, a ales, în cele din urmă, să se lase ucis, în dimineaţa zilei de luni, 8 august 1947, în Vicovul natal, doar pentru a nu da motiv sovieticilor să ocupe şi sudul Bucovinei, ar beneficia, astăzi, de toată recunoştinţa, şi nu de ignoranţa noastră desuetă, cel mai adesea complice, prin tăcere şi neştiinţă, cu autorii genocidului împotriva intelectualităţii româneşti.

Odată cu instaurarea comunismului şi cu sfârtecarea pământului bucovinean, în 1946, de un nesfârşit gard din sârmă ghimpată, Bucovina încetează să mai existe. Dumnezeu pleacă, pentru totdeauna, de pe acest pământ binecuvântat, revenind, uneori, pentru a muri, puţin câte puţin, prin fiecare martir al neamului, în temniţele comuniste sau în gropile comune, în care ne-a fost spulberată spiritualitatea. Teamă, teroare, depersonalizare. Şi în sudul, şi în nordul Bucovinei. Statalităţi diferite, dar sub acelaşi stigmat al terorii roşii. Acelaşi tip de înstrăinare, aceeaşi dezrădăcinare a ţărănimii, iar din pustiirea aceea, care a durat mult prea mult, încă nu ne revenim nici noi, românii şi ucrainenii din sudul Bucovinei, aşa cum nu-şi revin nici ei, ucrainenii şi românii din nordul Bucovinei. Încă ne macină suspiciunea şi neliniştea lipsirii de identitate şi pe unii, şi pe ceilalţi.

Bucovina de astăzi şi, mai ales, cea de mâine trebuie să însemne o verigă de legătură şi nicidecum un măr al discordiei. Dar „veriga” aceea trebuie, mai întâi, desluşită şi abia apoi înţeleasă. Aceasta este, de fapt, şi motivaţia căutării şi aflării acestei cărţi în hrisoave de cancelarie voievodală, în cărţi mărturisitoare ale vremurilor şi în coloanele vechilor gazete bucovinene, gazete care vedeau lumina tiparului într-o Bucovină conştientă de sine. Cu lipsuri, cu neîmpliniri, cu zădărnicii, cu vise, cu utopii, dar conştientă de sine.

Ucrainenii din judeţul Suceava şi românii din regiunea Cernăuţi sunt concreteţea acestei „verigi”, dar şi a conceptului „şi noi, românii, şi noi, ucrainenii”, luat în discuţie la începutul acestei cărţi. Şi unii, şi ceilalţi, victime, dar şi beneficiari ai istoriei, românii din regiunea Cernăuţi şi ucrainenii din judeţul Suceava ocupă, cu satele lor străvechi, o largă fâşie transfrontalieră, treimea de mijloc a Bucovinei istorice, treimea care uneşte, înrudeşte, solidarizează.

În judeţul Suceava, ucrainenii trăiesc, în componenţă semnificativă a obştilor săteşti, în ţinuturile Rădăuţilor, Siretului, Sucevei, Humorului şi Câmpulungului, satele lor şi ale românilor, cu care convieţuiesc de veacuri, numindu-se: Bălcăuţi, cu cătunul Gropeni sau Gropana, numit, cândva, şi Rudeşti, Botoşăniţa, Brodina, cu cătunele Cununschi, Dubiuşca, Erheşte şi  Paltin, Cacica, cu cătunele Maidan şi Runcu, Călineşti Ienache şi Călineşti Cuparencu, Şerbăuţi, Măriţeia Mică, Dărmăneşti şi Dănila, Moldova Suliţa şi Benia, Negostina, Văşcăuţi, cu Baineţ, Climăuţi, Vicşani, Ulma, cu cătunele Costileva, Măgura, Nisipitu şi Lupcina, Vatra Moldoviţei, cu Ciumârna şi Paltinu.

Mai există, totuşi, câteva localităţi în judeţul Suceava, în care numărul ucrainenilor şi identitatea lor păstrată le impune atenţiei, poate mai mult decât pe cele deja enumerate, adică satele Cârlibaba, cu Iedu, Şesuri, Ţibău şi Valea Stânei, Măneuţi, Ipoteşti, Izvoarele Sucevei, cu Brodina de Sus şi Bobeica, Moldoviţa, cu Argel, Demăcuşca şi Raşca, Breaza şi Siminicea.

În regiunea Cernăuţi, românii îşi păstrează identitatea în localităţile: Crasna, Ciudei, Pătrăuţii de Sus şi de Jos, Ropcea, Cupca, Suceveni, Iordăneşti, Carapciu pe Siret, Bahrineşti, Dimca, Tereblecea, Oprişeni, Stăneşti pe Siret, Poieni, Voloca pe Derelui, Molodia, Ostriţa-Herţei, Ostriţa-Mahala, Boian, Stroieşti, Horecea Urbană, Roşa, Dinăuţi, Mogoşeşti, dar şi în localităţile Cosminul, Igeşti, Cireş, Prisăcăreni, Ceahor, Broscăuţii Vechi, Corovia, Cuciurul Mare, Budineţ, Davideni, Bănila Moldovenească şi Sinăuţii de Sus.

Toate aceste localităţi ale Bucovinei istorice, situate în judeţul Suceava şi în regiunea Cernăuţi, unele mai mari, altele mai mici, au câte o istorie obştească inconfundabilă, care le defineşte specificul şi devenirea, locuitorii satelor fiind, aşa cum scria Nicolae Iorga, într-un comentariu la o carte a lui Ilie Corfus, istoria mică, făcută de oameni mari. Ceea ce, în fond, vom şi încerca să şi probăm, în paginile care urmează.

[1] GRIGOROVITZA, EM., Dicţionarul geografic al Bucovinei, pp. 21, 22

[2] BOGDAN-DUICĂ, GEORGE, Bucovina. Notiţe politice asupra situaţiei, p. 10

[3] ELIADE, MIRCEA, Încercarea labirintului, p. 84

[4] BLAGA, LUCIAN, Trilogia cosmologică, pp. 388-392

[5] HUBERT, HENRI, The Greatness and Deciline of the Celts, p. 97

[6] DOTTIN, GEORGES, The Civilization of the Celts, p. 34

[7] PARLE, PATRICK, Story of the Celts: The Ancien Celts, London, p. 81

[8] Ibidem

[9] LUCIAN, Istoria adevărată, II.17

[10] LUCIAN, Scitul şi oaspetele, 1.16

[11] URECHE, GRIGORE, Letopiseţul…, Predosloviia descălicării a Ţării Moldovei…, p. 6

[12] XENOPOL, A. D., Cuvântare Festivă la Putna, p. 20

[13] NISTOR, ION I., Problema ucraineană în lumina istoriei, p. 39

[14] Sacra Morava, Historia sive vita SS Cyrilli et Methodi, apud Ion Nistor, Cehoslovacii…, p. 261

[15] Carstvenic-ul de la Buda, Codrul Cosminului, VI, 1929-1930, pp. 261 urm.

[16] NIMIGEAN, GEORGE, Huţanii, teză de doctorat din 1945, încă nepublicată

[17] BLAGA, LUCIAN, Trilogia cosmologică, p. 383

[18] ELIADE, MIRCEA, De la Zalmoxis, la Gengis-Han, p. 200

[19] ONCIUL, GEORGE CAV. DE, Din trecutul muzical al Bucovinei, pp. 221-226

[20] NISTOR, ION I., Problema ucraineană în lumina istoriei, pp. 1-281

[21] BRĂTIANU, GHEORGHE I., Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, p. 210

[22] AŞSP a RSR, Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, vol. I, pp. 245-248

[23] VOROBCHIEVICI, EMILIAN, EUGEN, Rămăşiţe de Români în Galiţia, p. 3

[24] SACERDOŢEANU, AURELIAN, Succesiunea domnilor Moldovei…, p. 228

[25] AŞSP a RSR, Documenta Romaniae Historica, I, p. 89

[26] ROUX, J. P., Syria, Paris, 1980, p. 309, fig. 4

[27] ONEY, G., Belleten, 1970, p. 133, fig. 28

[28] CANTEMIR, DIMITRIE, Descrierea Moldovei, pp. 199, 200

[29] AŞSP a RSR, Documente privind Istoria României, XIV, XV, vol. I, pp. 27, 28

[30] AŞSP a RSR, Documente privind Istoria României, XIV, XV, vol. I, pp. 52, 53

[31] AŞSP a RSR, Documente privind Istoria României, XIV, XV, vol. I, pp. 105, 106

[32] AŞSP a RSR, Documente privind Istoria României, XIV, XV, vol. I, pp. 260, 261

[33] URECHE, GRIGORE, Letopiseţul ţării Moldovei, p. 17

[34] AVRIL, PHILIPPE, Călători străini despre ţările române, vol. VIII, p. 104

[35] SOBIESKI, IACOB, Călători străini despre ţările române, vol. VII, pp. 414-415, 433-435

[36] MURIANO, MATTEO, Călători străini despre ţările române, vol. I, p. 149

[37] STRYJKOWSKI, MACIEJ, Călători străini despre ţările române, vol. II, p. 454

[38] HUSAR, GONŢA, DIMITRIU-CHICU, Cetăţi de pe Nistru, p. 8

[39] WICKENHAUSER, apud ROMSTORFER, K. A., Cetatea Sucevei…, p. 24

[40] IORGA, NICOLAE, Neamul românesc în Bucovina, p. 19

[41] IORGA, NICOLAE, apud HUSAR, ALEXANDRU…, op. cit., p. 8

[42] HUSAR, ALEXANDRU…, op. cit., p. 17

[43] Ibidem, p. 56

[44] MORARIU, CONSTANTIN, Şcoalele româneşti din Bucovina, p. 12

[45] BOGDAN-DUICĂ, GEORGE, Bucovina. Notiţe politice asupra situaţiei, p. 10

[46] GRĂMADĂ, ION, Cartea sângelui, pp. 195, 196

[47] SPLENY VON MIHALDY, GABRIEL, Descrierea districtului Bucovina, p. 75

[48] Ibidem, p. 55

[49] ONCIUL, ISIDOR DE, Biserica Mirăuţilor, p. 6

[50] BUDAI-DELEANU, ION, Orândueala de pădure pentru Bucovina, p. 33

[51] BOGDAN-DUICĂ, GEORGE, op. cit., p. 123

[52] REVISTA POLITICĂ, De lege moldovenească, nr. 3/1886, p. 2

[53] CANTEMIR, DIMITRIE, Descrierea Moldovei, p. 198

[54] Ibidem, p. 208

[55] SPLENY, GABRIEL VON, op. cit., pp. 236-266

[56] SPLENY, GABRIEL VON, op. cit., pp. 51-75

[57] MORARIU, CONSTANTIN, Pedagogia română în Bucovina / 1774-1889, pp. 12-16

[58] Ibidem

[59] PUMNUL, ARUNE, Convorbire între un tată şi între fiul lui…, pp. 327-346

[60] CANTEMIR, DIMITRIE, Descrierea Moldovei, p. 208

[61] GRĂMADĂ, ION, Cartea sângelui, pp. 196-209

[62] BERARIU, CONSTANTIN, Proclamaţia Maria Theresiei, p. 1, 2

[63] GRĂMADĂ, ION, Cartea sângelui, pp. 196-209

[64] TOROUŢIU, ILIE E., Poporaţia şi clasele sociale din Bucovina, p. 407

[65] PUMNUL, ARUNE, Privire răpede peste Moşiile mănăstireşti…, p. 17

[66] JITARIU, PROCOPIE, Monografia folclorică a satului Berchişeşti, p. 49

[67] BOGDAN-DUICĂ, GEORGE, Bucovina. Notiţe asupra situaţiei, p. 38

[68] JITARIU, PROCOPIE, op. cit., p. 49

[69] BOGDAN-DUICĂ, GEORGE, op. cit, p. 38

[70] BOGDAN-DUICĂ, GEORGE, Bucovina. Notiţe asupra situaţiei, p. 336

[71] WELISCH, DR. A. SOPHIE, Bukovina, perioada austriacă PART II: THE AUSTRIAN PERIOD 1775-1918 1775-1918, p. 256

[72] Ibidem, p. 257

[73] MORARIU, CONSTANTIN, Pedagogia română în Bucovina, p. 12

[74] BOGDAN-DUICĂ, GEORGE, Bucovina. Notiţe politice asupra situaţiei, pp. 54-61

[75] BOGDAN-DUICĂ, GEORGE, Bucovina. Notiţe politice asupra situaţiei, p. 51

[76] BODNARESCUL, MICHAIL, Deputatul Rădăuţului, Revista Politică nr. 10/1888, pp. 8, 9

[77] BENDEVSCHI, MIHAIL, Dialog între doi gospodari, Deşteptarea nr. 17/1898, p. 141

[78] ONCIUL, ILARION, Adunarea electorală din districtul Rădăuţi, Deşteptarea nr. 63/1902, p. 1

[79] BLAGA, LUCIAN, Trilogia cosmologică, p. 392

[80] IACOBESCU, MIHAI, Din istoria Bucovinei, vol. I, p. 238

[81] XENOPOL, A. D., O călătorie la Dorna, în Bucovina, Revista Politică, nr. 5/1887, p. 16

[82] GRĂMADĂ, ION, Cartea sângelui, p. 225

[83] GRIGOROVITZA, EM., Cum a fost odată, p. 9

[84] NISTOR, ION I., Istoria fondului bisericesc din Bucovina, p. 45

[85] BOGADAN-DUICĂ, GEORGE, Bucovina. Notiţe politice asupra situaţiei, p. 52

[86] MORARIU, CONSTANTIN, Pedagogia română în Bucovina / 1774-1889, p. 10

[87] Ibidem, p. 17

[88] SBIERA, I. G., Amintiri din viaţa autorului, p. 217

[89] Ibidem, p. 108

[90] DIMITROVIŢĂ, AMBROSIU, Diploma imperială din 1862…, pp. 76-78

[91] BURDUJA, MIHAI, Căile ferate în Bucovina, Lumea Carpatică, fasc. 1/2002, p. 59

