Dragusanul - Blog - Part 814

Marginea I

Marginea, la răscrucea legendelor (I)

Margineni la targ

Despre itinerariile mărginene,
mărturisite de Nicolae Iorga

Marginea este şi o răscruce a itinerariilor turistice consacrate de istorie drept „drumuri rădăuţene” (Drumul Tătarilor, de la est, spre vest, şi Drumul Împărătesc, de la nord, spre sud), din centrul comunei desprinzându-se de drumul împărătesc drumul care duce la Rădăuţii primei necropole domneşti a Moldovei, biserica mănăstirii Bogdania, dar şi cel care, străbătând mândrele aşezări ale Horodnicului, Voitinelui, Remezăului şi Vicovului de Jos, poposeşte în Putna, acolo unde încă mai există cea mai veche biserică moldovenească de lemn, durată, la Volovăţ, de Dragoş Vodă şi mutată, la Putna, de Ştefan cel Mare, dar şi mănăstirea Putna, cea de-a doua necropolă domnească, întemeiată de Ştefan cel Mare („Drumurile rădăuţene văd procesia măreaţă a sfinţirii mănăstirii Putna, dar curând văd şi îngropăciunea marelui Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, plâns de întreaga naţie românească… Rantiile colbăite şi toiegele de tisă bat drumurile cu sârg spre biserici şi mănăstiri, dar şi spre schituri şi sihăstrii, ascunse în întuneric nepătruns de codru şi-n creier neumblat de munte… Drumuri rădăuţene, drumuri de pelerinagii, drumuri de hram şi drumuri de mănăstiri” ).
Itinerariile mărginene, mărturisite de sacerdotul culturii române, Nicolae Iorga, cu „tabără” de măcar o săptămână, precum, odinioară, Dragoş Vodă şi oştenii săi, la Marginea, urmează, spre sud sau spre nord, drumul împărătesc de la începuturile Bucovinei istorice, cu „evadări” necesare, la răscruci, spre alte locuri de legendă ale Bucovinei, întotdeauna însoţiţi, cu vorbă sfătuitoare şi molcomă, de Nicole Iorga:

BOGDANIA, „biserica cea veche a Domnilor Moldovei (…) a fost croită în proporţii de tot largi şi are, astăzi, o formă ce nu-şi găseşte perechea aiurea. Prin uşa cu multe arcuri sfărâmate în cadrul ei se intră într-un pronaos, şi, de la acesta, o altă uşă, încunjurată cu linii de arc sfărâmat, duce la biserica însăşi. Şi pronaosul şi naosul sunt împărţite în trei, prin două şiruri de stâlpi greoi, făcuţi din zid. E, deci, o biserică cu trei năvi, aşa cum se mai întâlneşte o alta la Argeş, în biserica domnească. Lumina pătrunde prin câte cinci fereşti de fiecare parte. Aşa fiind, catapeteazma se întinde numai, în parte, înaintea altarului, sprijinindu-se, la dreapta şi la stânga, pe două bucăţi de zid.
Câte cinci contraforturi, de fiecare parte, sprijină pereţii. Turnul lipseşte, dar în zid se făcu loc unei scări, care duce în acoperiş. Clopotele atârnă într-o clopotniţă cu două rânduri, ce se înalţă la o parte.
În naos se întinde, lângă zidul din dreapta, un şir de pietre, frumos săpate, pe care Ştefan puse să le facă în amintirea tuturor acelor înaintaşi şi strămoşi ai săi, care-şi găsiseră sau trebuiau să-şi găsească odihna în Rădăuţi. Pe rând se citeşte, pe umeda piatră neagră, pătată de picurile de ceară şi acoperită de un praf cleios, numele lui Bogdan, lui Laţco, lui Roman, tatăl lui Alexandru cel Bun, lui Ştefan, fratele lui Roman şi biruitor al ungurilor, lui Bogdan, fratele lui Alexandru cel Bun, tatăl noului ctitor. Lângă dânşii, îşi aflară, apoi, locul rude domneşti şi fruntaşi ai ţării din timpurile noi” .
În apropierea mănăstirii Bogdania, cu tradiţie multiseculară, încă se mai ţine târgul săptămânal, în fiecare zi de vineri, târg în care, precum odinioară, nu lipsesc nici astăzi ceramica de Marginea, iile înflorate, covoarele şi scoarţele ţărăneşti, ciopliturile în lemn, bundiţele şi cojoacele lucrate în satele din zonă. Odinioară, „când venea, vinerea, ziua de târg săptămânal, se strângeau de prin împrejur o mulţime de oameni, de împleau ticsit piaţa cea foarte spaţioasă din mijlocul oraşului” .
În preajma Bogdaniei, Rădăuţii încă mai păstrează stilul burgului bucovinean, conturat în vremea Bucovinei istorice, atunci când „s-au făcut, ce-i drept, lucruri măreţe la Rădăuţi şi pe toată întinderea fostei averi mănăstireşti. S-au croit drumuri late şi pietruite, sădite tot cu plopi mari pe de lături, de vedeai bine cum şi ce departe se întinde meleagul cârmuit de oamenii stăpânirii, pusă sub oblăduire ostăşească. Iar dintr-un capăt al şirului de plopi, în celălalt, se ridicau gospodării falnice cu căsoaie, grajduri şi cu hambare de piatră, locuri chibzuite de muncă aprigă de tot soiul (…). Când am început să-mi îndreptez întâii mei paşi de copil mic spre grădina bisericii episcopeşti, înconjurată de tot felul de clădiri trufaşe, în care se aflau cănţălariile şi locuinţele diregătorilor împărăteşti de la herghelii, îmi aduc aminte că nimic nu mă bătea atât de mult la ochi ca chipul calului de fer argintit, ce sclipia de sus, de pe şcoala mare de călărie, înfipt pe ascuţitul de oţel al acoperişului. Pe vreme de furtună, vântul întorcea puţin căluţul, cu picioarele ridicate copac, împrejurul ferului, şi zbârnâiala şuerătoare pătrundea până în pridvorul casei unde locuiam. De acolo şi până la piaţa târgului nu erau decât ca la douăzeci de paşi, şi aici s-au iezit amintirile cele mai adânci.
Ce înfăţişare liniştită şi curată avea, pe atunci, această piaţă! Mare şi îndemânatică cum e, în parte şi în ziua de azi, cu troci largi de adăpat de-a lungul fântânilor, ea se întindea de la un capăt la celălalt al târgului” .

PUTNA îşi are rădăcinile în vechile cronici moldoveneşti, acolo unde istoria şi mitul intră într-o deplină armonie. „Vă leato 6978 (1470) rădicatu-s-au multă mulţime de oaste tătărască şi au intratu în ţară, să prade, cărora prinzându-le de veste Ştefan vodă, le-au ieşitu înainte. Şi la o dumbravă ce să chiamă la Lipinţi, aproape de Nistru, i-au lovit Ştefan vodă cu oastea sa, avgust 20, şi dându războiu vitejaşte, i-au răsipit şi multă moarte şi pierire au făcut într-înşii şi mulţi au prinsu în robie şi le luo tot pleanul. De care lucru cunoscând Ştefan vodă că ajutoriul nu de aiurea i-au fost, ci numai de la Dumnezeu şi de la Preacurata Maica sa, cu mare laudă şi izbândă s-au întorsu la scaunul său, la Suceava.
Deacă se întoarse Ştefan vodă de la acel război cu noroc ce izbândi pre acei tătari, spre lauda aceia, mulţămind lui Dumnezeu, au sfinţit mănăstirea Putna, carea era zidită de dânsul, septevrie 3 zile (stil vechi, deci 15 august stil nou – n.n.), întru lauda a Preacuratei Ficioarii Mariei, Maicii Domnului nostru Iisus Hristos. La care sfinţenie multă adunare de călugări au fostu: Theoctistu mitropolitul şi Tarasie episcopul dimpreună cu Iosif arhimandritul şi igumenul Putnii, zicu că au fostu la liturghie arhiepiscopi şi episcopi şi preoţi şi diiaconi 64 la jirtăvnic” .
Biserica mănăstirii Putna, ruinată de vitregiile vremii şi reconstruită în câteva rânduri, ultima oară, până în 1904, pe temeliile bisericii originale, de arhitectul vienez Karl Adolf Romstorfer, a fost „menită pentru îngroparea Domnilor”. „În această biserică se coborâră, pe rând, în mormântul lor, sub lespedea de marmură sau de piatră moale moldovenească, Ştefan cel Mare, în acele zile de înălţare a sufletului său, în Iulie 1504 („Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna care, era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângeau toţi ca după un părinte al său, că cunoşteau toţi că s-au scăpat de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi, îi zic sveti Ştefan vodă, nu pentru suflet, ce este în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fost om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după aceia, l-au ajuns” ). Apoi Doamna sa cea din urmă, cea mai frumoasă şi mai iubită, Maria Radului Vodă Munteanul. Şi ei îşi aflară locul lângă cei doi copii, morţi tineri, înainte de aceasta, copii din flori cu mame necunoscute, şi lângă a doua soţie a Voievodului, împărăteasa Marie din Mangup, pe care un acoperiş de mormânt, ţesut din fir de aur pe mătasă, o înfăţişează dormind, cu mâinile pe piept, purtând cunună grea pe capul subţire, şi înfăşurată în brocard scump ca într-un giulgiu măreţ” .
În curtea mănăstirii Putna, se află bustul lui Mihai Eminescu, dezvelit „duminică, 8 August 1926, (…) în prezenţa AS Regale Principesa Ileana” , iar în vecinătate, biserica de lemn a lui Dragoş Vodă, adusă de la Volovăţ de Ştefan cel Mare, după construirea bisericii de piatră din Volovăţ („O poveste zice că ar fi fost aici o biserică de lemn ce s-ar fi strămutat, apoi, la Putna de însuşi Ştefan Vodă. Cu adevărat, Ştefan va fi dărâmat o biserică de lemn, când a ridicat, în ultimii ani ai vieţii sale, de la 1500, la 1502, lăcaşul cel nou, care se vede şi astăzi” ).
Despre „Altarul mănăstirii Putna” ne-a lăsat un superb poem şi Ciprian Porumbescu, cel care, în 15 august 1871, la Putna, a „cântat Daciei întregi”:

Domnul Ştefan, viteaz mare, ce-a dat groază prin păgâni
Locaş sfânt creştinătăţii astăzi vrea să facă dar,
Şi pe malurile Putnei, cu vitejii săi Români,
Merge să aleagă însuşi locul sfântului altar.

Mare obşte îl urmează şi pe culme se lăţeşte,
Pe-ai lor cai sirepi şi mândri, ca la semnul de război
Precum aburi de pe baltă, când lumina asfinţeşte,
Buciumul vuieşte-n munte, sună valea de cimpoi.

Căpitani, ostaşi cu zale şi cu platoşe de fier,
Al Moldovei steag de fală fâlfâie cu fală-n cer.
Iată că lângă-o movilă Domnul Ştefan s-a oprit,
Totul tace, ochii ţintă, stă poporul neclintit.

Trei ostaşi cu arce-n mână, pe movilă cum se urcă;
Doi ca zimbrul, ageri, mândri, nalţi ca bradul de la munte,
Pe-ai lor umeri poartă glugă, la brâu paloş, şi pe frunte
Cu-a lor lungi şi negre plete se coboară-o neagră ţurcă.

Ei ades cu-a lor săgeată, repezită sus în nor,
Printre-a fulgerului focuri au oprit vulturu-n zbor.
Multe fiare din cei codri, mulţi duşmani tineri, semeţi,
Drept în inimi, drept în suflet au simţit a lor săgeţi.

Căci ei sunt ostaşii vrednici ai lui Ştefan, Domn cel Mare,
Ce-şi găteşte-acum săgeata, s-o izbească-n depărtare.
„Copii, trageţi, eu voi astăzi să mă-ntrec în arc cu voi!”,
Astfel zice Domnul Ştefan, iar voinicii, amândoi

Se pleacă, arcele-şi încoardă, trag, săgeţile lor zboară,
Spintecă repede vântul ce dă foc şi vâjâieşte,
Se tot duc ca gândul şi de-abia ochiul zăreşte
Pe câmp departe locul unde se coboară.

Ura-n ceruri se ridică! Urlă dealul, clocoteşte!
„Să trăiţi, copii!”, le zice Ştefan, ce-acum se găteşte.
Zbârnâie coarda din arcu-i, fulgeră săgeata-n vânt,
Piere, trece mai departe şi-ntr-un paltin vechi s-a frânt.

„Acolo va fi altarul!”, zice falnicul monarh,
Ce se închină şi se pleacă pe războinicul său arc.
„Să trăiască Domnul Ştefan!”, mii de glasuri se ridică
Şi poporul, jos, pe vale, umilit în genunchi pică.

Din Marginea porneşte, urmând „apa albăstrie şi săpotoasă a Suceviţei” , cu popas, aproape de cer, pe muntele Palma, drumul spre mănăstirea Moldoviţei, drum care trece pe lângă superba şi legendara mănăstire a Suceviţei.

SUCEVIŢA „se vădeşte, deodată, în acel fund, în care pare că se întâlnesc, închizând orice cărare, zece-douăspezece muncele, acoperite, în cea mai mare parte, cu brazi. Apa Suceviţei, pe care am trecut-o (la Marginea – n.n.), venind spe mănăstire, lunecă mai departe, spre Suceava.
Toată mănăstirea iese, acum, ca din pământ: ziduri cu feresruici de împuşcat, case egumeneşti, turn de intrare, cu un lung acoperiş ascuţit, fireşte nou, care seamănă cu cel de la Dragomirna, patru bastioane în colţuri, biserica mănăstirii, iţindu-şi frumoasa turlă peste multele hogeaguri albe, cele două turnuleţe de pe biserica parohiei, clădită fără stil prin anii 1770, în afară de ziduri (…). Biserica, însă, robeşte de la început privirile prin întinderea, prin frumuseţea, prin păstrarea desăvârşită a zugrăvelii sale din afară, ca şi prin simplicitatea impunătoare a proporţiilor. Coperământul e din şindrilă neagră, din care se desface turnuleţul, săpat cu două rânduri de ocniţe, ocroteşte încă toate icoanele pe care le cere datina într-o biserică românească, şi sfinţii se desfac întregi, strălucitori de noutate (…).
Deocamdată, nu pot face alta decât să pătrund în pridvor şi pronaos. Cel dintâi e făcut în chip original, neobişnuit nici înainte, nici pe urmă în bisericile Moldovei şi luat, poate, prin înrâurirea stăpânirii lui Simion Movilă în Muntenia, din această ţară. El e alipit la clădire, privind spre poartă şi dând, astfel, o intrare laterală: are trei deschideri, dintre care una e uşa, iar celelalte două fereştile, toate din arcuri sfărâmate. Din el se trece, printr-o uşă, cu aceleaşi arce sfărâmate, obişnuite mai ales după 1500 şi care încadrează, aici, şi deschizătura fereştilor, în pronaosul frumos zugrăvit, unde dorm, în dreapta, morţii încununaţi, pe când locurile copiilor lor, o fetiţă a lui Ieremia şi o fetiţă a lui Simion, Zamfira şi Teodosia, sunt la o parte.
Mormintele lui Ieremia şi Simion Movilă sunt acoperite cu lespezi mari de marmură, măiestru săpate, care sunt puse pe înalte mede de piatră (…).
Când pătrund, mai târziu, în naos, luminat de trei fereşti la stranele rotunjite în abside şi prinse, pe dinafară, între două contraforturi, lumina bucuroasă a Lunii Paştilor de Aprilie (1904 – n.n.) iveşte frumuseţea vechiului alai domnesc, zugrăvit pe peretele din dreapta, pentru pomenirea, şi prin chipuri, a ctitorilor. În cap stă Ieremia, încununat, în haine arhiereşti de mătasă roşie, cu gulerul alb şi mânecare roşii – ca şi pe perdeaua mormântului –, frumos, ochios, sprâncenat şi bărbos. Dreapta lui întinde, către Mântuitorul, ca prinos, clădirea bisericii, din care nici un amănunt nu s-a schimbat până astăzi. Stânga i se razimă pe creştetul copilului Constantin, încă mărunţel, venit în urma fetelor. Cea mai mare dintre ele se vede în veşmânt numai de aur, tot încoronată, pe când Domniţele vechi n-au decât cercurele de mărgăritare, lângă tatăl ei. Frumoasă, tânără, foarte asemenea cu Ieremia, se vede maica lui, Maria; de supt coroană, scapătă în valuri un văl alb, rochia ei e din brocard de aur pe roşu, tivită cu dungi de aur, prin care trec, la mijloc, trei cusuturi negre. Elisaveta, Ilisafta, Doama Ieremiei, femeie lacomă de putere şi pedepsită în cel mai crunt chip pentru neogoita ei râvnă de stăpânire, răsare, acum, ţinând în mână crucea evlaviei. O şuviţă de păr bălan mărgeneşte fruntea albă, deasupra minunaţilor ochi negri, şi un văl de mătase roşietică se coboară pe umeri ei. Şi prin frumuseţe, ea era dintre acelea care risipesc împărăţiile şi pier supt ruinele lor. Apoi şiragul urmează prin capete oacheşe, cu ochi mari, coborându-se tot mai jos – fetele celelalte ale acestor soţi: Maria, Ecaterina, Zamfira, Stana, cu cercei de aur mici în urechiuşe şi cozile lăsate pe spate. Între ele se află un frate, mort mai de mult, Alexie, băieţaş cu părul creţ supt aurul coroanei.
Între multele odoare, lăsate de Ieremia (păstrate, şi astăzi, în muzeul mănăstirii – n.n.), cruci de abanos, iconiţe de fildeş alb, nespus de răbdător lucrate, tăvi, anaforiţe – se află şi cărţile cele scumpe, prinse în legături, unele mai vechi decât cuprinsul, cu ţesături de lanţuri şi plăci de argint lucrat cu ciocanul. Una e de hârtie, vine de la Neagoe Vodă Munteanul; o alta, cea mai frumoasă, a fost lucrată, supt Ieremia, poate de meşterul miniaturist, încondeietor, care a fost Mitropolitul Anastasie Crimca. Aproape fiecare foaie are câte un mărunt lucru în culori strălucitoare, închipuind fapte din Scripturi. Într-un loc, vezi iar pe Ieremia, cu maică-sa, cu Doamna, cu o fată, al cărei nume nu s-a scris, şi acum cu trei băieţi: Constantin, Alexandru şi micuţul Bogdan, lucraţi fin, cu condeiul muiat în culori. Constantin a fost Domn şi-a perit înecat în Nistru, când îl duceau tătarii, care-l robiseră; Alexandru s-a împărtăşit şi el de Domnie, dar, într-o zi nenorocită din anul 1617, el fu prins, cu mezinul Bogdan, şi dus în tabăra lui Schender-Paşa; iar, împreună cu copiii şi mama lor deznădăjduită. Doamna Ieremiei, mândră, poruncitoare, învinuită că ar fi dat otravă cumnatului Simion, numai ca ea, fiii ei, trupul şi sângele ei, să domnească, suferi în tabăra păgână cea mai mare ruşine. „Boieri, boieri, ruşinatu-m-au păgânul!”, strigă ea, a doua zi, înaintea boierilor, veniţi să vadă cum pleacă în robie la Constantinopol aceia care-i stăpânise. Ea îşi tăie cozile, în semn de nemărginită durere, şi le trimise, prin cine ştie ce credincios, la Suceviţa, unde ele se păstrează încă” .
Un superb poem, scris de poetul iconar Teofil Lianu, trăieşte liric tragica întâmplare, rememorată de Nicolae Iorga:

În mănăstirea de la Suceviţa,
Precum şi spune-ngălbenita filă,
Domniţa Voevodului Movilă
Spre pomenire şi-a lăsat şuviţa.

Şi urma gândurilor de mătasă
Şi-a degetelor albe şi trudite
Rămas-au pe ştergarele-nflorite.

Şi-era Domniţa straşnic de frumoasă!

Suceviţa, celebră prin verdele ei inimitabil, prin ampla desfăşurare de culoare şi de simboluri ale uriaşei fresce exterioare, „Scara spre ceruri”, înseamnă o fărâmă de dumnezeire, din care fiecare român este dator să se împărtăşească.

Drumul, odată pornit din Marginea, începe să şerpuiască înspre „muchia Furcăului”, biruind „peretele înalt şi păduros al Dealului Rău, ce-ţi închide calea năprasnic şi ameninţător, întocmai ca un val uriaş, ridicat până la nori, de crezi că nici cu aripi de vultur nu te mai ridici peste el” . Drumul acesta, tăiat prin munţi urieşeşti, în 1957-1958, de ostaşii români, conduşi de colonelul Arcadie Pruteanu, originar din Marginea, poartă poveşti dramatice, din vremurile în care încă era doar o potecă greu accesibilă, străjuită, mai întâi, de haiducii mărgineanului Ioan Dari, iar peste un veac şi mai bine, de partizanii anticomunişti ai lui Vladimir Macoviciuc, cel care păstra obcinile Bucovinei, împreună cu naţionaliştii lui Bandera din Putila, cu partizanii lui Dumitru Marţincu din Burla şi cu cei ai lui Tcaciuc din Ropcea Storojineţului, încă nepângărite de cizmele Armatei Roşii. Din vremuri vechi, drumul acesta, potecă inaccesibilă, lega Rădăuţii de Câmpulung Moldovenesc, dar abia din 1959, încoace, drumul acesta înseamnă un itinerariu de vis, dinspre Marginea şi drumul ei împărătesc, înspre Moldoviţa minunatei mănăstiri.

La MOLDOVIŢA, „biserica se datoreşte evlaviei lui Petru Rareş. El a ales acest loc, la oarecare depărtare de mănăstirea cea veche a bunicului său, Alexandru cel Bun, şi cu cheltuiala lui s-a făcut tot lucrul. Moldoviţa cea nouă, rareşească, poate sta alături cu Probota aceluiaşi ctitor. Dar ea se deosebeşte de aceasta prin multe amănunte de clădire. La început e un pridvor de trei ori boltit, care se razimă pe patru stâlpi de zid, pătraţi. De aici treci într-un pronaos destul de mare. Mai departe e cămăruţa întunecoasă a mormintelor, şi aici doarme, supt un chivot ciudat, tivit cu ciubuce şi răzimat de patru stâlpi pătraţi, „prea-sfinţitul părintele nostru Efrem episcop de Rădăuţi”, mort în anii 1925-6. el pornise din Moldoviţa ca şi alţi doi ierarhi moldoveni, ale căror rămăşiţe au fost aduse de la Scaunele lor vlădiceşti şi astrucate aice.
Biserica însăşi, naosul şi altarul, urmează, rotunzindu-se în trei abside, care sunt hexagonale, pe dinafară, şi împodobite, pe partea aceea, cu ocniţe şi lungi nervuri. Cadre de piatră înconjură toate uşile, în arc sfărâmat la cea dintâi, iar la celelalte în unghiuri drepte.
Lumina vine pe câte două fereşti gotice şi două altele mai mici, pătrate, de fiecare lature, afară de ferestruia altarului. Contraforturi sprijină pereţii. Un singur turnuleţ, ca acela al Voroneţului, se ridică deasupra naosului.
Dar minunată e şi aici, ca şi la Voroneţ şi, în parte, la Umor, zugrăveala, despre care se spune că a fost făcută în anul 1536, cu un an înainte ca ctitorul să-şi piardă Domnia. Ea seamănă aşa de bine cu aceea de la celelalte două biserici pomenite, încât trebuie să se creadă că a fost făcută de aceiaşi meşteri în tustrele lăcaşurile. Păstrarea e desăvârşită, şi luptele pentru cucerirea Ţarigradului, atacat de ieniceri călări şi spahii cu cealmale, par zugrăvite ieri. Au suferit numai peretele pe care, de obicei, îl bate ploaia şi acele locuri unde şi-au zgâriat numele atâţia drumeţi care, neputând lua o amintire frumoasă, s-au simţit datori să lase una urâtă (…).
Între ctitorii, zugrăviţi pe peretele din dreapta ai naosului, se vede Rareş, cu coroana înaltă, împletită, în haine lungi şi largi de brocard, cu florile de aur ţesute pe galben. Doamna lui, Elena, Sârboaica, fată de Despot, poartă, cu aceleaşi veşminte scumpe, coroană grea de aur, cu cincisprezece ramuri, împodobită cu pietre scumpe şi mărgăritare ca şi marginile aurite ale rochiei. Gâtul e prins într-un guler roşu, colţurat, şi un lung văl cade pe amândouă laturile trupului. Copiii se văd amândoi, în vârstă de vreo zece ani: Ilie şi Ştefan. Asemănarea între aceste chipuri domneşti şi cele de la Umor arată că Domnii nu se zugrăveau cu o faţă oarecare, ci că meşterul căuta să prindă însuşirile deosebite ale chipului lor. Elena are, aici, faţă lungăreaţă, dar plină, şi ochii mari, cu coada prelungită.
Dacă nici aici nu sunt odoare, multe din podoabele vremii vechi s-au păstrat, şi ele sunt întocmai ca acelea de la Voroneţ. Deasupra uşilor se văd încă grinzile originale, săpate şi acoperite cu aur. Strănile de tisă, tari şi lucii, ca de un fildeş galben, cu aceleaşi săpături, făcute de un călugăr din veacul al XVI-lea, care şi-a scris numele pe o foaie de pergament, lipită de lemn şi, astăzi, foarte ştearsă. Scaunul vlădicesc e lucrat, şi aici, în roate şi colţuri, frumos colorate; de două ori se vede şi stema bourului, aşa cum se făcea pe vremea lui Petru Rareş, cu întregul cotor al gâtului. Măsuţele în muchii, foarte dezgolite, însă, de stucul lor aurit, s-au păstrat, şi aici, amândouă. Catapiteazma e, însă, mult mai nouă şi, deci, mai prejos decât acea de la Vorneţ; e din aceiaşi vreme cu icoanele împărăteşti, lucrate cu o îngrijire deosebită. În altar se mai ţine un frumos pomelnic în triptic, făcut pe la anul 1600 şi împodobit cu stucaturi aurite.
Moldoviţa veche e ceva mai încolo, pe un tăpşan de supt dealurile înalte, chiar deasupra apei Moldoviţei, ce gâlgâie la vale – pânză uşoară, ce tremură. S-a păstrat mult din zidurile cu totul grosolane, făcute dintr-o îngrămădire de lespezi de toată mărimea şi culoarea, legate cu ciment slab. Îţi dai seama că era un pridvor cu ferestuici rotunde, câte două de fiecare parte, un pronaos cu două fereşti mai mari şi cu două bolţi de gropniţă, apoi un naos, cu alte două fereşti, şi altarul. Se mai vede ceva din temeliile unui turnuleţ. Icoana hramului, Buna-Vestire, se cunoaşte bine, pe o uşă, ca şi câteva chipuri de sfinţi.
Aceasta a fost una din cele mai vechi biserici de zid ale Moldovei” , folosită, cândva, şi ca schit, de ierarhul-poet Dosoftei, ruinată, încetul cu încetul, de la Nicolae Iorga încoace, şi refăcută, în ultimii ani, la întâmplare, dar cu funcţionalitate.

Coborând spre sud, dinspre Marginea – recomandabilul cartier general pentru un sejur cultural-turistic în Bucovina, pe drumul împărătesc sau drumul sării, cum i s-a mai spus la începuturile Bucovinei istorice, şi trecând de Dealul Ederei, pe care a fost spânzurat, în 1816, legendarul haiduc mărginean Darie, apoi şi de Dealul Clitului, drumeţul are de făcut un popas la biserica Arbore a vestitului Portar de Suceava Luca Arbure, apoi la Solca sângerosului domn Ştefan Tomşa al II-lea, înainte de a răzbi, urmând parcursul drumului împărătesc, spre Mănăstirea Humorului şi Voroneţ. Îl va însoţi, când ursuz faţă de contemporaneitatea sa, când entuziasmat de mărturiile trecutului, straşnicul sacerdot al neamului românesc, Nicolae Iorga.

Biserica ARBORE, „acea creaţie unică: desen, culoare, compoziţie sublimă a maestrului Coman” , înseamnă cântecul de viaţă, de moarte şi de îndumnezeire a nefericitului Portar de Suceava Luca Arbure.
Cariera militară şi dregătorească a fiului fostului mărunt diac domnesc Ivan Arbure pare să fi început „în 19 zile ale lui octomvrie, joi, leat 7005 (1497)” , odată cu bătălia, şi ea legendară, de la Codrul Cozminului, cel care s-a ocupat cu „săciuirea” pădurii, după cum povesteşte cronicarul, fiind Luca Arbure, care ar fi beneficiat de mari danii din partea Voievodului, pentru că, „dupre aceia, au dat cuvânt Ştefan vodă a toată oastea să să strângă la Hârlău, în zioa lui sfeti Nicolae. Şi aşa s-au adunat cu toţii la Hârlău, într-aceia zi, şi acolo Ştefan vodă au făcut ospăţ mare tuturor boierilor şi tuturor vitejilor săi şi cu daruri scumpe i-au dăruit pre ei. Şi deci i-au slobozit cine şi pre la casa sa, dându-le cuvânt ca toţi să dea laudă lui Dumnezeu, pentru ce că toate puterile sunt de la Dumnezeu” .
Aflat în plină glorie, iubit de Ştefan cel Mare ca un fiu, dar şi de Bogdan-Vlad, cu care se asemăna în multe privinţe, inclusiv în cea a vârstei, Luca Arbure, proaspăt căsătorit cu cneaghina Iuliana (strănepoata lui Bogdan Întemeietorul), a cumpărat, de la „neamul lui cel mai apropiat”, pe linie maternă, „sluga noastră Sima şi sora lui, Nastasia, copiii Stanei, nepoţii lui Cârstea Horaeţ”, „un sat, anume Solca, jumătatea de jos, şi a cincia parte din jumătatea de sus din acelaşi sat”, iar de la „Ivul şi sora lui, Nastea, copiii lui Mihul, şi verii lor, Fădor, fiul Malei, şi Dragotă şi sora lui, Stana, copiii lui Ivul, toţi nepoţii lui Şandru Gherman… patru părţi din jumătatea de sus a aceluiaşi sat, anume Solca” , urmând să construiască, pe moşia Solca Mică, curţi şi o biserică de piatră, în jurul cărora se va închega un sat nou, numit, după ctitor, Arbure sau Arbore.
Biserica a fost construită imediat, în mai puţin de un an fiind sfinţită, iar curtea pârcălabului înflorea şi, odată cu ea, şi satul din jurul bisericii.
Tragedia arbureştilor avea să înceapă în 23 aprilie 1523, când Cozma Şarpe, postelnicul, fugea în Polonia, stârnind bănuielile lui Ştefăniţă Vodă, nepotul lui Ştefan cel Mare şi fiul lui Bogdan-Vlad cel Orb, cum că bătrânul Arbure ar unelti să-l înlăture de la domnie; câteva zile mai târziu, „în cetatea Hârlăului, Ştefan vodă au tăiat pre Arburie hatmanul, pe carile zic să-l fie aflat în viclenie, iară lucrul adevărat nu să ştie. Numai atâta putem cunoaşte că norocul, fie unde are zavistie, a ales un om ca acela, ce au crescut Ştefan vodă pre palmile lui, având atâta credinţă şi în tinereţile lui Ştefan vodă toată ţara otcârmuia, unde mulţi vrăjmaşi i s-au aflat, cu multe cuvinte rele l-au îmbucat în urechile domnu-său. Ci pururea tinerii să pleacă şi cred cuvintele cele rele. Şi acea plată au luat de la dânsul, în loc de dulceaţă, amar, pentru nevoinţa lui cea mare, că nici judecat, nici dovedit, au pierit. De care lucru mulţi înspăimântaţi din lăcuitorii ţării au început a gândi cum vor lua şi ei plată ca şi Arburie, că nu multă vreme după aceia, într-acelaşi an, au tăiat şi pe ficiorii lui Arburie, pre Toader şi pre Nichita…
Văzând boierii şi lăcuitorii ţării Moldovei moartea lui Arburie hatmanul, mai apoi şi a ficiorilor lui, ştiind ce bine au avut Ştefan vodă de la dânşii şi mai apoi cu ce plată le-au plătit, cu toţii s-au întristat de vrăjmăşia lui Ştefan vodă, socotind că şi ei vor lua acea plată, care au luat şi Arburie, cu toţii s-au rădicat asupra lui, septevrie şapte zile. Ci nimica nu au folosit, că celui fricos şi înspăimat, ştiindu-şi moartea de-a pururea înaintea ochilor, nici un loc de odihnă nu-i, nici inima de război. Şi văzând că lui Ştefan vodă i-au venit ţara întru ajutor, s-au răsipit printr-alte ţări, lăsându-şi ocinele şi moşiile. Iară pre Costea pârcălabul şi pre Ivanco logofătul şi pre Sima vistiernicul şi pre alţii pre mulţi, i-au prins vii şi le-au tăiat capetile în târg, în Roman” .
În ciuda faptului că urmaşii, pe linie bărbătească, ai lui Luca Arbure au sfârşit sub securea călăului, fetele lui şi ale cneaghinei Iuliana, Sofiiţa, Nastasia, Stanca, Odochia, Maria călugăriţa, Tudosia, Ana Plăcsoaie şi Cheldoaei, aveau să scape cu viaţă, iar moşiile părinteşti le-au moştenit, prin urice de folosinţă, încă din vremea lui Petru Rareş, ginerii lui Luca, precum Gavril Trotuşan, mare vistier şi vameş, comisul Plaxia (Praxia, adică Plăieşul), Grigore Udre sau Toader Turcea, păstrându-şi capetele, slujbele domneşti şi averile. Desigur că Ştefăniţă confiscase o parte din moşiile Arbureştilor, aşa cum se întâmpla, de regulă, în cazul „hainirii”, adică al trădării de ţară şi de domn, dar vinovăţia lui Luca, pusă la îndoială şi în acele vremi, şi mai târziu, nu s-a putut solda cu confiscarea brutală şi irevocabilă a moşiilor, toate revenind, datorită Anei, jupâneasa comisului Praxia, în folosinţa familiei, Ana fiind cea care, în aprilie 1523, ceruse lui Ştefăniţă Vodă rămăşiţele pământeşti ale părintelui ei, pe care, obţinându-le, le-a şi înhumat creştineşte, în ctitoria lui de la Solca Mică, biserica Arbure.
Biserica, satul şi moşia Arbure aveau să devină proprietatea mănăstirii Suceviţa, din 20 martie 1589, apoi, din 3 octombrie 1614, mănăstirii Solca, Ştefan Tomşa al II-lea considerând, în baza propriului său interes, „cum că Arbure au fost hain, au ucis pre stăpânul său şi pentru aceia satul Solca au umblat din mână în mână” .
În primăvara anului 1904, când Nicolae Iorga trece prin „Arburea”, în ceas târziu, de noapte întunecoasă, „aici sunt lumini în multe case, dar nu lumini de lampă atârnată, ci lumini de policandre cu cinci ramuri. Spre acele case luminate se urcă cete de oameni negri în caftane, cu brâie lungi şi cizme, cu feţe prelungi albe supt căciuli de blană de vulpe. Ei stau în loc şi se uită foarte caraghios la trăsura care trece. Iar jos, în vale, e o căsuţă care străluceşte toată şi din care, unul câte unul, se strecoară cei cu căciuli blănite cu vulpe. E havra: Evreii au intrat în sărbători în satul lui Arbure Hatmanul, care atârnă de ei” .