[92] REVISTA POLITICĂ, nr. 19/1888, p. 13

[93] MORARIU, CONSTANTIN, Părţi din istoria Românilor bucovineni…, p. 293

[94] LOGHIN, CONSTANTIN, Pentru Bucovina noastră, Revista Bucovinei, nr. 9-10/1944, p. 336

[95] SBIERA, I. G., Amintiri din viaţa autorului, p. 352

[96] D. G. A. S. S,, Din tezaurul documentar sucevean, 1393-1849, p. 602

[97] CANTEMIR, DIMITRIE, Descrierea Moldovei, p. 206

[98] BALAN, TEODOR, Teodor Racoce şi Chrestomaticul Românescu, p. 370

[99] ELIADE, MIRCEA, De la Zalmoxis la Gengis-Han, pp. 233, 234

[100] MICHELET, JULES, Legendes democratiques du Nord, p. 1

[101] LOGHIN, CONSTANTIN, Istoria literaturii române din Bucovina, p. 248

[102] Ibidem, p. 249

[103] TOFAN, GEORGE, Junimea Literară nr. 1-3/1914, p. 3

[104] LOGHIN, CONSTANTIN, Istoria…, p. 287

[105] GOROVEI, ARTUR, Cruzimi, p. 76

[106] MORARIU, CONSTANTIN, Piramida cu pigmei, în Aurora Română, nr. 11/1882, p. 170

[107] REVISTA POLITICĂ, nr. 6/1888, p. 9

[108] REVISTA POLITICĂ, nr. 4/1891, p. 6

[109] REVISTA POLITICĂ, nr. 1/1990, p. 10

[110] COCUZ, IOAN, Bucovina – file de istorie, p. 64

[111] VIAŢA NOUĂ, nr. 139/1914, p. 1

[112] VIAŢA NOUĂ, nr. 156/1915, p. 1

[113] VIAŢA NOUĂ, nr. 140/1914, p. 2

[114] Ibidem, p. 2

[115] Ibidem, p. 2

[116] VIAŢA NOUĂ, nr. 145/1914, p. 4

[117] VIAŢA NOUĂ, nr. 149/1914, p. 4

[118] VIAŢA NOUĂ, nr. 151/1914, p. 4

[119] VIAŢA NOUĂ, nr. 153/1915, p. 3

[120] VIAŢA NOUĂ, nr. 156/1915, p. 4

[121] MARMELIUC, DIMITRIE, Unirea Bucovinei, Calendarul „Glasul Bucovinei”, pp. 146-148

[122] VIAŢA NOUĂ, nr. 174/1916, p. 3

[123] VIAŢA NOUĂ, nr. 1/1918, p. 7

[124] VIAŢA NOUĂ, nr. 7/1918, p. 4

[125] VIAŢA NOUĂ, nr. 2/1918, p. 2

[126] MARMELIUC, DIMITRIE, Amintiri răzleţe din Timpul Unirii, broşură

[127] DECRETUL-LEGE No. 3745, din 18 decembrie 1918

[128] MONITORUL BUCOVINEI, Anul 1919, fasc. 10, p. 3, coloana I

[129] MITROPOLIA BUCOVINEI, Averile bisericeşti din Bucovina, pp. 34, 35

[130] CALENDARUL „GLASUL BUCOVINEI”, pp. 104-107

[131] CALENDARUL „GLASUL BUCOVINEI, 1925, pp. 143-148

[132] CALENDARUL „GLASUL BUCOVINEI, 1925, pp. 132, 135

[133] MANDIUC, ILIE, Junimea Literară nr. 7-8/1926

[134] CALENDARUL „GLASUL BUCOVINEI, 1927, p. 179

[135] TIMU, DUMITRU, Câteva pagini din administraţia Fondului ortodox român din Bucovina, p. 46

[136] ILISEI, ILIE, Dosarele suferinţei, p. 47

[137] VĂRATIC, VITALIE, Şase zile din Istoria Bucovinei, pp. 463, 464

Aspecte geografice de interes etnografic

MONOGRAFIA FOLCLORICĂ

A UCRAINENILOR DIN JUDEŢUL SUCEAVA

ŞI A ROMÂNILOR DIN REGIUNEA CERNĂUŢI

MOTTO: „De observat însă este situaţia deosebită a acestor două naţionalităţi,

care, cu câţiva ani în urmă, abia puteau fi diferenţiate una de alta,

iar astăzi, într-o vreme marcată de mişcări naţionale,

se caracterizează prin diferenţe simţitoare şi observabile”

Ludwig Adolf STAUFE-SIMIGINOWICZ

Aspecte geografice de interes etnografic

Ca provincie istorică, Bucovina are un hotar, în limitele căruia s-a definit o spiritualitate multilingvă, o spiritualitate intens determinată, în coordonatele ei etnografice, de relief şi de climă. Aici, „la capătul lumii, unde sunt izvoarele nopţii şi unde cerul e luminat de o lumină ce abia mijeşte”[1], trăiau, prin anii 408-340 î. H., „Carpizii, apoi Sciţii Plugari, iar mai încolo Neurii”[2], tot sciţi, hrănindu-se, după cum spune acelaşi Strabon, în anul 18 d. H., „cu miere, lapte şi brânză, ducând un trai liniştit… Căci înţelepţii, nefăcând aproape nici o deosebire între dreptate şi cumpătare, au urmărit în primul rând mulţumirea cu puţin şi simplitatea. Ei trăiesc din ce produc turmele lor, lapte şi brânză… nu ştiu să strângă bogăţii sau să facă negoţ, dar pun mai presus de orice prietenia unui om însemnat… şi le este frică doar să nu se prăbuşească peste ei cerul… Abia după ce au ajuns în legătură cu tot felul de oameni, au împrumutat de la aceştia luxul şi obiceiurile negustoreşti”. Avem, în această mărturisire străveche, o primă atestare a unui tip de viaţă, care dăinuie şi azi, şi printre români, şi printre ucraineni, indiferent în ce regiune statală a Bucovinei trăiesc.

Pe vremea tracilor şi a ramurii lor geto-dacice, cei care purtau pe scut, frumos lucrat în argint, „un balaur / Vânăt făcut e cum stă-ncolăcit în lături şi-ndoaie / Capete trei pe un gât răsucite”[3], prin munţii, pe dealurile şi prin luncile Bucovinei de astăzi, trăiau populaţii amestecate, carpi, costoboci, caucoensi, bastarni, ba chiar şi celţi (bastarnii, tot celţi, şi celţii, în acele vremuri, reprezentau cea de-a treia cultură, meşteşugul, şi nicidecum popoare în accepţia de astăzi a cuvântului), unul dintre costoboci, legendarul Cotizon, „cel ucis de romani sub Lentul”, fiind presupusul întemeietor al cetăţii Chotim (Hotin). În anul 26, oamenii Carpaţilor, ca întotdeauna, „se aflau pe crestele munţilor şi trăiau departe de orice civilizaţie… Ei nu erau obişnuiţi să asculte nici măcar de regi, decât atunci când doreau, având oricând curajul necesar pentru libertate sau moarte”[4], tradiţia traiului simplu şi nepretenţios, atât de vie şi astăzi, determinând, în viziunea lui Ammianus Marcellinus (330-400 d. H.), o anume superioritate faţă de lumea şubrezită, măcar la nivel metafizic, de decadenţele civilizaţiei.

„Ţăranii care locuiesc în ţinutul de munte, pe înălţimile pomenite mai sus, ne întrec pe noi, romanii, în privinţa deplinătăţii puterilor trupeşti şi a privilegiului unei vieţi mai îndelungate, iar lucrul acesta, cred ei, stă în legătură cu faptul că nu se îmbuibă cu necurăţenia mâncărurilor calde, ci mereu în puterea vârstei, îşi răcoresc trupurile cu stropii de rouă (tradiţie purificatoare încă prezentă la români şi la ucraineni – n.n.), sunt stăpâni pe dulceaţa unui aer mai curat şi simt înaintea tuturor razele soarelui dătător de viaţă, rămânând până acum neatinşi de relele civilizaţiei umane”[5].

De această superioritate, dacă nu cumva doar vanitate oarbă, dacă nu cumva conştientizare a unei stări metafizice dense (egiptenii opinau că omenirea pierde în metafizic pe cât câştigă în civilizaţie), pare să fi fost convinşi înşişi oamenii munţilor, carpi sau costoboci, fie aceşti carpi, sciţi, neuri, deci tot sciţi, sau celţi (keltoy, cum îi numeau grecii pe toţi locuitorii de la nord de cel mai nordic oraş grecesc, Keltoy).

Istoriografia, privind spre trecut, în ciuda avertizării lui Blaga, „din perspectivele” epocii noastre, confundă acele obşti ocupaţionale (vânători, păstori, agricultori, olari, fierari) cu popoarele, în tentativa ei anticantemiriană şi antixenopoliană de a ne „lustrui” şi „înălţa peste ceea ce suntem”.

De-a lungul mileniilor, în epocile în care localnicii erau numiţi, de către neamurile mărturisitoare, boreazi, hiperborei, pelasgi, daci, carpi, costoboci, blachi,  bolochoveni sau valahi, ţinutul care, de vreo două secole şi mai bine, se numeşte Bucovina nu a avut un nume, nici măcar sub stăpânirea tătară, când un călugăr franciscan trece prin Ymor filius Molday (Repedea, afluentul Văii, adică Gura Humorului), însoţindu-se cu o căpetenie locală, Olachus, în călătoria spre Crimeea, nici măcar în epocile de glorie ale Moldovei voievodale, când provincia era inclusă, împreună cu provinciile învecinate, în Ţara de Sus a Moldovei, cu vornicia la Dorohoi. În schimb, după întemeierea statalităţii moldave (1359-1365), se stabileşte, odată pentru totdeauna, în 13 decembrie 1433, hotarul nordic al Moldovei, care este şi al Bucovinei, regele Vladislav al Poloniei învoindu-se că, „între aceste oraşe (Ţeţin şi Hmelov), va fi această graniţă veşnică: noi, întâi, între oraşul nostru Sniatin şi între Sepinţi, care Sepinţi aparţine Moldovei, pe acestea le desparte râul Colacin, iar de la râul Colacin, drept peste câmpia Bolohovului, până la râul cel mare Dnistru, mai sus de satul Potoc, care sat Potoc aparţine Moldovei, şi de la acest sat, în jos, pe Dnistru, până la mare, aparţine către Ţara Moldovei… Iar Vascouţii i-am lăsat lui Ştefan Voievod către Ţara Moldovei, cu toate câte aparţin acestui sat de demult. Zamostie şi Vilaucea sunt între satele noastre. Iar din codrii Ţării Moldovei, cum au umblat hotarele de demult, tot aşa vor urma şi acum, în vecii vecilor”[6].

Până în 13 decembrie 1433, hotarul între Polonia şi Moldova era, conform unei vechi tradiţii, „pe obcină”, deci pe culmea dealurilor de pe malul dinspre Moldova ale Colacinului şi Cremuşului, dar Vladislav accepta firul apelor drept hotar, iar satele de dincoace, care aparţinuseră Coroanei, au fost dăruite neamului Tăutul, originar din unul din aceste sate, în vremea lui Ştefan Vodă, fiul lui Alexandru cel Bun şi nicidecum în vremea lui Ştefan cel Mare, cum mărturiseşte Neculce, în baza confuziei de nume întreţinută de cronicarii poloni, din opera cărora se inspirase[7].

Hotarul acesta nordic, al Moldovei şi, implicit, al Bucovinei, se întăreşte, ca atare, în decembrie 1504 („El sciat Dominus orator, quod limites antiqui et veri fuerunt el sunt circa Colaczino”), şi în 30 noiembrie 1546 („Limites antiquis conservobuntur”), dar şi după transformarea Hotinului în raia turcească, în 26 iulie 1642, Marele Mareşal al Poloniei şi Abaza Paşa, reprezentantul Înaltei Porţi, convenind că „hotarul între Moldova şi celelalte state străine începe la Bender, unde au fost puse două pietre, între hotare care despart Moldova de Turcia, şi merge până la apa Nistrului, pe care am fixat-o să fie hotar, cum a fost şi până acum. Mai departe, începe hotarul între Polonia şi Moldova, de la un izvor, din care curge pârâul Colacinului, care se varsă în apa Prutului, şi, de la acel pârâu, cale de o oră depărtare, începe alt pârâu, zis Serafineţul, care se varsă în apa Nistrului; acest pârâu, după care este numită localitatea, formează hotarul între Moldova şi Polonia. De la Ceremuş, hotarul merge, prin munţii ungureşti, până la pârâul Ceremuşul Negru, care se varsă în apa Prutului. Pe cursul acestui pârâu merge hotarul Moldovei cu Polonia şi cu celelalte ţări străine”.

După ocuparea provinciei care se va numi Bucovina de către habsburgi (25 octombrie 1744, când cordonul de ocupare era complet), Moldova nu se mai învecinează cu Polonia, ci cu „ţara clasică a trecutului nostru istoric”[8], Bucovina, deja încorsetată în hotare clare şi precise, rectificate abia în anul 1887, conform Art. II al Convenţiei cu România, linia de frontieră, plecând de la Triplex confinium (Pietrele Roşii, care formau hotarul între Bucovina, România şi Transilvania), continuând cu repere de pe creştetul muntelui Pietrele Roşii, pe vârful Podul de Piatră, apoi, spre Răsărit, piscurile munţilor Munceii, Lucaciu, Poiana, Vânătorului şi Gura-Haiti.