Biserica mănăstirii SOLCA, ctitorită în 13 mai 1615 de Ştefan Tomşa al II-lea, este „foarte frumoasă şi bine păstrată. Fereşti, când mai sus, când mai jos, patru la număr, străbat pereţii înalţi. Două uşi sunt deschise: una, care duce, din pridvor, în pronaos, are un cadru de piatră puternic şi bogat, alcătuit din arcade cu arcul sfărâmat, cealaltă, care vine după un contrafort, are linii ca pe vremea lui Ştefan, tăindu-se în ungi drept şi, ca podoabe, rozete. Modelul a fost vădit Dragomirna, pe care n-o poate ajunge nici în îndrăzneala şi înfrumuseţarea bolţilor, nici în marea îngrijire a turnului, care, aici, în aceleaşi proporţii supţiratece şi elegante, e însă simplu, având numai obişnuitele ocniţe, în locul rozetelor şi ramelor săpate.
Frumuseţea, şi aceea luată de la Dragomirna, este însă în ciubucele care tivesc, împodobind, toate liniile cu încolăcirile lor, şi, tot aşa, poarta largă, ce duce din pronaos în naos, şi marginile absidei stranelor, şi bolta din altar. Zugrăvite cum erau la început, între zugrăvelile sfinţilor, ele trebuie să fi avut mai mult alt rost decât acel de astăzi, când le acoperă albeaţa de toate zilele a varului” .
Asemănarea, întru frumuseţe, a bisericilor mănăstirilor Solca şi Dragomirna a determinat şi apariţia unei superbe legende, care merită reprodusă aici pentru că se află la răscrucea legendelor mărginene, şi prin toponime, dar şi prin un spirit al vremurilor vechi comun, dar inconfundabil:

„Când omul e în pace, când e liniştit, sănătos şi nu duce nici o nevoie, atunci nu-şi prea aduce aminte de Dumnezeu, de la care îi vin toate bunătăţile; dar când e ameninţat din toate părţile de primejdii, când neajunsurile îl împresoară şi o rea soartă îl urmăreşte pas în pas, atunci inima şi cugetul se îndreaptă spre Dumnezeu, de la care aşteaptă scăpare, alinare şi mângâiere în suferinţe şi dureri.
Erau, odată, nişte timpuri când oamenii erau cu mult mai evlavioşi şi cu frica lui Dumnezeu, decât cum sunt astăzi. Atunci, dacă-şi punea cineva gând la Dumnezeu, orice ar fi avut să facă făcea şi orice întreprindea o şi îndeplinea, căci Dumnezeu totdeauna era cu dânsul.
În timpurile mai de demult nu era, ca acum, pace şi linişte în ţară, ci tot răzmeriţe şi bătălii ca acelea, că nu mai ştiai ce este şi de ce să te apuci…
Câţi păgâni, câte lifte rele, toate năpădeau ca lăcustele în Moldova, prădând şi jefuind pe bieţii Români, chinuindu-i şi luându-le toată averea, lăsându-i numai cu sufletul, de multe ori scurtându-le viaţa…
Pe acele timpuri viforoase, unii Domnitori români, voind ca să scape poporul şi ţara de biciul cel barbar şi înspăimântător al păgânilor, punea gând la Dumnezeu că, după ce le va ajuta a învinge pe duşmani, vor face, în cutare loc al ţării, o biserică sau mănăstire, unde să i se aducă laudă şi mulţămită de către popor pentru ajutorul, ocrotirea şi binefacerile revărsate.
Din acest îndemn sau poate că şi din altul, a început şi Ştefan Vodă Tomşa a zidi mănăstirea Solcii, sub poalele munţilor din Bucovina, care mănăstire se află, încă şi astăzi, în partea dinspre apus a târguşorului Solca.
Spun bătrânii că Ştefan Vodă Tomşa, după ce a sfârşit de zidit această mănăstire şi după ce a zugrăvit-o şi a înfrumuseţat-o cu toate odoarele cele trebuincioase, a chemat pe Mitropolitul Anastasie Crimca să vină, dimpreună cu alţi preoţi şi călugări, ca s-o sfinţească.
Mitropolitul Crimca, se zice, că să nu fi tărăgănat nicidecum, ci îndată cum i-a venit ştirea, a şi pornit spre Solca, luând cu sine pe mai mulţi preoţi şi călugări… Ajuns în Solca, fără să mai trăgăneze ceva, a şi început cu sfinţirea mănăstirii cu cea mai mare serbare, după cum ştia el că-i mai frumos, şi credea c-a fi mai bine şi mai pe plac Domnitorului.
După ce se sfârşi sfinţirea mănăstirii, dădu Ştefan Vodă Tomşa o masă mare, la care pofti mulţime de boieri, pe Mitropolitul Anastasie şi pe alţi oaspeţi aleşi.
La masa aceea, după multe alte cuvântări şi vorbiri, cum e, adică, datina la mesele Domnitorilor, unde sunt o mulţime de oaspeţi şi boieri adunaţi, care de care mai vorbăreţi şi mai căpăţânoşi, după ce ospătară de-ajuns şi băură cum se cade, zice Ştefan lui Crimca:
– Să deie Dumnezeu ca mănăstirea Prea Sfinţiei Tale să fie beci la mănăstirea mea!
Mitropolitul Crimca, care cam, în acelaşi timp, zidise mănăstirea Dragomirnei, se zice că s-a uitat lung în faţa Domnitorului şi a început a zâmbi, dar nu-i răspunse nimic.
Ştefan Tomşa, însă, crud din firea sa şi foarte pizmăreţ pe tot omul ce-l întrecea cumva, nu voi să tacă şi să deie pace Mitropolitului, pentru că nu i-a răspuns nimic, ci, ştiind că mănăstirea acestuia e cu mult mai frumoasă şi mai iscusit lucrată decât a sa, ba, drept să mărturisim, fiind unica, în felul său, în toată ţara, îi mai zise încă o dată:
– Să deie Dumnezeu ca mănăstirea Prea Sfinţiei Tale să fie beci la a mea!
Mitropolitul tăcu şi de astă dată.
Iar Vodă repetă tot aceste cuvinte şi de-a treia oară…
Acuma, Mitropolitul, văzând că Vodă nu mai înceată de a-i spune aceste cuvinte, în faţa tuturor oaspeţilor, nu mai putu răbda, ci, supărându-se amar, îi zise:
– Ba să deie Dumnezeu ca mănăstirea Măriei-Tale să fie beci la mănăstirea mea, căci Măria-Ta ai făcut-o din prisosinţă, iar eu am făcut-o pe a mea cum a dat Dumnezeu, din banii hărăziţi de văduve şi alţi bieţi creştini şi oameni de omenie, care s-au îndurat şi m-au ajutat a face această sfântă mănăstire, spre lauda Celui de Sus!… (N.N.: Banii proveneau, în realitate, de la boierul Şeptilici).
Ştefan se roşi şi se cam supără, când auzi aceste cuvinte împungătoare, dar se stăpâni şi nu zise nimic bătrânului Mitropolit… El tăcu, acum, ca şi cela, mai înainte.
Mitropolitul Crimca, însă, văzând însuşi că ceea ce a spus n-a fost bine şi temându-se ca să nu i se întâmple ceva, căută toate mijloacele să iasă, cum mai degrabă, de la masă şi să fugă, cât se poate mai iute, din acest loc. Şi avea toată dreptatea să se teamă, căci Ştefan Vodă Tomşa, când se mânia pe cineva, era foc şi pară şi nimeni nu scăpa cu viaţă din mâinile lui…
Aşa era Ştefan Vodă Tomşa.
De aceea, şi mitropolitul Crimca nu făcu multă tărăgănare, ci porunci, pe furiş, vizitiilor să înhame caii iute la trăsură, ca să pornească.
Vizitii îl ascultară, înhămară degrabă caii şi Mitropolitul, luându-şi seara bună de la Domnitor şi de la oaspeţi şi spunându-le că are foarte multă trebuinţă, se porni spre Dragomirna.
Domnitorul voia să-l mai oprească, el, însă, nu voi nicidecum să rămână.
Pe când s-a pornit Mitropolitul spre Dragomirna, înnoptase acuma cum se cade şi se făcuse aşa de întuneric că nici mâna nu se putea vedea.
După plecarea Mitropolitului, Doamna lui Ştefan Vodă Tomşa nu tăcu ca o femeie înţeleaptă, care nu se amestecă în trebile bărbaţilor, mai ales ştiind prea bine că Vodă nu-i ca alţi bărbaţi, cugetător la toate cele ce le face şi mai răbdător cu cei ce-i greşesc sau îl supără cu ceva; nu, ea trebui să se amestece şi să zică ceea ce n-ar fi trebuit; ea zise către Vodă:
– Cum de te-ai lăsat tu batjocorit de un călugăr, înaintea tuturor oaspeţilor?… Nu ţi-a fost ţie oarecum să te laşi înjosit de dânsul, să zică el – mă rog! – ca mănăstirea ta să fie beci la a sa!… Nu-ţi e ruşine de oaspeţi?… Ce mai aştepţi? Caută şi răsplăteşte cu pedeapsă îndrăzneala acestui călugăr, ori, de nu… mai mult să nu mă numeşti domniţa ta!…
Auzit-aţi vorbă de muiere!…
Ştefan Tomşa, care încă de mai înainte era cam mânios, fiind, acuma, mai aţâţat şi de doamna, se înfurie până într-atâta, încât nu mai stete pe gânduri, să vadă ce face şi ori de este bine ceea ce voieşte să facă, ci îndată strigă surugiilor săi să prindă caii la rădvan.
Surugiii nu aşteptară să le mai spună şi a doua oară, ci, cât ai bate în palmă, caii erau înhămaţi la rădvan şi rădvanul tras dinaintea uşii, de unde avea să iasă Vodă.
Ştefan Vodă, văzând că rădvanul stă dinaintea uşii, îşi luă, în grabă, buzduganul şi, fără să mai spună ceva oaspeţilor care rămaseră, ieşi afară din casă, se aruncă în rădvan şi porunci surugiilor să mâne tot într-o fugă, pe urma Mitropolitului (Unii istorisesc că să nu se fi luat Ştefan Tomşa după Crimca, ci să fi trimis pe nişte oameni de-ai săi, ca aceştia să se ieie după dânsul şi, unde l-or ajunge, acolo să-l omoare).
Zbura Vodă cu rădvanul său, dar şi Mitropolitul nu mergea numai în paşi, ci, cum ieşise din ograda mănăstirii, poruncise vizitiilor să mâne caii cât le-or putea lua picioarele, pentru că o presimţire pare că-l tot îndemna să fugă cât ce putea, îi spunea că Vodă n-are să-l lase în pace, ci are să-l fugărească şi, apoi, vai şi amar de acela ce cădea în mâna acestui Domn fără inimă şi cruţare.
Deşi Mitropolitul fugea cu trăsura sa cât putea, totuşi Ştefan Vodă Tomşa îl ajunse, în depărtare ca la vreo jumătate de milă spre răsărit de Solca, în mijlocul drumului dintre Solca şi Arbure, şi, cum îl ajunse, sări din rădvan şi, repezindu-se asupra Mitropolitului, îi dădu vreo câteva lovituri cu buzduganul în piept şi, când socoti că i-a fi de-ajuns şi că n-are mult s-o mai ducă, se sui, iarăşi, în rădvan şi se întoarse îndărăpt spre Solca.
Mitropolitul Crimca, mai mult mort decât viu, fu ridicat de către vizitiii săi în trăsură şi dus până la Dragomirna.
După ce ajunse la Dragomirna, cine ştie la câte ore din noapte, se zice că Mitropolitul Crimca îndată să fi poruncit să se scoale toţi călugării, să-i aducă vestmintele şi să se înceapă a sfinţi mănăstirea, până ce mai trăieşte.
Călugării, auzind aceasta, săriră îndată, cu toţii, să vadă ce este, ce s-a întâmplat că Mitropolitul voieşte să sfinţească mănăstirea mai înainte de-a fi gata şi, apoi, încă noaptea, când toată lumea doarme.
Văzând, însă, ce este, nu mai stătură mult pe gânduri, ci care din care mai degrabă alergară speriaţi prin chilii, îşi luară cele trebuincioase, intrară în mănăstire, aprinseră luminile şi – ca de când vă istorisesc – toate erau gata pentru sfinţire. Poftiră, acuma, pe Mitropolitul să vină şi să înceapă sfinţirea. Însă acesta nu mai era în stare să se scoale din loc… Loviturile de buzdugan ale lui Tomşa Vodă îi slăbiră mai de tot puterile şi de-abia mai putea răsufla.
Ce era de făcut?
Văzând călugării cum că Mitropolitul nu se poate urni din loc şi e mai gata să-şi deie sufletul, ca să nu rămână mănăstirea nesfinţită de dânsul, de cel ce, cu atâta muncă, a zidit-o şi înfrumuseţat-o, îl luară, vreo câţiva, şi, după ce l-au îmbrăcat în vestmintele sale, îl purtară, de subsuori, şi aşa sfinţi el mănăstirea, mai mult numai purtat pe sus sau şezând pe scaun.
Se zice că, după ce a sfârşit Mitropolitul Anastasie Crimca de sfinţit mănăstirea, să nu fi trecut mult, ci, îndată după aceea, să-şi fi dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Iar când murea, să fi zis:
– Mulţămesc Ţie, Doamne, că m-ai ţinut în viaţă până ce mi-am sfinţit mănăstirea mea!…
Şi, cu aceste cuvinte, muri.
Călugării îl puseră în biserică şi-i făcură prohodul şi, a treia zi, îl înmormântară.
Mulţime mare de boieri şi alţi oameni de prin tot ţinutul să fi fost venit la înmormântare şi mulţi plângeau după dânsul, căci foarte bun om era şi pe oricine venea la el, de era boier, îl primea şi cinstea ca pe un boier, de era vreun călător, îl adăpostea ca pe un frate, de era ţăran, se purta cu dânsul ca un părinte, iar de era vreun sărman, niciodată nu-l alunga de la uşa sa, fără să-l miluiască.
Aşa era Mitropolitul Anastasie Crimca.
Şi tocmai de-aceea şi pentru că a făcut şi înfrumuseţat mănăstirea Dragomirnei, mai dihai decât toate mănăstirile şi bisericile din ţară, boierimea şi cei mai mari, văzând cruzimea lui Ştefan Tomşa, cum a ucis, fără nici o dreptate, pe Mitropolitul, se sculară, cu toţii înfuriaţi, asupra lui Tomşa Vodă şi asupra Doamnei şi stăruiau să-l deie jos de pe tronul Moldovei şi să-l alunge din ţară, ca să nu-i mai audă de nume.
Ştefan Vodă Tomşa, văzând aceasta şi ştiind bine că, când se răscoală ţara întreagă, nu e lucru de şagă, îşi luă pe seamă şi fugi, pe neştiute, la Solca, şi, acolo, se ascunse, spre apus, din sus de mănăstire, într-un munte, care şi până astăzi se numeşte „Muntele lui Vodă”. Acolo, pe muntele acela, petrecu el până ce se mai molcomiră boierii…
Pe locul acela, unde lovise Ştefan Vodă Tomşa cu buzduganul pe Mitropolitul Crimca, puse, mai pe urmă, cine a fi pus nu ştiu, o cruce mare de stejar, care se mai poate vedea şi astăzi (1875).
De e tocmai crucea aceea, care s-a pus îndată după moartea Mitropolitului Crimca, nu pot spune, dar cum crucea aceasta e tare veche, poate să se încredinţeze orişicine, mai ales că şi partea cea mai împlântată în pământ se mai află şi este roasă de ploi…
Ce-or fi făcut boierii cu Doamna lui Tomşa nu se ştie, căci de la nimeni n-am înţeles nimic… De bună seamă că şi ea n-a fi fost lăsată în pace, ci trebuie să i se fi răsplătit şi ei, după cum adică i-a fost inima şi vorba…
Un lucru prea adevărat şi pe care nimeni nu-l poate tăgădui este că mănăstirea lui Tomşa Vodă a rămas beciul mănăstirii celei din Dragomirna.
Mănăstirea din Dragomirna stă, şi astăzi, frumoasă, că ţi-i mai mare dragul să te uiţi la ea. E împrejurată, din toate părţile, cu ziduri tari şi călugării se roagă, neîncetat, pentru sufletul bunului Mitropolit Anastasie. Pe când mănăstirea lui Ştefan Vodă Tomşa e părăsită de părinţi, zidurile de prin preajma bisericii, precum şi chiliile călugărilor, ce au fost oarecând aici, sunt aşa de risipite, de ţi se frânge inima de durere… Zău!, ţi-i mai mare greul să stai şi să te uiţi la aceste risipituri, pline de spini şi pălămidă…
Se vede că Dumnezeu nu trece cu vederea fapta nedreaptă.
Dacă Ştefan Tomşa ar fi fost om ca toţi oamenii cei de omenie, bun la inimă, îngăduitor şi ceva mai cugetător, să nu fi căşunat atâtea morţi de om, atunci, de bună seamă că Dumnezeu nu lăsa ca mănăstirea lui să se desfacă, ci ar fi scutit-o de timpurile cele vitrege, precum a scutit şi mănăstirea Dragomirna” .

Această ultimă referire vizează secularizarea averilor mănăstireşti şi desfiinţarea celor mai multe dintre mănăstirile bucovinene, care capătă statut de biserici obşteşti, începând cu anul 1785, dar desfiinţarea obştii călugăreşti de la Solca nu se datorează crimelor făcute de Tomşa (şi mai există o eroare, cea a morţii lui Crimca, petrecută cu aproape două decenii mai târziu decât moartea lui Tomşa), odinioară, ci proastei gospodăriri a lăcaşului şi a degradării necontenite, pe care avea să o oprească târziu, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, în baza unor planuri exemplare, un arhitect vienez, pe nume Karl Adolf Romstorfer, cel care avea să reconstruiască Putna şi să scoată din moloz şi gunoaie vestigiile măreţe ale Cetăţii Sucevei, pentru a întâmpina cum se cuvine comemorarea celor patru veacuri de la înveşnicirea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt al Moldovei, în 2 iulie 1904. Dar asta-i altă poveste, care trebuie spusă doar la timpul şi la locul potrivit.

Urmând unduiosul drum împărătesc, drumeţul pornit din Marginea, poate ajunge, în aceeaşi zi, în care a vizitat bisericile Arbore şi Solca, şi la MĂNĂSTIREA HUMORULUI, în vecinătatea locului larg, de pe pârâul Humor, în Dragoş Vodă, la nivel metaforic, a ucis bourul, înfrângându-i pe tătarii mârzacului de trei tuiuri Kutlu-Buga (Bourul Norocos), conduşi în luptă de cumnatul acestuia, mârzacul dobrogean Atlamîş (şi se va vedea cum ni se poate dezvălui metafora până la elementele realităţii istorice, la locul potrivit).
„Acum văd mănăstirea, pe care o cutreier îndată, dus de părintele Boca. Clopotele atârnă într-un turn puternic, ca acela de la Piatra. Lângă dânsul stă bisericuţa, care nu mai e încunjurată de vechile ziduri, din care n-a rămas decât o ruină de turn, făcut în vremea lui Vasile Lupu. Clădirea seamănă cu acea de la Reuseni şi Părhăuţi, căci n-are turlă.
Şi aici nu se mai vede nimic din vechea zestre, pe care a dat-o, în argint şi aur, ctitorul de la 1530, Toader Logofătul lui Petru Rareş şi unul din vechii boieri ai ţării. Mormintele stau, însă, la locul lor şi, pentru a cuprinde rămăşiţele lui Teodor şi ale soţiei sale Anastasia, s-au lăsat două adăposturi boltite într-o încăpere anume, care se află între pronaos şi naos; el se odihneşte supt o piatră de marmură, frumos săpată şi coşcovită la mijloc ca un sicriu; ea, supt o lespede obişnuită, în stânga. Chipurile amândurora se văd pe perete şi ele arată cum se îmbrăca, pe atunci, boierimea.
Logofătul are un fel de căciuliţă ca o beretă de marinar, cu fundul albastru şi marginile galbene. Poartă un guler roşu şi altul albastru, o lungă haină galbenă cu brandenburguri albastre; pe lature, e o deschizătură cu aceleaşi brandenburguri.
Ea, în genunchi, înaintea Fecioarei, poartă o pălăriuţă viorie cu dungi, asemenea cu pălăriile de paie din timpurile noastre; pe fundul ridicat e o dungă albastră şi roate albastre se înşiră pe margine. De supt pălărie cade un văl în colţuri, dintr-o stofă cu liniuţe şi puchiţei viorii. Rochia, în falduri lungi, e de brocard de aur, cu mâneci roşii, având triunghiuri de aur.
La locul de cinste al ctitorilor, aceştia au zugrăvit, însă, familia domnească. Petru Rareş, purtând pe cap coroana de aur cu cinci ramuri: are faţa rotundă, barba tânără, părul lung; veşminte arhiereşti bogate îl acopăr. Elena Doamna apare de o frumuseţe rară, supt aceeaşi coroană măreaţă, în haine de brocard de aur, pe fond verde, cu mâneci roşii. Un colţ de lemn al corului acoperă, desigur, chipul fiului celui mai mare al soţilor domneşti, acel Ilie care s-a turcit, lepădând de la dânsul Domnia. Ştefan, cel mic, care a pierit ucis, după multe isprăvi ticăloase, apare aici ca un foarte cuminte copilaş încoronat.
Humorul se mândreşte, însă, cu zugrăveala sa, care a rămas neatinsă şi pe dinăuntru, şi pe dinafară, unde numai un perete a fost dezgolit de ploaie. Albastru seninului stăpâneşte, smălţat cu aurul cununilor şi cel ce străbate cu ochii multele chipuri, înşirate răbdător după vechi datine, capătă o înaltă părere despre meşteşugul zugrăvelii în timpurile măririi noastre.
Din vechime a mai rămas catapeteasma, strălucită sculptură în lemn, bogată şi amănunţită, care, împunsă de cari, ar fi menită însă pieirii” .
„Pe lângă fresca admirabilă, o grădină de trandafiri de toate nuanţele. / O floare plină de farmec e trandafirul” .

VORONEŢUL, albastrul de dincolo şi de dincoace de cer, este o întrupare cosmică pe pământ, un fel de netimp care-şi freamătă, gânditor, vremelniciile. Nu clipele, ci mileniile sunt vremelnicii. „Biserica acelui pe care-l cântă, în pomenire veşnică, clopotele sale, înalţă un turnuleţ cu firide dintr-un coperământ de şindrilă, care era, altădată, împărţit în patru culmi şi-l scotea, la mijloc, mai bine la iveală. Două contraforturi sunt în faţă, două la altar. Ele nu erau la început, ci au fost adause pe vremea lui Ilie Rareş, poate, de acel Mitropolit Grigorie („Portretul Mitropolitului Grigore este un portret extraordinar, o realizare deosebită” ), care este îngropat ca un ctitor, supt piatra ce-şi pregătise, în pridvorul pe care el l-a înnădit la clădirea lui Ştefan cel Mare, împodobindu-l cu două mari fereşti gotice, ce întrec cu mult îngustele ferestuici ale bisericii vechi, încadrate acestea în ramuri de piatră săpată. Şi, la rândul său, Ştefan ridicase zidirea sa de piatră cu trei abside, în locul bisericuţii de lemn, unde trăise în schimnicie acel Daniil Sihastrul, din care poporul a făcut sfetnicul zilelor de nenprocire ale marelui Domn, îndemnătorul lui spre luptă şi evlavie. Între frumoasele pietre de mormânt, se vede aceea care acoperă rămăşiţele umilului călugăr, sfânt ţărănesc târziu, pe care l-a dat Moldova noastră.
În trei rânduri s-a zugrăvit Voroneţul. O dată, Grigorie a chemat meşterii pentru pridvorul său; altă dată, s-a zugrăvit un şir de sfinţi pe peretele de lângă intrare; dar zugrăveala cea mare e şi cea bună, şi ea acoperă cea mai mare parte din afară şi tot lăuntrul bisericii.
Niciodată nu s-a făcut la noi o mai desăvârşită artă bizantină, sfinţi mai luminoşi şi mai blânzi decât aici. Luni întregi ar trebui cercetat cu râvnă fiecare colţ de zugrăveală, fiecare unghi de împodobire măiastră: nici un pictor străin n-avu această răbdare, până acum (ulterior, a avut-o Picasso, dar nu a dezvăluit reţeta albastrului de Voroneţ – n.n.), nici unul din pictorii noştri, înstrăinaţi ca suflet şi vânduţi iubirii de argint, nici unul dintre ei n-a călcat aici pentru a se însufleţi din cea mai de preţ moştenire artistică a străbunilor (…).
Dar nu e aici numai zugrăveala ca să mărturisească despre simţul de frumuseţă al înaintaşilor noştri. Strane lucrate în lemn de tisă de un călugăr din veacul al XVI-lea (1577) te întâmpină în pronaos. Deasupra uşii ce duce, de acolo, în naos, e prinsă cu fiare o grindă aurită, săpată cum nu se poate mai frumos, şi o bucată din alta, cu zugrăveli pe fond de aur, aplicat pe lemn, e acum răzimată de strane.
Alt rând de strane, în biserică, sunt darul unui Mitropolit din veacul al XVI-lea şi ele se impun prin felul săpăturii şi prin acela al zugrăvelii. Măsuţele octogonale aveau chipuri de sfinţi, a căror frumuseţe se mai cunoaşte încă. Catapiteasma scânteie în aur şi toate amănuntele ei sunt minunate. Icoanele mari şi mici sunt destul de vechi şi, spălate deunăzi, ele s-au destăinuit de o nespusă frumuseţe – cele mai frumoase icoane din câte s-au păstrat până astăzi.
În locul îndătinat al ctitorilor văd pe Ştefan, cu păr bogat bălan, cu ochi căprii, Doamna Maria, frumoasă, oacheşă, Bogdan, icoană a tatălui său, şi o mică domniţă fără nume, cu cerc de mărgăritare pe cosiţe – toţi în brocard greu de aur” .

Păşind pe urmele lui Nicolae Iorga şi înspre celelalte comori bucovinene ale artei medievale moldoveneşti, inclusiv spre Cetatea de Scaun a Moldovei din Suceava sau spre bisericile de mir, şi Mirăuţii, şi cea care adăposteşte moaştele Sfântului Ioan cel Nou, cu hramul Sfântului Gheorghe, păşind spre Slatina, spre Râşca, spre Probota, Spre Dragomirna, spre Pătrăuţi sau spre Biserica Albă din Baia, drumeţul care-şi stabileşte, precum Dragoş Vodă, odinioară, la începuturile istoricizării noastre, tabăra de vară în Marginea va pricepe, acolo, pe treptele templului montan, de ce susţinea Lucian Blaga cum că veşnicia s-ar fi născut la sat.

Despre Marginea şi oaspeţii ei

„Călătorul doritor să vadă mănăstirea Suceviţa pleacă din vechiul oraş Rădăuţi, care prin secoli a fost reşedinţa Episcopiei de Rădăuţi, iar astăzi este capitala românescului judeţ cu acelaşi nume, spre sud-vest, pe neteda şi cu bătrâni plopi ţărmuită şosea districtuală Dorneşti-Marginea şi ajunge, după o plăcută cale de 5 km, la mândrul sat românesc Marginea. Aici, amintita şosea dă în excelent întreţinutul şi aşa numitul „drum împărătesc” sau „şoseaua acoperită a imperiului”, construită între anii 1780-87. Ea îşi ia începutul de la satul rutenesc Dubouţ, situat pe malurile Prutului, şi duce peste oraşul Storojineţ, comuna Vicovu de Sus, Solca, la oraşul Gura Humorului” .
Ca şi Dimitrie Dan, şi Nicolae Iorga, avea, în lunea Paştelui anului 1904, o deosebită admiraţie pentru „Marginea, cu aşezările multe şi bune, răspândite până foarte departe”, fiecare gospodărie în parte plăcându-i prin faptul că „aici… totul e rânduit şi curăţit, cum se cuvine în Lunea Paştilor; câte un copil, o femeie în haine albe se ivesc după gardurile de răchită. Cei mai mulţi s-au dus, însă, cu flori în pălărie, pentru tineri, cu plete bine unse, şi ştergarul frumos desfăşurat, pentru ceilalţi, la mănăstire” .
Ca sat amplu şi luminos, aşezat la poalele obcinilor bucovinene, sat care armonizează, în gospodării temeinice, şi case tradiţionale moldoveneşti, din lemn, chenăruit cu var la ferestre, cu înalte acoperişuri, în patru ape, din şindrilă întreţinută cu smoală, păcură şi petrol, dar şi case moderne şi frumoase, cum numai în munţii Austriei şi Elveţiei poţi întâlni, Marginea încântă, prin ea însăşi, ca întotdeauna, şi astăzi.
Marginea, precum în străvechile colinde româneşti, este o „luncă a Soarelui”, un teritoriu sacru, o răscruce a întâmplărilor mitice şi a aderenţei noastre la mit, iar mărgineanul, om harnic şi chibzuit, priceput, încă din vremea străbunilor lui, în tot felul de meşteşuguri arhaice, meşteşuguri care ţin şi de ritual, dar şi de artă, precum olăritul sau rânduirea lemnului în funcţionalităţi deja descifrate în fibra lui inefabilă, asigură Marginii o identitate distinctă şi irepetabilă, şi ea desprinsă din mit, pe calea tradiţiei, deci a legendei, dar şi a datului primordial, pe care îl numim datină.
Există o respiraţie artistică a pământurilor Marginii, imposibil de explicat, dar care capătă concreteţe ba într-un veac, ba în altul, de monument, de templu zidit, în perpetua nevoie a civilizaţiei umane de a intra în armonie universală. Doar respiraţia aceasta a pământului a putut ademeni trecerile personajelor exemplare prin aceste locuri şi continuă să ademenească, şi va ademeni veşnic. În fond, Marginea există pe vatra Zeiţei Pământului, Uţa – în anumite vremuri, fiind locul luminos de popas de pe Valea Uţei.
Din Marginea pornesc, ba pe Drumul Împărătesc, ba pe drumurile construite mai târziu, ba pe tainice itinerarii montane, călătoriile împlinite sau doar visate şi spre vatra primei biserici de lemn din Moldova, cea a lui Dragoş Vodă, de la Volovăţ (mutată de Ştefan cel Mare la Putna, unde există şi astăzi), şi spre prima necropolă domnească a voievodatului, biserica mănăstirii Bogdania din Rădăuţi, şi spre mănăstirile din Putna, din Arbore, din Solca, din Humor, din Voroneţ sau din Vatra Moldoviţei, şi spre fostele capitale moldave Baia, Siret şi Suceava.
În Marginea a poposit legendarul Dragoş Vodă şi oştenii lui maramureşeni, în 1334. „Ajungând la Gura Dragoşinului, apucară, pe malul Suceviţei, în jos, şi nu steteră mai mult locului, până nu ajunseră în marginea despre răsărit a munţilor, adică pe locul unde se află, în timpul de faţă, satul Marginea. Aice, steteră iarăşi locului şi poposiră” .
În Marginea au poposit toţi voievozii Moldovei, după cum o dovedesc unele toponime, deşi înscrisurile, atât de rare la români, îi menţionează doar pe Movileşti, ba chiar şi moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava au poposit şi în Marginea, în anul 1612, când au fost strămutate, de la Suceava, la Suceviţa, de către mitropolitul Anastasie Crimca, de frica unei noi invazii cazace, dar tot aici au poposit şi oştiri vrăjmaşe, ba polone sau cazace (în 1610, 1615, 1695 ), ba ruseşti (în 1711, 1915 şi 1944 ).
În Marginea s-a născut, în 1784, şi s-a săvârşit, în 1816, legendarul haiduc Ioan Darie, spânzurat, pe Dealul Edrei, din capătul imaşului satului, pe urmele lui păşind, ca luptător împotriva bolşevismului, ultimul „haiduc modern al Bucovinei”, Vladimir Macoviciuc, ucis la Vicovul de Jos, în 7 iulie 1947.
Prin Marginea a trecut, în 1808 şi 1810, ca însoţitor al arhiducilor Ludovic şi, respectiv, Rainer, pictorul silezian Franz Jaschke, primul acuarelist care a pictat în Bucovina, inclusiv o mărgineancă.
Prin Marginea a trecut, în 1817, când a vizitat Bucovina, împăratul Francisc I, iar tragicul prinţ austriac de coroană Rudolf, victimă misterioasă a viitoarei tragedii de la Mayerling, a trecut prin Marginea sâmbătă şi duminică, 9 iulie şi, respectiv, 10 iulie 1887.
Cărturarul bucovinean I. G. Sbiera, de loc din Horodnic, mărturisea că a poposit în Marginea în „a doua zi de Paşti, în anul 1856” , iar cei doi Porumbescu, Iraclie şi Ciprian, împreună, în 1871, Iraclie fiind om din partea locului, iniţiat în tainele buchiilor la Voivodeasa, şi deci oaspete spornic al Marginii.
Nicolae Iorga a trecut, mărturisitor, prin Marginea, în drumul lui dinspre Putna şi Straja, înspre Suceviţa, în lunea Paştelui anului 1904.
De-a lungul anilor ultimelor decenii, datorită atelierului celebrei ceramici negre de tip Kutty, au poposit în Marginea Împăratul Japonie, Akihito, Regina Olandei, Juliana, Regele Spaniei, Juan Carlos şi Regina Sofia, Regina Fabiola a Belgiei, fostul şahinşah al Iranului Reza Pahlavi Aria Mehr, Regele României, Mihai I, Guvernatorul Canadei, toţi ambasadorii străini la Bucureşti, precum şi personalităţi politice româneşti precum Traian Băsescu, Ioan Raţiu, Petre Roman, Radu Câmpeanu, Radu Vasile, Theodor Stolojan sau Gelu Voican Voiculescu, actorii Ilarion Ciobanu, Florin Piersic, Radu Beligan, Draga Olteanu-Matei, Tamara Buciuceanu, Jean Constantin, Sebastian Papaiani, Dionisie Vitcu, Vasile Murariu, Adrian Păduraru, Radu Duda (actualul prinţ), precum şi folclorişti de calibrul lui Tancred Bănăţeanu sau a lui Ioan Vlăduţoiu.
În fiecare zi, din fiecare an, din fiecare deceniu, poposesc la Marginea convoaiele de turişti români şi străini care vizitează mănăstirile Bucovinei şi care nu pot rata şansa de a cunoaşte o vatră autentică de sat românesc şi o artă tradiţională autentică.
Marginea este şi o răscruce a itinerariilor turistice