Graniţa dintre Bucovina şi România urma izvorul şi cursul pârâului Serişor, până la confluenţa pârâului Valea-Arsă, piciorul muntelui Dealul Negru, numit Runcul, apoi vira spre nord-vest, coborând spre pârâul Dorna Neagră şi urmând cursul lui până la revărsarea în Bistriţa, Bistriţa până la Valea Aramei,  piscul Bâtca-Neagră, apoi, iar pe creştetul munţilor, trecea peste piscurile Runcul, Pietrele Doamnei, Rarăul, Teodorescul, Obcina Chiril, Căpăţâna, Grebenul, Clefile, Alunişul, iar Grebenul, Bâtca-Rea şi Capul Baiaşescul, apoi cobora la pârâul Negrileasa, urcând la piscul Obcina Ciumârnei.

De pe Obcina Ciumârnei, graniţa urma, iarăşi, creştetele munţilor, trecând peste piscurile Rangal şi Gainosa şi mergea până la prislopul format de Gainosa şi Clădita Mare, cotind spre nord-vest şi, înconjurând Clădita Mare, până la prislopul cu Clădita-Mică, urcând pe piscul Clăditei Mari, apoi piscurile Rotunda, Obcinea Zvoriştei, Obcina Isakii, Pleşei şi piscul Dealului Burago.

Coborând, apoi, spre nord-est, graniţa ajungea la pârâul Valea-Seacă, care forma frontiera până la râul Moldova, iar de aici, spre nord-est, de-a lungul unui şanţ vechi, până la Valea din Lucăceşti, apoi pârâul Samoşul Mare (Hraniţa) până la revărsarea pârâului Buneşti, care prelua rolul de graniţă, iazul de la Buneşti, piciorul Dealului Lung, pârâul Buneşti, Dealul Buneşti (Dealul Crucea), pârâul Ruşina, vârful dealului Dumbrava Roşie, vârful Dealului Fâstâcului, vârful Dealului Plavalarilor, apoi, spre sud-est, până la vârful Dealului Cetăţuia (Mireşti), platoul de la Mireşti, izvorul pârâului Racova (cracul stâng), pe care îl urmărea până la vărsarea în râul Suceava, trecând peste Balta Satului, aproape de satul Chilişeni, apoi, până la revărsarea pârâului Mitocul (Rustorba), linia frontierei urma cursul râului Suceava.

De la confluenţa pârâului Mitoc cu râul Suceava, graniţa urca, pe Mitoc, până la confluenţa cu pârâul Dadului (Dediului), care prelua rolul de graniţă, înspre izvor, apoi, spre est, la linia imaginară care desparte pâraiele ce se varsă în Suceavă de cele ce se varsă în Siret, pe la Lazarg, pe vârful Obcinei Calafindeşti (Zaranca), lăsând în Bucovina satele Botoşăniţa, Gropana şi Negostina, iar în România, satele Rudeşti şi Verpole.

Râul Siret forma graniţa până la confluenţa cu Molniţa, pârâul acesta preluând rolul de hotar până la izvorul său, de unde graniţa cotea spre nord-nord-est, apoi spre vest, peste dealurile dintre satele Prevoroki şi Buda, apoi printre Fântâna Tâlharului şi Buda, spre izvorul pârâului Lucaviţa, pe care îl urma până la revărsarea lui în Prut (începând de la satul Mamorniţa, pârâul Lucavei se numeşte, până la Prut, Mamorniţa).

Hotarul era format, apoi, de matca veche a râului Prut, apoi cotea spre nord, la Insula Sineheul (?) şi Cotul Grigorcea, până la Novoseliţa, urma cursul Prutului, „care corespunde cu cursul prezent al râului, (şi care) va fi considerat ca frontieră provizorie între ambele ţări, până la rectificarea râului, prin comisiunea internaţională a Prutului”[9].

Spre sfârşitul perioadei ducale a Bucovinei, coordonatele geografice (în fond, asta adună şi individualizează hotarele) rămân cam aceleaşi. „Întrucât priveşte întinderea geografică primitivă a teritoriului Bucovinei, trebuie de observat că ea a variat în vremuri, mai ales în partea sa de Nord. După războaiele dintre fraţii, voivozi moldoveni, Ilie şi Ştefan, cu Polonia (1437), figura ca hotar statornic, între Pocuţia şi Moldova, pârâul Co­lacin (dintre Sniatin şi Şipeniţ). Un colţ al menţionatului „Codru Bucovinean” (între localităţile Zamostia şi Vilaucea) forma, multă vreme, o zonă neutră pentru ambele ţări. Mai ştim din cronici că o parte a Bucovinei actuale, pe care o reprezintă districtul Vijniţa, a fost cucerita abia de Ştefan cel Mare, cu prilejul invaziei de răzbunare, în ţara regelui Albreht al Poloniei (1498), rămânând, din acel moment, Ceremuşul Negru ca hotar de Nord-Vest între Bucovina şi Pocuţia. Mai târziu, acest hotar fu rectificat, devenind Ceremuşul Alb limita ţării, precum e şi astăzi. Încolo, corpul acestei ţări, până la câteva mici puncte (de exemplu, hotarul dinspre Nord-Est, a cărui stabilire a format, la ocupaţie, oarecare diferende între Austria şi Turcia), a rămas neschimbat.

Ducatul Bucovinei se pre­zintă, ca teritoriu austriac, aşezat între 47,12 şi 48,40 grade latitudine de Nord şi între 42,34 şi 44,9 grade longitudine de Est, după meridianul Ferro.

Bucovina, detaliu din marea hartă a imperiului austriac[10]

Conform acestei poziţii, punctul cel mai avansat al Bucovinei, spre Nord, e cotitura Nistrului, la N-N-V de comuna Repujinet; punctul cel mai înaintat spre Sud, vârful muntelui Pietrele Roşii, de lângă comuna Dorna Candreni; din contra, apare la Est, ca punctul cel mai depărtat, gura pârâului Racova, ce se varsă în Suceava în apropiere de localitatea Chilişeni, iar punctul cel mai apusean, cotitura Ceremuşului, la Sud de comuna Iabloniţa.

Astfel, dar, hotarele Bucovi­nei sunt formate, la Nord, de râul Nistru, începând de la comuna Babin şi până la confluenţa acestuia cu Pârâul-Negru (Czarny Potok), limită care desparte Bucovina de Galiţia. De aici, în direcţiune spre Est, şi anume spre Rusia, hotarul între acest imperiu şi Bucovina se întinde, în linie oblică, pană la confluenţa pârâului Rechitna cu Prutul, lângă localitatea Noua-Suliţa, care punct constituie, în acelaşi timp, trifiniul între Bu­covina, Rusia şi România. Res­tul hotarului spre Est, care des­parte Bucovina de regatul României, este format de către râul Prut, pârâul Lucaviţa, apoi de către pârâul Molniţa. până la confluenţa acestuia cu Si­retul, de către râul Siret în­suşi, de pârâul Rusterba şi, în fine, de către râul Suceava.

În direcţiune de Sud, adică tot spre România, hotarele Bucovinei sunt formate de către pâraiele Racova, Şomuzul Mare şi Şomuzul Mic, apoi de către pâraiele Hranita şi Saca, după aceea de către crestele muntoase Opcina Isaccii, Baieşescul, Grebenul şi Opina Chiril, apoi   de către  apa Bistriţei Aurii, până la confluenţa cu pârâul Neagra şi cu o mică secţie din acest pârâu şi afluentul său Sărişor, şi, în sfârşit, de către culmea Opcina Vânătorului.

De la acest punct, începe hotarul Bucovinei în direcţia de Vest, constituind, pe vârful muntelui Pietrele Roşii, trifiniul dintre Bucovina, Ro­mânia şi Transilvania. De aici, în sus, hotarul spre Transilvania e format, întâi, de către pâraiele Teşna Împuţită, Coşna şi Deaca şi de râul Bistriţei Aurii şi atinge, lângă localitatea Cârlibaba, punctul de trifiniu între Bucovina, Transilvania şi Ungaria. Bucăţica de hotar către teritoriul Ungariei îl formează râuleţul Cibăului, până  nu departe de pârâul Săratei, unde se găseşte al patrulea punct de trifiniu, adică dintre Bucovina, Ungaria şi Galiţia. Această ultimă secţie a hotarului bucovinean, la Vest, îndreptată spre pământul galiţian, este formată, la început, de către pârâul Pârcălab, de  apa Ceremuşului, până la revărsarea sa în Prut, apoi, pe distanţă mică, de către însuşi râul Prut, şi, în cele din urmă, de pârâul Tureţchi, cu linia ce se până la fluviul Nistru, lângă comuna Babin.

Suprafaţa teritorială, cuprinsă între aceste hotare, este de 51.441 km pătraţi şi prezintă un maxim de lăţime de 95,7 km, de la V. la O., şi un maxim de lungime de 168,7 km, de la Nord, la Sud”[11].

Aceste hotare funcţionează şi în epoca reîntoarcerii provinciei în cuprinsul moldovenesc al României Mari:

„Hotarul, înspre Nord-Est, între Polonia şi Ţinutul Suceava, începând de la Babin, pe o distanţă de 87 km, până în apropierea satului Otace, şi, de aici, între Ucraina şi Ţinut, pe o distanţă de 142 km, până la Voloşcova, îl formează râul Nistru.

De aici, porneşte o linie convenţională, în direcţia Nord-Sud, trece în apropierea târgurilor Vasiliuţi, Secureni, Bârlădeu, până la Edineţi, de unde, schimbându-şi direcţia, o apucă spre apus şi ajunge Prutul, în apropierea satului Şerăuţi.

Prutul face hotarul de Sud al Ţinutului Suceava pe o distanţă de 114 km, până la Boian; apoi, din nou, formează hotarul o linie convenţională, care trece în apropierea oraşului Siret, ajunge Burdujenii, de unde apa Sucevei face hotarul până la târguşorul Chilişeni.

De la Chilişeni, hotarul este format, în mare parte, de o linie convenţională, mai mult sau mai puţin frântă, care trece lângă oraşul Vatra-Dornei, până în apropierea satului Poiana-Stampii.

Spre Nord, între Ţinut şi Polonia, hotarul este valea romantică a Ceremuşului, până la revărsarea lui în Prut, la Văşcăuţi.

De la Văşcăuţi, în direcţia Sud-Nordică, hotarul îl face o linie convenţională, până la Nistru, în apropierea satului Babin.

Astfel, hotarul este închis, cuprinzând o suprafaţă de 18.073 kmp”[12].

După ocuparea provinciei moldave de către trupele habsburgice, Bucovinei i s-a zis, mai întâi, Moldova austriacă, Moldova imperială, Cordon sau Cordun, comitatul Sucevei, Arboroasa, Plonina, la toate aceste denumiri renunţându-se după 1786, odată cu încorporarea provinciei în Galiţia, când, pornindu-se de la un termen slavon, care denumea făgetul, se va folosi numai toponimul Bucovina.

Prima folosire a termenului, cu referire la pădurile de fagi din partea nordică a provinciei, datează din 30 martie 1392, când Roman I întărea lui Ioanăş Viteazul trei sate de pe apa Siretului, hotărnicite, „în sus până la bucovina cea mare, pe unde se arată drumul de la Dobrinăuţi, la capătul câmpului şi, de acolo, pe marginea bucovinei, pe deal”[13], dar termenul nu a însemnat niciodată, până în 1786, un toponim, ci un substantiv comun, de etimologie slavonă, datorită folosirii acestei limbi şi în practica bisericească, şi în cea a cancelariei domneşti, drept una dintre cele „patru limbi sfinte”, termen care contrazice, ba chiar sfidează învăţăturile Sfântului Pavel, formulate în Epistola I („Cel ce vorbeşte în limbă străină se zideşte numai pe sine; iar cel ce explică scriptura şi face cuvântări în limba poporului, acela zideşte sufleteşte întreaga comună bisericească”[14]).

„După relief, Bucovina se împarte în două secţii cu caractere geografice deosebite: una la sud-vestul liniei Vijniţa-Capul Codrului, constitu­ind zona muntoasă, a doua la nord-estul acestei linii, con­stituind zona ei deluroasă sau colinară.

Linia Vijniţa-Capul-Codrului nu este numai o limită geografică, ea reprezintă şi o fruntarie geologică: în lungul ei, Vijniţa, Berhometele, Bănila Moldovenească, Vicovul, Marginea, Solca, Cacica, Ca­pul Codrului şi Valea Seacă se ţin riguros la îmbinarea formaţiunilor de gresia car­patică (terţiar cretaceu), care constituie, în cea mai mare par­te, solul muntos al Bucovinei, cu cea a formaţiunilor terţiare şi quaternare, ce constituie regiunea deluroasă. Aceasta, la rândul ei, se întrupează în aşa-zisul podiş moldovean. Tot în lungul acestei linii se înşiră cele mai numeroase izvoare sau abundente mine de sare gemă ale Bucovinei.

Relieful muntos al Bucovi­nei, afară de mici abateri, se prezintă constituit dintr-o succesiune de brazde paralele, în­să compacte. Moldova, Moldoviţa şi Humorul curg în văi paralele cu a Bistriţei, cu care fac sistem. Cele două Ceremuşuri şi Putila au şi ele văile lor, paralele cu creasta principală a Carpaţilor, însă cursul Ceremuşelor se frânge şi ramura ei cea unică descrie, de la întruni­rea acestor tributari, o curbă cu concavitate spre Sud-Est, întocmai ca şi Prutul, rupând normal sistemul de brazde pa­ralele ale orografiei Carpaţilor bucovineni. Cam aceeaşi le­ge o urmează Suceava, care curmă brazdele lungăreţe de gresie carpatică, constituite din terenurile secundare şi terţiare, ce se juxtapun pe toată zona muntoasă, de la obârşiile ei şi până în marginea podişului moldo-bucovinean. Partea mun­toasă, de la sudul izvoarelor Bistriţei şi văii Sucevei, este aceea în care paralelismul oro­grafiei este tare accentuat, atât prin depresiunile în care curg apele Bistriţei, Moldovei, Moldoviţei şi Humorului, cât şi prin acel al cutelor muntoase intermediare. Cuta muntoasă care se ţine, pe dreapta Mol­dovei, de sub Lucina şi până în Giumalău, constituită din terenuri primitive, lasă, imediat, la estul ei, jgheabul Moldovei şi al afluenţilor ei, aflat de tot aproape de limita geografică a acestei formaţiuni. Caracteristic, în această regiu­ne, este grupul Opcinelor (Opcina Feredeului şi Opcina Mare) des­părţite între ele prin valea Su­cevei.