Despre numele cel vechi
şi cel de acum al aşezării Marginea

Încă din vremuri imemoriale, platoul înalt (cu o altitudine de circa 450 metri), întins, armonios şi neted, de la poalele obcinilor bucovinene, pe care îl ştim drept moşia aşezării Marginea, aparţinea Zeiţei Pământului, marea vrăciţă Cula, soţia Cerului („bărbatul cel mai integru Anu, cel care a stabilit regulile, în oraşul arbore, de lângă râul cu apă” ), Zeiţă care, mai târziu, avea să se numească Hestia, ea oferindu-i lui Zalmoxis legile pelasgilor (pelasgine sau belasgine, şi nicidecum belagine), pe care neamul nostru avea să le păstreze neclintite, ca drept valah (valaskim), până pe la anul 1800 după Hristos. Pentru că asta am fost şi am rămas noi, urmaşi ai legendarilor şi divinilor pelasgi, chiar dacă, din iniţiativa şugubeaţă, dar necesară la timpul ei, a Şcolii Ardelene, încă ne mai dăm urmaşi ai Romei, valorificând, printr-o speculaţie semantică, confuzia dintre „rumânul” iobag şi legendarul stăpânitor roman. În vremurile imemoriale, platoul armonios al Marginii se numea Vadul sau Prundul Culei, apoi Vadul sau Prundul Hestiei, şi-abia mult, mult mai târziu i s-a zis Vadul sau Prundul Uţei, de pe Valea Uţei, atunci când Zeiţa Pământului s-a numit Uţa (milos cum mă ştiu, îi rog pe istorici să ia câte o ceaşcă de ceai de tei; nu de prune, ci de tei!), ursit fiind platoul acela, încă de la începutul începuturilor, drept podea astrală, pe care să îngenuncheze şi oamenii, şi soarele, şi luna, şi stelele în faţa măreţului templu al obcinilor bucovinene.
Conform mărturiilor sporadice şi târzii ale unui popor nemărturisitor, Marginea s-ar fi ivit în istorie abia cu puţin înainte de venirea austriecilor în viitoarea Bucovina, generalul Gabriel von Spleny notând, cu ocazia recensământului din 1775, că trăiau, în bordeiele de la „Volovăţul cu Prundul Volovăţului”, doar 1 popă şi 105 ţărani.
La rândul lui, superbul cărturar şi preot bucovinean Dimitrie Dan postula, fără drept de apel, cum că, „pe Prundul teritoriului Volovăţului, s-a format, în anul 1776, satul Marginea” .
Spleny pare să fi premeditat, în 1775, ca şi Dimitrie Dan, în 1923, să-mi spulbere afirmaţiile din paragraful anterior, spre bucuria domestică a istoricilor contemporani, numai că primul guvernator militar al Bucovinei şi vrednicul cărturar şi preot bucovinean erau nişte oameni cumsecade, dar necunoscători ai comorii noastre de spiritualitate preistorică şi, deci, absolut neistoricizantă, aşa că nu ştiau că numele străvechi al Marginii era, în fond, Prundul Uţei, vatra de sat adăpostindu-se în vecinătatea vadului (unde se formează prundul) râuşorului Volovăţ (Olhoveţ, Olohoveţ sau Volohăţ – deci al flacilor sau al valahilor, în slavonă, cu referire directă la pelasgi), cunoscut, în zilele noastre, drept pârâul Suceviţa („pârâul Volovăţul, care acum se cheamă Suceviţa” ). Pe argumentul acestui citat din documentele lui Teodor Balan se poate concluziona că numele târziu al aşezării din vecinătatea vadului şi prundului Suceviţei înseamnă, de fapt, Marginea aşezării Suceviţa, şi ea proprietate, ca şi satul dintre Suceviţa şi Volovăţ, dar ca şi Volovăţul, a mănăstirii Suceviţa.
Şi Nicolai Grămadă, în superbul lui studiu toponimic , descifrează începuturile aşezării Marginea „către sfârşitul secolului al XVIII-lea”, precizând că, „la 1776, era un cătun al Volovăţului”, grafiat în registrele germane de stare civilă, între anii 1787-1830, drept „Marginea oder Brundul”. Informaţia este interesantă, din moment ce numele nou al aşezării datează din 1787 (1776, după Dimitrie Dan).
Un megieş al mărginenilor, cărturarul horodnicean Em. Grigorovitza, care lucrase, la îndemnul lui G. G. Tocilescu şi al lui George Ioan Lahovari, un dicţionar geografic al localităţilor bucovinene, publicat în seria „Dicţionarele geografice ale ţărilor locuite de români / în afară de regat” , mărturisea despre cele două moşii Marginea ale vremii sale, cea cu administraţie la Rădăuţi şi cea administrată de „comuna rurală” Marginea, „aşezată pe ambele maluri ale Suceviţei, între localităţile Suceviţa, Furstenthal, Horodnicul de Sus şi Volovăţ, şi înspre S.E. de Rădăuţi”.
Moşia administrată de Rădăuţi avea o „suprafaţă de 95,04 kmp; populaţia 265 locuitori, în majoritate germani romano-catolici, restul români, ruteni, poloni şi altele. Mai existau 15 case, cu 96 locuitori, pe moşia administrată de comună, moşie cuprinzând „pe lângă moşia Marginea propriu-zisă, şi târla Şoarece; are 13 case şi 67 locuitori, precum şi ferma Arşiţa”. Suprafaţa totală a satului şi a moşiilor Marginea era de 36,82 kmp, iar populaţia număra şi „3.203 locuitori români, de religie greco-ortodoxă”.
Cam în aceeaşi vreme, Torouţiu , folosindu-se de evidenţele recensământului german din 1910, consemna, pentru Marginea, 3.819 locuitori români, 1 ucrainean, 61 evrei şi 213 germani. Datele sunt uşor, dar premeditat diferite, motivaţiile timpului fiind arhicunoscute.
Pe la anul 1900, Marginea avea „o şcoală populară cu 2 clase (atât mai rămăsese din cea cu 6 clase, inaugurată în 1857 – n.n.); o biserică parohială cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril (construită între anii 1840-1849, fiind sfinţită în 1859 – n.n.) şi o casă de economie.
La 1776, era numai un grup de case, pe teritoriul aşa numit „Prundul”, pendinte de comuna Volovăţ (nu existau comune în 1776, ele fiind înfiinţate în 1786 – n.n.) şi ca atare aparţinea mănăstirii Suceviţa.
Fiind aşezată la marginea pădurei, i s-a dat şi numele de Marginea.
Se află aici o fabrică de scânduri cu 8 gatere (la care ţăranii aduceau, de pe Dealul Rău „încet, la vale, la ferăstrăul de la Marginea… butucii de brazi doborâţi de secure” ).
Populaţia, formată din colonişti veniţi din Transilvania, se ocupă cu agricultura şi mai ales cu creşterea de vite şi cu exploatarea pădurilor (pe la anul 1900, trăiau în Marginea şi peste o sută de olari – n.n.).
Comuna posedă 1.447 hectare pământ arabil, 639 hectare fânaţuri, 33 hectare grădini, 680 hectare imaşuri, 4.074 hectare păduri”.
Pădurile, menţionate şi de monografia toponimică a lui Nicolai Grămadă se numeau, în hărţile cadastrale ale secolului al XIX-lea, Arşiţa Bună, Arşiţa Mare, Dealul Porcăriei, Floca, Korczenicz, Pădurea Ivaneştilor, Pădurea Pinului, Pădurea Roszky, Pădurea Rusului, „Piatra Mulieri”, „Piatra Mulierilor”, Pleşa, Plopina, harta cadastrală a Ocolului Silvic Marginea menţionând, în 1912, pădurile Floca, Haşca, Havriş, Iaslovăţ, Slatina Rea, Şoarece, Ursoaia, Volovăţ şi Vultur, dar şi toponimele Pietrele Muierilor (spre Solca), Poiana Pietriş, Poiana Treşoara şi Slatina.
Pâraiele Marginii se numeau Andronache, Floca, Gârla Morii, Havriş, Hârbovăţ, Iaslovăţ, Mihalescul, Obadarie, Pârâul Turturichii, Pârâul Volovăţului, Slatina Rea, Suceviţa, Şoarecul Mare, Şoarecul Mic, Tudorachii, Ursoaia Mare şi Ursoaia Mică, toponimele acestea înveşnicind nume de localnici, stăpâni peste poieni, fâneţe sau păduri.
Ţarinile Bahna, Câmpul Horodnicului, Cruşin, Delniţa, Dumbrăviţa, Fodoroaia, Lunca, Poiana Curţii, Poiana Fătului, Ocoale şi Şuvar, la care se adaugă Arşiţa, Cainovăţ, Delniţa, Dumbrăviţa, La Stejărie, Lunca, Pe groapă, Poieni şi Şoarece, determină extinderea şi zonificarea satului Marginea în părţi de sat, precum Bahna de Jos, Bahna de Sus, Cruşin, Valea în Jos şi Valea în Sus, la care se vor adăuga, în deceniile ce vor fi să vină, părţi noi de sat, deja schiţate de o modernizare şi extindere rapidă a vetrei satului acestuia cu oameni de o neasemuită hărnicie.
Toponimele, unele păstrate cale de veacuri sau poate chiar de milenii (Flocea, de pildă, care derivă din Flacea, adică pelasgul), permit o reconstituire, în baza documentelor de cancelarie domnească, dar şi în baza legendelor (ca fantezii creatoare ale memoriei colective), a istoriei vechi şi neştiută a locului şi a vetrelor străvechi şi mai noi de locuire, unele întrezărite de arheologi, altele uitate în vechi înscrisuri, dar şi în tainiţele platoului armonios, care constituie teritoriul comunei Marginea. În fond, deşi este o localitate relativ nouă, Marginea înseamnă, totuşi, o legendă contemporană, dar şi o intersecţie astrală (în sens mitic) a legendelor celor vechi.
Ca poziţionare geografică şi geologică („plastica solului”, cum formulează Grigorivitza), Marginea face parte din „linia Vijniţa – Capu-Codului (care) nu este numai o limită geografică, ea reprezintă şi o fruntarie geologică: în lungul ei, Vijniţa, Berhometele, Bănila Moldovenească, Vicovul, Marginea, Solca, Cacica, Capul Codrului şi Valea Seacă se ţin riguros la îmbinarea formaţiunilor de gresia carpatică (terţiar cretaceu), cari constituiesc, în cea mai mare parte, solul muntos al Bucovinei, cu cea a formaţiunilor terţiare şi quaternare ce constituiesc regiunea deluroasă. Aceasta, la rândul ei, se întrupează în aşa zisul podiş moldovean. Tot în lungul acestei linii se înşiră cele mai numeroase izvoare sau abundente mine de sare gemă a Bucovinei” .
Într-o altă formulare, datorată unui specialist, primul specialist în geografia României, profesorul Ion Simionescu, Marginea se află la interferenţa unor depresiuni, care vin în prelungirea „depresiunii de la Baia, (cele) de la Cacica şi dubla depresiune de la Horodnic, subcarpatică, şi, mai ales, cea apropiată, intracolinară, de la Rădăuţi, formând singurul câmp întins (631 kmp) din Bucovina, în care apa Suceviţei, abia ieşită din munţi, curge în largi coturi, cu multe bahne, ca un râu îmbătrânit.
În depresiunea de la Rădăuţi, se înscrie o temperatură medie anuală mai joasă (7-9 grade Celsius), decât în restul ţării.
Populaţia e veche, după urmele preistorice. Satul Volovăţ datează dinaintea întemeierii Principatului Moldovei. Densitatea populaţiei este de 120 locuitori pe kmp” .
Şi, desigur, odată cu satul Volovăţ, existau şi satele şi cătunele Volovăţului, inclusiv Vadul sau Prundul Volovăţului (deci ale râuşorului Suceviţa), cum s-a numit, cândva, Marginea, după cum rezultă şi din legende, deci din memoria artistică a românilor, dar şi din documentele de cancelarie voievodală.

Despre Drumul sau Plaiul Tătarilor,
drumul lui Dragoş Vodă

Anterior cu veacuri drumului împărătesc, cel ce străbate Marginea de la Nord, la sud, este drumul tătarilor, numit Drumul sau Plaiul Tătarilor după 1241, drum care coincide cu itinerariul de campanie militară al legendarului Dragoş Vodă şi care poate constitui, astăzi, un inegalabil itinerariu montan pentru drumeţie pedestră sau călare, un itinerariu în care frumuseţea desăvârşită a locurilor clocoteşte de legendă şi de inefabil, inefabilul fiind, în fond, starea aceea de comuniunea mitică (uneori, şi mistică), dintre om, natură şi cosmos, trăită poetic, indiferent de vocaţia lirică a fiecăruia dintre noi.

„Şi plaiul, despre care ni-e vorba, avea, la intrarea sa în munţii Bucovinei, două braţe: unul care începea la orăşelul Solca şi se urca, în sus, la Pietrele Muierilor, şi da în Sihliţă, de unde da în Târşiciori şi, apoi, ieşea în Poiana Mărului; iar celălalt braţ se începea de la satul Marginea, trecea, în sus, pe pârâul Şoarecului, până spre Pietrele Muierilor, da în Târşiciori şi, de aicea, ieşea, ca şi cel dintâi, în Poiana Mărului.
Din Poiana Mărului cobora în Craci, unde se întâlneşte Pârâul Poienii Mărului cu al Smidovaticului.
De aicea, a apucat în jos, pe apa Dragoşei, a mers până în Zăvoaiele din Mijloc şi-a ieşit în Câmpul Dragoşei, iar de aicea a apucat, mai departe, pe Câmpul Dragoşei, alături cu Dragoşa, până cam spre revărsarea Dragoşei în Moldoviţa.
De la Gura Dragoşei, a făcut în sus, pe malul stâng al Moldoviţei, până pe locul unde se află satul de azi Vatra Moldoviţei.
De aicea, ieşea la oraşul de azi Câmpulung, de unde ducea, apoi, pe la Piatra Străjii, până ce da pe locul unde se află satul Pojorâta.
De la Pojorâta, începând în sus, ducea, apoi, mai departe, tot cam peste vârful munţilor, adică până la Piatra Sterpariului, nu departe de satul de astăzi Ciocăneşti.
De aicea, se desfăcea, iarăşi, în două braţe, un braţ, de la Ciocăneşti, trecând apa Bistriţei, apuca muntele Suhard şi, de aicea, ducea tot pe Suhard, până aproape de Poiana Coşnei, nu departe de satul Coşna, apoi pe muntele Cucureasa, de unde scobora spre Rogna Nouă, în Ardeal, iar altul, de la Piatra Sterpariului, în dreapta, peste alte culmi de munţi, ducea în Maramureş” .

Descris invers, itinerariul legendar al lui Dragoş Vodă, care se sfârşea la Marginea, pe Dealul Arşiţa, unde, lângă sălaşul Zeităţii Pământului (Uţa), maramureşenii au durat o fortăreaţă, coincide, în cea mai mare parte, cu Drumul Tătarilor, devierile fiind determinate de necesitatea de a zdrobi garnizoanele tătare din munţi, precum cea de la „Ymor filius Molday” (menţionată de un călugăr catolic, în 1286), adică de la vărsarea Repedei (Homor, în tătară, Ymor, în scriere latinească) în Vale (Molda, în celtică), deci de la Gura Humorului, redescoperită în vara anului 2010, dar cu cercetări arheologice abia începute.

„Dragoş Vodă şi tovarăşii săi, vrând-nevrând, cutreierară, mai multe zile de-a rândul, cei mai înalţi munţi dinspre Maramureş, precum Bratila, Fluturica, Iedul, Ţapul, Lucina, Tătarca, Opcioara, Dârmoxa, Dadul, Mănăila, Lefele, Senatorii, Orata, Botoşul Mare, Botuşul Mic („botuş” înseamnă locul în care se pasc oile „botee”, adică sterpe, „botuşanii fiind păstorii turmelor de cârlani şi oi sterpe – n.n.), Runcul şi Runculeţul”, întâlnind un „Săhastru cucernic, care ieşi din desişul unei păduri” de pe Obcina Mestecănişului.
„Ajungând la Gura Boului, care trece alături cu munţii Senatoriul şi cu Runcul Boului şi se varsă în Moldoviţa, trecură în iastalaltă parte şi apucară, apoi, pe ţărmul stâng al Moldoviţei, în jos, şi merseră până la Gura Dragoşei, care curge din munţii dinspre răsărit şi se revarsă, în dreptul muntelui Scăuelele, asemenea în Moldoviţa. Aice, văzând ei că, dacă s-ar duce mai departe, la vale, ar merge mai mult spre amiazi şi nu, după cum le-a fost spus Sihastrul, spre răsărit, stătură locului, se odihniră puţin şi, apoi, după ce dete locului acestuia numele de Popasul lui Dragoş, apucară pe pârâul la care au fost ajuns, în sus, şi, în mai puţin de trei pătrări de oră, ajunseră într-o câmpie largă şi frumoasă”, unde au făcut o întăritură de lemn, pietre şi pământ („lagăr”, cum zice Simion Florea Marian), numind locul Câmpul lui Dragoş (locurile din vecinătate, cercetate de Dragoş: Macrişul, Bâtca Macrişului, Bobeica Frumosului, Runcul Frumosului, Smidovaticul, Fusa, Lupoaia, Cucureasa şi Arşiţa Tanului, cu precizarea că „bâtcă” înseamnă deal rotund, „runc” – deal despădurit, iar „smidă” – deal despădurit, dar copleşit de târşuri de brad).
„A doua zi, apucară pe apa Moldoviţei, în sus, şi, trecând pe locul unde astăzi se află Vatra Moldoviţei (…) merseră până aproape de obârşia Moldoviţei, adică până nu departe de Argel, şi cercetară dealurile, munţii şi văile care se-ntind de-a dreapta şi de-a stânga acestui râu, precum Ionul, Ciocanul, Dămăcuşa, Valcanul, Bouleţul, Măgura, Strigoiul, Pietrosul, Făgeţelul (…).
A treia zi apucară, pe apa Moldoviţei, la vale, merse până pe locul unde se află, astăzi, satul Frumosul şi începură a cutreiera dealurile şi munţii de prin împrejurimea acestuia, până spre Poiana Mărului, precum Arşicioara, Hâga, Arsura, Comarnicul, Rotunda, Dealul Bradului şi Dealul Mărului”.
Pe Bobeica, Dragoş avea să întâlnească un ceambul tătăresc („bourul” legendar şi se va vedea, la momentul potrivit, de ce descifrăm în bour un corp de oaste tătăresc), pe care îl urmăreşte prin munţi, până aproape de Gura Humorului de astăzi, bătălia victorioasă dându-se pe câmpul larg al apei Humorului, pe locul care avea să se numească Bouri sau Boura, astăzi cartier nordic al oraşului Gura Humorului.
După victoria împotriva tătarilor lui Kutlu-Buga (Bourul Norocos), conduşi în luptă de mârzacul dobrogean Atlamâş, care avea să fie ucis în luptă, Dragoş Vodă a revenit, pe Dragoşa, la Poiana Mărului.
„De aice, cârmind spre miezul-nopţii, se duseră mai departe, până ce se apropiară de munţii de pe malul drept al Suceviţei (care, pe atunci, după cum se va vedea, se numea Voloh-văţul, adică Românul).
Aice, dând iarăşi de-un pârâu, care se revarsă în Suceviţa şi fiind foarte obosiţi de drum, se opriră într-o prelucă de pe malul acestui pârâu, se odihniră puţin şi, după aceea, porniră, iarăşi, mai departe, la vale, pe pârâul acesta, care, de când a poposit Dragoş şi cu oamenii săi lângă dânsul, s-a numit şi se mai numeşte încă şi astăzi Dragoşinul, iar muntele, pe lângă care curge acest pârâu, Piciorul şi Dealul Dragoşinului.
Ajungând la Gura Dragoşinului, apucară pe malul Suceviţei, în jos, şi nu steteră mai mult locului, până nu ajunseră la marginea dinspre răsărit a munţilor, adică pe locul unde se află, în timpul de faţă, satul Marginea.
Aici steteră iarăşi locului şi poposiră” .

Tradiţiile, cum se numeau în vremea lui Simion Florea Marian (până în 1907) legendele, aduc, mereu şi mereu, în calea autohtonilor spiritele locului (Sihastrul, deci simbolul Cerului, şi Zeiţa Pământului, Uţa sau Volohuţa, deci Românca, precum în legenda întemeierii mănăstirii Suceviţa), care să îndrume, care să le descifreze, şi ca prorocire, legile, soarta, iar în calea nechemaţilor, în loc de spirite malefice, tradiţiile românilor postează păstori, care, după trecerea primejdiei, cu deplină biruinţă, aleg „să se aşeze fiecare pe câte un pârâu”, devenind, astfel, stăpânii munţilor, din obcină în obcină, deci de pe culme pe culme, astfel fiind obiceiul hotarului în vremurile vechi, o tradiţie abandonată abia în timpul lui Ştefan, fiul lui Alexandru cel Bun, care convenea, în 13 decembrie 1433, împreună cu regele polon Vladislav, ca hotarul dintre cele două ţări să se mute, de „pe obcină”, pe firul apei (Ceremuş), noua practică hotarnică interstatală urmând să fie adoptată, încetul cu încetul, de-a lungul veacurilor şi în cadrul moşiilor moldoveneşti.

Itinerariile mărginene urmează, de regulă, reperele spiritualităţii noastre obşteşti, Marginea fiind un imens urcior din lut ars, în care freamătă, întru împărtăşire, apa veşnic vie şi tămăduitoare a adevăratei noastre identităţi. Câtă vreme păşim pe itinerariile memoriei străvechi, împărtăşindu-ne din ea, nimic din identitatea noastră reală nu se poate pierde.

Despre istoria Marginii, la răscrucea legendelor

Istoria Marginii se află la răscrucea legendelor şi cum, după datină, la fiecare răscruce, pe pământ românesc, există şi câte o fântână, în apele „fântânilor” (cum numea Hajdeu documentele medievale) va trebui să întrezărim chipuri şi adevăruri. Cei drept, există şi mărturii arheologice, drept rezultate ale unor cercetări ocazionale, condiţionate de încrâncenarea cu care pământul scoate la iveală, în fireasca lui respiraţie, tot felul de cioburi, dar arheologia, ştiinţă fiind, luminează glacial şi enigmatic, răscolind prin măruntaiele timpului cu bisturiul insensibil al regulilor prestabilite şi deja impuse de ştiinţă. Arheologii aveau să investigheze, în verile anilor 2001 şi 2002, „în Poiana Slatinei din bazinul Şoarecu (com. Marginea), plasată la circa 800 m sud de Vârful Pleşu (835,1 m), caracterizată printr-o serie de alunecări de teren, dar şi printr-o vegetaţie ierboasă deosebit de abundentă”, identificând o groapă de ardere a chirpicilor, „de forma neregulată, de dimensiuni modeste, având drept conţinut pământ amestecat cu cenuşă, cărbuni şi ceramică din Hallstatt”, deci cioburi de ceramică preceltică, din epoca timpurie a fierului, ceramică străveche europeană, dar ale cărei ornamentaţii dreptliniare se mai păstrează doar în motivele populare ale ţărilor din estul Europei („De altfel, chiar cercetătorii artei noastre populare ne spun că geometrismul dreptliniar al ornamentelor populare are o continuitate de-a lungul secolelor, care înapoi, în timp, ne-ar duce până în mileniul doi sau trei înainte de era noastră. Acest geometrism este de aproape înrudit cu acela al culturii preistorice de tip Halldtatt, care, printr-o ramificaţie, a pătruns şi în ţinuturi vechi greceşti, pe la anii 1000 î.e.n.” ). Celţii nu erau, pe atunci, percepuţi ca un popor (grecii aveau să numească populaţiile europene din nordul celui nai nordic oraş grecesc, Keltoy, celţi, sinonimul latin fiind denumirea de gali), ci o cultură, cea meşteşugărească, individualizată ca atare doar de Hesiod şi de Homer, dar ignorată de istorici şi de filosofii culturii, din pricina exaltărilor naţionaliste, care au cultivat doar mitul celor două culturi comunitare (mitul lui Cain şi Abel), cea agrară şi cea păstorească (mitul herodotian al sciţilor nomazi, din care ne-am trage noi, românii, şi al sciţilor plugari, din care s-ar trage slavii). Meşteşugarii preistoriei reprezentau o cultură aparte (nu se lăsau plugarii sau păstorii de îndeletnicirile tradiţionale pentru a se face mineri, fierari sau olari), încredinţată din tată în fiu (chiar şi în vremea lui Alexandru cel Bun sau a lui Ştefan cel Mare se aduceau obşti de meşteşugari saşi sau unguri, care onorau comenzile, dar fără a încredinţa tainele meşteşugurilor şi băştinaşilor, meşteşugul însemnând, în fond, viitorul descendenţilor direcţi ai meşteşugarului). Prin urmare, existenţa cioburilor de ceramică Halldstatt la Marginea nu presupune o locuire, temporară sau durabilă, celtică, în sensul de trib sau popor, ci una ocupaţională, care ţine de cea de-a treia cultură a preistoriei (mitul lui Hefaistos, care este şi primul mărturisitor al omenirii). Celţii, deci meşteşugarii, impun, nepremeditat şi indirect, numele lor ocupaţional unor populaţii vest-europene abia atunci când fierarul (precum Brenus, Siegfried sau… Bogdan Cuhea – cuhe înseamnă, în slavonă, fierărie), fiind şi cel mai bun mânuitor al armelor pe care le producea, se pune în fruntea populaţiilor, în mijlocul cărora trăiau, pentru a face faţă agresiunilor unor populaţii mărturisitoare şi deja statalizate (grecii, macedonienii, romanii etc.). Deci prezenţa meşteşugarilor, în perioada preceltică, la Marginea nu înseamnă o locuire celtică, localnicii hiperborei şi, apoi, pelasgi, păstori şi, mai rar, agricultori, determinând, în fond, stabilirea temporară sau durabilă a meşteşugarilor prin acele locuri. Din nefericire, ştiinţa, inclusiv arheologia, cântăreşte trecutul din perspectivele epocii noastre, impunând şabloane aparent infailibile şi ignorând, ba chiar desconsiderând legenda (tradiţia, cum o numea Simion Florea Marian), care este, de cele mai multe ori, o mărturie încifrată, pe care anevoie o mai putem înţelege, chiar şi atunci când legenda vizează timpuri apropiate de zilele noastre, precum cele prefeudale şi feudale, cu care preferăm să ne lustruim patriotard, dar refuzând tentativele de decriptare, de înţelegere din perspectiva epocilor respective. Chiar şi legenda descălecării Moldovei, în care Marginea îşi are locul ei, îmbrânceşte în uitare fapte reale, pentru a face loc nu mitului străvechi, ci mitizării trufaşe a unui inexistent patriotism.
Legenda spune că, în vremurile vechi ale viitoarei Moldova, pământul neamului nostru ar fi fost un „loc pustiu” (în sensul absenţei unei organizări statale, cum rezultă din documentele cancelariei papale). Ce-i drept, nici oameni prea mulţi nu se statorniciseră dincoace de Carpaţi, unde băteau vânturile cele reci, Leahul şi Rusul, aşa că, pe vremea aceea, aşa cum spun tradiţiile românilor, „puteai merge, cu săptămânile, oriîncotro ai fi voit, că nu mai dai de nici un oraş sau sat, ci numai, unde şi unde, câte-un păstor, care-şi păştea turma sa prin cele preluci şi poeni. Şi tuturor păstorilor, câţi erau, le mergea foarte bine, căci aveau toate cele trebuincioase, atât pentru dânşii, cât şi pentru turmele lor” .

Pe vremea aceea, când peste tot, în Moldova, puteai întâlni „poieni drăgălaşe, acoperite cu iarbă verde ca buraticul şi-naltă până la brâu, şi presurate cu tot felul de flori, unele mai frumoase decât altele” , când „stăpânirea… în comun a oilor a transmis în zilele noastre o rămăşiţă folclorică, aşa-numita „sâmbră a oilor” (Oile se aduc la un loc numit „obcină” şi se mulg în comun” ), Dragoş Vodă şi oştenii lui, după ce uciseseră bourul legendar, „se duse mai departe, până ce se apropie de munţii de pe malul drept al Suceviţei” .

Înainte de a-l însoţi mai departe pe miticul Dragoş, spre Vadul Uţei, cum se numea teritoriul întins, de la ieşirea din munţi, pe actuala vale a Suceviţei, şi de a ajunge, împreună cu Dragoş Vodă, la Marginea de atunci, cred că e necesar să identificăm, mai întâi, cine şi ce era acel „bourel murg cu trei stele în frunte, care-şi lua cursul spre răsărit” , care ieşise în calea voievodului maramureşean.
După 1241, până prin 1365, Moldova se afla sub stăpânire tătară, în jurisdicţia mârzacului de trei tuiuri Kutlu-Buga (Bourul Norocos, în traducere), care îşi avea reşedinţa la Orheiul Nou, numit în tătară Şehr al-cedid.
În vremea dependenţei tributare faţă de Hoarda de Aur, existau, în Moldova, două tipuri de sate, funcţie de ocupaţia şi de statutul locuitorilor: româneşti, răsfirate, cu case durate pe înălţimi şi cu ocupaţie principală creşterea animalelor, şi tătare şi slave, „curţi”, „sălaşe” sau „selişti”, adunate pe văi sau şesuri, în jurul unei ape, cu ocupaţia principală cultivarea cerealelor. Ambele tipuri de sate erau conduse de cneji, deci de o nobilime gentilică a unor „stăpâni de sate dinainte de fundarea statului feudal” .
Pe la anul 1334, aşa cum spune cronicarul Ureche, tributar cronicarilor poloni, „să sfădea… domnii de Ardeal cu Crăiia Leşască, care de care să cuprinză ţara, să fie supt ascultarea sa” , dar ungurii s-au mişcat mai repede şi, aşa cum „scrie letopiseţul… Laslău craiul… gonindu-i prin munţi, scos-au şi pre aceşti tătari, carii au fost lăcuitori la Moldova, de i-au trecut apa Siretiului… Şi, după multă goană ce au gonit pre tătari, i-au gonit şi i-au trecut preste Nistru, la Crâm, unde şi până astăzi trăiesc” . Cronicarul exagerează, desigur, ştiut fiind faptul că ungurii, conduşi de comitele secuilor, Andrei Lackfy (voluntarii maramureşeni, aflaţi sub comanda generală a lui Lackfy, îl aveau drept căpitan pe voievodul maramureşean Dragoş din Bedeu, cel legendat ulterior, şi prin atribuirea faptelor descălecătorului real, Bogdan Cuhea, drept întâiul descălecător de ţară, Dragoş Vodă).
La bătălia de la Boura, aproape de Gura Humorului, în care ungurii i-au învins pe tătari, nu a participat şi Kutlu-Buga (Bourul Norocos), tătarii fiind conduşi de mârzacul dobrogean Atlamâş, numit de cronicarul ungur Athalamos, cumnat, dar şi rob, după obiceiul tătar, al lui Kutlu-Buga, Atlamâş fiind capturat şi ucis (spânzurat, deci dezonorat) de oştile comisului secuilor, Andrei Lackfy. Acest Atlamâş, care purta scutul cu blazonul (bourul) lui Kutlu-Buga, ca toţi tătarii, şi care avea să cadă rănit în luptă, a fost mitizat simbolic drept legendarul „bourel murg cu trei stele în frunte, care-şi lua cursul spre răsărit”, pe care l-a răpus Dragoş din Bedeu, deşi „bourul” real, Kutlu-Buga, nu participase la bătălie, dar avea să revină în istorie pentru a recuceri şi a încredinţa ţinuturile de dincoace de Carpaţi fratelui lui de vitejie, voievodul maramureşean Bogdan din Cuhea.
Mârzacul de la Orhei (Şehr al-cedid) era o personalitate a epocii, redescoperită, în baza ignoratelor documente islamice de… numismaţi, şi asta pentru faptul că mârzacul bătea monedă proprie, de aramă, pe revers având un bour, văzut din lateral (cum se întâmpla cu toate reprezentările heraldice), acelaşi blazon fiind pictat şi pe scuturile ostaşilor săi. „Prezenţa numelui lui Kutlubuga pe emisiunile de cupru de la Şehr al-cedid ridică unele probleme. Un înalt demnitar al Hoardei de Aur, cu acest nume, este atestat în 1347 şi 1358, ca semnatar al tratatelor încheiate cu veneţienii, ca oponent al lituanienilor, în lupta de la Sinie Vody, în 1362 sau 1363, iar după 1381, ca unul dintre apropiaţii lui Toktamâş, care-i va încredinţa guvernarea Crimeii (funcţie în care este cunoscut în perioada 1382-1387). Istoricii români consideră că este vorba despre un singur personaj, caz în care lansarea monedelor de la Şehr al-cedid ar marca desprinderea sa de Mamai (adevăratul deţinător al puterii, în spatele lui Abdalah), cu mult înainte de a trece de partea lui Toktamâş. După părerea noastră, este vorba de două personaje cu acelaşi nume, unul decedat pe la 1367 (fratele de arme al lui Bogdan – n.n.), celălalt cu o carieră la vârful ierarhiei, începută cu peste un deceniu mai târziu. Acest Kutlubuga va fi încercat să împiedice instalarea lui Dragoş la conducerea Moldovei tributare şi este posibil ca tradiţia să fi transmis deformat acest fapt. Ne referim la episodul vânării şi ucideri bourului” .
Bogdan, cneazul românilor din Cuhea, Vişeu şi Moisei, recunoscut, încă din 21 octombrie 1343, „ca un necredincios faţă de rege” , avea să cucerească marca ungurească din Moldova subcarpatică încă înainte de 1 aprilie 1350, când se înregistrau, în Maramureş, „invasores de Muldwa” , Descălecatul fiind descris de notarul regelui maghiar Ludovic I, Ioan de Kukulo (de Târnave): „Bogdan, voievodul românilor din Maramureş, adunând românii acelui district, a trecut în taină în Ţara Moldovei, care era supusă coroanei regatului maghiar, dar, din cauza vecinătăţii tătarilor, de mult părăsită de locuitori. Şi, deşi el a fost combătut de mai multe ori de oastea regelui, totuşi, crescând numărul românilor locuitori în această ţară, ea s-a extins şi s-a constituit ca stat”.
Extinderea şi constituirea ca stat s-a făcut, fără îndoială, şi cu sprijinul lui Kutlu-Buga, care-i încredinţează prietenului său, Bogdan, acelaşi semn heraldic, bourul, dar văzut din faţă, precum în semnul zodiacal islamic din reliefurile selgiucide cu cap de bour de pe moscheile de la Diyarbakir (sec. XII) şi Cardakhan, Denizli, anul 1230 , semn heraldic transformat în stema Bogdaniei, cum se va numi Moldova, în toate documentele islamice de după Bogdan Întemeietorul. Drept mărturie stă şi inelul cu petece, descoperit în necropola domnească Bogdania, pe care pecete, sub însemnul zodiacal islamic, este scris, în arabă, numele lui Alah, ca o dovadă că acel inel şi acea pecete heraldică reprezintă darul lui Kutlu-Buga, făcut fratelui său de vitejie, Bogdan. Odată cu pecetea, Bogdan prelua şi satele de robi tătari şi slavi ale lui Kutlu-Buga, pe care urmaşii săi aveau să le încredinţeze, pentru credinţă şi slujbă (principiile de bază ale feudalismului), unor mănăstiri, dar şi unor boiarini, termenul denumind, pe atunci, pe cneazul care putea veni la oaste călare şi însoţit de măcar patru pedestraşi.

Revenind la Dragoş din Bedeu, deci la legendarul Dragoş Vodă, aflăm din legendă că, în drumul lui spre apa Suceviţei, întâlni în cale „un părău, care se revarsă în Suceviţa, şi, fiind foarte obosiţi de drum, se opriră într-o prelucă de pe malul acestui părău, se odihniră puţin şi, după aceea, porniră iar mai departe, la vale pe pârâul acesta, care, de când a poposit Dragoş şi cu oamenii săi lângă dânsul, s-a numit şi se mai numeşte şi astăzi Dragoşinul (pârâul se va numi, mai târziu, înspre vărsarea în Suceviţa, pârâul Şoarec, de pe teritoriul Marginii – n.n.), iar muntele, pe lângă care curge acest părău, Piciorul şi Dealul Dragoşinului.
Ajungând la Gura Dragoşinului, apucară, pe malul Suceviţei, în jos, şi nu steteră mai mult locului, până nu ajunseră în marginea despre răsărit a munţilor, adică pe locul unde se află, în timpul de faţă, satul Marginea. Aice, steteră iarăşi locului şi poposiră.
După ce s-au odihnit şi aici de-ajuns, se porniră iarăşi mai departe, tot spre răsărit, până ce ajunseră în partea despre apus a satului de astăzi Volovăţ, şi anume pe dealul care se numeşte Arşiţa. Ajunşi aice, se puseră iarăşi în cale să stee mai multe zile, ca şi-n Câmpul lui Dragoş de lângă Dragoşa, şi să cerceteze cu de-a măruntul locurile de prin prejurime.
Şi, cum se hotărâră, făcură şi aice un lagăr.
Sfârşind lagărul de făcut, aşeză Dragoş străji, jur, împrejurul lui, iar el şi cu ceilalţi tovarăşi ai săi, adică cu sfetnicii, căpitanii oştilor şi alţi boieri şi fii de boieri, cari veniră cu dânsul, după ce cinară şi se veseliră plini de bucurie că au ieşit, cu ajutorul lui Dumnezeu, la ţară, se puseră ca să se odihnească.
A doua zi, dimineaţă, cum se sculară, trimise Dragoş Vodă pre trei inşi dintre cei mai aleşi, mai iscusiţi şi mai viteji căpitani în părţile de prin apropiere, ca să iscodească ţara în care au intrat, şi anume pre unul spre amiazi, pre al doilea spre miazănoapte, iar pre al treilea şi pre cel din urmă spre răsărit.
Cei doi căpitani dintâi, după ce merseră în părţile în care li s-a spus şi după ce cutreierară, timp de mai multe ore, adică pe cât li-a fost cu putinţă, locurile pe unde trecură, se-ntoarseră înapoi, cu vestea că locurile cercetate de dânşii sunt foarte frumoase şi mănoase, dar nicăieri nu deteră preste vreo urmă de om”.

Întrerupem, iarăşi, firul legendei, pentru că însuşi cronicarul Ureche o contrazice, înşelându-se, la rândul lui, sugestionându-se, pe fond mitologic valah, cu unele informaţii aproximative, preluate din cronici polone:

Cum precizări de genul „scrie Bielschii cronicariul leşesc” sau „scrie cronicariul leşesc Marţin Paşcovschii”, menţionează Ureche, în proprie formulare: „Scrie la letopiseţul cel moldovenesc, la predoslovie, de zice că dacă au ucis acei vânători acel buor, întorcându-se înapoi, văzând locuri desfătate, au luat pre câmpi într-o parte şi au nemerit la locul unde acum e târgul Sucevei. Acolo aminosindu-le fum de foc şi fiind locul despre apă, cu pădure măruntă, au pogorât pre mirodenia fumului la locul unde este acum mănăstirea Eţcanei. Acolea pre acelaş loc au găsit o priseacă cu stupi şi un moşneag bătrân, de prisăcărea stupii, de seminţie au fost rus şi l-au chiemat Eţco. Pre carele dacă l-au întrebat vânătorii ce omu-i şi den ce ţară este, el au spus că este rus den Ţara Leşască. Aşijderea şi pentru loc l-au întrebat, ce loc este acesta şi de ce stăpân ascultă? Eţco au zis: este un loc pustiiu şi fără stăpân, de-l domnesc fierile şi pasările şi să tinde locul în gios, păn’ în Dunăre, iar în sus păn’ în Nistru, de să hotăraşte cu Ţara Leşască, şi este loc foarte bun de hrană. Înţelegând vânătorii acest cuvânt, au sârguit la Maramorăş, de ş-au tras oamenii săi într-această parte şi pre alţii au îndemnat, de au descălecat întăi supt munte şi s-au lăţit pre Moldova în gios. Iar Iaţco prisecariul, dacă au înţeles de descălecarea maramorăşenilor, îndată s-au dus şi el în Ţara Leşască, de au dus ruşi mulţi şi i-au descălecat pre apa Sucevei în sus şi pre Siretiu despre Botoşiani. Şi aşa de sârg s-au lăţit rumănii în gios şi ruşii în sus” (Ureche, Letopiseţul…).

În realitate, Dragoş, voievodul maramureşean din Bedeu, nu a ajuns prin părţile Sucevei, ci doar prin cele ale Rădăuţilor, iar confuzia se datorează identităţii de nume dintre Iaţco, ctitorul şi proprietarul mănăstirii din Iţcani şi a bisericii Sfântului Dumitru din Suceava (cea veche, din lemn), pe care le va închina, în mai 1395, patriarhului Constantinopolului, Antonie al IV-lea, cu Iaţco de Voitin, tatăl lui Iaţco din Iţcani şi al lui Herman de la Voitin. În 1334-1340, probabil că Iaţco din Iţcani nici nu era născut, nicidecum să fie „un moşneag bătrân”.
Că Dragoş din Bedeu îl întâlneşte, la Voitinel (Voitin), deci aproape de Marginea şi de Volovăţ, pe Iaţco din Voitin, tatăl lui Iaţco din Iţcani, o probează uricele de mai târziu, precum cel din 18 august 1427, prin care Alexandru cel Bun întărea lui Herman şi fratelui său, Iaţco, „ocina lor şi le-am dat satul lor, unde este casa lor, la Voitinu, unde acesta iese din poiană şi unde este mănăstirea lor şi vechiul lor loc de cosit, sub brădet”, dar, mai ales, cel din 16 mai 1490, prin care Ştefan cel Mare cumpăra, de la „Bogdan de la Voitin şi fratele lui Ion Miciorna, şi surorile lui, Ilca şi Muşa, copiii lui Hărman, nepoţii lui Iaţco”, cu 500 zloţi tătăreşti, „un sat, anume Voitinul, unde a fost casa tatălui lor, Hărman, şi a bunicului lor, Iaţco, unde iese Voitinul din pădure şi din poieni, unde a fost mănăstirea lor şi fânaţul lor cel vechi, sub codru”, sat pe care Ştefan cel Mare l-a dăruit mănăstirii Putna.
Deci, uricele confirmă legenda trecerii lui Dragoş Vodă prin Marginea (şi câţi voievozi, prinţi, regi şi împăraţi, până la Împăratul Akihito al Japoniei nu aveau să o mai facă, de-a lungul vremii!), aşa că revenim la „tradiţia” relatată de Simion Florea Marian, exact acolo unde am întrerupt-o, pentru că mai avem multe lucruri de aflat şi, mai ales, de înţeles:

„Cel din urmă, însă, cum s-a pornit la iscoadă, nu ajunse departe şi dete de-o prelucă, răsfăţată şi împrejurată de tot felul de pomi. Iar în mijlocul prelucei aceleia erau nişte pietre frumoase, cu tot felul de scrisori şi împestrituri pe dânsele, şi-ntre pietrele acelea se afla o colibioară.
Căpitanul nostru, cum zări colibioara, se şi apropie de dânsa şi intră înăuntru, ca să vadă de este cineva întrînsa ori e părăsită şi deşartă. Şi cum intră înăuntru, dete de-o bătrână, care sta înaintea icoanei Maicii Domnului şi se ruga. Uimit de ceea ce văzuse, se opri, deodată, locului, neştiind ce să înceapă: să înainteze mai aproape şi să vorbească cu dânsa ori să aştepte până-şi va sfârşi rugăciunea.
Dară bătrâna, cum simţi că a intrat cineva la dânsa, de-a una îşi întoarse capul, ca să vadă cine-i, şi, cum dete cu ochii de dânsul, se şi ridică în picioare şi, întorcându-se cu faţa către el, începu a spune, cu de-a măruntul: cine şi de unde este el, cu cine şi cum a venit până acolo şi că ea îi aşteaptă, acum, de mult să vie. Iară după ce-i spuse toate acestea, îl rugă ca s-o ducă îndată la Dragoş.
Căpitanul, mirându-se de celea ce le văzu şi auzi, crezu, la început, că se află înaintea unei vedenii şi, de aceea, nici nu mai cuteză a o întreba de unde vine ea acolo, cine este şi cum se cheamă, ci o duse, îndată, la Dragoş.
Dragoş Vodă, cum o văzu, se miră şi el ca şi căpitanul ce-o aduse de unde a răsărit, deodată, femeia aceasta. Apoi o întrebă cum se cheamă, cine este şi de unde vine, să locuiască în acele locuri singuratice.
– Numele meu e Uţa!, răspunse bătrâna. Sunt născută în munţii Bradului şi-s fecioară de când trăiesc. Părinţii mei au fost boieri de neam, dar răutăţile şi nestatorniciile timpului m-au făcut să părăsesc lumea încă din tinereţe şi să trăiesc aice singură, în rugăciuni, că doară s-a îndura bunul Dumnezeu şi ne-a mântui de liftele cele spurcate şi rele. Pe tine, Doamne, te ştiu cine eşti; ştiu de ce ţi-ai părăsit ţara şi moşia strămoşească şi de-aceea vin, acuma, să-ţi spun, în numele Domnului ce m-a trimis, că te aşteaptă mare mărire. În scurtă vreme, ai să ajungi Domn şi stăpânitor peste întreaga ţară în care ai intrat şi neamul tău are să fie mare şi vestit, şi numele lui nu se va şterge niciodată, cât timp va mai fi urmă de creştin în ţara noastră. Deci, locul pe care ţi-ai pus piciorul, când ai ieşit din ţara părintească, să nu-l mai părăseşti, ci să-l cuprinzi şi să-l stăpâneşti, că nime n-are să ţi se poată pune împotrivă!
Şi cum rosti bătrâna cuvintele acestea, un nor negru, cu fulgere şi tunete, o cuprinse şi, cât ai clipi din ochi, se făcu nevăzută şi, de-atunci, încoace, nime nu i-a mai dat de urmă, nime n-a mai văzut-o, măcar că Dragoş Vodă puse oameni anume ca s-o caute în toate părţile.
Şi era femeia aceea în vârstă cam de o sută de ani, la faţă cam slută şi urâtă, la privire însă blândă, şi cine-a văzut-o i se părea că vede o minune înaintea sa.
Şi mai stând Dragoş Vodă, cât timp va mai fi stat (Grigore Ureche susţine, în baza erorilor cronicarilor poloni, că domnia lui Dragoş ar fi început nu în 1335, ci în „leatul 6867 (1359), când au stătut domn Dragoş vodă… au domnit doi ani, apoi au murit” – n.n.), după întâlnirea şi vorbirea ce-a avut-o cu bătrâna Uţa, pe locul unde şi-a fost aşezat el lagărul din urmă, cercetând toată ţara în care a intrat în lungiş şi-n curmeziş. Iară după ce s-a încredinţat că e mai mult deşartă decât împoporată, dar foarte întinsă, frumoasă şi mănoasă fiind, pe lângă aceasta încă şi împănată cu tot felul de păduri şi codri, dumbrăvi şi rediuri, şi adăpată cu o mulţime de râuri şi pâraie cu apă limpede ca lacrima şi pline cu tot felul de peşti, s-a hotărât ca să se pue luntre şi punte s-o cuprindă toată, şi-apoi să se facă el Domnitor şi stăpânitor peste dânsa. Dar fiindcă el a fost venit, de astă dată, numai ca s-o iscodească şi avea numai foarte puţini oameni cu dânsul, de-aceea, ca să aibă cu cine o cuprinde şi stăpâni, cum a iscodit-o de-ajuns, s-a întors îndărăpt în ţara sa, în Maramureş, şi a prins a îndemna pre supuşii săi şi pre alţi Români ca să vie şi ei cu dânsul.
Şi nu mult după aceasta, iată că s-au şi ridicat mai mulţi boieri şi popor de rând şi s-au pornit cu toţii şi au venit ca să se aşeze de istalaltă parte de munţi, în ţara cea nouă, adică în Moldova, căci aşa s-a numit ţara aceasta după ce a cuprins-o Dragoş.
Şi de astă dată Dragoş Vodă şi cei ce au venit cu dânsul nu porniră de-acasă în chip de vânătoare, ca-ntâia oară, ci ei luară şi toată averea lor cu dânşii şi ţinură calea drept spre locul unde a stătut Dragoş Vodă de vorbă cu Uţa.
Şi după ce au sosit şi au descălicat pe locul acela, a pus Dragoş Vodă să facă o întăritură pe dânsul, adică o cetăţuie, ca, la timp de rebelie, de mare cumpănă şi nevoie, să aibă unde a se retrage şi de unde a se apăra împotriva duşmanilor.
Şi-au făcut o întăritură cu cinci şanţuri, din sus de satul de astăzi Volovăţ, şi anume sub poalele dealului Arşiţa (deci, înspre Marginea – n.n.). Şi întăritura aceea, ale cărei urme de ziduri se mai pot vedea încă şi astăzi, s-a numit Fortăreţ”.

Există, în legendă, un amestec de fapte ale lui Dragoş şi ale lui Bogdan, Bogdan Cuhea fiind, în fond, descălecătorul real, dar asimilat de mitul lui Dragoş din Bedeu. Chiar şi cronicarul Grigore Ureche preia această legendă , înveşnicind-o („şi noi aflăm că Moldova s-au discălicat mai pe urmă… de păstorii nemeriţi, că umblând păstorii de la Ardeal, ce să chiamă Maramoroş, în munţi, cu dobitoacile, au dat de o hiară, ce să chiamă buor, şi, după multă goană ce o au gonit-o prin munţi cu dulăi, o au scos la şesul apei Moldovei. Acolea fiind şi hiara obosită, au ucis-o, la locul unde să chiamă acum Buorenii, daca s-au discălicat sat. Şi hierul ţării sau pecetea cap de buor să însemnează. Şi căţeaoa cu care au gonit fiara aceia au crăpat, pre care o au chiemat-o Molda, iară apei de pre numele căţelii Moldii i-au zis Molda, sau cumu-i zic unii, Moldova. Ajijdirea şi ţării, dipre numele apei i-au pus numele Moldova”), legenda cunoscută, deci, reprezintă un mit ulterior lui Grigore Ureche, care a scris despre vremurile vechi nu în baza unei tradiţii orale moldoveneşti, ci sugestionându-se, pe fond mitologic valah, cu unele informaţii aproximative, preluate din cronici polone.

În realitate, Moldova are un singur Descălecat, cel din 1359-1365 (1349-1365, după alte surse şi, în special, după cele germane), săvârşit de Bogdan, voievodul maramureşean din Cuhea, Ieud, Bocicoel, cele două Vişeie, Moisei, Borşa şi cele două Selişte, sate care, în 2 februarie 1365, aveau să fie confiscate, de Ludovic al Ungariei, „de la voievodul Bogdan şi fiii săi, necredincioşi înveteraţi ai noştri, pentru blestemata lor vină de necredinţă… care… plecând pe ascuns din zisul nostru regat al Ungariei în suspomenita noastră ţară moldovenească, uneltesc să o păstreze spre paguba noastră” . Bogdan, frate de vitejie cu Kutlu Buga (Bourul Norocos), avea să îi izgonească pe unguri peste munţi, cu sprijinul Hanului Hoardei de Aur, care a numit noua ţară Bogdania, nume păstrat, peste vremuri, în toate documentele islamice, încredinţându-i, printr-un inel, descoperit în necropola de la Rădăuţi, şi pecetea cu semnul zodiacal islamic pentru „Stâlpul Bourului”, precum şi cu numele lui Alah, scris în arabă, şi asta din pricină că el, hanul, avea ca însemn heraldic bourul văzut din lateral (cum se poate vedea pe monedele de cupru, bătute de el la Orheiul Nou sau Şehr al-cedid), stema Bogdaniei aflându-se cioplită, în secolul al XII-lea, ca relief selgiucid pe moscheea de la Diyarbakir şi, din anul 1230, pe moscheea de la Cardakhan, Denizli .

Cât despre toponimul Moldova, el are o rădăcină celtică („mulda” înseamnă „vale”), multe dintre toponimele noastre având aceeaşi provenienţă (Cerna şi toate variantele vin de la Cernunos, de la Cerul Îndepărtat, cel întunecat, din care „cerne” zăpada, simbolul lui mitic şi, parţial idolatru, fiind Capricornul, cu datina Cerbului, deci a morţii şi a învierii Timpului).

Dimitrie Cantemir susţinea, parcă şi cu întemeierile din „Urătură” şi din străvechile noastre colinde, cum că, şi în Moldova vremii sale, „ţărani moldoveni adevăraţi nu sunt deloc. Cei pe care îi aflăm se trag din ruşi sau din ardeleni sau ungurieni, cum avem obiceiul să le zicem. Căci, în veacul cel dintâi după descălecatul Moldovei, Dragoş o împărţise toată între ei, cei ce-au venit cu el, când a găsit ţara cea nouă pustie de locuitori. Dar, fiindcă se părea că nu e cu dreptate ca un boier să muncească la alt boier (pentru că toţi cei ce se trăgeau din sângele lui Roman se socoteau boieri) şi fiindcă neamul, deprins cu armele, se socotea prea bun pentru ca să fie folosit la lucrarea pământului, atunci urmaşii lui Dragoş au fost nevoiţi să aducă, cu învoirea domnului, oameni din ţările învecinate (unde şerbia ţăranilor era în obicei) şi să-i aşeze pe moşiile lor. Că lucrul acesta este adevărat o dovedeşte însăşi numele de ţăran, care, în graiul moldovenesc, se zice „vecin” şi din care se vădeşte că aceia pe care armele moldoveneşti învingătoare i-au silit să muncească pământul au fost, mai întâi, vecini. Tocmai din această pricină în Ţara de Sus, cea dintâi unde s-au aşezat Drăgoeştii, se află multe aşezări ţărăneşti; iar în Ţara de Jos, unde s-au aşezat mai în urmă, nu sunt alţi ţărani decât aceia pe care boierii din acest ţinut i-au cumpărat cu bani din Ţara de Sus şi i-au adus pe moşiile lor sau aceia pe care i-au cumpărat dintre răzeşii care şi-au înstrăinat moşia strămoşească, din pricina sărăciei, şi care, asemenea, au fost siliţi cu strâmbătate să-şi pună grumazul în jugul şerbiei” .

Din păcate, în ceea ce priveşte istoria noastră, nimeni nu poate formula teze definitive, oricât de ştiinţifice i-ar fi orgoliile, datorită „leneviei” spirituale „a străbunilor noştri” , condamnată şi de Neculce, atunci când avea să constate că „nu să află letopiseţe scrisă de pământeni vechi” , dar este de preferat ca şi în încercările noastre de repovestire a istoriei, „să nu ne orbim noi înşine prin linguşiri şi înălţări peste aceea ce suntem în adevăr” . În aceste condiţii, tentativele de recuperare de memorie obştească, bazate pe urice şi ispisoace, deci pe întăriri şi cărţi de judecată echivalente cu un cadastru primitiv, dar şi pe relatări diverse (literare, gazetăreşti), dominate nu numai de subiectivismul autorilor, ci şi de cel al epocilor de care ţin, se contaminează, la rândul lor, de subiectivism, dar şi peste acesta, ca şi peste firava memorie a românilor, trebuie trecut cu înţelegere şi cu îngăduinţă, căci, iarăşi vorba lui Cantemir, „dragostea ce avem pentru patria noastră ne îndeamnă, pe de o parte, să lăudăm neamul din care ne-am născut şi să înfăţişăm pe locuitorii ţării din care ne tragem, iar pe de altă parte, dragostea de adevăr ne împiedică, într-aceeaşi măsură, să lăudăm ceea ce ar fi, după dreptate, de osândit” .
Iar în acest spirit, trebuie precizat că, datorită deselor pustiiri şi repopulări de aşezări moldoveneşti, de-a lungul veacurilor, nici un bucovinean de astăzi nu-şi va putea identifica moş-strămoşul în protopărinţii uneia sau alteia dintre străvechile noastre aşezări, deşi, în unele cazuri de pribegie prin locuri şi vremuri, această genealogie tăinuită nu se poate exclude în mod categoric. Pentru că este posibil ca, mânaţi de un lăuntric şi neînţeles alean, să ne tot întoarcem, măcar o dată la zece generaţii, pe vatra celui mai îndepărtat străbun şi să rămânem, acolo, cale de măcar câteva generaţii. Este posibil, dar nu şi obligatoriu.

La aceeaşi răscruce a legendelor, în care Marginea ocupă un loc central, se mai află una, cu referire la aceleaşi vremuri, care trebuie relatată înainte de a dovedi că zona subcarpatică rădăuţeană, incluzând şi Marginea, era populată şi în perioada stăpânirii tătare (până în secolul al XVII-lea, rar sat care avea mai mult de zece case, iar un cătun, mai mult de cinci case, dar răspândite şi durate pe înălţimi), şi în cea a întemeierii statului feudal moldovenesc. Legenda respectivă relatează, în felul ei încifrat, despre întâmplări vechi, care justifică un toponim care are legătură şi cu mărginenii, dar şi cu solcanii, Piatra sau Pietrele Muierilor, consemnate şi în hărţile cadastrale ale Marginii, atât în secolul al XIX-lea, cât şi în cel următor, datorită unor proprietăţi mărginene prin acele locuri.
Pietrele Muierilor sau ale Femeilor, numite astfel într-un uric din 6 august 1583, prin care Petru Movilă Vodă înzestrează mănăstirea Suceviţa (stabilind hotarele moşiei, sunt menţionate „opcina la Piatra Femeilor şi, de acolo, la Dealul Vulturilor, la capătul Somi şi opcina la Dealul Solcin, şi iarăşi opcina, până unde se întâlneşte cu drumul slatinii şi, de acolo, tufişul la capătul pârâului şi tot drumul Olhoveţului, unde iese drumul din pădure, la colţul lui Jurj” ), au parte şi de legende, dar şi de descrieri interesante.

Legenda, repovestită de Simion Florea Marian, care o auzise de la solcanul Victor Vasilescu, „ascultant la tribunalul din Suceava”, dar o şi citise, într-o variantă germană, datorată lui Staufe-Simiginowicz, din opera căruia luase, de fapt, şi alte legende, este însoţită, în cartea marelui folclorist bucovinean şi de un text al farmacistului solcan Alexandru Braha, text care, după o succintă descriere a itinerariului şi a monumentului naturii, legendează pe seama haiducului Darie (cu care ne vom reîntâlni, pe larg, peste câteva zeci de pagini):

„Pietrele Murierilor se află la apus de orăşelul Solca şi sunt aşezate pe vârful unui munte, numit „La Pietri”.
Din Solca, până la Pietrele Muerilor, trebuie să mergi ca la trei ore, şi anume se merge pe la biserica ortodoxă-orientală, pe ţărmul pârâului Solca, în sus, până ce ieşi în Sihlişoara, într-un şes numit Şesul lui Mitraşcu, de unde se începe, apoi, muntele pe care se află Pietrele Muierilor.
Ajungând pe vârful muntelui, dai, mai întâi, de o stâncă mare, în formă rotundă, care se află la răsărit şi care se numeşte Pietrele Mici.
De la Pietrele Mici, se merge, printr-un tufiş des de brazi şi făgani, ca la 200 paşi, şi dai de Pietrele Mari sau Pietrele Muierilor.
Aici se văd două grupe pe pietre. Grupa primă seamănă, după forma lor, cu Pietrele Mici, sunt, însă, cu mult mai mari decât acestea. Pietrele din grupa a doua se trag, spre apus, în formă lungăreaţă şi sunt foarte mari şi impozante. Dinspre miazănoapte, se ridică din pământ, drept în sus; dinspre miazăzi, însă, se ridică treptat, aşa că, din partea aceasta, se poate, dar cu mare băgare de seamă, ajunge pe vârful lor, unde este aşezată o cruce de piatră.
Bătrânii din Solca povestesc că pietrele acestea poartă numele Pietrele Muierilor de-aceea, pentru că, îmblând un hoţ, Ion Darie, cu tovarăşii săi, la prădăciuni, muierile lor petreceau printre dânsele, fiind sigure de orişice primejdie.
Chiar şi Darie singur, când era strâmtorat de poteraşi, încă se retrăgea între aceste pietre, unde petrecea, apoi, cu săptămânile.
Spun, mai departe, bătrânii că-ntre crăpăturile acestor pietre se află o pivniţă. În pivniţa aceasta să se fi slobozit, înainte de 40 de ani, mai mulţi Solcani, legaţi cu funii şi să fi aflat întrînsa o masă de piatră, de doi stânjeni de lungă, şi, împrejurul mesei, mai multe scaune rotunde ca berbinţele şi, asemenea, de piatră.
În sfârşit, mai povestesc oamenii că, înainte vreme, să fi văzut, în apropierea pivniţei, încă o chingă, cioplită în patru muchii, care era aşezată între doi copaci. Capetele chingii se puteau vedea, înainte de 40 de ani, mijlocul, însă, nu, fiindcă a fost putrezit. Cu timpul, au putrezit şi capetele şi au picat din copaci, aşa că, astăzi, nimic nu se mai poate vedea.
Crăpăturile, prin care puteau intra în lăuntrul pivniţei, rupându-se, în decursul timpului, bucăţi mari de pietre, s-au astupat şi, astăzi, nu mai este nimeni în stare să afle locul pivniţei, fiindcă bucăţile picate jos sunt cât nişte case de mari.
Priveliştea de pe Pietrele Muierilor e minunată. Din trei părţi, păduri fără capăt şi, dintr-o parte, spre Solca, se vede întreg şesul Sucevii, începând de la comuna Straja şi până la oraşul Suceava”.

Legenda „Pietrele muierilor”, publicată de Simion Florea Marian, se referă, cu „tragere” spre Solca (doar de acolo era naratorul popular, de la care Marian culegea legenda) la vremurile vechi ale plaiurilor humoreano-rădăuţene, poate că la cele când întreaga Moldovă se afla sub stăpânirea tătarilor sau poate că la vremuri de după Descălecat, dar amestecă întâmplări posibile, din vechime, cu păţanii mai recente ale cetaşilor lui Darie, fără să se facă, însă, vreo referire la celebrul personaj bucovinean:

„Nu ştiu de s-a aflat ori de se mai află undeva, pe faţa pământului, vreo ţară care să fi fost de atâtea ori cutreierată, prădată şi pustiită de către atâtea limbi străine, păgâne şi creştine, de câte ori a fost ţara noastră. Şi iarăşi nu ştiu de se mai află undeva vreun popor, care să fi avut atâtea de suferit din partea nenumăraţilor şi cumpliţilor săi duşmani, ca Românii.
Dar, cu toate că Românii avură, în decurgerea timpului, de-a se lupta cu atâţia duşmani, unii mai nesăţioşi, mai lacomi, mai năprasnici şi mai răi decât alţii, care nu numai că le sugeau şi scurgeau ţara de toate bunătăţile, nu numai că-o prădau şi-o pustiiau, ci, de multe ori, voiau să-i stârpească chiar şi pe dânşii, totuşi ieşiră, din toate luptele acestea, învingători şi-o duc, bine, rău, cum o duc, şi astăzi, pe când partea cea mai mare dintre neîmpăcaţii lor duşmani se stinse de mult de pe faţa pământului, ca şi când nici n-ar mai fi fost.
Unul din mulţimea acelor duşmani neastâmpăraţi şi înverşunaţi, din partea căruia, în multe rânduri, şi mari daune, neplăceri şi neajunsuri au trebuit să sufere Românii, au fost Tătarii. Nu apucau bine a scăpa de dânşii, a se mai înfiripa şi într-arma puţin şi numai ce se trezeau că iarăşi au venit asupra lor. Şi, când veneau, era varga lui Dumnezeu, pe unde treceau şi ce făceau!
Aşa o păţiră, într-o vară, cine ştie câţi ani vor fi de-atunci, Românii din ţinutul Solcii. Când cugetau ei că nimeni nu i-a mai supăra, că cel puţin vara aceea vor petrece-o în pace şi linişte, tocmai atunci se treziră, de-odată, cu ştirea că o mulţime de Tătari au trecut râul Suceava, pe la Gura Solcii, şi, apucând pe pârâul Solca, în sus, s-au îndreptat spre dânşii.
Solcanii, ştiind prea bine cine-s Tătarii şi ce sunt ei în stare să facă, cum au prins de veste despre această năvălire neaşteptată, îndată s-au adunat, cu toţii, la un loc, şi, înarmându-se care cu ce a putut şi cum a putut, voiră să se pornească împotriva lor, ca să lupte cu dânşii şi, de le va fi cu putinţă, să-i fugărească îndărăpt, de unde au venit.
Bine!… Ei s-au înarmat şi, ca bărbaţi, puteau să iasă înaintea Tătarilor şi să lupte cu dânşii! Dar ce era să-nceapă şi să facă muierile lor? Să le lase singure, acasă, numai cu copiii, nu le venea la socoteală, căci ei nu ştiau, încă, câţi Tătari vin asupra lor şi cum vor scoate-o cu dânşii la capăt: învinge-i-or ori poate vor fi învinşi? Şi, ferească Dumnezeu, dacă vor fi învinşi, ce să facă, atunci, cu muierile? Cum să se apere ele de Tătari? Deci, cugetară ce cugetară şi, apoi, spuseră muierilor să ia copiii cu sine, să părăsească, cât mai degrabă, satul, să apuce pe valea Solcii, în sus, şi, până ce se vor înturna ei din luptă, să caute şi să se ascundă undeva, prin fundoaiele munţilor, ce se întind în partea dinspre apus a Solcii.
Muierile nu steteră mult pe gânduri, ci, ascultând de bărbaţii lor, luară degrabă copiii în braţe, se porniră pe apa Solcii, în sus, trecură pe la Piciorul Dealului, Dealul lui Vodă şi Tocilele, care se află pe ţărmul drept al pârâului Solca sau Ciurgăul-Mic, cum se numeşte Solca în acest loc, precum şi pe lângă Pinul Mic, Cerbul, Pinul Mare, Piciorul Cireşului, Piciorul Bun şi Ciurgăul Mare, care se află pe ţărmul cel stâng al Solcii, urcară, apoi, un deluţ mititel şi ieşiră la Sihlişoara. De aici, mai mergând cale de vreo jumătate de oră, spre apus, se treziră, deodată, pe un munte, pe culmea căruia se află mai multe stânci înalte şi ascuţite.
Nu apucară, însă, bine a ajunge aici, a se sui pe munte şi a se adăposti, cu copiii, printre stâncile de pe culmea acestuia, când iată că Tătarii se şi apropie de Solca, c-o falcă-n cer şi cu alta în pământ, gata numai să prade, să omoare şi să nimicească tot ce le va sta în cale.
Românii, care îi aşteptau, cum îi zăresc că se apropie de satul lor, îi lasă în pace, să vadă ce vor face: se vor apuca de prădat şi pustiit ca şi prin celelalte părţi ale ţării, pe unde au trecut, ori vor pleca mai departe?… Iar după ce intrară în sat şi văzură că Tătarul tot Tătar rămâne, prădători şi pustiitori ca totdeauna, săriră, de-odată, din două părţi, asupra lor, şi anume unii, dinspre Dealul Coman şi din aşezăturile Slatinei Mari, iar alţii de sub Dealul lui Vodă, unde erau ascunşi, şi, luându-i la ochi, prinseră a-i culca, cu arcurile, la pământ.
Tătarii, văzându-se pe neaşteptate înconjuraţi şi bătuţi din două părţi, de-odată, şi neştiind cam cât de mare e numărul Românilor care s-au repezit, cu atâta furie, asupra lor, se temură că vor fi învinşi şi omorâţi. De aceea, nu stătură mult la luptă cu dânşii, ci o apucară, din cu bună vreme, la sănătoasa, pe valea Solcii, în sus, pe unde apucară, cu puţin mai înainte de aceasta, şi Solcancele, cugetând că, dacă vor intra în munţi, nimeni nu-i va mai urmări şi, aşa, vor scăpa cu obraz curat din cursa în care au fost căzut.
Dar amar se-nşelară, căci, ajungând în apropierea muntelui, printre stâncile căruia erau muierile Solcanilor ascunse şi voind să urce muntele şi să treacă mai departe… urcă, dacă poţi, şi treci, dacă ai cum!
Muierile, dintre care cele mai sprintene şi mai inimoase erau acăţărate pe vârful stâncilor, cum îi văzură, de departe, că se apropie de dânsele, începură, în spaima şi groaza lor cea mare, a ţipa de se clocoteau văile de prin împrejurime şi a-i întâmpina c-o parte de pietre, pe care le răsturnau şi le aruncau asupra lor.
Tătarii, văzându-se, şi din această parte, loviţi şi măcelăriţi, şi încă cum!… pe-o sută şi pe-o mie de ori mai rău decât la poalele munţilor în care au intrat, se băgară în toate răcorile. Şi ca nu cumva să le fie acolo sfârşitul, deteră dos la faţă şi începură a fugi care încotro, doară scapă mai degrabă, trecându-le tot gustul de luptă şi de pradă.
Românii, care îi urmăriră până aice, văzând că se împrăştie ca nişte pui de potârniche, în toate părţile, se luară, şi mai departe, în urma lor şi-i fugăriră, pe sub poalele muntelui Cerbul, la vale, spre răsărit, mai până lângă satul Căjvana, şi pe care Tătar, cum îl ajungeau şi unde îl prindeau, acolo îl mântuiau de zile.
Şi aşa scăpară Românii solcani, de astă dată, de Tătari!… Şi de când au fost muierile lor ascunse printre pietrele, de pe vârful cărora s-au luptat ele cu Tătarii, de atunci se numesc pietrele acelea Pietrele Muierilor. Şi tot de atunci, se zice că, uneori, noaptea, se văd mai multe muieri, alergând încolo şi încoace printre dânsele, cu capul despletit, cu părul zburând în aer şi ţipând de se răsună munţii şi văile de prin împrejurime. Se vede că acestea sunt ştimele muierilor care au căzut în luptă cu Tătarii” .

Legenda aceasta povesteşte un episod de luptă românească, la care puteau participa locuitorii din toate satele de la răsărit de Carpaţi, inclusiv cei aşezaţi lângă vadul Suceviţei (lângă vad se formează prundurile), care vatră de sat sau cătun se numea, pe atunci, Apa Uţei sau Oloveţ. Dar era locuită vatra actualei comune Marginea, pe atunci? Răspunsul nu poate veni decât din documentele de cancelarie voievodală, care încep să se emită ceva mai târziu, abia în vremea lui Petru Muşat şi capătă o adevărată funcţie cadastrală abia în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, pentru că abia „acest Alixandru vodă multe lucruri bune au făcut în ţară, şi au făcut 2 mănăstiri mari în Moldova, Bistriţa şi Moldoviţa, în doi ani a domniei sale…
Şi dacă au aşezat vlădicii, le-au făcut cinste mare, că le-au pus scaunele, de şed den dreapta domnului, înaintea tuturor svetnicilor, aproape de scaunul domnesc…
Tocmit-au şi boieri mari în svat, de chiverniseala ţării ş-a pământului Moldovii:
Logofăt mare, giudecătoriu şi alesătoriu de ocine, ispravnic pre o frunte de oameni de ţară, ce sunt curteni şi giudecătoriu tuturor, cine-s cu strâmbătăţi în ţară şi luător de samă tuturor, ispravnic celor ce sunt la curtea domnească.
Vornic mare în Ţara de Gios, giudecătoriu tuturor den ţară, cine au strâmbătăţi şi globnic de morţi de om şi de şiugubini ce să fac la partea lui şi vornic Bârladului.
Vornicul cel mare de Ţara de Sus, giudecătoriu tuturor den ţară, cine au strâmbătăţi şi globnic de morţi de om şi de şiugubini ce să fac la partea lui şi vornic Dorohoiului.
Pârcălabul de Hotin, la acea margine despre Ţara Leşască şi Căzăcească, giudecătoriu tuturor la acel ţănut.
Hatman şi pârcălab de Suceava şi ispravnic pe toate oştile ţării.
Postelnic mare, dvorbitoriu înaintea domnului şi pârcălab de Iaşi şi tâlmaci a limbi străine.
Spătariu mare şi staroste de Cernăuţi, şi cu obiceiu îmbrăcat la dzile mari cu haină scumpă domnească şi dvorbitoriu, cu arme domneşti încins, la spatele domnului, într-acele dzile.
Paharnic mare şi pârcălab la Cotnariu şi ispravnic viilor domneşti de la Cotnariu şi de la Hârlău şi cu obiceiul să dreagă domnului, la dzile mari, cu păhar la masă.
Visternic mare, ispravnic pre socotele ce să fac, să să ia den ţară şi grijind şi dând lefe slujitorilor şi purtătoriu de grijă a toată cheltuiala curţii şi a oaspeţi ce vin în ţară şi toate catastijile ţării pre mâna lui.
Stolnicul cel mare, cu obicei, la dzile mari şi la veselii domneşti, îmbrăcat în haine domneşti şi viind înaintea bucatelor domneşti, le tocmeşte pre masă, înaintea domnului, cu tipsiile şi dvorbitoriu într-acele dzile.
Comis mare, ispravnic pre povodnici şi pre toţi cai domneşti şi împodobind povodnicii în podoabe domneşti şi mărgătoriu înaintea povodnicilor ş-a domnului.
Medelniceriu mare, cu obiceiu îmbrăcat în haină domnească, dvorbitoriu la masa domnului, la dzile mari, şi taie fripturile ce să aduc în masă.
Clucer mare, ispravnic pre beciurile domneşti, pre unt şi pre miere şi pre colacii, adecă pocloanele, ce vin de la oraşă, la Născut lui Hristos.
Sulger mare, ispravnic pre toate obroacele ce să dau la cuhnele domneşti şi la slujitorii curţii, de carne şi la ospeţi ce vin în ţară.
Jicniceriu mare, ispravnic pre toate obroacele de pâne ce să dau la curtea domnului şi la slujitorii curţii şi la oaspeţi ce vin în ţară.
Vameş mare, ce ţâne scălile ţării pentru vămăşie; duc dulceţi şi cofeturi la masă domnului, la dzile mari, şi ispravnic pre neguţători.
Şetrar mare pre corturile domneşti şi-n oşti, şi-ntr-alte căli, şi purtătoriu de grijă tunurilor.
Uşer mare, purtătoriu de grijă tuturor solilor şi tălmaci străinilor la giudeţ.
Armaş mare, ispravnic şi purtătoriu de grijă pentru toţi ceia ce fac rău şi cad la închisoarea ţării, la temniţă, şi pedepsitoriu acelora tuturor, şi cei giudecaţi de moarte, daţi în mâna lui, să-i omoare.
Aga, ispravnic pre dărăbani şi pre târg, pre Iaşi, giudeţ.
Logofăt al doilea, hotărâtoriu de ocine în toată ţara.
Postelnic al doilea, în toată vremea dvorbitoriu înaintea domnului şi ficior de boieriu ales.
Logofăt al treilea, cărturari, scriitoriu bun, dvorbitoriu totdeauna lângă domn, credincios la toate tainele domnului şi cărţi ori den ţară, ori de la prietini, de unde ar veni, toate în mâna lui mărg şi cu învăţătura domnului de la dânsul iese răspunsurile şi pecetea tării în mâna lui. Şi orice giudeţe şi îndreptări să fac oamenilor, fără pecetea domnului nu poate hi, carie-i în mâna logofătului al treilea, credincios în toate la domn.
Postelnici den al doilea, înainte câţi va domnul să facă, deprindzându-să la aceia cinste, iese şi la altă cinste mai mare.
Spătariu al doilea şi al treilea; al doilea zvoreşte, când nu zvoreşte cel mare, şi el îmbrăcat, cu spata încins şi cu buzduganul a mână, la spatele domnului. Iar spătariul al treilea zvoreşte peste toată vremea.
Păharnicul al doilea, după dvorba păharnicului celui mare, dvoreşte la masă şi derege păhar cu băutură la domn.
Păharnicul al treilea, iar când nu derege al doilea, derege şi el la masa domnului” .