Partea muntoasă de la nor­dul Sucevei este caracterizată şi ea prin limpezimea cutelor de cretaceu şi terţiar inferior, ce reproduc direcţiunea crestei principale a Carpaţilor. Însă aici numai vâlcelele au direc­ţiunea dominantă a orografiei; văile mari ca Ceremuşul, Si­retul şi mai ales Suceava, re­bele direcţiei impuse de oro­grafia regiunii, după ce, mai întâi au mers în direcţia N-V-S şi E, se înclină, pe în­cetul, spre est şi, în urmă (în dealuri), spre sud-est, pentru a urma panta generală a so­lului bucovinean.

Grupul de la nordul văii Sucevei, zis „al Putilei şi Siretului”, înjghe­bează aceste ape, ale căror văi constituie, aici, principalele lui fracturi.

Nici un munte al Carpaţilor bucovineni nu atinge regiunea zăpezilor perpetue; în schimb, însă, înălţimile carpatine trec, în majoritatea lor, peste regiu­nea păduroasă, constituind pla­iuri cu păşuni întinse.

Regiu­nea munţilor Bucovinei este din cele mai pitoreşti prin va­rietatea aspectului orografiei: plaiuri rotunde, coame stâncoase şi ape strânse în defileuri. Văile Ceremuşului, Putilei, Siretului şi Sucevei sunt largi, pe când vâlcelele lor la­terale sunt scurte şi strâmte.

Aspectul topografic se schim­bă în regiunile de sud şi vest, constituite din terenurile pri­mitive (ardesie, micocen şi din trahit). Aici, văile sunt înguste şi neregulate: valea Colbului, a Lucinei, a Cibăului, a Cârlibabei şi a Bistriţei sunt renu­mite prin frumuseţea lor pito­rească.

Regiunea deluroasă a Bu­covinei îmbrăţişează o supra­faţă de 6.376 kmp din platoul podolian. Acesta se prelunge­şte pană în linia Vijniţa-Capul Codrului, pe care se termină munţii Bucovinei. Relieful şi aspectul topografic al acestei regiuni traduc natura forma­ţiunilor terţiare şi quaternare ce constituie solul ei. Cea mai întinsă suprafaţă a regiu­nii o reprezintă formaţiunile quaternare; acestea constitu­ie, în genere, relieful ei de înăl­ţime mijlocie. Sub solul neocen (terţiar superior) al acestei zone deluroase apare, pe toată suprafaţa ei, în formă de insule înglobate în quaternar: el constituie reliefurile cele mai înalte ale regiunii (Horodiştea cu 517 m, Spasca cu 504 m, Ţeţina 539 m, Ciclanul cu 491 m, Homoria cu 508 m, Maidanul cu 488 m etc.). El conţine jumăta­tea izvoarelor de sare ale zo­nei de îmbinare a podişului bucovinean cu munţii, carierele de sare de la Cacica şi minele de cărbuni de la Ispas-Maidan. Formaţiunile diluvice constituie parte din coastele şi chiar fundurile văilor, cum ar fi bazinul Rădăuţului, restul şesurilor fiind constituit din formaţiuni aluvionare.

Regiunea deluroasă a Bu­covinei cuprinde următoarele patru secţiuni:

a). Secţiunea dintre Nistru şi Prut constituie un platou a cărui suprafaţă de 095 kmp este presărată cu numeroase bălţi, heleşteie şi funduri mlăş­tinoase, însă puţin acoperit de păduri. Înclinarea generală a acestui mic platou este de par­tea Prutului. Muscelele, domi­nate de piscul Berdo (516 m) reprezintă partea cea mai înaltă a reliefului acestei secţiuni.

b). Secţiunea dintre Prut şi Siret, a cărei suprafaţă este de 120 kmp, constituie un platou ce-şi înalţă marginile până la 100 mdeasupra şesului Prutului şi Siretului. Cele mai mari reliefuri, cuprinse între 435-495 m, sunt situate pe marginea despre Siret a platoului; de aceea, clina cea mai lungă a lui priveşte spre Prut. Ţeţina (539 m), Spasca (504 m), Ciclăul (491 m), Vivozul (495 m) for­mează un sistem ce străbate platoul, din Prut, în Siret, la nord-estul Derehluiului, prin a cărui vale trece calea ferată Siret-Cernăuţi. Suişurile lor sunt adesea (la Nord) destul de pro­nunţate. La partea de Sud, ele sunt acoperite cu păduri dese şi printre ele găsim văi des­tul de adânci, înconjurate de coame şi povârnişuri abrupte.

c). Secţiunea dintre Siret şi Suceava se prezintă ca o treap­tă, având o înălţime mijlocie de 200 m deasupra secţiunii din­tre Siret şi Prut. Relieful este rupt prin o depresiune destul de largă de direcţiunea pârâ­ului Horaiţa, pe unde trece şi drumul de la Suceava la Cernăuţi. În porţiunea sud-estică, culminează Stânca (465 m), Ocruhul (495 m), Ţăranca (506 m); în porţiunea nord-vestică, culmi­nează Fundătura (483 m), Humoria (508 m), Pantinul (556 m), Poiana Bucului (564 m) etc. Secţiunea dintre Siret şi Su­ceava are o suprafaţă de 040 kmp şi e, la Vest, în mare parte acoperita de păduri, aşezate pe colini onduloase, iar la Est, de pământuri foarte ro­ditoare.

d). Secţiunea între valea Su­cevei, spre Nord, are înălţimea mijlocie identică cu a secţiunii precedente, afară de partea sud-estică, unde ea se coboară între 200, şi 400 m, între Su­ceava şi Hraniţa. Această sec­ţiune are o suprafaţă de 810 kmp şi ca înălţime culminan­tă, Dealul Ciungilor, 692 m, la sudul depresiunii Soloneţului, pe unde trece drumul de la Câmpulung, la Suceava.

Graţie micii consistenţe a solului regiunii deluroase, văile, exceptând pe a Nistrului, sunt largi. Ele sunt însoţite de şesuri cu atât mai adâncite, cu cât se găsesc mai departe de regiunea muntoasă. Şesul văii Nistrului are 150 m altitudi­ne, la fruntaria Galiţiei, şi 120 m, la Onut, pe fruntaria Basa­rabiei, unde este punctul cel mai jos din toată Bucovina.

Şesul Prutului are 190 m al­titudine, la confluenţa Ceremu­şului, şi 140 m, la Noua-Suliţa; cel al Siretului, 389 m, la gura Mihodrei, şi 280, la gura Molniţei; al Sucevei, 394 m, la gura Voitinelului, 289, la graniţă, cel din faţa oraşului Suceava; al Moldovei, 394 m, la Cornul-Luncii.

Pantele mijlocii ale aceloraşi şesuri cresc progresiv, de la Nistru, spre Moldova: panta mijlocie a Nistrului este de 0,40 m, a Prutului,  de 0,90 m, a Siretului, de 1,30 m, a Sucevei, de 2,1 m, a Moldovei, de 3,5 m.

Şuviţele de şes ale văilor îmbrăţişează, laolaltă, o suprafaţă de aproape 1.000 km şi introduc în aspectul topografic al Bucovinei un element de varietate remarcabil.

Şesul Prutului atinge o lărgime maximală, de 8 km la gura Soviţei; al Siretului, ­de 7 km, la Mihodra, şi 6 km în josul Sucevenilor; al Sucevei, de 9 km, la Rădăuţi, de 13 km (dacă se socoteşte maximul de lărgime) în bazinul diluvic al Rădăuţului; al Moldovei, de 4 km, la Cornul Luncii. Singura vale a Nistrului este strâmtă şi înjghebată între pereţii stâncoşi şi acoperiţi de vegetaţie a solului de calcar cretaceu, în care se găseşte săpat patul fluviului”[15].

Mărturiile româneşti despre geografia provinciei sunt puţine şi evazive, prima dintre ele aparţinând lui Simion Dascălul, care, în copia „Letopiseţului ţării Moldovei”, al lui Grigore Ureche, vorbeşte, în adăugire, despre „locuri desfătate cu câmpi deşchişi, cu ape curătoare, cu păduri dese”.

La fel de evazive, deşi extrem de importante, sunt descrierile regiunii, făcute de călătorii străini, dar şi toponimele menţionate în hotarnice, precum cele menţionate în uricul din 15 februarie 1400, în favoarea mănăstirii Moldoviţa: „Suhardul Mare şi Mic. Iar hotarul acestor munţi, începând din vârful Jireapănului, care este deasupra Fântânii Reci, la Coşna Mică, în jos de Coşna, până la păltinişul lui Branco, şi, de acolo, în jos, la Coşna Mare, până la piciorul Suhardului Mare, şi, de acolo, drept la deal, până în vârful Suhardului, până la obârşia Rusaii, şi, de acolo, în vale, pe pârâu, până la vârful Bistriţa, şi, de acolo, la vale, cu Bistriţa, până la gura pârâului Fântânii Reci şi până la vârful Jireapănului”[16]; sau, în 14 aprilie 1411, în folosul aceleiaşi mănăstiri: „din vadul Moldovei, care este mai jos de satul Câmpulung, cu poiana, drept la gura Gerezdea şi în sus, pe pârâu, până la obârşie şi, de acolo, la Măgura Moşului, şi, de acolo, la spărturi şi la Măgura Plopului, şi, de acolo, la Fântâna Sărată, şi, de acolo, pe dealul Frasinilor, drept la Râul Strâmt, la deal, pe Suha, unde cade în Moldova, şi, de acolo, pe Moldova, la pârâul Ceteţe, în sus pe pârâul Cetăţelii, până la vârful Dealului Mare, şi, de acolo, tot cu obcina Dealului Mare, cu toate izvoarele care cad în Moldova şi Moldoviţa, până la obârşia Frumosului, unde cade în Moldoviţa, şi, de acolo, peste Moldoviţa, la gura pârâului Deea, şi, de acolo, pe dealul Paltinului, unde cade în Moldova, în vad, în jos de satul Câmpulung, unde am început”[17].

Termenul „obcina”, prezent în această ultimă hotarnică, nu desemnează, precum în etimologia slavonă, o culme aflată între două înălţimi, ci, conform unei străvechi datini păstoreşti, sâmbra oilor, locul în care se păşteau oile, timp de o săptămână, înainte de a se face măsurişul laptelui, în condiţiile în care „stăpânirea de odinioară în comun a oilor a transmis în zilele noastre o rămăşiţă folclorică, aşa-numita „sâmbră a oilor”. Oile se aduc la un loc numit „obcină” şi se mulg în comun”[18]. În vremurile acelui „odinioară”, mărturisesc legendele că, prin provincia numită, şi astăzi, Bucovina, „puteai merge, cu săptămânile, oriîncotro ai fi voit, că nu mai dai de nici un oraş sau sat, ci numai, unde şi unde, câte-un păstor, care-şi păştea turma sa prin cele preluci şi poieni. Şi tuturor păstorilor, câţi erau, le mergea foarte bine, căci aveau cele trebuincioase, atât pentru dânşii, cât şi pentru turmele lor”[19].

Legenda aceasta pare să-şi aibă rădăcinile în „Letopiseţul” lui Grigore Ureche, în care se povesteşte că, după ce „au ucis acei vânători acel buor, întorcându-se înapoi, văzând locuri desfătate, au luat pre câmpi într-o parte şi au nemerit la locul unde acum târgul Sucevei. Acolo aminosindu-le fum de foc şi fiind locul despre apă, cu pădure mănuntă, au pogorât pre mirodeniia fumului la locul unde este acum mănăstirea Eţcanei. Acolea pre acelaş loc au găsit o priseacă cu stupi şi un moşneag bătrân, de prisăcăriia stupii, de seminţie au fost rus şi l-au chiemat Eţco. Pre carele deacă l-au întrebat vânătorii, ce omu-i şi den ce ţară este, el au spus că este rus den Ţara Leşască. Aşijderea şi pentru loc l-au întrebat, ce loc este acesta şi de ce stăpân ascultă? Eţco au zis: este un loc pustiiu şi fără stăpân, de-l domnescu fierile şi pasările şi să tinde locul în gios, păn’ în Dunăre, iar în sus păn’ în Nistru, de să hotăraşte cu Ţara Leşască, şi este loc foarte bun de hrană. Înţelegând vânătorii acest cuvânt, au sârguit la Maramorăş, de ş-au tras oamenii săi într-această parte şi pre alţii au îndemnat, de au descălecat întăi supt munte şi s-au lăţit pre Moldova în gios. Iar Iaţco prisecariul, deacă au înţeles de descălecarea maramorăşenilor, îndată s-au dus şi el în Ţara Leşască, de au dus ruşi mulţi şi i-au descălecat pre apa Sucevei în sus şi pre Siretiu despre Botoşiani. Şi aşa de sârgu s-au lăţit rumănii în gios şi ruşii în sus”.