În vremea lui Alexandru cel Bun se menţionează, indirect, existenţa cătunului Prundul (Marginea), uricul din 13 decembrie 1421 menţionând „Volhovăţul şi cu satele şi cătunele, cu morile şi cu iazurile” , „satele şi cătunele” fiind Volovăţul, Marginea (Prundul) şi Burla, după cum o confirmă documentele ulterioare, care individualizează doar aceste toponime din închegările de case răzleţite de pe valea râuleţului Suceviţa (Volovăţ, pe atunci). Alexandru cel Bun şi fiul său Iliaş, asociat la domnie, specificau, atunci, că „au dat Târgul Siret şi Volhovăţul şi cu satele şi cătunele, cu morile şi cu iazurile şi cu vămile şi cu plăţile şi cu dările, cu câştigul şi cu veniturile şi cu toate foloasele care se ţin de acest târg de Siret şi de Volhovăţ, neluându-ne nimic îndărăt, şi pentru viitor le-am dat, cât va fi în viaţă, surorii domnului nostru, Craiul Poloniei şi a altor ţări, şi marelui cneaz Alexandru, astfel numit Vitovt, cneaginei Rimgalia, fosta soţie a noastră”.

Volovăţul şi cătunele sale aveau statutul de moşie voievodală („drept domnesc”), deci de proprietate a coroanei, statut reafirmat, în 1 octombrie 1455, atunci când Petru Aron depunea, la Hotin, jurământul de fidelitate faţă de Regele Poloniei şi când promitea să dea zestre principesei Maria, văduva lui Ilie Vodă, „târgul Sirete cu suburbia şi satele ce se ţin de ea, şi satul Olchowiecz cu satele care-i aparţin din vechime, cu toate veniturile din tot locul”, dar şi în 29 iunie 1456.
Peste doar 33 de ani, la Volovăţ existau două biserici, una zidită de Ştefan cel Mare, în locul celei de lemn, a lui Dragoş Vodă, mutată de Ştefan la Putna (poate fi văzută şi astăzi), precum şi o a doua biserică de lemn, situată ori în Volovăţ, unde s-ar părea că s-a întrezărit o temelie, ori Burla, ori în Marginea (o vor localiza, vreodată, arheologii?), documentul de cancelarie domnească din 15 martie 1490 menţionând, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, şi „a 36-a biserică, cu popă, la Vâlhovăţ; a 37 biserică, cu popă, la Vâlhovăţ” .

Un document, datat în 14 iulie 1466, în care să fie menţionat „un scaun de judecată” la Solca, la care să vină cu jelanii şi „răzeşii din Marginea” nu există (nici răzeşi nu exitau în Marginea, pentru că proprietatea era domnească şi nicidecum răzeşească), ficţiunea lui Radu Theodoru, din cartea „Strămoşii” rămânând doar o ficţiune entuziastă, dar imposibilă, pentru că statutul de moşie domnească pe care l-au avut Volovăţul, Marginea, Burla şi celelalte plăpânde vetre de sat avea să se menţină până în 20 iunie 1589, când Petru Movilă dăruia stolnicului Nicula „un sat, anume Holovăţul, în ţinutul Sucevii, care acest sat, anume Holovăţul, a fost al nostru drept domnesc, ascultător de ocolul Bădeuţilor, şi l-am miluit pe dânsul, pentru slujba lui drept credincioasă, ce ne-a slujit nouă şi ţării noastre, alta pentru că ne-a dat nouă şasezeci de mii de aspri, când ne-a trebuit pentru treaba ţării şi când am plătit datoria lui Iancul voievod şi alte nevoi.
Şi apoi, asemenea, a venit înaintea noastră şi înaintea boierilor noştri moldoveni, mari şi mici, credinciosul nostru pan Nicula stolnic, de bună voia lui, nesilit de nimeni, nici asuprit, şi a schimbat acest sat sus scris, anume Holovăţul, cu părintele şi rugătorul nostru, chir Gheorghe, mitropolit de Suceava”, primind, la schimb, Stănileştii Hotinului, Gheorghe Movilă dăruind noua moşiei ctitoriei sale, mănăstirea Suceviţa.

Toponimul Suceviţa, dar şi o vatră monahală cu acest nume, au atestări anterioare. „Timpul când s-a înjghebat mănăstirea Suceviţa este foarte greu de fixat. Cert este că ea a existat deja în secolul al 15-lea, căci aflăm că, în mănăstirea Suceviţa a egumenului Pahomie, până la anul 1504, când s-a suit pe scaunul episcopesc de Rădăuţi, iar în anul 1539 Ioan Movilă dărui numitei mănăstiri un clopot” .
Importanţa acestui schit, ridicat între „dealurile Pleşul, Cel Rău şi al Crucii, mai jos de Şipot, adică de cataractul Suceviţei”, încă din vremurile lui Ştefan cel Mare are importanţă şi pentru Marginea, pentru teritoriul acesta de la răspântia legendelor, care putea asigura şi un necesar cerealier de hrană inclusiv pentru călugări, dar şi un necesar de materiale de construcţie pentru a doua biserică şi pentru cele care vor urma, culminând cu biserica pe care toţi o ştim, cea a Movileştilor.
În vremea lui Ştefan cel Mare, după cum descifrează Dimitrie Dan în documentele vechi ale mănăstirii, Suceviţa era „un simplu schit”, cu puţini rugători, dar deja mitizaţi, dacă, în 1 septembrie 1551, hatmanul Ioan Sturzevici şi soţia sa Ana au dăruit mănăstirii o evanghelie ferecată în argint. „În 10 Iunie 1560, era Suceviţa deja o mănăstire bine populată, deşi avea numai o bisericuţă de lemn, ceea ce este evident dintr-o ştire a oraşului Bistriţa, care raportează că, la acea dată, călugărul Sava de Suceviţa a fost prădat”. Informaţia aceasta este şi ea greu de crezut, din moment ce documentele bistriţene, după cum susţine Constantin C. Giurescu şi o confirmă inexistenţa lor ulterioară lui Iorga, ar fi doar pure invenţii, dar extrem de bine născocite, adică parţial confirmate, ca informaţie, de alte documente.

A doua bisericuţă a Suceviţei, cea zidită, după cea de lemn, care nu mai putea satisface nevoile, după ce „vestea acestui schitişor se lăţi, în acele timpuri înclinate spre misticism, prin întreaga Moldovă”, are, la temelie două tradiţii, din care Zeiţa Vetrei (Uţa sau Pelasga fiind numită, acum, Românca, deci Voloha, în textul slavon) nu putea lipsi, ea având, şi astăzi un monument discret în mănăstirea Suceviţa (se va vedea unde anume), tradiţii pe care Dimitrie Dan le-a salvat de la dispariţie:

„Tocmai când bieţii călugări, călăuziţi de mult lăudabila lor dorinţă (de a construi o biserică de zid – n.n.), îşi frământau mintea cum şi în ce chip să facă, ca să-şi vadă cu ochii visul împlinit, se ivi, prin aceste locuri sălbatice, o tânără nevastă româncă, cu un car tras de bivoli înjugaţi. Românca zice că veni înaintea soborului mănăstirii şi se îmbie să care cu carul şi bivolii ei piatra (de la Prundul Volovăţului, deci de la Marginea? – n.n.) şi tot materialul trebuincios pentru o mănăstire zidită (liantul medieval cuprindea nisip şi var, deci iarăşi era nevoie de resursele Marginii – n.n.). Şi pentru această muncă nemaipomenită şi uriaşă pentru o femeie, ea nu dorea altă plată sau desdăunare, decât numai favorul ca, după moarte, să fie înmormântată în locul ctitorilor din biserica cea nouă.
Soborul, după mai multe şi îndelungate sfătuiri şi chibzuiri, făgădui nevestei că fierbintea ei dorinţă va fi împlinită.
Şi Românca zice că s-a apucat de cărat materialul trebuincios pentru biserica ce avea să se zidească. Zi şi noapte ea a cărat, fără odihnă, numai cu cea a popasului bivolilor, prin 30 ani, pietre, cărămizi, nisip, var, bârne, leaţuri, şindrile ş.a., şi biserica se zidi.
Prin 30 ani, biata femeie nu şi-a cruţat nici sănătatea, nici averea, ci a cărat tot mereu, fără întrerupere, afară de duminici şi sărbători, tot materialul trebuincios pentru o astfel de clădire măreaţă.
Îndată după ce biserica a fost zidită, bunul Dumnezeu se îndură de dânsa şi-i curmă suferinţele, mântuind-o din această lume plină de chin şi necazuri, unde atât de greu îşi ispăşise necunoscutu-i păcat, la locul de repaus, unde nu este nici întristare, nici durere, nici suspinare (…).
Biserica mănăstirii se zidise şi fiindcă nevasta, care cărase materialul trebuincios, murise, soborul mănăstiresc, aducându-şi aminte de făgăduinţa făcută nevestei, întrebă de mitropolitul şi episcopul ţării ori de dau învoirea ca să fie îngropată în biserică, după cum dorise.
Sinodul episcopilor, adunat, însă hotărî că răposatei nu i se cuvine înmormântarea ctitorilor în biserică, dar orândui ca amintirea ei să rămână veşnic neştearsă şi strâns legată de zidirea mănăstirii, prin aceea ca chipul nevestei să se cioplească în piatră şi să se aşeze într-un colţ de la unul din cele 4 turnuri din zidul care înconjură mănăstirea. Şi aşa se şi făcu.
Chipul nevestei Românce, al cărei nume însă tradiţia nu l-a păstrat, s-a săpat în piatră şi s-a aşezat în vârful contrafortului estic, care sprijineşte turnul-clopotniţă, aflător la apus – miază-noapte, în zidul care înconjură mănăstirea.
Acolo stă chipul acelei Românce, cu capul acoperit c-o învelitoare de o sută de ani şi acolo va sta, cât timp vor sta zidurile mănăstirii Suceviţa şi amintirea ei legendară va trăi în mijlocul conventului călugăresc, istorisindu-se de fapta ei din călugăr în călugăr” (pp. 7, 8).

Dimitrie Dan precizează, în subsolul paginii, că, „acoperindu-se clopotniţa, înainte de câţiva ani, cu eternit, s-a ridicat acoperământul contrafortului celui cu chipul femeii ceva pre sus, aşa că astăzi din acel chip se vede numai o jumătate de cap. La stăruinţa scriitorului acestor şire, comisiunea monumentelor istorice a dispus îndreptarea acelei scăderi, ca bustul femeii să fie vizibil”.

Mitul acesta, care aminteşte de „Meşterul Manole”, dar într-o formulă adaptată., Ana, Zeiţa Vetrei, fiind soţia Cerului (Anu), face parte dintr-o veche datină pelasgă, moştenită de români, cu adaptări, până la îngroparea umbrei unui om, în colţul temeliei unei case, prin care construcţia, Cort al Cerului sau Cortul lui Dumnezeu, în cazul bisericilor şi templelor, trebuie logodită cu spiritul pământului, Românca din această tradiţie, ca şi Uţa, ca şi Hestia, fiind spiritul acela pământesc, numit Zeiţa Vetrei.

„Există credinţa că fiecare casă nouă cere jertfirea unui suflet. Nefăcându-se aceasta, se crede că trebuie să moară stăpânul casei. De aceea, în cornul temeliei de către răsărit, zidesc meşterii, de viu, un cocoş negru, punându-i de mâncare şi apă pe trei zile (această credinţă există în ţinutul Câmpulungului). După o altă versiune, auzită în ţinutul Humorului, se pune în temelie numai un cap de cocoş negru.
La clădiri mai monumentale, ca biserici, mănăstiri, există, iarăşi, credinţa cum că numai atunci poate să fie dusă la un bun sfârşit clădirea, dacă se aduce o jertfă mai mare. La atari clădiri, măsoară meşterii, pe furiş, umbra unui om, cu un stânjen sau cu o aţă, şi o îngroapă, apoi, în temelie, iar omul căruia i s-a îngropat umbra trebuie să moară” .

Deci legenda celei de-a doua biserici din Suceviţa preia, asimilează în creştinism un mit precreştin, până la compromisul „jertfirii” unui chip cioplit (ceva mai puţin decât umbra, care înseamnă inefabil).

A doua tradiţie, de data asta scrisă, inclusiv de cronicarul Miron Costin, se referă la neamul ctitoricesc al Movileştilor şi nu este, în sensul strict al cuvântului, o tradiţie, ci o tentativă de glorificare a unor fapte creştineşti ale fraţilor Movilă, cei care au durat mănăstirea Suceviţa pe care o putem vedea şi admira şi astăzi.

Începerea lucrărilor de construcţie ale mănăstirii Suceviţa datează din 1582, fiind finalizate în 1584, iar cei doi cei doi fraţi ctitori, Ieremia Movilă Vodă şi Gheorghe Movilă, Mitropolitul Moldovei, au înzestrat noua ctitorie cu o moşie a domeniului domnesc, satul Suceviţa, ascultător de ocolul Bădeuţilor:

„Am întărit nou ziditei mânăstiri zisă Suceviţa pe care am început a o zidi… un sat din satele noastre care au fost drepte domneşti ascultătoare de curtea noastră de Bădeuţi, anume Suceviţa, şi cu loc de moară la Suceviţa şi cu poieni pentru fănaţe şi cu munţi, şi cu slatine cari sănt pe aceşti munţi, şi cu izvoare cu peşti şi cu tot venitul”.

Practic, odată cu satul Suceviţei, după cum rezultă din uricul din 6 august 1583, au fost închinate mănăstirii şi cătunul şi moşia Marginea, hotarul noii moşii, menţionat în uric, şi toponime mărginene, hotarul „începând din cămp dela gura Horodnicelului, dela izvorul lui Mihail, la mocirla curată şi alăturea cu ele la Teşcioara; şi alăturea la Prăpădenia la capătul însemnat; şi pe povârnişul opcinei la semnul mare, la dealul Horodnicului, dară opcina şi la vale, pe vărvul Pietroasa şi de acolo spre Sud la dealul Voitinul, la Prislopul Viţelului; şi la dealul Săcărei, la capătul Voevodesei, şi de acolo la Dealul Crucii, la vărvul Berchiaşului şi la Stăna Secheraş, la vărvul Ruscăi şi acolo se întâlnesc hotarele Moldaviţei, ale Putnei şi ale Suceviţei, şi de acolo drept cu opcina la Stănişoara şi iarăşi opcina la Stăna Ursului, şi iarăşi la cărarea călugărească dela Moldaviţa şi de acolo la Răsărit, la Prislopul Preoţilor şi în opcina, la Poiana Mărului; şi opcina la Târguşor şi iarăşi alături cu opcina la Valea Homorului şi alăturea, la izvor la Dealul Homorului şi la cel dintăi prislop care s-a coborât dela Dealul Homorului, care este pentru a petrece vara; şi iarăşi opcina la Piatra Femeilor şi de acolo la Dealul Vulturilor, la capătul Somi şi opcina la Dealul Solcin; şi iarăşi opcina pănă unde se întălneşte cu drumul slatinii şi de acolo tufişul dela capătul părăului şi tot drumul Olhoveţului (Volovăţ), unde iese drumul prin pădure la colţul lui Jurj, la poiana Hirevul şi vadul Verboveţ dela Olvovăţ; de acolo în susul drumului printre ţarina Olhoveţului şi printre cea a Suceviţei şi, la vale, la făntăna unde este crucea şi stălpul lui Ştefan Vodă; şi de acolo la colţul Brădăţelului, la iazul lui Dăniciu, şi de acolo la heleşteul lui Mihail”.
Hotarul moşiei mănăstirii Suceviţa conţine toponime vechi, întâlnite şi în hotarnicele unor sate anterior atestate (Marginea, Volovăţ, Horodnic, Solca), dar şi nume de localnici, împrumutate unor proprietăţi („izvorul lui Mihail”, „iazul lui Dăniciu”, „Stăna Secheraş”, „Stăna Ursului”, „colţul lui Jurj”), nume anonimizate în istorie, aşa cum se întâmplă, de regulă, la un popor pentru care doar prezentul contează. Nici măcar fântâna lui Ştefan cel Mare, cândva înzestrată cu cruce şi stâlp hotarnic, aflată în hotarul Suceviţei, nu mai supravieţuieşte în memoria locurilor.

Mult mai probant, în privinţa delimitării Marginii de Volovăţ, dar şi de celelalte sate megieşe, cu excepţia satului Suceviţa, este documentul numit „Actum, în Suceviţa la 5 August, 13, 14 şi 15 Octomvrie 1783” , din care vom cita doar pasajele care ne interesează, din perspectiva temei acestei cărţi, adică părţile de hotar ale moşiei mănăstireşti care fac referire la teritoriul Marginii şi la locuinţe aflate, încă din vechime, pe acest teritoriu:

„Fiindcă satele Horodnicul de sus şi de jos, Suceviţa şi Volovăţul, cari sunt proprietatea mănăstirii Suceviţa (de fapt, nu era vorba de proprietate, ci de o folosinţă, numită „ctitoria” şi care avea să se transforme, tot ca folosinţă, în fundaţie imperială – n.n.), se ţin la un loc, că formează, aşa zicând, o moşie sau un domeniu, de aceea ele au fost hotărâte la un loc şi numai de către satele învecinate, fiindcă între ele aceste moşii, cari au un stăpân, certe nu se pot isca”

Partea de hotar cu moşia mănăstirii Moldoviţa nu ne interesează, ci aceea dintre moşia mănăstirii Solca şi a moşiei Suceviţei, deci partea sudică a hotarului Marginii, care începea de la Pietrele Muierilor, „de unii numite şi Brazii Muierii, unde se întâlnesc moşiile a trei mănăstiri, Suceviţa, Homor şi Solca”, hotarul continua până la izvorul pârâului Iaslovăţ, care devenea „hotarul natural între Suceviţa şi Solca până la Poiana Grozii, unde ambele hotare părăsesc hotarul şi merg, în stânga, până la capătul de sus al Poienii Grozii”, apoi „ambele hotare merg alăture spre miază noapte prin Pârâul Pietros”, apoi trece „prin pârâul Sucha sau Pârâul uscat” până la Dolina, Dolina însemnând, în slavonă, vale (moldovenii înţelegeau şi numeau, prin acest cuvânt, „rădăcina”). Apoi urma dealul Feşeţel şi valea pârâului cu acelaşi nume, până „mai sus de casa lui Ştefan Ciobotar, care stă pe trotarul Rădăuţului, însă este aşijdere proprietatea mânăstirii Solca, mai jos de cârşma de pe hotarul Volovăţului, care este proprietatea mănăstirii Suceviţa, unde ţăranii din Rădăuţi au mărturisit că se cheamă Znamen, care înseamnă semn.
Ţăranii din Volovăţ însă voiau să aibă pe baza hotarnicei, ca punct de hotar, locul unde pâraiele Ferşeţel şi Suceviţa se împreună în curs, neconsunând, însă, factica posesiune a ambelor mănăstiri cu sub No. 89 alăturata hotarnică, de aceea ambii interesaţi au primit, de bună voie, acest punct, de aceea merge, de aice, Suceviţa lângă Solca sau Volovăţul, lângă Rădăuţi, pe şesul Suceviţei, în jos, şi, prin pârâul Suceviţa, pe vârful lui Traian sau pe marginea malului celui vechi”.

Odată cu includerea Volovăţului în moşia mănăstirească a Suceviţei, în 20 iunie 1589, se confirmă şi statutul de localităţi anterioare întemeierii statului feudal moldav (formula hotarnică „pe unde din veac au folosit”) pentru Volovăţ şi cătunele sale, inclusiv Prundul (Marginea), în uric precizându-se ca „hotarul acestui sat, anume Holovăţul, să fie, din toate părţile, după vechiul hotar, pe unde din veac au folosit. Şi astfel, Marginea, ca şi Volovăţul, ca şi mai noul sat Suceviţa, pierdea statutul de moşie domnească, pentru a deveni moşie mănăstirească, inventaţii „răzeşi din Marginea” neexistând niciodată.

Cu siguranţă, platoul înalt, neted şi roditor al Marginii a fost locuit şi exploatat agricol şi în perioada prestatală, şi în cea feudală, dar dovezile lipsesc, ca şi în cazul Bădeuţilor (atestaţi documentar, ca sat, abia în 6 august 1583, deşi Ocolul Bădeuţilor beneficiază de o puzderie de menţionări), datorită faptului că Marginea, ca sat sau cătun la vadul (prundul) Vâlhovăţului (Suceviţei), nu şi-a modificat, practic, consecinţele regimului de proprietate cale de veacuri, cât a fost proprietate voievodală sau mănăstirească. Beneficiind de condiţii geografice mai neprielnice, satele din preajmă, aflate în proprietate răzeşească, până a fi cumpărate de voievozi şi dăruite mănăstirilor, beneficiază de urice noi, la fiecare schimbare de proprietari, deci, indirect, şi de atestări.

Voitinelul (Voitin) are parte de prima atestare în 18 august 1427, când Alexandru cel Bun întărea lui Herman şi fratelui său, Iaţco, „ocina lor şi le-am dat satul lor, unde este casa lor, la Voitinu, unde acesta iese din poiană şi unde este mănăstirea lor şi vechiul lor loc de cosit, sub brădet”, dar dispare din urice şi, indirect, din istorie, după 16 mai 1490, atunci când Ştefan cel Mare cumpăra, de la „Bogdan de la Voitin şi fratele lui Ion Miciorna, şi surorile lui, Ilca şi Muşa, copiii Hărman, nepoţii lui Iaţco” cu 500 zloţi tătăreşti, „un sat, anume Voitinul, unde a fost casa tatălui lor, Hărman, şi a bunicului lor, Iaţco, unde iese Voitinul din pădure şi din poieni, unde a fost mănăstirea lor şi fânaţul lor cel vechi, sub codru”, sat pe care l-a dăruit mănăstirii Putna.

Satele Horodnic beneficiază de atestare în 1 august 1444, atunci când obţinea uric de folosinţă (confundată, în timpurile noastre, cu proprietatea) stareţa Antonida, de la mănăstirea Horodnic, dispărută în timp, dar cu temeliile adăpostite, probabil, de vatra fertilă a satului Călugăriţa, anomizarea celor două sate Horodnic producându-se după anul 1577, an în care fraţii Ion, Trifon, Ştefan, Sturza, Vasutca, Parasca, Fădora şi Anuşca Cupcici, vindeau moşia străbună voievodului Ieremia Movilă, care le-a dăruit Mănăstirii Suceviţa, „cu iazuri şi cu mori pe Părăul Horodnicul şi pe Părăul Pozinul şi cu poiene şi curături într-a lor hotară”.

Solca intră în istorie în 15 ianuarie 1418, atunci când urmaşii lui Şandru Gherman, Vlad şi Cârstea Goraeţ, au fost chemaţi în faţa divanului domnesc de Maicolea, fiica lui Stoian, de fiii ei, Cozma şi Sân, şi de nepoţii Balotă şi Dragoş, pentru revendicarea moştenirii, dar dispare, ca sat, din memoria obştească, începând cu 11 august 1615, atunci când Ştefan Tomşa desfăcea dania mitropolitului Gheorghe Movilă, care cumpărase satul Solca, cu 300 ducaţi, de la Udrea cel Orb, către mănăstirea Suceviţa, şi îşi înzestra ctitoria şi cu satul Solca, despăgubind, totuşi, mănăstirea Suceviţa cu „două fălci de vie la Cotnar”, cu odoare, cu bani şi cu bijuterii.

Nici măcar legendarul şi miticul (doar adăpostea Zeiţa Vetrei, pe Uţa) Volovăţ nu mai lasă urme în istorie, după ce devine moşie mănăstirească, în 20 iunie 1589.

Toate aceste megieşii mărginene, inclusiv Prundul Volovăţului sau al Suceviţei, cum i s-a zis mai târziu, nu s-au mai dezvoltat, n-au prosperat, ci s-au pustii adesea, de-a lungul vremii, datorită fugii iobagilor, care nu mai puteau îndura exploatarea călugărească. Mereu şi mereu, prin vremuri şi vremuiri, s-au înfăţişat înaintea Divanului Domnesc al Moldovei, precum în 5 mai 1627, „părinţii şi rugătorii noştri, călugării de pe la toate sfintele mănăstiri, şi s-au jeluit cu mare plângere” (parcă-i aud jeluindu-se şi plângând, şi vărsând amare lacrimi fierbinţi, de dorul, de mila şi de dragostea profund creştină faţă de robii lui Dumnezeu – nu ai lor, ci ai lui Dumnezeu – pe care „nu pot să-i stăpânească”, pentru că „ei s-au împrăştiat şi au fugit în alte ţări şi au rămas mănăstirea fără ei”).
Iar cucernicul voievod, „cu inimă curată şi luminată, din tot sufletul nostru şi cu ajutorul lui Dumnezeu”, arunca, fără voia minţii lui, cu pietre în Iisus Hristos, stabilind că „doar călugării să aibă a lucra cu ei şi să-i pedepsească pe fiecare după fapta lui” pe semenii noştri, ai călugărilor şi, mai presus de toate, aşa cum ne-a încredinţat El, ai lui Iisus Hristos.

Vremuirile, dar şi vremurile ne-au fost adesea potrivnice, mitizând spaimele unui popor înlănţuit în beznă. S-au înregistrat fenomene astronomice şi climaterice care au umplut ba de uimire, ba de spaimă, şi pe strămoşii mărginenilor, unele dintre acestea fiind consemnate de cronicari, altele de însemnările vechi de pe cărţile bisericeşti.

Astfel „vă leato 7025 (1516) noiemvrie 8, semnu mare s-au arătatu pre ceru, că au strălucit dispre miiazănoapte ca un chip de om, de au stătut multă vreme şi iară s-au ascunsu în văzduh. Aşijdirea, curundu după acelaşi semnu, într-aceiaş lună, au fostu cutremur mare de pământu, într-o luni” .

Între cele două domnii ale lui Petru Rareş, a stat în scaunul voievodal de la Suceava un boier, pretins vlăstar domnesc, ucis în decembrie 1540, dar care avea să rămână în istorie datorită unei nefericite întâmplări, petrecută în vara aceluiaşi an: „în zilele acestui Ştefan vodă, fost-au foamete mare şi în Ţara Moldovei şi la unguri, că au venit lăcuste multe, de au mâncat toată roada, pentru aceia l-au poreclit de i-au zis Lăcustă vodă” .

În întregul cuprins al anului 1585, „vă leato 7093, domnind Pătru vodă Ţara Moldovei, mare secită s-au tâmplatu în ţară, de au secat toate izvoarăle, văile, bălţile şi unde mai nainte prindea peşte, acolo ara şi piatră prin multe locuri au căzut, copacii au secat de secită, dobitoacile n-au fostu avându ce paşte vara, ci le-au fostu dărămând frunză. Şi atâta prafu au fostu, cându să scorniia vântu, cât s-au fostu strângându troieni la garduri şi la gropi de pulbere ca de omet. Iar dispre toamnă deaca s-au pornitu ploi, au apucat de au crescut mohoară şi cu acelea ş-au fostu oprind sărăcimea foametea, că-i coprinsese pretutinderea foametea” .

În 1655, „s-au întunecat soarele într-acel anu, la luna lui iunie, cu mare groaze, cât perise soarele cu puţin nu toată lumina, tocma amiadzădzi şi mulţi oameni, neştiindu a să feri de o întunecare ca aceia şi privindu la soare multu, au pierdut vederea în toată viaţa lor” .

În 1699, „în luna lui septemvrie în 13 zile… când au pierit soarili, au dat turcii Cameniţa”. „Când au îmblat văleatul 1737, sara, după cină, spre ziua Sfântu’ Nicolae, s-au arătat un semn pe cer, despre miazănoapte, roşu ca sângele şi lat, şi au fost 2 ciasuri şi s-au despărţit în doao, apoi iar s-au împreunat şi s-au aşezat iar spre apus” .

În 14 iulie 1748, „au fost întunecare de soare atât de înfricoşată, cât spun unii că s-au văzut şi stelile pe cer… 3 ciasuri au fost întunecat”, iar în 22 octombrie 1769, „s-au arătat o stea cu coadă şi sta cu capul cătră răsărit şi cu coada cătră apus” .

Anomaliile climaterice, pe care le credem specifice doar contemporaneităţii, fiind provocate, cică, de poluare, s-au produs întotdeauna. Astfel, în 1781, la Înălţarea Domnului, „fost-au un omăt, mărime lui de cinci palmaci, cât şi cii di neamu slăvit l-au măsurat”, iar în noaptea de 5 spre 6 mai a anului 1782, „toată noaptea au nins tare, cu vifor, şi până la prânz şi mult omăt cu căzut, dară până sara l-au luat”. În 23 septembrie 1784, „s-au tâmplat ploi şi, pe urmă, au ninsu ca di doao degite ş-au ţinut trei zile. Cari nime n-au apucatu încă a culegi viile pe multe locuri ş popuşoi, un lucru care nu ţinu minte să mai fi fostu altă dată la aciasă vreme” .

În 1794, a fost secetă mare, apoi o iarnă grea, cu viscole cumplite. Patru ani mai târziu, începând de duminică, 15 martie 1798, şi până miercuri au fost şase cutremure mari, „cât să spăriese creştinii”. În 15 septembrie 1807, a fost văzută pe cer, spre apus, o stea cu coadă impresionantă, dar şi minunată, o altă stea arătându-se, spre sud, dar în lunecare lină spre apus, în 1812. În 1817, a început o iarnă fără omăt şi a continuat aşa până în mai 1818, când au început ninsorile şi ploile reci, care au contenit abia în 29 mai, după mare pagubă produsă oamenilor şi dobitoacelor. În 1819, o altă stea cu coadă a aprins imaginaţia oamenilor, în vreme ce, în 1821, a fost atât de cald, încât, după Crăciun „fetele de la ţară au giucat, afară, desculţe, în cămeşe”.

Existau, desigur, şi pe acele vremi, explicaţii pentru astfel de anomalii, care fie că erau menite să prevestească o schimbare, fie că însemnau o pedeapsă divină pentru păcatele mult prea multe ale pământenilor (explicaţia ecleziastică), iar neliniştile insinuate de aceste două perspective înviorau înserările, în care străbunii aveau multe de discutat şi de dezbătut, iar plăcerea vorbei lungi şi cu dichis însemna farmecul acelor vremuri de eres, dar şi de o metafizică irepetabilă.

Despre istoria bucovineană a Marginii

Cu puţin timp înainte de ocuparea Bucovinei şi, practic, delimitarea ei ca provincie europeană, pe când Marginea (Prundul) era doar un sat al mănăstirii Suceviţa, împreună cu satele Suceviţa şi Volovăţ, recensământul generalului rus Rumeanţev , din 1772-1773, înregistra, în satele acestei moşii mănăstireşti, la Volovăţ şi la Prundul Volovăţului (Suceviţei) sale, sate cu salvogvardia preînălţatului Graf, fără alte precizări, „141 – toată suma caselor”, însemnând 77 scutelnici ai mănăstirii Suceviţa, 14 femei sărace, 4 popi, 4 ţigani şi 42 cu salvogvardie.

Prima tentativă austriacă de cucerire a nordului Moldovei s-a produs în 1716, când oştile imperiale ale lui Carol al VI-lea, au răzbit, prin Câmpulung Moldovenesc, spre Iaşi, dar în vremurile acelea tulburi totul avea să sfârşească printr-o sălbatică invazie rusească, în 1739, când trupele generalului Munich aveau să ocupe „partea de sus a Moldovei, cu Bucovina, lăsând populaţia, oraşele, satele şi mănăstirile pradă cazacilor sălbatici. Mii de români, mai ales din ţinuturile Cernăuţilor şi Hotinului, au fost duşi, atunci, precum ne spune cronicarul Neculce, în ţara rusească şi împărţită ca robi.
De aici, înainte, războaiele Turciei cu Rusia continuă aproape neîntrerupt şi, cu ele, invaziunile Ruşilor în Moldova, care devine astfel un pământ căutat, acum, din două părţi.
Împărţirea Poloniei favorizează şi mai mult încă ideea ca principatele dunărene să împărtăşească aceeaşi soartă.
Războiul ruso-turc de la 1768 adusese cu sine, ca rezultat final, convenţia de la 6 iulie 1771, în care Austria ia rolul de împăciuitoare între ambii adversari şi-şi face, cu această ocazie, şi sieşi parte, obţinând de la Turci, drept compensaţie, cedarea Bucovinei.
Pentru a găsi, totuşi, o formulă la această pretenţiune, Austriecii pretextară, pe baza unei expuneri a colonelului Baron Seeger, că tot teritoriul aflător între Nistru şi şirul muntos, ce se întinde de la Cernăuţi şi până la Bârgău, sub numele de codrul Bucovinei, ar fi aparţinut odinioară regatului Galiţiei şi Lodomeriei, intrat, în 1772, în posesiunea Austriei şi, în consecinţă, urmează a se retroceda de drept monarhiei habsburgice.
Şi precum pacea între Ruşi şi Turci nu întârziase a se încheia la Cuciuc Cainargi (21 iulie 1774), sultanul se învoi, de voie, de nevoie, la 7 mai al anului viitor, a ceda Bucovina Austriacilor, cu toate protestările domnului Moldovei Grigore Ghica, care plăti această împotrivire a sa, în cele din urmă, cu viaţa (mitizare patriotardă, Grigore Ghica fiind ucis pentru bănuiala de a fi fost colaborator şi partizan al ţarismului – n.n.).
Planul ocupării era pregătit de mai înainte, precum se vede dintr-o scrisoare a împăratului Iosif, din 19 iunie 1773, pe care o adresă el, pe atunci încă prinţ de coroană, într-o călătorie în Transilvania (Reghinul Săsesc), mamei sale, Maria Teresia, în care zice: „Am vizitat munţii Ciucului şi ai Ghergăului, cu trecătorile spre Moldova, şi, cu toată sălbăticia acestor regiuni, ne-am convins ce minunat lucru ar fi dacă am putea să căpătăm colţul de pământ ce se găseşte între Transilvania, Maramureş şi Pocuţia”.
(George Bogdan-Duică are o „traducere patriotică” şi mai convingătoare: „Tocmai am vizitat Ciucul şi Giurgeul, cu toate pasurile lor de către Moldova şi o parte din teritoriul reocupat (la 1769). Acesta este o adevărată pustietate, acoperit cu cei mai frumoşi arbori, care putrezesc încă nefolosiţi. Dacă, în schimbul acestor părţi de teritoriu, care, fiind nedesţelenite şi necolonizate, nu au nici o valoare, am obţine, dându-le Moldovenilor, acel colţ ce ce se mărgineşte cu Ardealul, Maramureşul şi Pocuţia, s-ar săvârşi ceva foarte de folos” – n.n.)…
Guvernul Mariei Teresiei nici n-a întârziat, deci, a studia acel interesant petic de pământ şi a trimis, încă în toamna anului 1773, comisarii săi militari ca să cerceteze ţara. Unul dintre aceştia, baronul Enzenberg, comandantul regimentului românesc (valah) din ţinutul Rodnei şi al Năsăudului, cunoscător bun al poporului român şi care a avut, în urmă, un rol de frunte ca guvernator militar al Bucovinei, administrând-o până la 1786. Astfel, trupele austriace intrară, la 31 august 1774 în Moldova şi, ocupând întâi Cernăuţul, unde se stabili comandamentul general al noilor stăpâni, au tras cordonul în jurul teritoriului câştigat şi au înfipt stâlpi cu pajură la hotarele noii provincii, Bucovina” .

Bucovina a fost ocupată, în 1 Octombrie 1774, de generalul austriac Gabriel baron de Spleny, cu 3 regimente de infanterie, 12 tunuri şi 2 regimente de cavalerie” , dar „capitala ţării, Cernăuţii, se afla, la 31 August, în mâna maiorului Mieg. Seretul şi Suceava au fost ocupate imediat după aceea şi, la 25 Octombrie 1744, cordonul de ocupaţiune era complet” .
„Şi iată că, de la miază-noapte, de pe lângă neadormitele ape ale Nistrului, până la Pietrele Roşii, unde se întâlneau graniţele celor trei ţări româneşti, Ardealul, Moldova şi Bucovina, ţara gemea, acum, de cătane împărăteşti, tot Nemţi înalţi şi bine legaţi, care erau îmbrăcaţi în tunici albe, roşii şi albastre, şi purtau cozi şi tricornuri pe cap.
Ţara gemea, acum, de cătane împărăteşti, tot Nemţi înalţi şi bine legaţi, care erau îmbrăcaţi în tunici albe, roşii şi albastre, şi purtau cozi şi tricornuri pe cap.
Băştinaşii începură să mai răsufle o leacă şi să se simtă mai siguri, căci legile şi dreptăţile nu mai atârnau de vârful sabiei, ca pe vremea stăpânirii Turcului. Dar, totuşi, se mai arătau făcători de rele, ce aţineau calea bieţilor drumeţi, căci, pe unele locuri, ţara era pustie: de multe ori ţi se întâmpla să mergi zile întregi, fără să dai de ţipenie de om sau măcar vreun han mai acătării. De drumuri bătute – nici pomină, numai ici-acolo – câte un drumeag plin de hârtopi şi mâncat de ploi, iar cale de câteva poşte, întâlneai doar vreun bordei săpat în pământ, în vârful căruia atârna, pe o prăjină, un jup de paie sau de strujeni, semn că aici era un fel de conac.
Satele se întindeau prin râpi şi pe la marginile codrilor pustii şi nepătrunşi, îndosite de frica Tătarilor şi a altor legi spurcate.
Moldovenii se împăcară îndată cu stăpânirea cea nouă, deşi nu puteau pricepe cum de au venit sub cârma împărăţiei austriece, căci nici învălmăşeală de oşti n-au văzut, nici sânge să curgă ori măcar pârjol să se plimbe, ca alte dăţi, pustiitor prin ţară” .

Şi n-a durat prea multă vreme până ce mărginenii, câţi or fi fost, atunci, în Prundul Volovăţului, care, împreună cu Volovăţul, avea doar 1 popă, 105 ţărani, au prins de veste că vor fi împroprietăriţi cu pământ, cât aveau prins în lucru, şi că obştea lor sătească urma să primească şi păduri, şi fâneţe, şi păşuni, ca să poată prinde cheag fiecare gospodar şi să fie, astfel, de folos viitor şi împărăţiei. Încă nu pricepeau mărginenii de unde şi mai ales cum o să se ia acel pământ de arătură, de păşune, de fânaţ sau cu pădure, apoi au auzit de protestul egumenului Solcăi, Artemon, care s-a alăturat celorlalţi egumeni, împotriva pravilelor şi obiceiurilor noi, cu care „noi, partea duhovnicească, nu ne putem împăca” .
Curândă vreme de la protestul egumenilor, din 25 februarie 1784, „moşiile mănăstireşti le luă împăratul sub administrarea statului” , înfiinţând o fundaţiune specială, Fondul Religionar, şi, astfel „toate veniturile incurg în visteria statului, din care se vor acoperi toate cheltuielile pentru feţele bisericeşti şi pentru şcoale, iar ceea ce va întrece se va întrebuinţa numai pentru binele obştesc al clerului, al religiunii şi al omenirii” .
„Regimul austriac secularizează, în 1786 (în baza regulamentului din 1785) pădurile şi lanurile mănăstireşti, iar pe ţăranii din satele aparţinând mănăstirilor îi împroprietăreşte pe pământurile unde munceau…
Împroprietărirea ţăranilor pe locurile unde munceau a trezit în sufletele populaţiei, sporită, acum, şi cu un număr considerabil de emigranţi ardeleni o mare dragoste de pământ şi a dezlănţuit un elan remarcabil de muncă” .

În 1776, Marginea a fost colonizată cu 106 familii de români ardeleni şi de ruteni (Kaindl vorbeşte doar despre colonii ruteni), iar în toamna anului 1803, douăzeci alte familii germane de tăietori de lemne, conduse de Andreas Schuster, s-au stabilit în sat, cu acceptul administratorului Quirsfeld şi a trezorierului Hohenauer. Numele acelor familii, venite din Boemia, s-au păstrat: Anton Aschenbenner, Johann Augustin, Adam Bahr, Sebastian Baumgartner, Georg Beitl, Josef Druck, Martin Eichinger, Franz Geschwendner, Martin Gnad, Karl Haiden, Wenzel Hoffmann, Georg Klostermann, Kaspar Kohlruss, Georg Kufner, Wenzel Kufner, Martin Schulhauser, Andreas Schuster, Franz Schuster, Johann Schweigl şi Peter Wilhelm.
Lor aveau să li se alăture, ulterior, şi câteva familii de şvabi, provenite din Franconia.

În martie 1782, o hotarnică a Rădăuţilor şi Volovăţului, sunt menţionate „drumul care duce de la Suceviţa la Rădăuţi, de aice tot pe şes până la apa Suceviţei, tot în hotar cu Horodnic” .

În 1793, consilierul aulic Peithner von Lichtenfels demarase prospecţiunile geologice la Cacica, la Solca, la Marginea şi în întreaga zonă, curând după aceea înfiinţându-se, la Solca, Oficiul de exploatare a sării, sub direcţiunea lui Johann Hoffmann, exploatarea sării însemnând, în acei ani, utilizarea celor peste 50 de izvoare şi fântâni de slatină dintre Solca şi Rădăuţi şi, mai ales, a celor dintre Solca şi Marginea, de la Slatina Mare şi din lunca Pleşului.

O importanţă deosebită pentru Marginea, atât în plan economic, dar mai ales în formarea mentalităţii de gospodar şi de întreprinzător, a avut-o înfiinţarea, în imediata vecinătate a vetrei mărginene de sat, a coloniei germane Furstenthal (Voivodeasa) , în 1792, cu germani din Boemia, colonie care avea să permită înfiinţarea unei adevărate industrii zonale.

Încă din 1783, începuse construirea, cu ajutorul armatei şi al sătenilor din localităţile din zona de munte, a Drumului Împărătesc (Drumul Sării), cel care ducea de la Storojineţ, prin ambele Vicove, de Jos şi de Sus, prin Voitinel, Horodnic, Marginea, Solca, prin Cacica, Păltinoasa, până la Dorna şi, de aici, prin Poiana Stampei şi pasul Tihuţa, spre Transilvania – lucrare amplă, efectuată sub conducerea inginerului genist Hora von Ozelowitz şi terminată în anul 1808” .

În 1802, la Furstenthal s-a înfiinţat o fabrică de sticlă, axată pe producţia de geamuri, la care lucrau, sub coordonarea maistrului geamgiu Sebastian Schuster, care, în 1803, se va muta la Marginea, apoi la Rădăuţi: Wenzel Feldigel, Anton Fuchs, Joseph Gaschler, Matthias Gaschler, Franz Keller, Martin Stoiber, Franz Weber şi Johann Weber.

În 1808 şi 1810, prin Marginea trece, ca însoţitor al arhiducilor Ludovic şi, respectiv, Rainer, pictorul silezian Franz Jaschke, cel care va realiza primele 9 acuarele cu peisaje şi portrete din istoria Bucovinei, inclusiv portretul unei ţărănci din partea locului.

În 1817, împăratul Francisc I, vizitând Bucovina, a păşit şi pe minunatele plaiuri mărginene, în drum spre Solca, unde, ca şi la Voivodeasa, exista o fabrică de sticlă, la care lucrau nemţi proveniţi din Boemia.

În 23 august 1821, egumenul mănăstirii Suceviţa, Filaret, menţionează într-o scrisoare „un căruţaş din Marginea”, de serviciile căruia intenţiona să se folosească, la o aprovizionare cu cherestea.

Potrivit registrul de evidenţă a pământurilor, în 1822, parcelele din Furstenthal, dinspre Marginea, au fost folosite de lucrătorii fabricii de sticlă Jakob Stadler, Franz Bauer, Martin Bauer, Paul Fischer, Michael Weinfurter şi Christof Gaschler.
După 2 noiembrie 1836, aceste terenuri au fost încorporate în Marginea.

În 26 iulie 1858, prin „Protocolul privind statutul terenurilor în Furstenthal”, se stabilea statutul juridic al domeniilor Fondului Religionar şi al parcelelor de teren aflate în proprietatea sticlarilor.
Din protocol, se pot afla numele celor mai vechi membri ai comunităţii germane, precum Joseph Gnad, de 75 ani, şi Franz Geschwentner, de 69 ani, în 1858, amândoi invitaţi să facă parte din conducerea comunală. Ceilalţi germani, înşiruiţi în ordinea numerelor caselor şi ale terenurilor, erau Jakob Schuster (de 16 ani, sticlar), Michel Hagel (de 11 ani), Martin Mühlhäuser (11 ani), Franz Weber (15 ani), Karl Gaschler 15 ani), Michel Stadler (14 ani), Jakob Gnad (2 ani), Iosif Stadler (30 ani), Simon Fischer (zidar, de 30 ani), Joseph Weber (sticlar, de 24 ani), Johann Gaschler, Karl Gaschler (sticlar, de 35 ani), Johann Pongratz (sticlar, de 25 ani), Friedrich Gaschler (sticlar, de 25 ani), Joseph Gaschler (sticlar, de 23 ani), Karl Gaschler (dulgher, de 7 ani), Ambros Weinfurter, Jakob Neumann (21 ani), Josef Feldigel (12 ani), Josef Stadler (geamgiu, de 25 ani), Jakob Gnad (22 ani), Karl Stadler (geamgiu, de 16 ani), Karl Kohlmann (sticlar, de 12 ani),
Primii muncitori ai fabricii de sticlă au fost: Jakob Schuster, Franz Weber, Karl Gaschler cel Tânăr, Michel Stadler, Iosif Stadler cel Bătrân, Simon Fischer, Joseph Weber, Johann Gaschler, Karl Gaschler, Johann Pongratz, Friedrich Gaschler, Joseph Gaschler, Karl Gaschler, Ambros Weinfurter, Joseph Feldigel, Joseph Stadler şi Karl Stadler, dintre care Josef Weber şi Johann Pongratz .

Cealaltă colonie germană din apropiere, înglobată, multă vreme, în comuna Marginea, a fost cea din Dealul Edrii, Lichtenberg, fondată, în anul 1835, cu coloniştii germani: Landauer şi Stingl din Audechen, Fox sau Fuchs din Aussergefild, Prosser din Budaschitz, Kuffner din Forest, Baumgartner din Gruenberger, Rankel sau Rankl din Kaltenbrunn, Turner din Kundratitz, Rach şi Scheinost din Langendorf, Grundner din Mühlspreng, Landauer din Pawinow (Landauer), Pirmayer din Rehberg, Pfeifer din Roisko, Bernhauser din Rothsaifen, Hackl din Forest, Winkelbauer, Pscheidl şi Wimmer din Schlösselwald, Maurer din Seewiesen, Gebert, Dnad şi Schmidt din Stadln şi Schaller din Watetitz.

Marginea avea şi germanii ei, dar şi evrei, ucraineni şi poloni, fiecare etnie cu calităţile şi cu spiritualitatea ei, românii mărgineni având de la cine învăţa cum se construieşte o casă nespus de frumoasă şi cum se întemeiază o gospodărie demnă de toată lauda, iniţierile acelea vechi în multiculturalitate caracterizând şi individualizând firea mărginenilor chiar şi în peisajul bucovinean de astăzi.

Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Marginea a fost construită între anii 1840-1849, fiind sfinţită în 1859. În 1843, altarul bisericii în construcţie era slujit de preoţii cooperatori Cassian Halip şi Andrei Lipeţchi, numărul credincioşilor ortodocşi fiind de 2.050 suflete. Printre ctitorii bisericii se număra şi preotul Isaac, din Horodnicul de Sus, împreună cu soţia sa, Rebeca .
În 1876, parohia avea 2.812 enoriaşi, paroh fiind Grigorie Popescul, iar preot cooperator, Emilian Gribovschi. În 1907, paroh era Meliton Antonovici, născut în 1844, preot din 1870, paroh din 1875, preot cooperator fiind Nicodim Ştefureac, născut în 1862, preot din 1890, iar cantor, din 1900, George Gherasim, născut în 1865 .
De-a lungul anilor, altarul bisericii a mai fost slujit de preoţii Vasile Mironovici, Modest Lucan, Vladimir de Renei (Renny de Herszany, adică Herşeni, în mica enciclopedie mărgineană menţionată), George Banilevici, Gavril Popescu, Ilie Posteucă.
În ultimii ani, în Marginea au fost construite încă două biserici, cea închinată Cuvioase Paraschiva, din „Cotul de Sus”, înnălţată între anii 1991-1994, pictată de Petru Schipor şi slujită de preotul Nicolae Piţuleac, şi biserica cu hramul Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, sfinţită în 21 mai 2002, cu pictură interioară realizată de Horea Petrescu Traian şi de soţia sa, Maria, slujitor al altarului fiind preotul Vasilică-Nicanor Leuştean.
Există, la Marginea, şi un schit, ctitorit, cu sprijinul sătenilor de călugărul Gherontie Botnar, cu pictura realizată de Gicu Hodea şi de Vasile Moisa, schit închinat Adormirii Maicii Domnului .

Şcoala din Marginea, aflată pe locul actualei primării, cu 6 clase, funcţiona din 1857, cea din Lichtenberg fiind înfiinţată mai târziu, în 1873 . Până în 1890, numărul claselor a fost redus treptat, până la doar două clase, apoi la doar una.
Primii învăţători ai Marginii, pe care i-a păstrat memoria (datorită lui Daniel Werenka) sunt Nicolai Halip, fiul preotului Cassian Halip, Halip fiind ctitor al învăţământului mărginean, pe care l-au slujit până în 1895, şi Teodor Leuciuc (în Werenka, Lesciuc în „Mică enciclopedie…”, învăţător la Marginea în 1890, conform „Topografiei” lui Werenka, monografii mărgineni menţionându-l doar în perioada 1895-1904) .
În memoria locului, la loc de cinste, au rămas numele învăţătorilor Dionisie Sorocean (prieten cu George Tofan şi cu Iorgu Toma, puternic implicat în viaţa culturală rădăuţeană, inclusiv în ctitorirea căminului de băieţi, 1904-1912), Pancratie Prelipceanu (1912-1916, 1918-1926), Maria Bodnărescu, Aspazia Braha, Anastasia Scripcar, Gheorghe Cojocar, Gheorghe Ichim, Eufrosina Soroceanu şi Pamfil Traci (1926-1937).
La loc de cinste , se mai află profesorii Constantin Mihăilescu (1937-1948), Haralambie Burdujan (1948-1949), Arcadie Sfârnaciuc (1949-1951), Iustin Pârghie (1957-1958), Chirică C. Tolocariu (1958-1959, director adjunct între anii 1962-1964), Constantin Basarab (1959-1962), Gavril Crăciun (1962-1970), Florin Cerlincă (profesor şi director coordonator între anii 1974-1984), Ghiorghe Lăstun (profesor şi director coordonator între anii 1984-2005), Felicia Palamaru (2005-2007), precum şi învăţătorul, director adjunct, Traian Toacă.
Există, la Marginea, pe lângă şcoala cu îndelungată tradiţie, şi o şcoală „nr. 2”, inaugurată „peste apă” în 14 noiembrie 1937, când avea doar două clase, învăţători fiind soţii Dumitru şi Sultana Bondor. Iniţial, şcoală cu 4 clase, până în 1959, apoi cu şapte şi, respectiv, 8 clase, ba chiar şi cu 10, în anii 1975-1989, şcoala acesta a fost slujită şi condusă de învăţătorul Dimitrie Bondor (1937-1944), profesorul Haralambie Burdujan (1945-1948), învăţătorul Mihai Iacobescu (1948-1959), învăţătoarea Felicia Rotari (Lazu, 1959-1961), profesorii Dimitrie Boghean (1962-1972), Vasile Crăciun (1972-1994), Marcel Colibaba (celebrul ceramist, 1994-1997), Constantin Pavalean (1997), Mihai Babiuc (1998-2006) şi Elena Ursache (2006-2007) .

Revenind la cronologia localităţii, cea care însumează biografii de excepţie şi biografii comune, pentru a le transforma într-o poveste obştească mai mult sau mai puţin spectaculoasă, vom găsi, totuşi, puţine însemnări, în documentaristica bucovineană, despre Marginea, satul de la răscrucea legendelor.
Istoria bucovineană a Marginii s-a desfăşurat sub auspiciile unui guvernământ austriac sau ducal eficient, guvernatori ai Bucovinei fiind, în peste un secol şi jumătate de istorie, Generalul Gabriel Freiherr von Spleny (octombrie 1774 – 1778); Karl Freiherr von Enzenberg (1778 – 1786); Von Beck (1786 – 1792); Vasile Balş (1792 – 1808); Johann von Platzer (1808 – 1817); Antonn von Stratkerheim (1817 – 1823); Johann von Melczechen (1823 – 1833); Frantz Kratter (1833 – 1838); Eduard von Milbacher (1838 – 1840); Gheorghe Isăcescu (1840 – 1849); Eduard von Bach (februarie – iulie 1849); Anton von Henniger (1849 – 1853); Franz Schmuck (1853 – 1857); Contele Karl Rothkirch-Panthen (1857 – 1860); Cavaler Iacob de Mikuli – şeful guvernului provizoriu al Bucovinei (septembrie 1860 – martie 1861); Wenzel Ritter von Martina – primul preşedinte al Bucovinei (26 martie 1861 – 2 mai 1862); Eudoxiu Hurmuzachi (1862); Contele Rodolph von Amadei (31 mai 1862 – 30 octombrie 1865); Contele Franz Ritter Myrbach von Rheinfeld (30 octombrie 1865 – 4 octombrie 1870); Felix Pino von Friedenthal (4 octombrie 1870 – 8 iulie 1874); Hyronimus Freiherr von Alessani (18 august 1874 – 8 februarie 1887); Felix Pino von Friedenthal (14 februarie 1887 – 1 august 1890); Contele Anton von Pace (1 august 1891 – 17 mai 1892); Francis Freiherr von Krauss (22 mai 1892 – 13 iunie 1894); Contele Leopold von Goess (15 noiembrie 1894 – 16 decembrie 1897); Friedrich von Bourguignon Freiherr von Baumberg (16 decembrie 1897 – 27 februarie 1903); Prinţul Konrad von Hohenlohe-Schillingshurst (25 februarie 1903 – 1 octombrie 1904); Oktavian Ritter Regner von Bleyleben (octombrie 1904 – 1911); Hyronimus Freiherr von Alessani (1911 – 1913); Contele Rudolf von Meran (1913 – 1916); Contele Joseph von Etzdorf (1916 – 15 noiembrie 1918).

În hărţile cadastrale austriece, din a doua parte a secolului al XIX-lea, la Marginea sunt înregistrate următoarele toponime:
1. Ţarini: Bahna, Câmpul Horodnicului, Cruşin, Delniţa, Dumbrăviţa, Fodoroaia, Lunca, Poiana Curţii, Poiana Fătului, Ocoale, Şuvar.
2. Pâraie: Andronache, Floca, Gârla Morii, Havriş, Hârbovăţ, Iaslovăţ, Mihalescul, „Obadarie”, Pârâul „Totoriki” (Turturichii?), Pârâul Volovăţului, Slatina Rea, Suceviţa, Şoarecul Mare, Şoarecul Mic, Tudorachii, Ursoaia Mare, Ursoaia Mică.
3. Păduri: Arşiţa Bună, Arşiţa Mare, Dealul Porcăriei („Dialu Borkaiy”), Floca, „Korczenicz”, Pădurea Ivaneştilor, Pădurea Pinului, Pădurea „Roszky”, Pădurea Rusului, „Piatra Mulieri”, „Piatra Mulierilor”, Pleşa, Plopina, Şoarece.
4. Alte numiri: Dealul Ivăneştilor, Fânaţele Şoarece, Fânaţele Şuvar, Poiana Fătului, Poiana Pleşa, Poiana Trescior („Treszczior”), „Poiana Bilecka” .

Sâmbătă, 9 iulie 1887, prinţul austriac de coroană Rudolf, victimă misterioasă a viitoarei tragedii de la Mayerling, pe la orele două şi jumătate, după-amiază, a trecut prin Marginea, unde „erau construite arcuri de triumf, lângă care aşteptau preuţimea şi poporul şi salutau cu strigăte de „Să trăiască!” pe Alteţa Sa Imperială”, îndreptându-se spre mănăstirea Suceviţa. Revenind la Rădăţuţi, peste ceva mai bine de o oră, prinţul avu parte de aceleaşi onoruri, iar a doua zi, duminică, 10 iulie, „în comunele Horodnic, Marginea, Lichtenberg, Iaslovăţ, Caşvana, Solca, Arborea, Soloneţ, Poieni, Botuşana, Ilişeşti, Cacica, Pârteştii de Sus şi de Jos, Păltinoasa şi Gurahomorului erau aranjate foarte frumoase arcuri de triumf, pe lângă care se afla adunat poporul din comune cu preoţimea şi şcoala” .

Un an mai târziu, în 1888, „în aducere aminte de prezenţa Alteţei Sale, principele de coroană Rudolf în Bucovina, fu ridicat un monument la Voivodeasa… La dezvelirea monumentului au fost de faţă Excelenţa Sa guvernatorul ţării, Baron Pino, apoi Baron Musteaţa, în numele comitetului ţării” .
Nicolae Iorga, în 1904, avea să relateze sec şi caustic despre acest monument: „Trecem pe lângă stâlpul, destul de urât, care aminteşte, în limba germană, despre oprirea în acest loc, în calea spre gropniţa Movileştilor, a nenorocitului arhiduce Rudolf .

În 1890, comuna Marginea avea 3.563 locuitori, primar fiind Grigorie Balan. Parohi erau Vladimir Renei de Herşeni şi Nicolai Ţurcan, învăţători – Teodor Leuciuc şi Nicolai Halip, iar cantor bisericesc – Georgie Gherasim.

În ianuarie 1890 „Pachiţa a Mariştei lui Tanase Mafteianu din Marginea a fost acuzată de procuratura cezaro-crăiască de stat că şi-a ucis pruncuţul. Apărată de avocatul sucevean Dr. Matei Lupu, editorul „Revistei Politice” şi viitorul socru al lui Leca Moraru, mărgineanca a fost achitată cu 7 voturi la 5.
Alţi doi mărgineni, Pentilei Halip şi nevasta lui, Ioana, au fost judecaţi pentru infracţiunea de omor. Apăraţi de acelaşi Dr. Matei Lupu, cei doi soţi mărgineni n-au putut scăpa, totuşi, de închisoare, Pentilei Halip fiind condamnat la „3 ani de criminal greu”, iar Ioana Halip, la doar „un an şi jumătate de criminal greu”.
Un alt mărginean, Dumitru Grigorean, fusese acuzat că şi-ar fi ucis propriul tată, dar avocatul sucevean Dr. Samuil Ştefan Isopescu, viitorul socru al celui mai longeviv şi mai legendar primar al Sucevei, Franz cavaler Des Loges, avea să-i obţină achitarea .

O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „Vladimir de Renei, parochul din Marginea”, menţionează, printre familiile comunei, pe: Nicolai alui Casian Mihailescu, preoteasa văduvă Glicheria Leviţchi, Palaghia alui Georgie Martinescu, Paraschiva alui Ilie Fundu, Ana alui Ion Berenghianu, cantorii Vasile Berenghianu şi Toader Sfârnaciuc, Zaharie Grigoreanu, Gavril Ichim, Dumitru alui Porfirie Lazar, Agripina alui Anton Mihailescu, Zenovia Martinescu, Simion Nichiteanu, Zamfira alui Precob Cuciureanu, Maria alui Nicolai Popescu, Anghelina alui Pentelei Maluş, Ecaterina Lazar, Zamfira alui Toader Sfârnaciuc, Toader Crăciun, Margareta alui David Onufrei, Pavel Onufrei, Domnica alui Precob Niculcea, Smaranda alui Casian Mihailescu, Maria alui Mihai Lupu, Domnica alui Constantin Pomohaci, Domnica alui Dumitru Maluş, Dochim Zaremba, Rachila alui Costan Sorohoniuc, Ştefan alui Dumitru Baian, Floarea alui Ştefan Balan, Daniil Posconiuc, Ileana alui Andrei Mihailescu, Margareta alui Gavril Halip, Domnica alui Ilie Halip, Ana alui Condor Manoli, Matrona alui Pavel Bungeac, Balaşa Martinescu şi Rachila alui Pahomi Lupu .

În 1892, Marginea, comuna bucovineană care, datorită multiculturalităţii ei, răzbătea rar spre coloanele presei naţionaliste din Bucovina, are parte, totuşi, de o relatare succintă, dar fără reveniri ulterioare asupra subiectului, datorită unei mici escrocherii funciare:

„Comuna Marginea, din districtul Rădăuţilor, era datoare cu birul pădurii şi al toloacei, în sumă de vreo 650 florini v.a.
Comuna, neputându-şi achita, cu finea anului expirat, această datorie, inspectorul superior, în înţelegere cu căpitanul districtual, a pus pădurea comunală sub sechestru. Membrii consiliului comunal, auzind despre această măsură, cinci dintre ei s-au dus, în 10 ianuarie 1892 n., la căpitanatul (prefectura – n.n) districtual, cu rugămintea de a mai amâna termenul de licitaţiune.
Căpitanul le-a mai dat un termen de 14 zile pentru plătire. Sechestrul, însă, un anumit Fischer (Emanuel, perceptor şi proprietar de case în Rădăuţi – n.n), se vede că nu a putut aştepta şi, peste două zile, adică la 12 ianuarie, a ţinut deja licitaţiunea asupra pădurii, în casa sa proprie, din Rădăuţi.
La licitaţiune nu s-a prezentat nici un membru al consiliului comunal, sub cuvânt că căpitanul le-a dat un termen de 14 zile. Şi aşa s-au vândut vreo 300 stânjeni mari de lemne pentru bagatela de 800 florini unui alt onorabil, cu numele de Beer Schaeffler.
Membrii comunali s-au dus, acum, din nou la căpitanul districtual, aducându-i aminte promisiunea. Din atitudinea acestuia s-ar fi părut că el a uitat de ceea ce a promis şi, aşa, a chemat la sine inspectorul superior, spre a se informa de la el despre starea lucrului.
Acesta i-a răspuns că da, pădurea e deja vândută la licitaţie şi cumpărătorul ei, Schaeffler, a plătit birul restant.
Căpitanul, pesemne neştiind ce să mai facă, propuse oamenilor a se împăca cu cumpărătorul. Ca să scape de belea, oamenii erau gata a se împăca cu el pentru 50 florini; acesta, însă, pretindea suma oribilă de 500 florini – se înţelege, un câştig de peste 3.000 florini nu se dă atât de uşor pentru 50 florini – şi aşa reprezentanţei comunale nu i-a mai rămas altceva decât să facă arătare la guvern asupra acestui caz” .

În vara anului 1892, izbucnise în Bucovina o epidemie de holeră, minimalizată mediatic din pricina alegerilor din toamnă, o epidemie care avea să dureze vreo cinci ani, stingându-se ici şi izbucnind dincolo.

Nicolae Iorga, trecând prin Marginea, în drumul lui dinspre Putna şi Straja, înspre Suceviţa, în lunea Paştelui anului 1904, descrie Suceviţa, pe atunci sat al comunei Marginea, în comparaţie admirativă cu Marginea: „Trăsura străbate Marginea, cu aşezările multe şi bune, răspândite până foarte departe. De această comună se ţine şi Suceviţa, înaintea căreia este un sătuleţ din cele mai mici (Voivodeasa sau Furstenthal – n.n.). Aici, ca şi în Margine, totul e rânduit şi curăţit, cum se cuvine în Lunea Paştilor; câte un copil, o femeie în haine albe se ivesc după gardurile de răchită. Cei mai mulţi s-au dus, însă, cu flori în pălărie, pentru tineri, cu plete bine unse, şi ştergarul frumos desfăşurat, pentru ceilalţi, la mănăstire” .

Şi mai era o sărbătoare creştin-ortodoxă mare, care anima şi Marginea, şi Suceviţa, cea a Hramului mănăstirii, Schimbarea la Faţă (Pobraj), de care îşi amintea Em. Grigorovitza, cu prilejul unei reîntoarceri în satul străbunilor săi, Horodnic, facinat de drumuri şi de petrecerile oamenilor: „părăsind Horodnicul, să apuc pe altă cale şi să dau pe drumul mare, ce duce, la stânga, spre Rădăuţi, iar în dreapta apucă spre vestita mănăstire a Suceviţei, cea durată de neamul domnesc al Movileştilor. Într-acolo tăbărăsc, în ziua de Pobraj, toate satele dinprejur” .
„E frumos lucru să priveşti, în ziua hramului, cum pleacă oamenii noştri, cu nevestele, cu flăcăi şi fete, gătiţi ca de sărbătoarea cea mai sfântă, cu cai împodobiţi cu rămurele verzi, cei mai chiaburi având chiar lăutarii lor în trăsură.
În chiote şi în pocnete de bice, duruiesc căruţele pline de oameni veseli, flăcăii aruncându-şi pălăriile cu pene de păun în văzduh, iar fetele, cu salbele în vânt şi cu capetele fluturând de podoaba florilor, aşezate în jurul părului, strâns legat, şi a ghiordanelor de mărgele, împletite în cozi, de tot soiul” .

În 22 iulie 1906, s-a înfiinţat şi la Marginea, sub preşedinţia preotului Dionisie Sorocean şi cu sprijinul primarul Toader Lazăr, o însoţire rurală de credit în sistem Raiffeisen, cu 113 părtaşi.

Harta Ocolului Silvic Marginea, din anul 1912, cuprinde toponimele:
1. Pâraie: Chiroşcan (= Chiroaşan?), Floca, Haşca, Havriş, Iaslovăţ, Plop, Şoarece, Ursoia, Volovăţ.
2. Păduri: Floca, Haşca, Havriş, Iaslovăţ, Slatina Rea, Şoarece, Ursoaia, Volovăţ, Vultur.
3. Alte numiri: Pietrele Muierilor (spre Solca), Poiana Pietriş, Poiana Treşoara, Slatina (loc) .

În evidenţele cadastrale ale Prefecturii judeţului Rădăuţi, din 1939, deja se individualizează şi părţile satului, despre care Iorga spunea, în 1904, că-şi desgăşoară gospodăriile dintr-o zare în cealaltă:
1. Părţile satului: Bahna de Jos, Bahna de Sus, Cruşin, Valea în Jos, Valea în Sus.
2. Ţarini: Arşiţa, Cainovăţ, Câmpul Horodnicului, Dealul Fătului, Delniţa, Dumbrăviţa, Fodoroaia, La Stejărie, Lunca, Ocoale, Pe groapă, Poiana Curţii, Poieni, Şoarece, Şuvar.
3. Fântâni: Izvorul cu Slatină.
4. Pâraie: Cruşin, Floca, Haşca, Havriş, Hărbovăţ, Horbovăţul, Jalomică, Pârâul lui Sârghie, Pârâul Stânei, Pârâul Tocilei, Slatina Rea, Şoarecul, Ursoaia Mare, Ursoaia Mică, Voievodeasa, Volovăţ.
5. Râuri: Suceviţa.
6. Păduri: Capul Dealului, Floaca, Haşca, Havriş, Pietrele Muierilor, Pârâul Crişului, Pârâul Păvăloaiei, Pârâul Stânei, Pârâul Tocilei, Runc, Şoarece, Ursoaia Mare, Ursoaia Mică, Vârful Pleşei.
7. Dealuri: Capul Dealului, Dealul Arşiţei, Dealul Ederei, Dealul Fătului, Dealul Pleşei, Dealul Vulturului, Pietrele Muierilor, Ursoaia Mare, Ursoaia Mică, Vârful Pleşei.
8. Râpi: Cainovăţ, Gropile lui Săndulean, Jalomică, Râpa Stânei, Volovăţ .

Toponimele mărginene, cu schimbări motivate de întâmplările de peste timp, precum apariţia unor meşteşuguri (Pârâul Tocilei, ţarina Delniţa) sau formarea de proprietăţi individuale, pe fostele moşii mănăstireşti (ţarina Şuvar, Pârâul lui Sârghie, Pârâul Păvăloaiei, Gropile lui Săndulean sau râpa Jalomică) înseamnă, în fond, repere ale unei istorii obşteşti, păstrată superficial în memoria colectivă.

În perioada austriacă a Bucovinei, perioadă care individualizează străvechea provincie românească din nordul Moldovei, bucovinenii, inclusiv mărginenii, fuseseră integraţi într-o civilizaţie (unii chiar într-o cultură) europeană, care merita apărată, chiar şi cu un puhoie de jertfe de sânge, în lungul şi epuizantul război din 1914-1918.
Mărginenii au îmbrăcat uniformele Austriei, dar s-au jertfit, practic, pentru un standard de civilizaţie în care se simţeau confortabil, luptând şi împotriva italienilor, şi împotriva ruşilor, dar şi împotriva armatei regale româneşti. Nu s-au ridica iredentişti din Marginea, care să-l însoţească pe Eroul Bucovinei, Ion Grămadă, în tranşeele sângeroase ale ctitoririi viitoarei România Mare, aşa cum nu s-au aflat, în întreaga Bucovină, alţi români, îmbrăcaţi în uniforma civilizaţiei europene, care să prefere să-şi sape singuri mormintele, la doar nouăsprezece anişori, precum udeşteanul Zamfir Nicoară şi poienarul Dumitru Catană, doar ca să nu tragă în fraţii lor de sânge, ostaşii armatei regale româneşti. Mărginenii îşi apărau propria civilizaţie, cea bucovineană, iar sacrificiul lor nu este cu nimic mai prejos decât sacrificiul românilor care s-au jertfit pe altarul României Mari. Categoric, ei nu sunt Ion Grămadă, Iustin Breabăn, Lascăr Luţia, Ambrozie Micuţaru, Silvestru Micuţaru, Dumitru Mihalaş, Vasile Popescu sau Teodor Turturean, aşa cum nu sunt nici Zamfir Nicoară sau Dumitru Catană, dar fiecare mărginean în parte, căzut în război, în numele viitorului copiilor lui, benemerită respectul evlavios al generaţiilor de după ei.
Mărginenii care au crezut, până la sacrificiul suprem, în anii 1914-1918, în dreptul urmaşilor-urmaşilor lor la viitor sunt:

ANTIMIEI Ion
BALAN Dumitru, Gheorghe şi Ion
BERENGHEAN Artemie şi Gheorghe
BLASCIUC Dumitru
BODNARESCU Constantin, Doroftei, Gavril, Gavril, Gheorghe, Ion, Ion, Ilie şi Vasile
BOICU Florea şi Precop
BODALE Artemie şi Vasile
BOJÂNIŢĂ Gheorghe
BULIGA Constantin şi Ion
BULCEAG Nicodim, Pintilei şi Simion
CORACIUC Alexa şi Gavril
COŢOPREA Nicolae
CRĂCIUN Ioachim şi Pavel
CUREA Avacum şi Simion
DEREVLEAN Alexandru, Arsenie, Gheorghe, Ilie, Precop şi Vasile
FUNDU Toader
GEANĂ Constantin
GHELIUC Alexa, Gavril şi Gheorghe
GRIGOREAN Ion şi Toader
GRIGORESCU Gheorghe şi Lazăr
HALIP Gavril, Ion, Lazăr, Petru, Precop şi Simion
HANŢARI Emilian
HAPCIUC Precop
HÂRŞAN Dumitru
HRIŢCAN Gheorghe
ICHIM Ion şi Maxim
ILIOI Gheorghe
IRIMIA Gheorghe
JOLTEA Gavril şi Ion
LAZĂR Constantin, Constantin, Emilian, Gavril, Ion, Ion, Ilie, Precop, Ştefan şi Toader
LUNGU Constantin, Gheorghe, şi Simion
LUPAŞTEAN Niculae
LUPU Ariton, Titus şi Vladimir
MAFTEAN Doroftei Simion, Vasile şi Vasile
MAGOPĂŢ Constantin, Ştefan şi Vasile
MALOŞ Dumitru, Ion, Vasile, Vasile şi Vasile
MARTINESCU Gheorghe
MIHALESCU Alexa, Alexa, Andrei, Constantin, Gavril, Gavril, Grigori, Ilie, Ion, Vasile şi Vladimir
MIRĂUŢĂ Dumitru
MOLDOVAN Gavril
MOROHAI Filip
NICHITEAN Dumitru, Floria, Gavril, Gheorghe, Ifrim, Petru şi Teofil
NICULCEA Artemie, Irimie, Pavel şi Toader
OLĂREAN Ilie, Miftodi, Toader şi Vasile
ONOFREI Alexandru, Emilian, Eusebie şi Ion
ONOFREICIUC Nicolae
PAVALEAN Gheorghe, Toader, Vasile şi Vasile
POMOHACI Irimie şi Vasile
POTOLINSCHI Titus
PRILIPCEAN Vasile
REPCIUC Tanase
ROTARI Emilian, Gavril şi Ilie
SFICHI Traian
SFINTISCHI Valerian
SFÎRNACIUC Vasile şi Vladimir
SOFIŢCHI Ion
UNGUREAN Pavel
VELECIUC Grigorie, Ion, Nicolae şi Vasile
VEREŞ Dumitru şi Toader
ZAREMBA Gheorghe .