Legenda lui Iaţco, deşi se bazează pe o anume realitate ulterioară, dar consfinţită de documente, localizează greşit, iar eroarea, în mod surprinzător, încă nu e sesizată de istoriografie, deşi există documente care probează că „Eţco”, tatăl lui Herman (fratele lui Herman, Iaţco, menţionat de primul uric, este un alt personaj, fiul prisăcarului), trăia, de fapt la Voitinel, iar Dragoş din Bedeu, care, în ciuda legendărilor, nu este Descălecător de ţară[20], ci doar un aliat român al oştilor maghiare ale comitelui secuilor, Andrei Lackfy, pe acolo trecuse, prin vecinătatea Volovăţului, prin Voitinel[21]. De altfel, nici în legende, Dragoş din Bedeu nu ajunge în vecinătatea Sucevei, care nici nu exista prin anii 1334-1339. O mănăstire la Iţcani a lui Iaţco, fratele şi nu tatăl lui Herman de la Voitin, avea să fie atestată mult mai târziu, abia în mai 1395, când Iaţco, fiul lui Iaţco şi fratele lui Herman, o închina, împreună cu biserica Sfântului Dumitru din Suceava (cea veche, din lemn, pe care tot el o întemeiase, altminteri nu o putea închina[22]), patriarhului Constantinopolului, Antonie al IV-lea, dar acest Iaţco, fratele lui Herman nu trebuie confundat cu legendarul Iaţco, cel care l-a întâlnit pe Dragoş, care locuia, prin anii 1334-1339, la Voitinel, pentru că, aşa cum o spune uricul, la Voitin se aflau „ocina lor… şi satul lor, unde este casa lor”.

Preluând informaţii din cronici străine, în care „loc pustiu” înseamnă, de fapt, loc neorganizat statal, vechii noştri mărturisitori, pentru care „legea”, deci religia greco-ortodoxă, desemna o identitate comună, prezintă un ţinut relativ slab populat, în care românii se ocupau cu creşterea animalelor şi, în primul rând, a oilor, iar tătarii şi slavii, cu agricultura, într-o paşnică relaţionare a celor „două expresii spirituale complementare. Primul, curentul pastoral, care este expresia lirică, şi filozofică, a ciobanilor. Al doilea este expresia spirituală a sedentarilor, a populaţiei agrare”[23], dar fără a exclude posibilităţile de contaminări ocupaţionale şi folclorice. Fără îndoială că exista şi o a treia cultură, cea meşteşugărească, singura cultură istoricizantă, ulterior, adică după alcătuirea primelor statalităţi, asimilată de celelalte două, dar despre ea vom vorbi la momentul potrivit.

În descrierile călătorilor străini, referirile la acest nord de ţară românească, deşi la fel de evazive, dar necontaminate de patimi băştinaşe, întregesc, prin însumare, şi o descriere geografică naivă. „Ei nu au oraşe mari, ci sate multe şi multe animale (în 1404). Pământul e mănos, vii sunt puţine, sunt ape mari şi câmpii întinse”[24]; Ghillbert de Lannoy, cavaler de Picardia, prădat în Codrii Cozminului, la venirea sa dinspre Polonia, întâlneşte „mari întinderi pustii”, înainte de a fi oaspetele lui Alexandru cel Bun „la un sat al său numit Cozial”[25], încă neindentificat de istorici; în 1476, în sus-estul Sucevei „erau păşuni şi nişte goruni, şi încă şi alţi copaci mai depărtaţi unii de alţii, şi se aflau pâraie”, iar „oraşul Suceava era înconjurat cu şanţuri şi palisade. Casele şi bisericile erau de lemn şi acoperite cu şindrilă. Numai castelul Sucevii era clădit din piatră şi tencuială, pe o coastă, în afara oraşului”[26]; în august 1502, când Matteo Muriano, „doctor în arte şi medicină”, trimisul  dogelui Leonardo Loredano, vine la Suceava, zona „este mănoasă şi foarte frumoasă, şi bine aşezată, plină de animale şi de toate bucatele, erau de toate, afară de untdelemn. Grânele se seamănă în aprilie şi în mai… Păşuni sunt foarte bune”[27]; în 1527, un cronicar anonim susţine că „ţinutul acesta al Moldovei este destul de frumos şi foarte şes, şi nespus de bogat în văi şi oraşe şi sate, fără întăriri şi cetăţi – afară de una singură, numită Suceava, înconjurată de ziduri – şi e întărit oarecum de la natură de râuri potrivite. În această regiune se vede că nimic nu lipseşte din cele trebuincioase omului pentru nevoile sau plăcerile sale, întrucât sunt dealuri cu vii şi, de asemenea, în orice loc ţara e binecuvântată şi foarte îmbelşugată la roade şi ogoare şi în toate cele folositoare traiului; este şi foarte bogată şi în iazuri, şi bălţi, şi heleşteie, într-atâta încât omul nu poate dori nimic mai mult de la natură pentru nevoile vieţii. Apoi, în această parte a Moldovei, sunt munţi foarte bogaţi în mine de aur şi de argint, care, printr-o muncă necurmată, aduc, din zi în zi, un câştig şi un folos tot mai mare”[28]; în 1564, după mărturia lui Antonio Maria Graziani, „rodnicia pământului este foarte mare; într-adevăr oameni puţin dedaţi plugăriei seamănă atât grâu cât le trebuie pentru traiul lor de un an. Ei nu seamănă grâul înainte de 1 aprilie… Iar belşugul de vite e de necrezut. Oamenii înjugă câte doisprezece boi la plug şi se îndeletnicesc mai degrabă cu creşterea lor, decât cu lucrarea pământului, din cauza păşunilor lor deosebit de bune. Este socotit un mare păcat să tai viţeii”[29]; în 12 octombrie 1641, vizitând Suceava, Petru Bogdan Baksik scrie că „în ţinut se află din belşug grâu şi poame, dar vii nu sunt, deoarece regiunea este mai aproape de munte şi, de teama frigului, nu se sădeşte viţă, dar toţi au vii la Cotnari… care este cale de o zi spre răsărit. Vitele nu sunt în număr mai mic decât în alte părţi ale Moldovei şi sunt mai de soi, fiind mai aproape de munte. Oamenii sunt mai şlefuiţi, deoarece au mai dese legături cu polonii şi ungurii, şi acest oraş este reşedinţa de căpetenie a domnului, care are aici un palat, biserică şi grădini şi alte lucruri ce-i aparţin şi vine adesea să stea câtva timp… În jurul oraşului, sunt ogoare, lacuri şi păduri”[30].

În operele cărturarilor bucovineni sau români din Regat, întâlnim puţine relatări care să consacre un spaţiu geografic bucovinean al vremii lor. De o geografie, în adevăratul sens al cuvântului, nici nu poate fi vorba, până în perioada interbelică, atunci când un amoc patriotic local, ripostând, în diverse domenii, agresiunilor statale, se va solda şi cu o astfel de unică lucrare, publicată, sub titlul de „Ghidul turistic şi balnear al Ţinutului Suceava”, de Vlad Bănăţeanu şi E. Knittel, cu o prefaţă semnată se şeful „Străjii Ţării”, bucşoianul Teofil Gh. Sidorovici, la Cernăuţi, în 1939, prefaţă în care se precizează, ca semn al cunoaşterii operei lui Dimitrie Onciul, că „Ţinutul Sucevii, vatra Moldovei, constituie muzeul Românismului. Începând cu Suceava, măreaţa capitală a celui mai mare Domn român, până la cel mai înalt pisc şi cel mai îndepărtat sat, veţi găsi urme preţioase ale gloriosului trecut, din care noi trebuie să sorbim puteri noi pentru înalta noastră misiune, în marea operă de înălţare a neamului nostru”.

Această preţioasă mărturie târzie se ocupă, într-un capitol distinct, şi de geografia Bucovinei:

„Treapta ţinutului deluros dintre Prut şi Siret cuprinde o suprafaţă de 2.846 kmp şi are o înălţime mijlocie de 312 m. Punctul cel mai înalt este vârful dealului Ţeţina (539 m), de lângă Cernăuţi, iar cel mai jos – valea Prutului, la Cuconeşti.

Prutul, al doilea râu mare al Ţinutului Suceava, izvorăşte din munţii Cerna-Hora (Galiţia) şi intră în ţara noastră în nordul orăşelului Văşcăuţi. Prutul traversează Ţinutul Suceava, curgând în direcţia sud-estică, şi îl părăseşte la Cuconeşti, formând, apoi, hotarul între Moldova şi Basarabia, până la revărsarea lui în Dunăre, în apropierea oraşului Reni.

Adâncimea Prutului este de numai 0,50 m sau şi mai mică, în unele locuri unde albia se lărgeşte, în altele, între 3-6 m şi mai mult. Lăţimea lui variază între 100-160 m şi are o înclinare de 0,90 m/km.

Valea Prutului, care intră în Ţinutul Suceava, la Orăşeni, are o lăţime de 1-10 km (1 km, la Jucica), o lungime de 137 km, şi se caracterizează prin bogăţia de ogoare fertile.

Printre afluenţii Prutului, cel mai însemnat este Ceremuşul. Acest râu ia naştere din două pâraie (Ceremuşul Alb şi Negru) şi face hotarul între Ţinutul Suceava şi Polonia.

Valea Siretului, înspre Nord, şi cele ale Sucevii, înspre sud, cuprind o regiune deluroasă, cu o suprafaţă de 1.040 kmp, acoperită, în cea mai mare parte, cu păduri.

În sfârşit, regiunea cuprinsă între Suceava şi Moldova are o altitudine medie de 460 m şi o suprafaţă de aproape 810 kmp.

Munţii Ţinutului Suceava fac parte din complexul Carpaţilor Răsăriteni. Aceşti munţi sunt împărţiţi de valea Bistriţei Aurii în două grupuri: munţii propriu-zişi şi inelul subcarpatic, caracterizat prin desfăşurarea culmilor paralele, care cad, în formă de trepte din ce în ce mai joase, până în valea Siretului şi a şesului Rădăuţilor.

Culmile sunt lungi, larg boltite şi îmbrăcate cu păduri până aproape de coamă. Localnicii le-au dat numele de Obcine (a Mestecănişului, a Feredeului, Obcina Mare etc.). înălţimile lor variază între 1.000 şi 1.600 metri.

Lanţul principal al munţilor Ţinutului Suceava îl formează prelungirea Munţilor Bistriţei, întinzându-se în direcţia sud-estică, între văile Bistriţei Aurii şi a Moldovei, fiind mărginită de văile pârâului Ialomicioara, înspre Nord, şi cea a Ursului, înspre Sud.

Munţii Ţinutului Suceava prezintă, în genere, coamă lată, pe care se ridică vârfuri semeţe ca nişte turnuri ale unei cetăţi. Toate aceste regiuni muntoase sunt caracterizate prin faptul că părţile lor mai puţin înclinate sunt acoperite cu fâneţe întinse, iar scoborâşurile mai repezi, cu păduri dese de brad.

Munţii Ţinutului se subdivid în 9 grupe principale:

1). Stara-Obcina, un lanţ de aproape 20 km, cuprins între Muntele Jupania şi vârful Lucina, cu versanţi râpoşi, înspre văile pâraielor Pârcălab, Serate, Cibu şi Cârlibaba. La poalele acestui lanţ, găsim izvoarele Moldovei, ale Sucevei şi Ceremuşului Alb. Vârful cel mai înalt este Stara-Obcina (1.487 m).

a) Lanţul Tomnaticului, care are o lungime de aproape 20 km, şi este mărginit de văile Ceremuşului, Serata şi Izvor. Vârful cel mai înalt, cu acelaşi nume (Tomnaticul), are o înălţime de 1.567 m.

b) Lanţul Herben-Izvor, mărginit de valea pârâului Ialomicioara şi Plosca.

c) Lanţul Losova – între valea Ceremuşului şi pârâul Putilei, cu vârfurile mai însemnate Maxime (1.344 m) şi Losovo (1.429 m).

Spre răsărit de acest lanţ, cuprins între văile Ceremuşului şi Sucevii, găsim mai multe ramuri paralele, cu înălţimi din ce în ce mai mici. Este lanţul Surdin, cu vârful Lungul (1.379 m), Rotundul (1.314 m) şi Surdin (1.307 m), din care se desprinde lanţul Crasni-Dil (1.180 m) şi lanţul Racova, cu vârfurile Sena (1.283 m) şi Racova (1.285 m).

În sfârşit, între pârâul Lăpuşna, spre Vest, Ceremuşul, spre Nord, şi Siretul, din partea de către Sud, se întind Munţii Vijnicioarei şi Berhomet, cu vârful cel mai însemnat, Măgura (1.017 m).

2). În prelungire cu Stara-Obcina, se întinde lanţul Lucina (18 km), cu un coborâş foarte repede înspre valea Cârlibaba şi Moldova. La poalele vârfului care domină acest lanţ, Lucina (1.590 m), se găsesc izvoarele Sucevii, înspre Nord, şi ale Moldovei, înspre Sud.

Între culmile Cocoş şi Găina, străbate valea îngustă a pârâului Lucava, care este ca un fel de portal stâncos înspre fâneţele Lucinei, una din priveliştile cele mai frumoase ale Ţinutului Suceava.

3). Lanţul Mestecănişului (20 km) se întinde de la Botuş, până la Obcina Mică, având povârnişuri mult mai puţin înclinate. Culmea Botuş (1.477 m) este cea mai însemnată.

Peste acest lanţ, duce un drum, care face mai multe serpentine, unind valea Moldovei cu cea a Bistriţei Aurii.

4). Urmează lanţul Rarăului (17 km), care se întinde de la Obcina Mică, până la Vârful Teodorescul.

Acest lanţ are o formă tipică alpină, care se caracterizează atât prin ziduri stâncoase, văi înguste şi prăpăstii adânci, cât şi prin flora lui alpină (floarea reginei).