În tragica vară a retragerii din vara anului 1940, „pe distanţa Rădăuţi – Gura Humorului, am văzut cum 6 evrei, dintre care 2 îmbrăcaţi ofiţeri, au tras cu armele în armata română, în comuna Marginea, judeţul Rădăuţi, au băgat panică într-o divizie armată, din care cauză s-au calicit caii de trupă, s-au răsturnat tunuri, au căzut pe jos obuze de tun, lăzi cu cartuşe, care evrei au alarmat printre soldaţi că vin tancurile ruseşti dinspre Gura Humorului” .

Al doilea război mondial şi-a cules, iarăşi, prinosul de sânge şi de la Marginea, de data asta mărginenii apărând o patrie şi nu doar un mod de viaţă.
În anii 1941-1945, au căzut, pe fronturile tragice ale României şi mărginenii.

ANTIMIE Constantin
BALAN Constantin, Dumitru, Gavril, Gheorghe, Grigore, Orest, Titus şi Valerian
BERINGHEAN Ioan şi Vasile
BLASCIUC Iftemie
BODNARESCU Arcadie, Gheorghe, Ilie, Nicodim şi Vasile
BONDOR Vasile şi Vladimir
BULCEAG Alexa şi Gavril
BULIGA Gheorghe, Gheorghe, Ion, Simion şi Vladimir
CRĂCIUN Dumitru, Gavril, Grigorie şi Simion
DEREVLEAN Pricop şi Vasile
FUNDU Ion
GRIGOREAN Arcadie, Ifrim şi Orest
GRIGORESCU Vasile
HALIP Gheorghe, Gheorghe, Gheorghe, Niculaie şi Vasile
HRIŢCAN Gheorghe şi Vasile
ILIOI Victor
IRIMIE Ilie
JOLTEA Gheorghe, Ion şi Ion
LAZĂR Aurel, Constantin, Dumitru, Gavril şi Gheorghe
LĂZĂRESCU Constantin
LUNGU Gavril şi Gheorghe
MAFTEAN Andrei, Gheorghe şi Vladimir
MAGOPĂŢ Lazăr
MANOLE Ilie
MARTINESCU Alexandru, Ion, Modest, Petru şi Toader
MIHALESCU Alexandru, Gheorghe, Ilie, Mihai, Orest, Ştefan şi Vasile
MOLDOVAN Gavril şi Vasile
MOROHAI Lazăr
MOŢAC Filaret
NICHITEAN Gavril, Ion, Vasile şi Vasile
NICULCEA Simion şi Valerian
OLAREAN Constantin şi Toader
ONOFREI Gheorghe
PASCANIUC Ştefan
PAVALEAN Grigore, Ştefan, Vasile şi Vasile
PÎNZARI Ion şi Vasile
POMOHACI Gheorghe, Toader, Vasile şi Vasile
POPESCU Toader
PRELICEAN Gavril
PROCŞ Arsine şi Gheorghe
REPCIUC VASILE
ROTARI Chirilă, Dionisie, Doroftei, Ilie, Toader şi Vasile
SANDULEAN Dumitru
SFÎRNACIUC Arcade şi Grigorie
SOROCANIUC Constantin şi Ilie
SUFIŢCHI Ichim
UNGUREAN Pavel şi Vasile
VASILOVSCHI Ştefan
VELECIUC Nicolae
VELNICERI Gavril .

„În dimineaţa zilei de 5 iunie a anului 1945”, pe când se întorcea de la Ocolul Silvic Marginea, şeful Legiunii de Jandarmi Rădăuţi, maiorul Ioan D. Popescu, Erou al Umanităţi, originar din Horodnic, a fost capturat de luptătorii anticomunişti ai lui Vladimir Macoviciuc, ultimul haiduc modern al Bucovinei.
„În primăvara anului 1944, Marele Stat Major al Armatei Române a mobilizat pe loc o parte dintre muntenii Bucovinei apţi de luptă, în vederea constituirii unei divizii care să lupte în munţi cu Armata Roşie, în cazul în care frontul va cădea. Vladimir Macoviciuc făcea şi el parte din această divizie, cu gradul de sergent.
În urma comunicatului către ţară din 23 august 1944, divizia s-a destrămat, marea majoritate a oamenilor aruncând armele şi întorcându-se la casele lor. Unii, însă, aprovizionaţi de comandamentul german din Câmpulung Moldovenesc, au rămas în munţi, continuând lupta. Pentru merite deosebite în luptă, Macoviciuc a fost decorat de nemţi şi avansat ofiţer”.
Neiertător cu ostaşii roşii, care soseau, noaptea, cu camioanele în câte un sat din nordul sau din sudul Bucovinei, cu gândul de a muta populaţia satului respectiv în Siberia (se ivea ca trăsnetul în noapte şi lăsa un singur supravieţuitor sovietic), cumplit de sângeros cu comuniştii români şi cu colaboratorii lor, Vladimir Macoviciuc, după o discuţie cu şeful Legiunii de Jandarmi Rădăuţi, l-a lăsat pe acesta să plece, apoi, doar din dorinţa de nu-i lăsa pe sovietici să ocupe şi sudul Bucovinei (cum ameninţau că se va întâmpla, dacă nu le este predat „banditul Macoviciuc”), luptătorul comunist şi-a organizat o moarte de erou, după o petrecere zgomotoasă în casa natală din Vicovul de Jos, începută în după-amiaza duminicii de 7 iulie a anului 1947, şi terminată, a doua zi, în zori, când a murit în luptă, dar nu înainte de a mai răpune „măcar câte un câine de jandarm” .

În mod ciudat, Marginea nu are parte de mărturisire îndelungă vreme, gloria ei izbucnind, pe neaşteptate, abia prin 1970, odată cu reconsiderarea olăritului drept artă.
Până atunci, numele îi este înscris doar într-o listă cu prizonieri de război în URSS, care au trimis scrisori acasă, din Marginea fiind nominalizaţi, cumva şi ca un eşantion de multiculturalitate, Pomohsoi (Pomohaci?) Dumitru a Constantin, Rofer Ifrim a Martin şi Rabils Niculcea , precum şi în listele comunelor cu cei mai harnici agricultori, în fiecare an mărginenii fiind cei mai harnici şi mai pricepuţi.
Nici măcar „duşmani ai poporului”, chiaburi sau moşieri, aduşi în faţa instanţelor nemiloase de condamnare de la Rădăuţi sau Suceava, nu s-au desprins, în mod public, din Marginea, satul acela cu oameni aşezaţi, cuminţi şi harnici, aflat foarte aproape de Rădăuţi, nenemulţumind pe nimeni, de-a lungul timpurilor, nici măcar pe securiştii bolşevici.
Au existat, totuşi, victime ale bolşevismului şi în Marginea, precum Vasile Derevlean a Z., Mihailescu Toader a Gheorghe, Lazăr Eugenia, Mihailescu Ion a Petru, Lungu Gheorge a Leon, Mihailescu Vasile a Artemie şi Mihailescu Constantin a Simion, cărora li s-au confiscat averile, în urma sentinţei nr. 968/56 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a, pentru că ar fi „pactizat” cu luptătorii din munţi ai lui Vladimir Macoviciuc , au mai existat, probabil, şi alte victime, cu prejudicii aparent mai mici, deşi, atunci când e vorba de victimizare, nu există grade de comparaţie, ci doar un nemeritat al suferinţei, întotdeauna egal cu el însuşi, adică nemeritat.

Numele primarilor vechi ai comunei Marginea, de care a aparţinut, timp de vreun secol, şi Suceviţa, nu s-au păstrat, iar legendatul Ion Lup, din Romanul lui Radu Teodoru nu a existat, aşa cum n-a existat, pe teritoriul Marginii şi un boier Holiman, răzeşismul, inclusiv boieria, care, adesea, decade în simplu răzeşism, fiind inexistent în Marginea feudală, indiferent de numele cătunului, din simplul motiv că pe o moşie domnească şi, ulterior, mănăstirească, nu puteau exista răzeşi, deci proprietari de pământuri şi, implicit, oameni liberi.
Singurii primari mărgineni vechi, consemnaţi incidental de istorie, sunt Grigorie Balan, menţionat de „Topografia” lui Daniel Werenka drept primar în anul 1890 (înainte şi după), precum şi Toader Lazăr, primar în 1906, când s-a înfiinţat cooperativa rurală de credit.
În „mica enciclopedie” mărgineană, alcătuită, uneori cu mult prea mult entuziasm, de Gavril Crăciuc şi Cristina-Violeta Popescu, lucrare remarcabilă şi utilă – de altfel, există o „listă” narată de primar, deschisă de primarul liberal interbelic, Vasile Ilioi, cel cu mai multe mandate decât oricare altul (1931, 1932, 1937, 1942 şi 1944), în vremea României Mari, fiind primari la Marginea, pentru perioade mai scurte sau mai lungi, funcţie de alternanţele la guvernare, şi Artemie Vasilovschi (1931), şi Dumitru Olărean (1934-1935), şi sublocotenentul I. R. Sarman (1938), şi Orest Bodnărescu (1939), şi Gheorghe Rotari (1940), şi Ifrim Crăciun (1941-1942, 1944-1946), apoi lista cu nume de şefi ai obştii lunecă spre deceniile beznei roşii, când Marginea a avut şi lideri răi, dar şi lideri buni, mulţi dintre primarii comunişti fiind, în fond, oameni, cu bune şi cu rele, dar adesea şi cu câte o fărâmă de suflet.
Înspre tranziţia comunistă, primar al Marginii a fost Valerian Martinescu (1946-1947), urmat de primarii comunişti Ioan Curea (1947-1949), Constantin Lazăr (1949-1952, 1953-1954, 1959-1963), Ilie Mărgineanu (1952), Constantin Colibaba şi I. Nasadniuc (1957), Vasile Metanie (1957-1963) şi Vasile Magopăţ (1964-1989).
Notari comunali, reţinuţi de memoria obştească, au fost Gheorghe Bodnar (1931-1943), Mihai Halip (1944-1946) şi Gheorghe Lungoci (1947-1949), misia lor, în privinţa legalităţii actelor, fiind preluată, după aceea, din postura de secretari ai comunei, de Dumitru Dari (1950-1951), Vasile Luţa (1952-1957), Ioan Suciu (1957-1958), Nicanor Mocrei (1958-1972), Vasile Cristuş (1973-1990).
Vicepreşedinţi ai consiliului popular au fost, după înfiinţarea acestei funcţii administrative, Gavril Crăciun (1964-1968), Ioan Maftean (1968-1973) şi Gheorghe Pascaniuc (1974-1990).
În 22 decembrie 1989, şi la Marginea s-a constituit un comitet de iniţiativă, care să suplinească vidul de putere, format din Traian Bodale, minerul Dimitrie Mihalescu, preotul Vasile Vartic, Nicolae Piţuleac şi alţi câţiva mărgineni, primul birou executiv al Comitetului Comunal FSN fiind format din preşedintele Dimitrie Mihalescu, din vicepreşedinţii Traian Bodale şi preotul Vasile Vartic, din secretarul Ştefan Sorocaniuc şi din membrii Zenovia Nichitean, Artemie Vasilovschi şi Ilie Grigorean.
După 1990, până la alegerile din 1992, au fost primari ai Marginii Gheorghe Jacotă (1990-1991) şi Ioan Halip (1991-1992, cel care fusese viceprimar, până în noiembrie 1991), secretari fiind Ioan Halip, şi după numirea sa ca primar, Vasilică Joltea, iar secretari, Vasile Cristuş, până în ianuarie 1991, apoi Mircea Hapciuc.
Din 1992, până în 1993, a fost primar Gheorghe Irimie, apoi, până în 1996, Vasile Olărean. Viceprimar a fost, pe întregul mandat, ba şi pe cel următor, Ioan Onufrei (fost primar de Marginea, actual primar de Suceviţa – satul soţiei sale), iar secretar, pe toată durata democratică a administraţiei mărginene, Mircea Hapciuc.
În 1996, primar a fost ales Ioan Halip, cel care, din 2000, când primar avea să ajungă Ioan Onufrei, avea să ocupe funcţia de viceprimar, funcţie de care nu s-a mai despărţit, până astăzi.
Din anul 2004 şi până în prezent , primar al Marginii este Dumitru Lungu, un om oarecum timid, dar cumsecade şi însetat de spiritualitate bucovineană.

Despre itinerariile haiducului Darie,
drumurile lui Iraclie Porumbescu

Legendarul haiduc bucovinean Ioan Darie pare să-şi fi avut sălaşul principal prin vecinătatea Pietrelor Muierilor, itinerariul, din Marginea natală, pe pârâul Şoarecului, cum se numeşte cursul inferior al legendarului pârâu al Dragoşinului, spre Pietrele şi Peştera Muierilor, fiindu-i cunoscut, probabil, încă din copilărie, ştiut fiind faptul că una dintre ocupaţiile tradiţionale ale mărginenilor este păstoritul.
Acolo, la Pietrele Muierilor, se află, de fapt, răscrucea îndătinată, încă din vremea tătarilor şi, apoi, din cea a lui Dragoş Vodă, a itinerariilor montane bucovinene, iar haiducul Ioan Darie a ţinut să valorifice potenţialul acestei răscruci, prin preajma căreia se aflau, cu resursele lor de hrană, stânele muntenilor din multe sate, dar şi cele ale volovăţenilor şi ale mărginenilor, aşa cum se mai află şi astăzi.
Itinerariile lui Darie sunt, de fapt, şi itinerariile lui Iraclie Porumbescu, tatăl neîntrecutului muzician Ciprian Porumbescu rememorându-le şi încredinţându-le, prin intermediul operei sale, veşniciei. În vremurile vechi, itinerariile acelea erau folosite de toţi locuitorii munţilor şi dealurilor subcarpatice ale Bucovinei, desfăşurarea lină de repere toponimice neîngăduind, pentru cititorii de la sfârşitul secolului al XIX-lea, erori sau omisiuni.
În vecinătatea Suceviţei, pe munţii din dreapta apei, străbătuţi, cândva, şi de Dragoş Vodă, se află „o gârlă adâncă, prin care curge un pârâuţ”, apoi, „de cea parte de gârlă”, în deal, „lângă un brad gros şi crengos, sub care era loc gol, bătucit şi larg, cum sunt de acele prin păduri şi le zic oamenii bătelişti”, se află „o poiană; aceasta era Poiana Mărului; devale de ea, spre apus, erau Pietrele lui Dragoş, sub care se zice că ar fi mari comori: bani, arme scumpe şi alte odoare, aduse de acel Vodă, când veni el de dincolo de munţi, din Maramureş, încoace, ca să se aşeze, cu o mulţime de oameni, aicea, în Moldova, şi, neştiind el încă ce se va întâmpla, în treacăt pe la poalele acelui munte, unde, pe măgura lui, se aflau Poiana Mărului şi acele stânci mari, să se fi urcat el acolo şi să fi îngropat acele scumpeţi (…). La călcâiul acelor stânci, de ceea parte, spre apus, izvorâşte pârrâul Dragoşa, ce dă în Moldoviţa; iar de astă parte, Dragoşinul, ce dă în Pârâul Şoarecului şi acesta, în Suceviţa şi, cu aceasta, în Suceava. Iar dunga de munte ce se trage de la Poiana Mărului încoace, spre răsărit, se cheamă şi astăzi Piciorul Dragoşinului”.
Drumul continuă, de la Poiana Mărului, pe prislop, coborând la pârâul Dragoşa, apoi, de-a lungul acestui pârâu, până la vărsarea lui în Moldoviţa; dincolo de râuşorul Moldoviţa începe „muntele numit Dealul lui Vasile”, spălat, la temelie, pe partea cealaltă, de râul Moldova. De aici, Darie obişnuia să coboare, pe sub poala pădurii, spre Humor sau spre Slatina, iar de acolo, spre satele cu arendaşi bogaţi din Moldova.
Descris, dinspre Putna, înspre Suceviţa şi Marginea, drumul cel vechi al haiducului Darie, străbătut şi de Iraclie Porumbescu, merită rememorat, cu întâmplările vremii, aşa cum ne-a fost încredinţat:

„Trecurăm, apoi, satul, de-a curmezişul, şi, de-acolo, pe o cărare, spre pădure, la deal… Pietrişul ascuţit, pe suiş de munte, eu desculţ, îmi încrunta picioarele; lanţul greu, pe mine, îmi făcea urcarea la deal aproape imposibilă!
Mă rugai de zbirii mei să ia măcar lanţul de pe mine, că eu n-oi fugi. În zadar, deşi cel mai bătrân se ruga el însuşi la cei tunşi să-mi ia lanţul. „Înainte, hunţute!”, strigă unul dintre cei doi tunşi, ameţiţi de holercă, „că aşa ne duse şi pe noi tatăl tău, când era vornic, la asentare, de astăzi suntem cătane!”.
Acum pricepui că zbirii mei sunt din locul meu natal şi-s trimişi după mine.
Plaiul acesta, pe care mergeam, îmi era ştiut că duce, de la Putna, prin codru şi peste munţi, la locul meu natal, Suceviţa.
Înnoptase; eu, strivit de necaz, de durere la picioare şi de oboseală, căzui, de mai multe ori, jos; tunşii mă ridicară şi unul mă împingea de spate, iar altul, cel ce-mi zise cuvintele de mai sus, îmi ajuta cu… ghionturi brutale. „Daţi-i pace, măi!”, le zise cel mai bătrân, „nu-l mai chinuiţi, că-ţi da seamă!”. Nici această admonestare nu folosi nimic. Curgeau sudorile de pe mine, eram pierdut cu totul, când ajunserăm în vârful muntelui, într-o poiană, numită Poiana Secării. „Stăi!”, îmi strigă tunsul cel mai brutal; se puse pe un butuc, îşi şterse, cu mâneca, obrazul şi-mi zise răstit:
– Tatăl tău n-a ştiut că unde bate şi unde-i răspunde: la bună dimineaţa lui, îi răspundem, acum, noi.
Scoase, apoi, şipul cu holercă, din taşcă, îl destupă şi închină la cel mai bătrân, dete, apoi, şipul acestuia. Ieşise luna de după un nor şi eu văzui cum omul mai bătrân, după ce luă în mână şipul de la tunsul, îl întrebă, prin semne, de poate să închine la mine ori ba. Tunsul nu dete nici un răspuns, căuta ba-n pământ, ba la mine, ce stam tremurând de slăbire.
Omul închină la mine, eu luai şipul de la el, nu aşa, ca să beau, ci ca să le fac pe voie; adusei şipul la gură, dar, atunci, se repezi tunsul, de pe butuc, la mine şi mă izbi cu pumnul în faţă, de sări şipul din mâna mea cât-acolo şi pe mine mă umplu sângele. Atunci, nu ştiu cum veni, nu ştiu ce se făcu cu mine; toţi nervii mi se părură criţă şi eu, din cap până în picioare, foc şi pară… Apucai lanţul cu mâna dreaptă şi-l smuncii cu aşa putere, de ieşi veriga de pe cealaltă mână, dar ieşi şi o bucată de carne şi piele (şi astăzi e semnul la încheietura mâinii mele) şi, cu veriga drept îmblăciu, tocai pe brutalul în cap de se prăvăli, pe spate, peste butuc şi, prăvălindu-se, strigă: „Vai-lio, m-a ucis!”.
Mă repezii, apoi, la celălalt tuns, el, deodată, stete ca îndârjit; însă, văzându-mi furia şi mâna ridicată, cu veriga atârnând de lanţ, gata să-l toc şi pe el, stânga-mprejur şi fuga în pădure; cel mai bătrân, după el…
Ce mai făcui nu ştiu; destul că, la anumită vreme, după aceea, mai venit în fire, mă văzui singur într-o poiană, ce se cheamă Poiana Meselor, aproape de Suceviţa. În lumina lunii, mă uitai la mine, mă văzui plin de sânge, pe dinainte şi pe piciorul stâng, lângă care atârna mâna-mi rănită. Mâna dreaptă îmi era încleştată pe lanţ, că nu o puteam desface. O desfăcui cu greu şi luai în ea pe cea rănită, care, de multul sânge curs din ea, era amorţită; dădui pielea cu carne la loc şi, strângând-o şi ţinând-o aşa, lăsai lanţul să se târâie după mine.
Slăbit de tot, ajunsei, pe la zori, acasă, la părinţi. Aici, văzându-mă cum eram, mă întâmpină un strigăt de spaimă, mai cu seamă din partea maicii mele… Lămurirea întregului acestui lucru va urma acuşi.
Tatăl meu, necăjit şi revoltat peste fire de cele ce se făcură cu mine, aduse, curând, o căruţă năimită şi, aşa cum eram, mă luă cu sine şi hai la stăpânire, la Solca!”.

Superb este şi drumul cel vechi, care trece prin Ciumârna, prin Vatra Moldoviţei şi poposeşte în Breaza, acolo unde Iraclie Porumbescu a fost la doar un pas de a-şi găsi perechea:

„Treceam prin sat, oamenii pe care îi întâlneam ne dădeau „Bună dimineaţa!” şi se uitau lung la noi, că cine merge cu tatăl meu aşa împodobit şi străin, căci pe mine nu mă cunoşteau, nefiind eu mulţi ani pe acasă. Ieşirăm din sat şi urcarăm pe un plai, la munte, pe acela-l trecurăm, coborârăm, ne suirăm pe altul şi, tot aşa, până la un sătişor de munte (Ciumârna – n.n.). Acolo, poposirăm la o babă, ce era, cum zise tatăl meu, o vrăjitoare vestită.
– Ia-n spune-ne ceva, mătuşă!, zise, către ea, tatăl meu. Scoate-ţi cărţile ori bobii şi zi-ne din ele!
Hârca se uita la mine şi-apoi la tatăl meu, scoase, din ladă, o gămuiaţă de cărţi şi, mai uitându-se la mine, zise către tata:
– Ţi-i ficior mândrulicul ista?
– Ficior, mătuşă.
– Aveţi drum?
– Am avea.
Baba mă puse să tai cărţile, după ce făcuse ea, cu palma, cruce peste ele.
– Apoi numai cu bine şi cu noroc să vă fie!, zise „mătuşa”, după ce cărţile unse şi vechi le înşirase în patru rânduri şi se uitase la ele cu ochelarii, legaţi cu o aţă. Iată-o mândruţă lângă tine, fătul meu, lângă tine să şi rămâie!
Să nu fi fost eu vorba tatii către mama, că adică pentru ce mergeam la Breaza, poate că aş fi întrebat pe veaşca de baboarnă, ori în adins, ori cu un râs, că de ce fel de „mândruţă” vorbeşte ea că-i lângă mine; dar aşa, ştiind eu ce drum e acesta ce-l facem, nu zic, ca şi cu ceva gând la necunoscută mândruţă – tăcui, făcându-mă numai că nu bag de seamă ce zice pârhăiţa de babă.
Tatăl meu îi puse în mână ceva cinste şi, apoi, cam vesel, zicând „Mulţămim şi rămas bun!”, ne duserăm. Ajunşi, de la bordeiul babei, pe drum, îmi zise tatăl meu:
– Acum, dragul meu, să-ţi spun la ce mergem noi la Breaza…
Începu, apoi, a spune cum, acolo, e un vornic, îmbătrânit în vornicie şi plin de bogăţii de tot felul, încât, peste zece sate împrejur, n-are seamăn cu dânsul şi că are numai un unic copil, o fată, a căreia are să fie întreagă acea avere ca de boier, şi-apoi adăugă:
– De am avea noroc să-ţi dea el fata, nu ţi-ar trebui să fii nici protopop!
Tăcui şi acum, că nu mă surprinse ce spuse tata, deoarece auzii, azi, dimineaţă, ce vorbi el cu mama. Numai după câţiva paşi zisei:
– D-apoi, dacă-i aşa de bogată, ca un boier, încă nu s-a găsit cine să-i ieie fata?
– O, găsitu-s-au destui, dar, cum îmi spuse unchiul tău, care este fin de cununie lui Mihalachi, nu i-a plăcut fetei niciunul şi tatăl său nu vrea să o mărite împotriva voinţei ei.
„Hm! dar oare eu?”, gândii în mine, dar îmi adusei aminte de vorba babei: „Iată mândruţa lângă tine, lângă tine să şi rămâie!”, şi, de-acolo-ncolo, nu ştiu ce mai gândii.
Ajunserăm, după-amiazăzi, la un alt sat (Vatra Moldoviţei – n.n.), în care se afla o mănăstire, însă fără călugări, zidită încă de Vodă Alexandru cel Bun. Întâlnirăm pe un preot, călare, care îl cunoştea pe tatăl meu şi care, după „Bună ziua!” şi „Mulţumim!”, auzind de la tatăl meu că eu îs feciorul său, cel de la şcoală, mă angajă să vin la el şi să-i învăţ copiii, ceea ce eu, însă, se înţelege, cu oareşicare scuze îi refuzai.
Trecurăm şi acest sat muntean şi, pe la asfinţite, ajunserăm la alt sat micuţ (Rus pe Boul – n.n.), unde şi maserăm de noapte; la cine maserăm, la bietul popă de acolo, ce şedea într-o casă mai că mai maseră decât toate celelalte, ale sătenilor, ce le văzui. Maserăm cum maserăm, numai că părintele avea un copil mic de leagăn, iar leagănu-i era o covată de molid şi, în partea dedesubt, nu prea rotundă, lucru ce, în sfârşit, nu mi-ar fi păsat prea mult, dar preoteasa aşeză covata cu odoru-i de copil pe laviţă, la capul meu, şi, de câte ori plângea burduhul, noaptea, o babă tot îl legăna, ceea ce, ştiind mai cu seamă cum era covata, nu mă „înliulea” şi pe mine ca pe puiul popii.
Ne scularăm eu şi tata, încă pe-ntunerec, dormind toţi cei din casă, şi plecarăm în drumul nostru. Când răsărea soarele, ne aflam urcând pe un munte înalt. Pe lângă plai zburau, de printre molizi, ici ierunci, dincolo păturnichi, iar mai dincolo câte un cocoş de munte ori femeiuşca cu puii. După multe cotituri, ajunşi în vârful muntelui, merserăm pe creasta lui, mai până spre amiazi, când, apoi, coborârăm pe un povârniş lung, la a cărui talpă deterăm de o fântâniţă, unde ne oprirăm, ne spălarăm şi dejunarăm din merindea noastră de-acasă. Ne suirăm, apoi, pe alt munte. Acela se chema Ionul, cesta Feredeul.
Pe culmea Feredeului, măcar că era în luna lui septembrie, găsirăm o visolă cu omăt şi un frig, de gândeam că nu mai ajung să văd „mândruţa” babii, era zău, căci acest munte aşa e de înalt, încât, uitându-ne, de pe sprânceana lui, în jos, vârfurile molizilor seculari şi uriaşi se vedeau numai abia, colo, adânc, departe, sub noi!
În fine, însă, văzându-ne coborâţi de pe munte, spre apus, rămase furtuna cu omătul ca un tavan deasupra noastră; era, aici, parcă altă lume, şi-apoi ce privelişte, ce panoramă măreaţă şi încântătoare se înfăţişa acum ochilor noştri! Soarele era spre asfinţit şi privea, încă, cu întreaga-i lucire şi mândreţă la lume, căreia, în curând, avea să-i zică „Noapte bună!”. Contururile giganticului Ineu, acolo, departe, spre Ardeal, păreau garnisite în foc şi mărgăritare, iar aici, în faţa noastră, o stână de oi umplea colinele, păscând; oile dinspre soare, parcă cu miţe de aur, iar ciobanii sunau în duiosul bucium, de ţi se părea că toată lumea se legăna în dulceaţa versurilor. Pe când soarele-şi arăta încă existenţa sa prin lungi raze viorii, răsfirate maiestuos de frumoasa boltă a ceriului, ajunserăm pe colnic, de pe care, pe malul râului Moldova, se vedea întins satul Breaza, cu încă necunoscuta mea… mireasă.
– Vezi, colo – zise tatăl meu către mine –, vezi, acolo, peste apă, casa cea albă, cu şură lungă, acolo şede unchiul tău, Ioan. Uită-te, apoi, acolo-n stânga, casa cea care cu cerdac, cu ogradă largă şi cu multe heiuri împrejurul ei, acolo şede vornicul Mihalachi.
Ba de dor, ba de sfială, eu începui a tresări la cuvintele aceste, ale tatălui meu, şi căutai lung, nu la casa unchiului Ioan, ci la cea mare, cu cerdac şi cu multe heiuri împrejurul ei” .


Marginea II

Marginea, la răscrucea legendelor (II)

Marginea la joc

Despre legendarul haiduc Darie din Marginea

Informaţii despre celebrul haiduc Ioan Darie din Marginea şi despre răgazurile lui pe lângă Pietrele Murierilor, prin Marginea natală şi prin celelalte localităţi rădăuţene se pot găsi şi în folclor, dar şi în scrierile celor doi mari mărturisitori ai Bucovinei, Iraclie Porumbescu şi Simeon Florea Marian.
Iraclie Porumbescu era fascinat de personalitatea haiducului mărginean, mai ales că tatăl lui Iraclie, Tănase Golembiovschi din Suceviţa, petrecuse ceva timp pe lângă ceata lui Darie, în vara anului 1815, iar depănarea de amintiri târzii, cu care îşi fascina fiul, a fost repovestită de Iraclie Porumbescu, din perspectiva lui Tănase, în naraţiunea „Zece zile de haiducie / Un episod din anul 1815, în Bucovina” .
„Haiducul Darie, născut în satul Marginea, în Bucovina (în 1784 – n.n.), şi, mai pe urmă, acolo, adică pe şesul dintre Margine şi Dealul Ederii, la anul 1816, şi spânzurat, era prin toate comunele, de-a lungul Carpaţilor bucovineni, ba şi ai celor din Moldova, un nume foarte popular” .
Şi mai există o relatare a lui Iraclie Porumbescu, „Haiducul Darie şi Moş Mateiu Bercheşanul”, ambele povestiri însemnând şi mărturii, dar şi fresce ale satelor de la poala obcinilor bucovinene, inclusiv asupra portului popular de ieşit la horă, specific Marginii şi Suceviţei, dar şi întregii zone rădăuţene („pe vremea mea, fetelor mai jos de şaisprezece şi feciorilor de optsprezece ani încă nu le călca piciorul în joc cu ceilalţi flăcăi şi fete şi, când ajungeau ei acea vârstă, pe fecior, grijit bine, în cămaşă cu mâneci late, pieptar în mătăşi nou, curea, după statura flăcăului, în trei şi patru cătărămi, ciobote lungi până la genunchi şi încreţite la încheietură, apoi pălăria „retezată” şi încinsă în gherdane şi cordele mândre, îl aducea, întâiaşi dată, la joc tata, iar pe fată, tot împodobită cum era mai bine şi, afară de papuci galbeni sau negri şi călţuni, nu în flendure de târg, ci toate lucrate, în casă, de fată, singură, sub învăţătura mamei, o ducea aceasta la horă”), sau asupra portului fecioresc de mers la peţit („cămaşa de in cu mâneci largi, pieptarul nou cu primuri de jderi, brâu în ciubuce, sumanul negru de miţe pe umeri, pălăria cu flori, cu păuni şi cu gherdane-n cap, iar în picioare ciubote cu turetci lungi, încreţite la încheietură”), în vremea vestitului haiduc mărginean Ioan Dari.