Vârfurile cele mai pitoreşti le formează Pietrele Doamnei (1.648 m), Piatra Albă, Alunul (1.667 m), Dealul Colbului (1.483), Rarăul propriu-zis (1.653 m), ai cărui pereţi abrupţi reamintesc văile Alpilor calcaroşi ai Tirolului.

Din acest lanţ, se desprinde şi vârful cel mai înalt al Ţinutului Suceava, care este muntele Giumalău, cu 1.859 m.

5). În prelungire, se întinde Obcina Chiril. Are o lungime de 10 km, e des împădurită şi are ca vârf mai însemnat Dealul Diacu (1.166 m).

6). Urmează Crebenul (10 km) şi ultimul:

7). Lanţul Băieşescu (6 km), având o înălţime de 1.284 m.

Din acest lanţ, se desprind trei ramuri:

a) Munţii Cârlibabei, cuprinşi între văile Cibu şi Cârlibaba, care se întinde până la valea Bistriţei, având ca vârf însemnat Ţapul (1.663 m).

b) Obcina Feredeului, care se desprinde din Masivul Lucinei şi e cuprinsă între văile Moldovei şi Moldoviţei. Vârfurile cele mai însemnate sunt: Feredeul (1.460 m), Paşcan (1.483 m), Măgura (1.359 m), Tomnaticul (1.297 m) şi Muncelul (1.286 m).

c) Obcina Mare, care şi ea porneşte din Masivul Lucinei, la Izvor, este mărginită, înspre Sud, de Moldova, înspre Vest, de Brodina şi Moldoviţa, înspre Nord, de Suceava; formează cumpăna de apă între Moldova şi Moldoviţa, pe de o parte, şi Suceava, pe de altă parte. Vârfurile cele mai însemnate sunt: Arşiţa (1.328 m), Dealul Rusului (1.194 m), Poiana Mărului (1.174 m).

În colţul de Sud al Ţinutului Suceava, despărţit, prin valea Bistriţei, de Munţii Bucovinei propriu-zişi, se întind două lanţuri de munţi, dintre care:

a) Lanţul Suhard se desprinde din Masivul Inău al Munţilor Rodnei şi se întinde, între Bistriţa Aurie, Dorna şi pârâul Coşna. Are vârfuri pleşuve, stâncoase; numai versantul râpos, înspre Bistriţa, e acoperit cu dese păduri de brad. Vârfurile cele mai însemnate sunt: Suhărzelul (1.709 m), Vârful Caprei (1.570 m) şi Ouşorul (1.642 m).

b) Munţii Dornei (La Roche), care se desprind din Masivul Călimanului.

Spre Vest şi Nord, mărginiţi de Dorna, spre Est, de Neagra, Munţii Dornei se despart în două culmi, dintre care prima, Poiana Vânătorului, cu vârful Lucaciu (1.771 m), înspre Est, şi a doua, înspre Vest, care culminează prin Piatra Dornei. Vârfurile cele mai însemnate sunt Lucaci (1.776 m), Pietrele Roşii (1.623 m), Gura Haitei (1.610 m), dealul Negrii (1.312 m), Vârful Obcinei (1.282 m) şi altele”[31].

Despre geografia Bucovinei a scris, într-un cadru larg şi complex, Ion Simionescu[32], profesorul care a făcut şi primele săpături arheologice, în nordul Moldovei, cu scopul descoperirii vestigiilor unor vetre preistorice. Simionescu preia, din ampla lucrare „Antlitz der Erde” a Editurii Suess, numele de Marele Masiv Moldovenesc, dat Carpaţilor Răsăriteni, în partea formată din şisturi cristaline. „E zona muntoasă rămasă din temelia generală de şisturi cristaline, prăbuşită în dreptul depresiunii transilvane. Spre Nord, se pierde în Maramureş… Din Munţii Rodnei, ca nod principal, culmile se prelungesc înspre Nord, dar mai ales spre Sud. Bistriţa le taie în curmeziş, în jumătăţi neegale, prin despicătura îngustă a Toancelor, temută de plutaşi, străjuită de Giumalău (1.859 m), la Nord, şi Pietrosul Broştenilor (1.780 m), pe celălalt mal, din care, apoi, se ţin lanţ vârfuri înalte, cum e Barnaru (1.704 m), cu coaste prăpăstioase, Grinţieşul Broştenilor (1.740 m), ca un con vulcanic, regulat, Budacul (1.864 m), barometrul locului”[33].

Rolul acesta, de „barometru”, este explicat de Procopie Jitariu[34], care precizează că pe acest munte se aşterne, toamna, prima zăpadă, iar „o dungă albă de omăt, gingaşă ca un fluture strălucitor pe o ramură verde” îi previne pe ţărani că trebuie să se grăbească cu strânsul roadelor, pentru că iarna bate în prag.

În descrierea lui Grigorovitza, geologia munţilor Bucovinei beneficiază de un alt unghi de vedere, unul remarcabil pentru un literat:

„Munţii Bucovinei sunt constituiţi în general din micaşist, gnais, şist amfibolic, cuarţite, granit, porfir, trahit, ser­pentină, calcar, dolomit, gresie-conglomerat şi alte soiuri de roci. Foarte răspândită în aceşti munţi este gresia carpatică, o formaţiune marnoasă şi nisipoasă, care ocupă o suprafaţă de 3.500 km.p., adică o treime din întinderea ţării. Această formaţiune se mărgineşte, la Nord şi la Est, cu linia care formează hotarul între regiunea munţilor şi acea a colinelor şi care se întinde de la Vijniţa, prin Berhomet, Crasna. Vicovul de Sus, Marginea, Solea, Cacica şi Păltinoasa, până la Valea Seacă.

Hotarul de S-V al acestei formaţiuni trece prin Valea Săratei, lanţul Lucinei, prin povârnişul masivului Muncelului, prin ramificaţiile de la Nord ale Rarăului şi, în fine, printr-o linie dusă de la coperişul de răsărit al muntelui Teodorescul, în direcţiunea de  S-E, până la acel punct unde coamele masivului Baiaşescul se apleacă către valea Negrilesei.

În interiorul acestei zone, se mai află calcar coralian şi depozite considerabile de sare, nai ales la Cacica. Gresia carpatică este în general cenuşie sau gălbuie, în unele regiuni chiar roşie; are o şistozitate pronunţată şi este foarte să­racă în fosile.

Gresia terţiară, o formaţiune posterioară celei carpatice, alcătuieşte partea principală a regiunii dintre Dora-Vatra şi Poiana Stampei. Această formaţiune, precum şi calcarurile mumulitice, aparţinătoare unei formaţiuni mai ti­nere, formează contraforturile munţilor de trahit ai Dornei. Se arată în ambele maluri ale râului Dorna, în muntele Ouşor şi în masivul Ţapului, la Nord de Bistriţa Aurie.

Cea mai însemnată parte a munţilor Bistriţei Aurii este formată de o zonă de şisturi cristaline, largă de 20-25 km, constituită din micaşisţ, gnais, şisturi amfibolice şi felurite cvarţite. Această zonă este intercalată între zona de gresie carpatică, care o mărgineşte, la N-E, şi formaţiunea ter­ţiară veche, care o mărgineşte în partea de S-V. (Stara-Vipcina), în ţară, şi se uneşte, spre Sud şi S-V, cu munţii Transilvaniei. Această forma­ţiune conţine depozite bogate de minerale şi câteva izvoare sulfuroase. Astfel, ambele iz­voare sulfuroase de la Iacobeni aparţin acestei zone.

Ramificaţiile munţilor Călimani, ce se găsesc la ex­tremul sud al ţării, se compun dintr-o formaţiune vulcanică trahitică, în care îşi au ori­ginea izvoarele feruginoase din Dorna.

Regiunea colinară de la N-V, dintre Nistru şi Carpaţi, este alcătuita din depozite neogene diluviale şi aluviale, care, la rândul lor, se compun, în cea mai mare parte, din argile, nisipuri şi din materii calcaroase”[35].

„Ceea ce măreşte pitorescul Marelui Masiv Moldovenesc şi-i dă o variaţie asemănătoare unor regiuni din Alpii de Nord sunt calcarele, mai bogate spre marginea estică a şisturilor cristaline. Când formează o creastă continuă, zimţuită, când turnuri ruinate, înălţate pe spinări de munţi. Contrastul dintre natura ruiniformă a calcarelor, mai adesea fără vegetaţie, şi păşunile ori pădurile compacte din jur naşte scene vii, impresionante.

Calcarele se găsesc, în lungul apei Moldovei, până la Câmpulungul bucovinean. La Pojorâta, pe Moldova, lor li se datoreşte atractivul peisaj, cu cele două piramide alăturate, botezate de popor atât de plastic: Adam şi Eva.

Calcarele formează năruitele stânci din Pietrele Doamnei (1.645 m), cu Piatra Zimbrului ca tăiată de un paloş, nume legat de legenda lui Dragoş Vodă. Crestele de calcar din Rarău (1.653 m) fac podoaba Câmpulungului bucovinean. Mai răzleţiţi colţi de calcar se continuă spre Sud, pe lângă Broşteni, formând Tarniţa, clifele, cu numiri populare potrivite, dând peisajul de la Cruci, unic prin contrastele de forme şi culori…

Catena principală a Carpaţilor Moldoveneşti este formată din fliş; are o lungime de 400 km şi o lăţime de la 25-75 km. Sub numele de fliş se înţelege o formă complexă de roci, formată mai rar din conglomerate, mai des din gresii de diferite durităţi, de marne ce se fărâmiţează lesne, de şisturi argiloase, friabile, uşor despărţite ca foiţe. Numai gresiile şi conglomeratele sunt mai rezistente la acţiunea agenţilor atmosferici”[36], dând stabilitate reliefului, acoperit cu minunate păduri şi fâneţe, care favorizează şi determină un anumit tip de viaţă, de matricea preistorică a civilizaţiei păstoreşti.

Lanţul Obcinilor Bucovinene, formate din fliş, începe de la Ceremuş şi se sfârşeşte la Gura Humorului, încreţiturile montane fiind „în imediată atingere cu scutul înţepenit al platformei ruseşti. Precarpaţii aproape lipsesc. Podişul moldovenesc ajunge până la cutele Carpaţilor de fliş”[37].

Podişul Moldovenesc, adică placa de dealuri, care începe din malurile Nistrului, şi urmează, întins spre nord, drumul de la Hotin la Cernăuţi, un drum care „e când la margine, când sus, pe netezişul ei, nu tocmai înalt (516 m, lângă Cernauca, vestita moşie a familiei Hurmuzachi, care a dat atâţia buni patrioţi). Satele se ţin lanţ, mari, cu livezi bogate, cu mori de vânt pe înălţimile dinspre Nistru… Cecina, de lângă Cernăuţi, e ca un martor (541 m), despărţit de restul podişului prin valea Prutului.

Podişul Moldovenesc este o caracteristică a reliefului României. Corespunde unei largi gropi precarpatice, cuprinsă între Carpaţi  şi marginea platformei străvechi. Groapa a fost acoperită de mările din terţiarul nou. Depozitele neomogene, ce s-au urmat în succesiune destul de regulată, constituie materialul dealurilor, devenite uscat nu dintr-odată, cu cât marea se retrăgea.

Podişul începe în Bucovina… Placa înaltă de dealuri, lipită, în Bucovina, într-atâta de Precarpaţi, încât se confundă ca relief, se lasă până în vestitele dealuri de la Nord de Dorohoi”[38].

Relieful acesta domol şi armonios, cu lărgimi impresionante, parcă închinate Soarelui, a permis dezvoltări de viaţă socială, de „câmpuri”, deci de mici organizări prestatale, de-a lungul apelor, în depresiuni, descrise, succint, dar ilustrator, de profesorul Simionescu, într-o înşiruire dinspre munte, înspre luncile Siretului.

„Încadrată de munţi înalţi, se întinde surâzătoarea depresiune, în mijlocul căreia se află, la 802 m, vestitele băi de la Vatra Dornei.

E o depresiune tectonică, la zona de contact, socotită drept linie de fractură între andeziturile şi şisturile cristaline, peste care se întinde un petic de depozite paleogene. Neagra-Şarului a tăiat terase, din care cea mai tânără, cu o lăţime de 1 km. Munţii înalţi de la răsărit (Ouşorul, cu 1.653 m), ca şi cei de la apus (Călimani, 2.202 m), ţin  adăpost, făcând din satele ce s-au îngrămădit pe întinsul ei tot atâtea staţiuni climaterice. Izvoarele minerale sunt bogate, în întreaga depresiune. Cele din Vatra Dornei au atras vizitatori încă de la 1805. A ajuns staţie vestită, cu instalaţiuni moderne. E proprietatea Fondului Religionar al Mitropoliei bucovinene. Apele feruginoase, bogate în acid carbonic şi cu urme de acid arsenios, foarte radioactive, la care se adaugă şi nămolul lecuitor, adunat din turbăriile apropiate, atrag, pe fiecare an, tot mai mulţi vizitatori.

Sate mari, româneşti (Dorna Candrenilor, Călineşti) sunt împrăştiate în cuprinsul depresiunii. Locuitorii sunt mai ales crescători de vite, căci fâneţele sunt bogate, pe când clima aspră nu îngăduie o agricultură intensă.

Portul naţional al femeilor chipeşe s-a păstrat în toată curăţenia lui…[39].

În depresiunea de la Rădăuţi, se înscrie o temperatură medie anuală mai joasă (7-9 grade) decât în restul ţării. Populaţia e veche, după urmele preistorice. Satul Volovăţ datează dinaintea întemeierii Principatului Moldovei. Densitatea populaţiei e de peste 120 locuitori pe km pătrat.

Oraşul Rădăuţi (16.808 locuitori), capitala judeţului cu acelaşi nume, cu o populaţie amestecată de Români, Nemţi şi Evrei, e un oraş de câmp, cu toate că în apropiere se ridică ultimele culmi de munţi împăduriţi. Aici se află cel mai preţios monument istoric din trecutul moldovenesc, biserica simplă, zidită din lemn de Bogdan Descălecătorul, din piatră de Alexandru cel Bun, în interiorul căreia se păstrează semnul, pe cât de pios, pe atât de pilduitor, al dragostei de părinţi, arătată de cel mai de seamă domn biruitor al Moldovei, Ştefan cel Mare. La şir, stau lespezi de marmură, cu inscripţiunile săpate, care cuprind vorbele: „Drept măritorul şi iubitorul de Hristos, Io Ştefan Voevod, Domnul ţării Moldovei, a înfrumuseţat acest mormânt strămoşului său”. Tocmai prin simplicitatea arhitecturii şi modestia zidurilor, acoperite cu şindrilă, este impunător acest monument, vechi de peste şase veacuri; arată de unde am plecat. Alături de el, se află un Muzeu Etnografic, pe cât de complet, pe atât de variat”[40].

Apele fundamentale ale Bucovinei, şi ele, ca şi relieful, determinanţi ai vieţii sociale, beneficiază de atenţia cărturarului Ion Simionescu.

„Suceava, de cum a ieşit din munţi, trece prin depresiunea Rădăuţilor, câmp larg, deschis. Se apropie de Siret, în care se varsă la Liteni. După oraşul Rădăuţi, râul trece pe sub dealurile pe care sclipesc numeroasele biserici din Suceava (17.000 locuitori), vestit nu numai prin frumoasele lăcaşuri de rugă, ce aduc aminte de evlavia lui Alexandru cel Bun, Petru Rareş etc., nu numai prin moaştele Sfântului Ioan, martirul de la Cetatea Albă, dar mai ales prin Cetatea ale cărei ziduri cuprind paginile vremii eroice din istoria Moldovei, până la Alexandru Lăpuşneanu. Rămăşiţele găsite la dezgroparea ruinelor sunt păstrate într-un muzeu interesant.

Moldova, frumos râu prin apa-i limpede, iute, şi drumul variat, izvorăşte din şisturile cristalinei ale Lucinei (1.580 m). străbate prin o vale epigenetică, în curmezişul şisturilor cristaline şi a calcarelor, în cotul de la Fundu Moldovei, fiind despărţită de valea Bistriţei abia de 8 km. Trece pe lângă Câmpulung (10.124 locuitori), capitala judeţului cu acelaşi nume, vechi oraş românesc, cu casele înşirate în lungul văii dominate de stâncile Rarăului; curge pe lângă Gura Humorului (5.977 locuitori), orăşel tihnit, în apropierea căruia se află mănăstirea Voroneţului, cu picturi frumoase pe dinafară şi pe dinăuntru. După ce scapă din strânsura munţilor, trece pe lângă Baia, loc istoric, cu ruinele unei biserici catolice, dar şi cu biserica lui Ştefan, restaurată. Se varsă în Siret la Roman…

Bistriţa are o vale complexă, formată prin unirea unei Bistriţe ce curge spre Moldova cu afluenţii superiori ai Someşului. S-a deschis, astfel, unul din drumurile cele mai pitoreşti din ţară, cu farmec ce nu poate fi deplin simţit, decât printr-o călătorie, cu pluta, de la Dorna, la Piatra.

Izvorăşte din nord-vestul Inăului, din acelaşi nod cu Someşul şi Vişăul. După ce prinde un mănunchi de ape iuţi, cum sunt Dorna şi Neagra Şarului, dinspre Călimani, intră în vestitul defileu dintre Dorna şi Chiril. Valea îngustă, priporoasă, este partea unde plutaşul isteţ îşi face cruce, căci are de învins repezişul Toancelor, ce se izbeşte în malul stâncos. Abia la Cotârgaşi, râul scapă din şisturile cristaline; valea se lărgeşte îndată[41]…

Prutul are un curs aparent mai simplu. Bazinul întreg e format din trei părţi distincte: una până la poarta de la Cernăuţi… Este singurul afluent al Dunării din România care izvorăşte de peste graniţă. Se abate, deodată, spre depresiunea dintre Carpaţi şi podişul podolic, ca şi Siretul ori Nistrul… Prutul este, în tot cursul său, mai puţin populat, măcar că taie Moldova în lung. Este prea nestabil. Numai Cernăuţii, la poarta de intrare în podiş, e oraşul cel mai de seamă. Celelalte sunt orăşele (Noua-Suliţă, Rădăuţi, Lipcani)[42]…

Izvorând din Bucovina, Siretul face un cârlig, la fel cu Prutul, foarte probabil în legătură cu faliile radiare din această zonă… Pe valea Siretului se face comunicaţiunea de-a lungul Moldovei; satele sunt îngrămădite mai ales pe versantul drept, care cade domol spre luncă”[43].

Apele Bucovinei, inclusiv cele stătătoare, au fost descrise de cel mai „bucovinean” dintre scriitorii săi, cărturarul Em. Grigorovitza:

„Teritoriul Bucovinei este udat de către fluviul Nistru şi de următoarele râuri şi pâraie:

Fluviul Nistrului, care, fiind deja navigabil la intrare pe teritoriul Bucovinei, formează o vale relativ destul de strâmtă, în schimb însă destul de adâncă, cu maluri stâncoase şi, de regulă, lipsite de vegetaţie. Lungimea Nistrului, pe cât timp formează fruntaria Bucovinei, este de 52 km, iar dintre tributarii lui laterali are numai pârâul Ciornipotoc (Czarny Potok – Pârâul Negru) de oarecare însemnătate.

Navigabilitatea apelor Nistrului pe toată întinderea teritoriului bucovinean e favorizată, cu deosebire, prin malu­rile înalte ale văii, care împiedică ca nişte escarpagii formidabile, în acelaşi timp, inundările.

Râul Prut intră în Buco­vina lângă localitatea Orăşeni şi prezintă o vale a cărei lăr­gime ajunge până la 10 km. Lângă localitatea Zucica, aproape de ieşirea Prutului din ţară, valea se strâmtează în mod simţitor (până la 1 km), făcând, pe ambele laturi, loc la nişte câmpii foarte fertile. În întinderea sa de 55 km, valea Pru­tului se împreună cu diferite alte vâlcele laterale, dintre care cele mai remarcabile sunt, pe stânga, văile Şoviţelor, a Şubraneţului, Moşcovei, Hucăului şi valea Răchita, care se în­vecinează cu teritoriul Rusiei, iar pe dreapta, văile Ceremuş, Bresniţa, Hliniţa şi Derehlui. Acestea din urmă sunt, prin natura lor, mai adâncite şi au o pantă foarte pronunţată.

Valea Ceremuşului, fiind for­mată prin confluenţa pâraielor Sărat şi Pârcălab, trece din stare de albie îngustă, subit, în formă de vale bine formată, care ia, de la gura Ialovicioarei, înainte, numele particular de vale a Ceremuşului Alb. Abia la localitatea Uscieriki (gura râului) ea se confundă, apoi, cu matca Ceremuşului Negru, ce se co­boară din regiunile muntoase galiţiene, luând numele aces­tuia. Întregul bazin al Cere­muşului, de la început şi până la târgul Vijniţei (unde valea Ceremuşului se deschide deodată), pre­zintă, cu malurile sale înalte, stâncoase şi în parte umbrite de păduri de brazi, un carac­ter extrem de muntos, alpes­tru. Lungimea totală, pe ra­mura Ceremuşului Negru, până la Vijniţa, e de 63 km, panta râului, de 9 m la km.

De la Vijniţa, în jos, şi până la comuna Banila Rusească, valea Ceremuşului se lărgeşte în mod aproape anor­mal, atingând lăţimea sa maxi­mală; în urmă, însă, devine tot mai îngustă, pe măsură ce se apropie de valea Prutului, până la confluenţa Ceremuşului, lângă comuna Nepolocăuţi. Restul întinderii, de la Vijniţa, până aici, e de 39 km.

Ca vale secundară, ce se îmbină cu bazinul Ceremuşu­lui, este de amintit valea râuleţului Putila, cu o lungime de 33 km, în care dau, la rândul lor, pe dreapta, văile late­rale Putelivca şi Biscăul, iar pe stânga, văile Storoneţ, Ripieni şi Dihtineţ.

Lângă Vijniţa, se mai uneşte cu bazinul Ceremuşulul încă şi pitoreasca vale Vijenca (Wizenka), prin care duce drumul spre trecătoarea Niemciţ (Niemczytz).

Siretul formează, dintru-ntâi, o vale escarpată, strâmtă şi adânc tăiată. Râul este format prin împreunarea izvoarelor Siretului, care îşi iau începu­tul lor între înălţimile Surdinului şi Vanţenului şi se con­topesc lângă localitatea Şipot Privat (adică Şipot pe Siret). În apropierea comunei Berhomet pe Siret, valea se lărgeşte în chip remarcabil şi se continuă în linie arcuită, de la N-V, că­tre S-O, până spre târgul Storojineţ, unde se strâmtează puţin. De acolo, înainte, valea Siretului se întinde, apoi, tot mai largă, până la gura Molniţei, loc în care părăseşte teritoriul Bucovinei.

Această vale, una din cele mai mănoase, din câte le locuiesc românii, are o lungime de 98 km (socotind şi regiunea muntoasă), ocupând o suprafaţă totală de 467 kmp. Cele mai însemnate văi late­rale ce dau în ea sunt, pe stânga, valea Mihodrei şi cea a Molniţei; aceasta din urmă formează şi hotarul spre re­gatul României, unindu-se, lângă Sinăuţii de Jos, cu valea prin­cipală. Pe dreapta, însă, e mai de seamă valea Mihovei şi va­lea Siretului Mic, care din urmă dă în valea principală la est de localitatea Pătrăuţi pe Siret.

Râul Sucevei, ce se formează, la început, din câteva pâraie, în­tre care Izvorul şi Cobilioara, şi se lăţeşte abia lângă localitatea Straja în chip mai considera­bil, alcătuind, de aici, înainte, aşa-numitul şes al Rădăuţului, ajunge, între comuna Hadicfalva şi Marginea, la lărgimea maxi­mală (13 km). De aici, înainte, valea Sucevei se strâmtoreşte, însă, din nou, pe măsură ce se apropie de hotarul ţării (Iţcani), de unde ea începe, din nou, a se deschide.

Această vale, luată ca linie, împarte Bucovina în două părţi aproape egale şi prezintă în­tinderea cea mai mare între toate celelalte bazine fluviale, acoperind o suprafaţă totală de 239 kmp. Văile late­rale mai însemnate ale Sucevei sunt, pe stânga, văile Ropocel, Rusca, Sadău, Falcău, Bilca, Hatna şi Dragomirna. Pe dreapta, valea Brodinei, a Putnei, a Voitinelului, a Suceviţei, văile Solca, Soloneţ şi Ilişeşti.

Râul Moldovei constituie, cu bazinul său şerpuitor şi um­brit de codri deşi, una din cele mai pitoreşti văi ale Bucovi­nei. De la trecătoarea Izvor, unde-şi adună acest râu apele sale, valea sa urmează o direcţie de S-V, însă numai până lângă localitatea Fundul Moldovei. De aici, îna­inte, ea se-ndreaptă mai mult spre Vest, păstrând o formă une­ori aşa îngustă, încât coastele sale seamănă mai mult a fi o râpă. Abia lângă oraşul Câmpulung valea se lărgeşte, ajungând, aici, chiar la lăţimea de 1 km. Imediat, însă, se strâmtează, din nou, până în apropierea târgului Gura Humorului, unde malurile Moldovei încep a deveni joase, permiţând albiei râului de a se întinde în voie până la trecerea râului pe teri­toriul regatului României (lân­gă localitatea Cornul Luncii).

Valea Moldovei are o lun­gime de 93 km şi se împre­ună, pe partea stângă, cu văile laterale ale Moldoviţei şi Hu­morului, iar la dreapta, cu văile Lucavei, Putnei şi a Suhei, ves­tite prin poziţiunea lor roman­tică (mai ales Valea Putnei).

Bistriţa Aurie (cu bazinul ei) formează o vale nu mai pu­ţin frumoasă, de asemenea adâncă şi strâmtă, care începe de la trecătoarea Ştiol şi se continuă pe teritoriul Buco­vinei (de la Cârlibaba, încoace), urmând întâi o direcţie de S-V, apoi, de la Dorna, înainte, o direcţie de N-V şi îndreptându-se, în fine, iar către S-V, pentru a trece, lângă gura pârâului Colbul, pe pământul României. Această vale are o în­tindere totală de 65 km şi se îmbină, la stânga, cu văile la­terale ale Cibăului, Cârlibabei, cu valea Rusca şi cu cea a pârâului Colbul, care, închisă fiind de puternicele masive muntoase Dealul Calu şi Dealul Crelu, se prezintă ca una din văile cele mai pitoreşti din câte se găsesc în Carpaţi. Pe dreapta, însă, bazinul strâmt al Bistriţei se împreună cu două văi considerabile şi aproape mai late decât dânsul, adică cu Valea Dornei şi cea a pârâului Neagra.

Prin Valea Bistriţei şi cea a Dornei duc cele mai însemnate şosele ale Bucovi­nei, adevărate construcţii de artă, una spre Transilvania, iar cealaltă spre Ungaria”[44].

„Ape stă­tătoare Bucovina are puţine şi cele existente sub formă de heleşteie şi iazuri se găsesc mai mult în partea dinspre Nord a ţării, adică pe platoul dintre Nistru şi Prut. Cele mai însemnate heleşteie se află lângă comuna Stăuceni, apoi pe la Malatineţ, Şişcăuţ, Verenceanca, Chiselău, Cernauca, Cuciurul Mic şi în apropierea târgurilor Coţman şi Zastavna. La sudul Bucovinei, adică în părţile româneşti, se găsesc, de ­asemenea, iazuri mai mici, pre­cum la Liteni, Nemerceni, Buneşti şi Securiceni.

Terenuri mlăştinoase, din contră, se află în Bucovina destul de multe, aşa de-a lungul râurilor Dorna şi Neagra, ba sunt chiar şi mocirle de munte, ca cele de pe pantele culmilor Suhard, Giumalău şi Alun. Tot aşa, se găsesc bah­ne destul de întinse, pe stânga Siretului (lângă localitatea Prisăcăreni), în şesul Rădăuţului, aproape de comuna Frătăuţul Ve­chi şi Satul Mare, precum şi în valea Sucevei (lângă Iţcani)”[45].

În privinţa climei, determinată de poziţionarea geografică, de formele de relief şi de cursul râurilor, avem două mărturii, poziţionate, în timp, la începuturile şi la sfârşitul Bucovinei istorice:

„În acest district, clima este diferită. În munţii înalţi, este atât de rece şi frigul durează atâta timp, încât nu se poate cultiva aproape nimic, nici măcar ovăzul, adesea, nu poate ajunge la maturitate; la şes, însă, clima este temperată, deşi frigul este mai aspru şi mai durabil decât în Ungaria şi Austria.

Altfel, este o ţară sănătoasă şi are un aer curat, ceea ce se poate dovedi prin faptul că, aici, poţi întâlni, în mod repetat, oameni de 70, 80, până la 90, ba chiar 100 de ani, care mai arată vioi”[46].

„Ţinutul este aşezat în zona temperată a emisferei boreale, se bucură de o climă continentală destul de aspră, cu o iarnă lungă (5 luni), primăvară scurtă, succedată de o vară caldă; toamna, în general, e lungă şi frumoasă.

Asprimea iernii şi a primăverii se datorează poziţiei nestrăjuite dinspre Nord şi Nord-Est a acestui colţ de ţară; astfel, vânturile, care bat dinspre câmpiile podolice şi sarmatice, nu întâmpină nici un obstacol în calea lor. Vânturile calde, ce bat dinspre Sud, fiind silite să urce lanţurile de munţi, ce le întâlnesc în cale, pierd o mare parte din căldura lor.

Diferenţa între climatul regiunii muntoase, a Estului Ţinutului Suceava, şi a celui din părţile deluroase este destul de mare. În partea de Vest, aerul este aspru şi curat; temperatura medie anuală e de 5,5 grade Celsius, supusă la schimbări foarte mici; în schimb, precipitaţiile sunt abundente.

Climatul părţii deluroase diferă, fiind aproape ca acel al Rusiei de Vest, cu schimbări bruşte de temperatură, a cărei medie anuală ajunge la 8 grade Celsius; precipitaţii, în general mai puţine.

Temperatura medie anuală a Ţinutului Suceava oscilează, după cum am văzut, între 5,5 grade Celsius şi 8 grade Celsius. Variaţiunile zilnice şi anuale sunt destul de însemnate, maximele ridicându-se, câteodată, la 40 grade Celsius, vara, şi la minus 35 grade Celsius, iarna.

Cantitatea anuală de precipitaţii este, în medie, de 683 mm. Regiunea cu precipitaţii mai abundente e cea muntoasă, valea Ceremuşului, a Bistriţei Aurii şi regiunea Pojorâtei (818-876 mm). Sărace în precipitaţii sunt văile Nistrului şi a Prutului, cu cele mai puţine ploi în regiunea Cozmenilor (551 mm).

Clima Ţinutului este aspră, totuşi, însă poate fi considerată sănătoasă, având o influenţă cât mai prielnică asupra organismului şi a vegetaţiei. Vara e caldă şi bogată în ploi, iar toamna lungă favorizează cultura cerealelor, mai ales în regiunea deluroasă”[47].

„Buco­vina are o climă continentală, extrem de aspră, mai ales în timpul iernii, care, de obicei, ţine aproape cinci luni consecu­tive. în schimb, primăvara e scurtă de tot, vara foarte caldă, toamna lungă şi temperată. Asprimea iernii şi trecerea ei în lunile de primăvară o datorează Bucovina, cu toată situaţia sa în zona medie, împrejurării că nu este prin nimic apărată, spre Nord şi Nord-Est, ci e, din contra, expusă crivăţurilor ce vin, fără obstacol, din regiunile de miază-noapte, peste şesul sarmatic şi cel podolic, pe când vânturile calde ale sudului, care ar putea-o atinge, se lovesc de lanţurile carpatine, încât o ajung foarte cu anevoie. De altfel, fluctuaţiunile de tempe­ratură în Bucovina sunt ne­însemnate, în partea ei mun­toasă; în schimb, însă, domneşte o mare predispoziţie la precipi­tate atmosferice. Media anuală a temperaturii variază până la 5,5 grade Celsius în regiunea muntoasă, şi până la 8 grade Celsius în regiunea colinară. Maxi­mul căldurii, vara, e 35 grade Celsius, iar cel al frigului, în lunile de iarnă, minus 30 grade Celsius. Limitele pe­rioadei ferite de brumă cad, în localităţile deluroase, cam între 20 Mai şi 1 Octombrie; la munte, însă, între 10 Iunie şi 1 Septemvrie.

Cantitatea anuală a ploilor, în cifră medie, ajunge pană la 685 mm. Cea mai săracă în umiditate e partea de Nord-Vest a Bucovinei. Sezonul principal al ploilor cade, vara, în lunile Iunie şi Iulie, cuprinzând mai cu deosebire regiunea văii Ceremuşului, partea de sus a văii Bistriţei şi împrejurimile localităţii Pojorâta. Epoca de zăpadă, la rândul ei, numără, în părţile deluroase, 120-140 de zile; la munte, însă, 150-200 de zile. Din contra, se accentuează mult predispoziţia la furtuni, care, deşi nu sunt dese, însă apar mai ales în părţile de munte ale nordului, sub formă destul de violentă, pricinuind mari pagube. Apariţia grindinii se restrânge mai mult asupra re­giunii dintre Prut şi Nistru, nu cruţă însă nici părţile de Sud. Grindinile se ivesc mai cu abundenţă în luna Iulie şi e lucru remarcabil că terenurile reîmpădurite ale ţării sunt cele mai scutite de grindini.

În total, clima Bucovinei, cu toată asprimea ei caracteris­tică şi în ciuda împrejurării, nu mai puţin semnificative, că vân­turile de apus aduc, la orice timp ar fi, de obicei precipitaţii atmosferice, este, totuşi, foarte prielnică atât vegetaţiei, cât şi vieţii animalice şi nu produce absolut fenomene morboase. Verile calde şi bogate în ploi favorizează cultivarea tuturor cerealelor, făcând, în acelaşi timp, ca să se coacă şi toate poamele, până chiar şi strugurii. Singur, porumbul suferă puţin, în văile Sucevei şi ale Siretului, din cauza bru­melor prea timpurii. Mai mult decât toate, influenţează, însă, în aceste condiţii climatice, întinsele păduri ce le are Buco­vina şi, în special, arborii cetinoşi, aceştia din urmă consti­tuind pentru ţară, îndeosebi prin belşugul de molizi de cali­tate superioară, o adevărată bogăţie de preţ şi viitor in­calculabil”[48].

Bucovina înseamnă un colţ de rai pământesc, în care s-au adunat cele mai frumoase forme de relief ale lumii, într-o armonie desăvârşită, în care nimic nu se repetă, ci împlineşte şi vesteşte împliniri. Bucovina este o expresie materială a timpului, când primăvară, când vară, când toamnă, când iarnă, timpul fiind perceput, aici, aidoma horei în care s-au prins cele patru muze, horele, pentru a slobozi, într-o fantastică explozie cromatică, luminile create şi lumini necreate. Bucovina este aidoma unei străvechi biserici ortodoxe, de o sacralitate intimă, vindecătoare, şi tocmai de aceea obligă la smerenie şi nicidecum la trufie.

[1] STRABON, Geografia

[2] EPHOROS

[3] HOMER, Iliada, Cântul XI, 38-40

[4] TACIT, Istorii, p. 482

[5]AMMIANUS MARCELLINUS, Rerum gestarum libri qui supersnt, p. 217

[6] ACADEMIA ROMÂNĂ, Documente privind Istoria României, XIV, XV, vol. I, p. 103

[7] NECULCE, ION, O samă de cuvinte, p. 10: „Când au aşedzat pace Ştefan-vodă cel Bun cu leşii, fiind Ion Tăutul logofăt mare, l-au trimis sol la leşi. Şi au dăruit craiul leşescu Tăutului aceste sate la margine: Câmpul Lungu rusescu, Putila, Răstoaceli, Vijniţa, Ispasul, Milie, Vilavce, Carapciul, Zamostie, Vascăuţii, Voloca. Toate acestea le-au dăruit craiul leşescu Tăutului logofătului. Şi au pus hotar apa Cirimuşul, întru o duminică dimineaţa”.

[8] ONCIUL, DIMITRIE, Din trecutul Bucovinei, pp. 742, 743

[9] REVISTA POLITICĂ, Anul II, nr. 16/ 1887, pp. 4, 5

[10] VOGEL, DR. C., Karte von Osterreich-Ungarn aus Stielers Handatlas, Hztm. E 16

[11] GRIGOROVITZA, EM., Dicţionarul geografic al Bucovinei, pp. 22, 23

[12] BĂNĂŢEANU, VLAD; KNITTEL, E., Ghidul turistic şi balnear al Ţinutului Suceava, pp. 20, 21

[13] COSTĂCHESCU, MIHAI, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, p. 102

[14] SFÂNTUL PAVEL, Epistola I, versetul 4, p. 243

[15] GRIGOROVITZA, EM., Dicţionarul geografic al Bucovinei, pp. 23, 24

[16] ACADEMIA ROMÂNĂ, Documente privind Istoria României, XIV, XV, vol. I, pp. 21, 22

[17] Ibidem, pp. 24-26

[18] PANAITESCU, P. P., Obştea ţărănească în Ţara Românească şi Moldova, p. 32

[19] MARIAN, SIMION FLOREA, Tradiţii poporane române din Bucovina, p. 9

[20] AURELIAN SACERDOŢEANU, Succesiunea domnilor Moldovei…, p. 338

[21] DRH: în 18 august 1427, Alexandru cel Bun întărea lui Herman şi fratelui său, Iaţco, „ocina lor şi le-am dat satul lor, unde este casa lor, la Voitinu, unde acesta iese din poiană şi unde este mănăstirea lor şi vechiul lor loc de cosit, sub brădet; în 16 mai 1490, Ştefan cel Mare cumpăra, de la Bogdan  de la Voitin şi fratele lui Ion Miciorna, şi surorile lui, Ilca şi Muşa, copiii Hărman, nepoţii lui Iaţco”, cu 500 zloţi tătăreşti, „un sat, anume Voitinul, unde a fost casa tatălui lor, Hărman, şi a bunicului lor, Iaţco, unde iese Voitinul din pădure şi din poieni, unde a fost mănăstirea lor şi fânaţul lor cel vechi, sub codru”

[22] Deci şi în privinţa ctitorului uneia dintre primele două biserici din Suceava, cea a Sfântului Dumitru, e nevoie de o recitire a uricelor vechi, inclusiv pentru a se stabili, pe baza logicii înscrisurilor, care este cea dintâi biserică a Sucevei, cea de mir a Sfântului Gheorghe sau cea a Sfântului Dumitru; cum biserica Mirăuţilor îl are ctitor pe Petru Muşat şi cum, în legenda despre întemeierea Sucevei, Simion Florea Marian aduce în discuţie şi existenţa anterioară a bisericii unor păstori, e posibil ca biserica cu hramul Sfântul Dumitru să fi fost prima din viitoarea capitală a Moldovei.

[23] ELIADE, MIRCEA, Încercarea Labirintului, p. 84

[24] SULTANICH, IOAN ARHIEPISCOP DE, Călători străini despre ţările române, I, p. 39

[25] *** Călători străini despre ţările române, I,  pag. 50

[26] ANGIOLELLO, GIOVANNI MARIA, Călători străini despre ţările române, I, p. 134

[27] Călători străini despre ţările române, I, p. 150

[28] Călători străini despre ţările române, I, p. 192

[29]  Ibidem, p. 382

[30]  Ibidem, p. 239

[31] BĂNĂŢEANU, VLAD; KNITTEL, E., Ghidul turistic şi balnear al Ţinutului Suceava, pp. 21-26

[32] SIMIONESCU, ION, Ţara noastră, p. 110

[33] SIMIONESCU, op. cit., pp. 72, 73

[34] JITARIU, PROCOPIE, Monografie folclorică a satului Berchişeşti, p. 71

[35] GRIGOROVITZA, EM., Dicţionarul geografic al Bucovinei, pp. 26, 27

[36] SIMIONESCU, ION, op. cit., pp. 73, 74

[37] Ibidem, p. 78

[38] Ibidem, p. 94

[39] Ibidem, p. 134

[40] Ibidem, p. 153

[41] Ibidem, pp. 199, 200

[42] Ibidem, pp. 201-203

[43] Ibidem, p. 198

[44] GRIGOROVITZA, EM., Dicţionarul geografic al Bucovinei, pp. 24-26

[45] GRIGOROVITZA, EM., Dicţionarul geografic al Bucovinei, p. 24

[46] SPLENY VON MIHALDY, GABRIEL, Descrierea districtului Bucovina, pp. 43-45

[47] BĂNĂŢEANU, VLAD, KNITTEL, E., Ghidul turistic şi balnear al Ţinutului Suceava, pp. 21, 22

[48] GRIGOROVITZA, EM., Dicţionarul geografic al Bucovinei, pp. 27, 28