„Venit, într-un an, în timpul feeriilor (vacanţei – n.n.) acasă, îmi povesti tatăl meu:
– Eram un băietan în lapte, cam de 17 ani. Ţin minte că încă nu ieşisem la horă, căci, pe vremea mea, fetelor mai jos de şaisprezece şi feciorilor de optsprezece ani încă nu le călca piciorul în joc cu ceilalţi flăcăi şi fete şi, când ajungeau ei acea vârstă, pe fecior, grijit bine, în cămaşă cu mâneci late, pieptar în mătăşi nou, curea, după statura flăcăului, în trei şi patru cătărămi, ciobote lungi până la genunchi şi încreţite la încheietură, apoi pălăria „retezată” şi încinsă în gherdane şi cordele mândre, îl aducea, întâiaşi dată, la joc tata, iar pe fată, tot împodobită cum era mai bine şi, afară de papuci galbeni sau negri şi călţuni, nu în flendure de târg, ci toate lucrate, în casă, de fată, singură, sub învăţătura mamei, o ducea aceasta la horă.
Ei,, eram, cum zic, ca de şaptesprezece ani; tatăl meu, Dumnezeu ierte-l!, se bolnăvise şi zăcea, de vreo trei-patru săptămâni, în pat. Mama, biata, ierte-o şi pe dânsa Dumnezeu!, îl căuta, zi şi noapte, ca o soţie cinstită, cu o priinţă şi osteneală ca şi cum ar fi fost luaţi numai de o săptămână, două, măcar că erau, acum, amândoi cărunţi, căci eu eram copilul lor cel mai mic şi aveam două surori mai mari, măritate şi cu copii. Dusu-s-au şi ele în cea lume, şti-va înduratul Dumnezeu de ele, că aicea şi-au lăsat şi ele nume cinstit de femei şi de găzdoaie cumsecade!
Tata, în boala sa, pofti carne de sălbăticiune: el fusese puşcaş şi vânător ghiambăş şi umblasem şi eu cu dânsul prin cele poieni şi preluci ori sărături din moşia lui Dumnezeu, din cei codri pe unde se arătau, serile şi dimineţile, cerbii şi căprioarele.
Auzind eu vorba tatălui către mama – care-l întrebase că n-ar mânca ceva şi de ce i-ar fi poftă – că parcă ar mânca ceva sălbăticiune, nu făcui alta, decât ieşii din casă, în tindă, luai puşca şi traista din cui şi, spre asfinţite de soare, eram la Poiana Ursului, unde ştiam că vine, cam pe aceea vreme, câte ceva bun de ţiglă.
Acolo ajuns, mă îndosii după un moş de brad, în partea poienii din preajmătul vântului, cum trebuie la pândă, dacă nu vrei să te trudeşti degeaba, şi-mi gătii, pe încetişor, puşca cu o încărcătură cum se cade la căpriori sau cerbi, adică un plumb dinainte grijit din ciocan, şi apoi stătui molcom şi neclintit, cu ochii strună spre poiană.
Stătui, cât stătui, aşa, când iată că, în cea margine a poienii, se arată, cătând în toate părţile şi mişcând din nări şi din urechi – de nu-i ceva a om pe aici – un cerb zdravăn şi o ciută. Fără să răsuflu şi numai inima bătându-mi-se în piept, de o auzeam, stam stâncă, cu cocoşul tras, şi aşteptam să-mi vină boul ceva mai aproape ori măcar să iasă dincolo de ciută, care mi-l îndosea.
Aud ceva la spatele meu, foşăind, călcând ceva pr frunzele uscate. „Mai ştii? – gândeam eu – poate, fiind aerul lin, vine ceva bun de puşcă şi din astă parte, la poiană”; de aceea, stătui ca mort, fără a întoarce ochii îndărăt. Însă, vai!, o mână de om se pune pe puşca mea! Vreau să sar într-o parte, altă mână mă prinde de a mea, cât eram speriat din creştet şi până în tălpi, şi cel ce mă prinse şi mă ţinea îmi zicea cu un glas ca de taur, dar năduşit:
– Stai, băiete, nu te teme!
Era căpitanul de hoţi, Darii, pe care-l cunoşteam, din treacăt, de mai multe ori, pe la casa noastră, când, după obiceiul lui, ieşea la sat şi-şi petrecea cu oamenii, fără să-i zică cineva ceva, şi în care treacăt pe la casa noastră, dacă era cineva din noi, ori tata, ori mama, ori eu, afară, ne zicea bineţe ca şi oricare om detreabă şi mergea mai departe.
– Ce faci tu, copile, aicea?, mă întrebă el.
Eu, deşi cunoscându-l cine-i, dară şi ştiind că ce fel de om este el, tremurul de frică nu mă lăsa şi în acea stare îi răspunsei, adică prin plânsete, că sunt feciorul cutăruia şi cutăruia din Suceviţa, că tatăl meu e bolnav, de mai multă vreme, şi că, având el, în boala sa, poftă de sălbăticiune, eu am venit, aicea, la pândă, poate capăt ceva, să duc tatii.
Spunându-i eu aceste, mai veniră câţiva, tot înarmaţi cu puşti şi cu pistoale ca şi căpitanul Darii; aceştia, cum se vede, ăi urmau lui în oareşicare depărtare. Darii, acum, îmi luase puşca din mână, o dete unuia din cei ce veniră după el, iar mie-mi zise:
– Apoi, cum văd, tu, aşa tânăr şi, acum, vânător şi puşcaş prin codrii afunzi: bun! Hai cu mine, te fac eu vânător de altă hiară, nu de asta proastă, ce o aştepţi tu, aicea, ca băieţii boiştele cu undiţa, la părău…
Zise şi mă luă înaintea sa, îmi puse nişte desagi de piele grei, ce-i luă de la unul din tovarăşii lui, în spate şi du-mi-te, băiete, de acum, numai Dumnezeu ştie unde şi încotro! Geaba plângeam eu şi mă rugam să mă lase să merg acasă, că tatăl mi-i bolnav şi n-are cine-l căta.
– L-a căta Dumnezeu, măi copile; şi, apoi, nu ştiu eu – zise Darii – că ai mamă şi surori, care mai bine îl vor căta decât tine! Haide tu numai cu noi, că, după vrerea lui Dumnezeu, pe tatăl tău îl vei mai vedea tu şi îl vom vedea cu toţii, n-ai grijă că ţi-om face ceva rău. Tu, băiete, eşti, cum văd eu, bun de a fi om, om te voi face; nu-i bănui nici tu, nici tatăl tău!
„Ce să fac, săracul de mine!”, gândeam eu; vorbele acestea şi altele asemenea, şi toate ca unse cu miere, dar ale unui hoţ, mă speriau şi mai mult, gândind acasă, gândind la mine şi ce va fi cu mine…
Mergeam, cu desagii în spate: să-i zvârl de pe mine şi să o apuc la fugă? Geaba, în urma mea erau, cum presupuneam eu, cu căpitanul Darii, încă vreo zece-unsprezece inşi şi toţi nişte hoţomani puternici; de unul nu scăpai, da’ încă de toţi!
Mergeam, dară, plângând, şi încă în glas, că poate mi-or da drumul, văzându-mă atât de brujiu şi, de aceea, nu de „făcut din mine om”, cum le trebuie lor.
Însă craii de codru şi de poteci nu băgau nici într-o seamă semnele bicisniciei mele, ci numai văzui că, după ce spuse Darii unuia dintre tovarăşii lui ceva, în taină, rămaseră vreo trei-patru din ei îndărăt.
Mai gândind eu acasă, la bolnavul meu tată şi, apoi, la aceea că ce-a gândi el, bietul, dacă va auzi că am părăsit casa şi pe dânsul tocmai într-o vreme aşa de grea a bolii sale, ori că ce-oi fi păţit, căci luai şi puşca cu mine, fără a spune că încotro mă duc, îmi seca tot sângele din inimă şi-mi venea să-mi pierd minţile. Mergeam pe drum mai că lovindu-mă de copaci.
Trecurăm printr-o poiană, unul din tovarăşii lui Darii mergea înainte, ceilalţi, la spatele mele, şi Darii în urmă. Înnoptase, când dădurăm, din poiană, în alt plai, şi tot pe creasta pădurii, când se auzi, în depărtare, răsunând prin codri două pocnete, unul după altul, de puşcă ori pistol. Se părea că acel sunet venea din acea parte din care noi veneam. Cel de dinaintea mea stete locului, stătui şi eu şi steteră şi cei de după mine. Auzii, în dosul meu, că Darii nu ştiu ce spune tovarăşilor de lângă dânsul şi, apoi, zise, cum pricepui, către mine:
– Mai şezi jos, băiete, mai odihneşte, poate ţi-i greu sub desagii ceia, că şi ei sunt cam grei, dară nu bănui de greutatea lor: ce-i întrînşii ţi-a fi şi ţie, numai nu tot scânci, nu fi muiere, ci flăcău cu inimă, că doară cu mine eşti!
Eram, întru adevăr, slăbit şi, de aceea, mă şi pusei la pământ. Darii veni la mine şi-mi dete o ploscă braşovenească, zicând:
– Ia, băiete, bea şi prinde la fire, ca să nu-ţi mai zic „băiete”, ci „voinice”!
Băui, era rachiu de cel de perje, tare, de care ştiam că-şi fac numai călugării la mănăstire, la noi. Dete plosca, bând şi el, şi la ceilalţi şi, apoi, zise:
– Haid’ cu Dumnezeu!
Mergeam numai în pas slab, că era întuneric şi cel de dinaintea mea abia ţinea plaiul. Mie mi se părea că umblasem, odată, cu tatăl meu pe acest plai: ne duceam spre Pietrele lui Dragoş. Se făcuse târziu, mai poposirăm o dată. Eu nu mai putui bea, dară Darii cu ai săi îşi mai petrecură plosca de la unul, la altul. Veni, apoi, iarăşi la mine şi zise:
– Ziua umblă numai bicisnicii care nu văd noaptea: voinicii, măi copile, voinicii ca noi şi cum vei fi şi tu nu-şi împleticesc picioarele ziua, ca cei numai cu o bucăţică de suflet, ia, aşa, noaptea, care-i ziua voinicului!
Zise, apoi, cugetând poate că-s prea slăbit, să ia altul desagii de la mine şi plecarăm mai departe…
Se auzea, acum, Cioful în brazi, când ajunserăm iarăşi într-o poiană; aceasta era Poiana Mărului; devale de ea, spre apus, erau Pietrele lui Dragoş, sub care se zice că ar fi mari comori: bani, arme scumpe şi alte odoare, aduse de acel Vodă, când veni el de dincolo de munţi, din Maramureş, încoace, ca să se aşeze, cu o mulţime de oameni, aicea, în Moldova, şi, neştiind el încă ce se va întâmpla, în treacăt pe la poalele acelui munte, unde, pe măgura lui, se aflau Poiana Mărului şi acele stânci mari, să se fi urcat el acolo şi să fi îngropat acele scumpeţi. Au căutat mulţi pe acolo, dară comorile zice-se că se află adânc, la talpa stâncilor şi între dânsele, încotro, între două din ele, se vede o crăpătură, prin care abia se poate băga un om. S-a şi băgat unul, de aicea, de la noi, pus de un călugăr, dară abia ajunse ceva mai adânc, în stânci, şi, cu ţipăt şi spaimă, strigă să-l tragă de frânghii înapoi, căci acolo ar fi văzut o mulţime de şerpi. La călcâiul acelor stânci, de ceea parte, spre apus, izvorâşte pârrâul Dragoşa, ce dă în Moldoviţa; iar de astă parte, Dragoşinul, ce dă în Pârâul Şoarecului şi acesta, în Suceviţa şi, cu aceasta, în Suceava. Iar dunga de munte ce se trage de la Poiana Mărului încoace, spre răsărit, se cheamă şi astăzi Piciorul Dragoşinului. Ei, ţi-aş spune eu – zise tatăl meu – multe despre acel Vodă Dragoş – oamenii îl numeau, mai demult, Drăguş – apoi şi despre alţi voievozi, de după dânsul, care au stăpânit ţara Moldovei şi care toţi creştini, cu voinicii noştri de moşi-strămoşi, au îngrădit, zice că cu piepturile lor, săracii, hotarele acestei ţări, ca să nu le ia liftele rele şi păgâne, ci să ne lase nouă, neamul lor, sărmea de hrană. Dară acestea tu, dragul meu, le vei şti mai bine din cărţi, că zice că toate-s scrise. Noi, ţăranii, orbi, atâta ştim, ce-a spus tata la fecior şi de acolo ştim şi noi, cei de acum. Dară, auzind ce auzim, socotim şi noi că cum e ţara aceasta, a Bucovinei, bună sau rea, e munca neamului nostru şi încă nu muncă ia, aşa, uşoară şi ieftină, ci muncă plătită cu sânge şi cu mii de vieţi de oameni creştini; că, aşadară, toţi care veniră încoace, mai târziu de aceea muncă a moşilor şi strămoşilor noştri, veniră la masa gata; nu s-ar cădea, deci, ca ei pe acei ce au muncit pentru această masă să-i împingă şi să-i dea, aşa, înapoi, pe la prag, prin tindă.
Dară, acum, despre alta-i vorba: prin Poiana Mărului trecurăm până la jumătate şi-apoi făcurăm hăisa, în pădure. Văzui, mai în vale, un foc. Gândeam că ne-om întoarce de pe-acolo, ca să nu dăm de oameni, dar nu: cel de dinaintea mea tot merse, drept, înainte, spre foc, şi noi, după el. De departe, zării, printre copaci, un om, dincolo de foc, ce sta cu mână la ochi, ca şi când ar vrea să cunoască mai bine, şi în alta ţinând o puşcă.
– Noi suntem, Iacobe, noi!, zise, în glas, cel de dinaintea mea. Toţi buni şi cu un adaos, ce poate a fi încă bunişor.
– Ceva îmbucătură, Iacobe, – strigă Darii – că mai c-ar fi vreme de ieri, la amiază!
Cel cu numele Iacob, un brădan de om, cu ţurcă în cap şi cu nişte plete până jos, pe umeri, cu cămaşa pe el ca de cioban şi cu bumbi galbeni la încheieturile umerilor, cu o curea de la brâu, până mai sub barbă, şi în ea, dinainte, teacă-n alămi cu cuţite cu mănunchi sclipicioşi, iar de o parte de ea, spre stânga, două pistoale. El se uită la mine – păcatele mele, eram aşişi în acea vârstă, de statură cam maşcată – şi zise ca pentru dânsul singur:
– Cam abia înţărcat, da’ s-o face!
„Face-v-ar Dumnezeu gânj şi ghem – gândeam eu – pe voi, da’ nu pe mine bun de voi!. Văzui, apoi, un ceaun mare, în crăcane, pe foc, curând după aceea, nişte felii de caş şi de urdă, înşirate pe sumanele întinse prin preajma focului şi, pe fiecare suman, pe scoarţe de brad, sare mare, ce-o pisase Iacob, cu muchia toporului, pe un bolovan. Prăvăli din ceaun o mămăligă cât un munte, puse iar ceaunul pe crăcană şi, până ce se sfârşi mămăliga cea dintâi, era cealaltă gata. Pe mine mă chemă Darii, lângă sine, şi, tot uitându-se din când în când la mine, îmi da singur în mâini felii de caş şi de urdă, îmbiindu-mă să mănânc:
– Că tu nu eşti – zise el – la noi în robie, ci oaspe şi nu între oameni răi. Ah, suntem – continuă el, cu glasul său puternic şi-apoi încă şi cam apăsat – suntem răi pentru cei răi, dar nu şi pentru cei buni; vei vedea, dragul meu… cum ţi-i numele?
– Tănasă.
– Tănasă? – bun!
După merinzire – nu ştiu cum s-o chem, prânz ori cină, că luceafărul de dimineaţă era, acum, ca de două suliţi de sus şi zorile, acolo, la marginea luminii, începură acum a se arăta pe cer – după merinzire, zic, se sculară toţi, îşi făcură cruce spre răsărit, de câte mai multe ori, băură, pe rând, dintr-o găleată de la oi şi-apoi, punându-şi sumanele şi pieptarele sub cap, puştile şi pistoalele lângă sine, la piept şi pe dânsele o mână, după ce-şi mai făcură o cruce, două, se culcară la dormit. Desagii cei grei, ce-i dusei eu, îi văzui sub capul lui Darii, împreună cu puşca lui şi a mea.
– Culcă-te, Tănasă, aici, lângă mine – zise el –, cu picioarele spre foc, şi hai să tragem un somn popesc, să vedem ce-om mai visa şi ce-om mai face!
De culcat, culcatu-m-am şi eu, în faţa lui Darii, după cum îmi porunci el, dar de ochii mei somnul nu s-a prins nici o clipită. Eram pierdut de necaz şi de-o jale de acasă, încât gândeam că mi se frânge inima. Cântau sturzii, cântau mierlele pe întrecute şi, în depărtatele măguri sunau, acum, în revărsatul zorilor, buciumele stânelor, de ţi se părea că te leagănă îngerii şi te ridică la cer şi că nu linul vântuleţ de dimineaţă, ci mândreţea acelor glasuri de bucium mişcă alean vârfurile uriaşilor brazi şi molizi. Dară inima mea, care altădată s-ar fi topit de atâta rai, ce umplea, acum, codrul şi lumea, inima mea, zdrobită fiind de necaz şi de grijă, pe mine toată această mândreţe din adâncimile codrilor mă umplu de o nespusă durere. Nu cugetam nimic alta, decât: oare, în adevăr, aicea, cu aceşti oameni să-mi fie rămânerea? eu să mă fac hoţ? să… vai, nu mai putui gândi; mi se punea nu ştiu ce ca un bolovan pe inimă.
În ahtul meu atât de greu şi de amar, aud, dinspre partea din care am venit, iarăşi, ca aseară, în poiană, sunet de frunze călcate de cineva. Iacob, care, cum zisei, nu se culcase, ci tot adăugea, din când în când, lemne de foc, se repezi în picioare, să vadă că ce este ori cine vine şi, după ce căută în aceea parte, făcu semn cu mâna, ca şi când ar fi dat poruncă, să nu facă vuiet, căci dorm toţi; şi, apoi, se aşeză, iarăşi, dincolo de foc, arătând cu mâna la o parte din merinzirea noastră. Eu mă temeam să mă uit îndărăt, să văd că ce ar fi, dară văzui că trei inşi, toţi înarmaţi cu puşti şi pistoale şi cu securi băgate, cu codiriştile, pe după suman, la spate, vin şi, pe încetul dezbrăcându-se, merinzesc şi apoi se culcă pe lângă ceilalţi. Mi se păru că-s aceia care, aseară, după ce spusese Darii unuia ceva, în taină, rămaseră îndărăt. Pe la un aprânz, se sculară, unul după altul, toţi, în urmă şi Darii şi, cu dânsul, şi eu. Unul după altul, se scoboară în vale, de unde, cum cunoscui, veneau spălaţi pe faţă.
Darii vorbi ceva cu cei trei, veniţi de curând, şi-apoi, venind la mine, zise:
– Ei, cum ai dormit, Tănăsucă, şi ce ai visat, aicea, la noi? Spune-mi şi hai, colea, la şipoţel, să ne spălăm!
El înainte, eu după dânsul.
– Nu spui, n-ai visat nimic?
– Ba am visat, bade Ioane, am visat că mi-a murit tata şi te rog…
– Nu-i drept!, mă întrerupse el. N-a murit, trăieşte şi va trăi încă, şi, dacă vrea Dumnezeu, ţi-a juca încă şi la nuntă!
„Adică – gândeam eu la aceste vorbe, eu încă şi mai necăjit gândii – Da’, de rămân cu tine şi cu voi, m-a vedea…” (aicea îşi făcu tatăl meu o cruce).
Ne spălarăm la ciurgău, ne şterserăm cu mânecile cămeşii şi Darii, întors cu faţa spre soare, zise rugăciunile în glas. Cu ce inimă le zise el şi în ce gând ştie Cela de sus; dară eu le zisei, cum mi se pare, că nicicând aşa cu evlavie nu le mai zisei ca acum şi tot numai cu unicul gând să mă scape Dumnezeu de aicea şi să-mi văd casa şi părinţii.
După ce îşi sfârşi Darii rugăciunile şi-şi făcu încă şi câteva cruci, se întoarse spre mine, mă netezi pe cap şi zise:
– Vină, Tănasă, colea şi şezi, jos, lângă mine!
Făcui şi aceasta.
– Măi fecior, tu ştii cine-s eu?
– Nu ştiu, bade.
– Nu ştii? D-apoi tu, aseară, mi-ai zis pe nume.
Eu slobozii capul în jos şi tăcui, mă temeam să spun mai mult.
Darii, pesemne pricepând aceasta, că adică eu nu cutez să-i spun totul, cum adică îl numeau oamenii şi, de acolea, ştiu şi eu că cine-i el; apoi, poate îi trebuia să nu mă apuce cam cu răul, să nu mă sperie, zise:
– Apoi, aşa-i cum zici, că nu ştii ce ai auzit de la tatăl tău sau de la alţi oameni, că-s eu şi ceilalţi unsprezece, cu mine. Dară-i şi aşa, dragul meu, şi nu prea aşa.
Aicea, tăcu Darii puţin, parcă gândea ce să spună şi, apoi, urmă:
– Eu şi tovarăşii mei nu suntem hoţi şi tâlhari, de care să se plângă o vădană ori un om sărac, că le-am luat văcuşoara de la copii. Nici năframa nu o luăm noi din mâna celui ce plânge şi nici nu furăm banul ce trebuie pe o sfântă tămâie.
Tăcu, iarăşi, puţin şi, apoi, adause:
– Zilele cuiva încă nu le-am luat. Tu eşti tânăr; auzit-ai tu de oameni vârcolici, ce beau, fără milă, sânge de creştin?
Aceste cuvinte le zise Darii apăsat şi cu glas ca de mânie. Eu ridicai, ca cu sfială, ochii spre dânsul, că ce vrea oare să zică, ce-s aceia ce fac ca săracii şi vădanele să n-aibă cu ce se hrăni pe sine şi pe copilaşii lor, ce răpesc năframa din mâna celui ce plânge şi banul de sfânta tămâie.
Tăcu puţin şi Darii, apoi sfârşi cu un glas ca scos din iad:
– Şi, apoi, tot aceia-s care vorbesc încă de dreptate, de lege şi de Dumnezeu!
Mă speriai, când mă uitai, acum, la Darii: fruntea-i cea lată îi era încreţită ca nişte brazde pe ogor, ochii, pe jumătate închişi şi tot parcă fulgerau foc şi pară; parcă tremura cu tot trupul şi-şi muşca stufoasele-şi musteţe. Se repezi, apoi, drept în sus, mă apucă de mână şi, tot cu acel glas de spaimă, zise:
– Pentru aceia-s tovarăşii mei şi eu, Ioan Darii, vătaful, hoţi şi tâlhari!, şi, uitându-mi-se, apoi, în faţă, sfârşi: La acel lucru ai să-mi fii tu tovarăş şi, de mi-i asculta, drag ca feciorul meu te voi avea! Haidem!…
Tremurând pielea pe mine de vorbele acestea, urcai, ţinut de mână de Darii, la vatră, unde şi vedeam, acum, iarăşi crăcanele cu ceaunul pe foc, pe unul, nu mai mult Iacob, grijind de el şi de nişte carne, ce o întorcea pe jăratic, ba pe o parte, ba pe alta, iar ceilalţi stau deoparte, unii aşa, răzimaţi cu spatele de copaci, şi vorbeau ceva nu în glas, ci pe încetul. Acum, văzându-i pe aceşti oameni mai bine, mi se părură că-s toţi unul mai de speriat lumea cu dânsul, decât altul.
Unii erau în cuşme ţurcăneşti, alţii în pălării şi alţii în comănace, şi toţi cu pene în ele, pare-mi-se că de vultur ori de huhurez de codru, şi nici unul nu avea cuşmă, pălărie ori comănac sus, pe creştet, ci pe frunte şi apăsat pe sprâncene, de ce, dacă te uitai la ei, încă şi mai multă groază-ţi făceau. Toţi aveau trăişti, unii de piele, alţii de lână, din care se vedea, la unii, şi câte un mănunchi de pistol, măcar că toţi aveau câte două şi după curea. Cămeşile şi pieptarele lor erau, la toţi, ca la ciobani, adică negre, iar Darii, căpitanul, era, după toată statura şi arătarea lui, ca un stejar între ulmi! Nu prea înalt la trup, dară în frunte, cum se zice, de o palmă şi în spete, de trei!
– Noroc, măi fârtaţi!, le zise Darii.
– Noroc, Ioane!, îi răspunseră ei şi Darii mai zise:
– Băiatul acesta e, de acum, al nostru; să ştiţi, deci, cum să fiţi şi voi către el!
Luă, apoi, puşca mea de sub căpătâiul său şi mi-o dete, cu cuvintele:
– Pe vârcolici să-i nimereşti, oameni buni să-i ocoleşti!
Prânzirăm ca şi astă-noapte. Nişte nori groşi se arătară pe cer, din parte despre apus. Darii, văzându-i, zise:
– Mă tem, măi, că om mai lăsa coasa, să nu ne fie lucrul degeaba, cum gândiţi?
– Cam aşa seamănă, ziseră unul, după altul.
Se mai porni şi un vânt, care mâna norii cei întunecaţi mai cu grăbire.
– Cum stăm cu merindea?, întrebă Darii.
– Cam pe sfârşite, răspunse Iacob.
Andrei, Toadere – zise Darii –, mergeţi la stâna Mutului şi aduceţi ce trebuie! Vă dă baciul, poate că va trebui să mai şedem pe acasă.
Andrei şi Toader se duseră, la deal, spre Poiana Mărului, iar Darii mai zise:
– Mihalache, Niţă, ia-n mai duceţi-vă unul spre plai, altul spre bâtcă, mai trageţi cu ochiul şi cu urechea, nu seamănă a ştiţi voi, şi a alţi nori?
Se duseră şi ăştia doi, iar Darii se întinse, cu faţa în sus, pe culcuşul lui, sub molid, şi zise, aşa, ca la toţi cei rămaşi:
– Mă, oare ce prună era ciocoiul de alaltăieri? Grăia rău moldoveneşte şi, apoi, încă şi parcă şepelea!
– Nu ştiu, răspunse unul, dar vorbă ca a lui mai auzii eu, odată, tot dincolo, peste hotar, şi despre acela ziceau oamenii că-i Grec; nu ştiu ce liftă a fi.
– Ce i-aţi mai lăsat în sipet, să nu sughiţe prea tare după măruntaiele lui, măcar că nu se cădea să-i mai lăsăm ceva, păgânul de el?!
– Lăsatu-i-am destul, cât să aibă încă cu ce trăi, în ocinaşe şi mătănii, până şi-a ispăşi fărădelegile ce le-a făcut cu bieţii creştini din satul unde-i arendaş.
În ziua aceasta, nu plouă, dar nici cerul nu se răzbună. Andrei şi Toader veniră, încărcaţi cu câte un berbec şi cu desagii plini de caş, urdă, făină şi sare.
– Ce-a zis moş Toma, baciul?, îi întrebă Darii.
– S-a închinat cu sănătate şi-a zis că, de-a mai trebui, de ce-a dat Dumnezeu gospodarului, lui badea Ioniţă Mutu, din Frumosu, să mai venim, că aşa i-a poruncit badea Ioniţă, să nu ne oprească ce-om cere.
– Bun, zise Darii, deie-i Dumnezeu, pentru puţin, mult!
Eu, vorbind Darii cu ai săi aceste şi altele, le ascultam şi nu prea, căci gândul meu şi inima mea erau în alte părţi. Către seară, veni Niţu, unul din cei ce-i trimise Darii să vadă de nu-s semne şi de alţi nori, veni şi, încă cam cu grabă şi ostenit, şi, după dânsul, încă un om, pe care eu încă nu-l văzusem, şi Niţu, de departe, zise către Darii:
– Iată-l, cimpoiul nostru vine; dar el nu-şi-ce zice, că pe aicea nu-i de a i se auzi bârzoiul!
Cum aflai, mai pe urmă, cel ce veni cu Niţă era cimpoeşul lui Darii, Ioan Bordeianul din Volovăţ.
– Noroc, Ioane!, zise Darii.
– Unde te-ai pierdut, de atâta vreme, şi ce aud ce spune Niţu, nu-i ceva de-a cântecului tău:
Măi bădiţă, măi fârtaş,
Ce s-aude prin oraş?
– Ba-i cam tocmai aşa, răspunse cimpoiaşul:
Oi, rea vestea, măi fârtaş,
Că te-ntreabă de răvaş.
– Aşaaa?, zise Darii. Bun, avem noi răvaşe, şi încă cu pecete domnească; nu le vezi şi slova le-o simţi, colea, la suliţa pieptului.
Aceste Darii zicând, arătă la pistoalele de lângă dânsul şi, apoi, adause:
– Şi mai de ales ce-i, Ioane, cum îi?
Cimpoiaşul, văzându-mă pe mine, merse aproape de Darii şi-i vorbi ceva şi cam mult în taină; iar pe Niţu îl încungiurară ceilalţi şi îşi plecau urechile spre el, ce spune. Darii, cum luai eu seama, la povestirile cimpoiaşului – acum ce i-a fi fost povestit –, tot mai mult îşi încreţi fruntea; dar, la urmă, zise în glas, ca să audă toţi:
– Cum mai cânţi tu, Bordeiene:
Cui i-i dor de rai ori iad,
Treacă dincoace de vad!
– Da, urmă cimpoiaşul, şi:
Cui i-i dor de iad ori rai,
Urce-ncoace, către plai!
– Măi fârtaţi, întrerupse, aici, Darii pe cimpoieş, cu glas tare:
Dar cui p-astă lume-i bine,
Cerce-şi norocul cu mine!
Şi se sculă în picioare, scoase, de după curea, ambele pistoale, nişte pistoale lungi, arnăuţeşti, şi ferecate bogat cu nişte alămi albe, se uită la ceilalţi şi zise, cu glas de biruinţă:
– Rând cu voi, inimi de Zmeu!
Şi, apoi, căutând la ambele-şi braţe zdravene şi vânjoase şi la pistoalele din mâini, adause, tot cu acel glas puternic:
– Şi cu voi, fraţi şi fărtaţi!…
Merse, apoi, înspre tovarăşii săi, vorbi ceva cu ei şi numai văzui că-şi cată cu toţii de puşti şi de pistoale, până şi de securi şi de cuţitele din teacă, apoi de cornurile de praf şi de pungile cu gloanţe; iau, apoi, fiecare câte ceva de-ale lor, de bagă în trăişti ori le leagă arcişi peste umeri, şi doi şi pornesc înainte, spre culme, cu pistoalele la brâu şi cu puşca în spate.
– Focul să nu-l stângeţi, ştiţi voi!, zise Darii, iar către mine: Fost-ai tu, Tănasă, la oi? Facem şi noi, acum, mutare, că, pe aicea, s-a cam sfârşit păşunea. Ia-ţi desagii ceia şi haidem!
Vai, cum mi se făcu, iarăşi, tot pieptul boţ, cum mi se întuneca înaintea ochilor şi cum mă părăsiră toate puterile! Nu ştiu ce-mi venea: să plâng, să mă rog de Darii să-mi dea drumul ori să strig, să mă împotrvesc, doar îmi face el sfârşitul aicea. În acest minut, însă, un şuier puternic se auzi dinspre culme. Eu parcă tresării, parcă căpătai inimă. Unul din cei ce porniră înainte vine, cu paşi mari, şi, arătând cu mâna spre partea din care veniseră ieri, zise către Darii, încet, dar apăsat:
– Pe-acolo, miros rău şi cam gros!
– Gros, tare gros?
– Tare! Pe aici s-o luăm – zise acela şi arătă cu mâna, ca să mergem hăisa, pe coasta muntelui.
Darii scoase un pistol de după curea şi zise:
Mergeţi înainte, eu rămân înapoia voastră. Pe Tănasă, între voi!, spuse, apoi, lui Iacob, care, la întoarcerea celui dinspre culme, veni aproape de Darii, să afle ce-i; îi spuse câteva cuvinte în taină, din care eu numai atâta auzii:
– … spune şi celora, să ştie!
Şi o luă spre culme. Iacob spuse, la toţi ceilalţi, ceva, adică ce-i porunci Darii ca să le spună; iar mie, la cuvintele lui Darii, „Pe Tănasă, în mijloc!”, îmi veni un gând, care amuşi li-i auzi.
Întunecase tare şi noi mergeam greu peste butuci de copaci doborâţi de vânt şi prin desişul pădurii. Deodată, auzim un pocnet de pistol, în partea dinspre culme, şi sunetul puşcăturii se aşternea peste întreaga pădure. Nu zise, la aceasta, nimeni nimica, nici steteră locului, ci, ca şi când n-ar fi fost nimic, merserăm tot mai departe. Iacob, care venea la spatele mele, îmi zice:
– Ştii tu, Tănăsucă, ce puşcătură a fost aceasta?
– Nu, bade Iacobe.
– Vătaful nostru, ca om ce nu ştie ce-i frica – că nici aceea nu-i şti-o, că de dânsul nici plumbul nu se prinde – a rămas înapoi, s-a dus acolo unde a puşcat, ca să se socoată că noi în acea parte ne învârtim. Tu nu ştii, da’ pe plaiul mare s-a înşirat o poteră, au adurmicat Nemţii cumva că suntem pe aici, şi aceasta mi-a spus-o cimpoiaşul (N.N. Ioan Bordeianu din Volovăţ); iar că potera-i acum pe plai, ne-a adus ştirea un păcurar.
Trecurăm o gârlă adâncă, prin care curge un pârâuţ; dar o trecurăm numai Dumnezeu ştie cum! Ajunşi de cea parte de gârlă, o luarăm la deal şi, lângă un brad gros şi crengos, sub care era loc gol, bătucit şi larg, cum sunt de acele prin păduri şi le zic oamenii „bătelişti”, Dumnezeu cu noi şi cruce de aur; lângă un brad, ne oprirăm şi se aşezară toţi la pământ.
– Ioane, zise Iacob, de la o vreme, către cimpoieş, hai ghini s-ar lovi, acum, aici, în liniştea asta a nopţii, una de-ale tale, ştii tu; da-i geaba, aice-i… cela ce nu trebuie zădărât.
– Cela ca cela; i-aş zice eu una că şi lui i-ar plăcea şi-ar mişca din coadă şi din corniţe; dar bâja de dincolo (arătând spre plai) zice: mai rabdă o ţâră!…
Deodată, parcă mi se lumină în cap şi-mi veni gândul ca, de-acum, înainte, să mă fac că-mi place a fi cu aceştia şi să le şi spun că nu m-aş mai duce de la ei. Văzându-mă, deci – socotii eu – Darii şi ceilalţi aşa, crezând ei că eu m-am domesticit la ei, m-or slăbi, pe-ncetul, din pază şi eu capăt, apoi, prilej să dau de cărarea spre casă. Gândul acesta, deşi toată grija nu mi-o lua de la inimă, într-adevăr, mă înveseli câtva, căci îmi dete nădejde să scap dintre „zmeii” iştea, cum îi numi căpitanul lor, Darii, pe care, azi-mâine – că şi potera era pe-acolea – i-or duce în furci sau cum, Doamne fereşte!, le zic pe aicea: „draiholţ”.
Se auzi sunând prin frunze uscate. Venind acel sunet de pe malul de dincolo al gârlei ce-o trecuserăm, auzirăm ca dând, de două ori, cu muchia toporului, dar nu tare, în copaci, unul dintre ceşti de aicia răspunse cu o lovitură, şi doi din ei merseră într-acolo, de unde se auziră loviturile.
În curând, veni Darii.
– Ce-i pe acolo?, îl întrebă Iacob.
– Ce să fie? Răspunse Darii, Ia, babe-caie şvăbeşti, de care le ştim noi, amu, pe de-arostul. Cu de aceste jucării, nu se prinde Darii şi fraţii lui. Din clopotniţa Solcii, dintre cătane, am trecut şi ei, proştii, socot că aicea, în largul nostru, ne-or prinde ca pe nişte becisnici? Ce ni-a spus Bordianul ştiam eu şi de la alţii, că cine din creştinii noştri ni-i duşman şi cui din ei am făcut noi vreun rău? Deci ce numai se aude în sat am eu cine să îmi spuie.
Gândi puţin şi, apoi, zise:
– Aveţi ceva în ploşti, că într-a mea-i secetă?
– Este, zise unul, ne-a adus Costea, păcurarul, când văzu pâcla de oameni venind spre plai, parcă la noi e hram!, zise cu râs batjocoritor şi dede plosca lui Darii, carele, după ce trase din ea, o dădu altuia, şi acesta, mai departe, pe rând, la toţi.
– Daţi şi lui Tănăsucă!, zise Darii şi, apoi, urmă: Se apropie Sântă-Maria; vă aduceţi aminte ce ni se întâmpla, cam pe astă vreme, când, tot aşa ca astăzi, mânară Nemţii pe bieţii oameni pe din dos de Dealul lui Vodă, ca să prindă iepuri cu… sare pe coadă?
– Da!, răspunseră mai mulţi, iar unul adause:
– Şi Sandu Olariul, cumătrul tău din Clit, veni şi ne spuse că le-au poruncit domnii din Solca Arborenilor, Clitenilor şi Solcanilor să-şi ieie sare pentru coada iepurilor… (aici râse) şi să vie să ne… (răse iar); noi şedeam pe Vârful lui Vodă şi ne uitam la vitejia şi la hătria ştaipucilor, ce se învârteau printre norod, acolo, pe uliţele Solcii…
– Da’ eu ce făceam, atuncea?, întrebă cimpoiaşul, la carele tocmai atunci ajunsese plosca.
– Ce făceai tu?, zise acela. D-apoi ţie-ţi crăpa cimpoiul de cele de-ale tale şi de-ale noastre; parcă aşişi chemai anume potera, să urce la noi, în vârful dealului.
– Aşa-i!, zise Darii. Şi-apoi, ca să nu stricăm plimbarea domnilor la Bâtca lui Vodă, unde zice-se că Ştefan Vodă, ce-a făcut mănăstirea Solcii, când venea cu gloata sa la mănăstire şi era zi frumoasă, se suia cu toţi ai săi, cu Doamna, cu copiii şi cu cei mari ai ţării, ce veneau cu el, pe vârful acelui munte, şi-şi petreceau, acolo, sus, cred că nu şi fără un păhar de Cotnariu, de cel domnesc, ştiţi, cam de acela la care, anţărţ, acolo, la Bogdăneşti, cu grea inimă se uita ciocoiul că îl slobozim din antalaş, pe gârliciul nostru, şi ne umplem cu el ploscele… Ca să nu stricăm, zic, plimbarea domnilor la vârful celui munte, ne luarăm hăisa, la vale, şi trecurăm prin mijlocul Solcei, spre Părteştii de sus, unde ne ospătară oamenii frumos şi de unde, apoi, ca să trecem dincolo, la chiaburul armean din Baia, o luarăm, pe de-ntreg, pe din sus de Cacica, unde, către seară, auzirăm, în pădure, un copil plângând şi ţipând.
– Ai făcut şi tu, Ioane, atunci, una ca zece!, îl întrerupse, aicea, Iacob. Eu, unul, n-o făceam.
– Că am gogolit copilul, ce se vedea că e de domn – urmă Darii – şi-l dusei, în braţe, prin mijlocul Cacichei, la părinţii săi, unde, aflând de la nişte băieşi, ce-i întâlnisem, al cui e copilul, mersei la casa părinţilor lui şi, acolo, între mai mulţi domni şi doamne, care veniseră să afle ce întâmplare e cu copilul, ce auziră că s-ar fi pierdut, dădui copilul pe mâna părinţilor lui şi mă întorsei iar, noaptea, pe întuneric, la voi , de unde, apoi, trecând peste tarniţa Stirigoaei, ânvăţarăm, a doua noapte, la Baia, pe hoţul de ciocoi cum să-şi deşerte ce s-a umplut cu habăuca. Dară, haidem – sfârşi Darii – să-i lăsăm pe cei cu dorul să ne vadă mai cu pofta-n sân!
Se sculară toţi, Darii o luă înainte, mie zicându-mi să-l urmez, şi ceilalţi după noi. Trecurăm prislopul şi, coborându-ne la pârâul Dragoşa, merserăm pe el până unde dă în Moldoviţa; acolo, poposirăm până la crăpatul de zi, ca să vedem ceva, pe unde ar fi, adică, acel râu de trecut. Îl trecurăm şi ne urcarăm în muntele numit Dealul lui Vasile, acolo ne ospătară baciul şi ciobanii unei stâne din Vama, fără a arăta cât de puţină frică de noi sau codire de a ne ospăta cu ce avură mai bun. Nu auzeam altă vorbă, de la ai noştri, către ceia, şi de la aceia, cu dânşii, şi am venit la ei în ospeţie. Acolo rămaserăm ziua întreagă, aducându-ne un păcurar, ce-l trimise Darii, o ploscă harnică de rachiu, de la crâşma din Frumosu, iar Bordeian, zicându-ne din cimpoi, de parcă ascultau şi copacii dinprejurul nostru.
Dis-de-dimineaţă, a doua zi, plecarăm de acolo, grijiţi cu merinde destule de la stână, şi ne răsări soarele dincolo de apa Moldovei. Era într-o Sâmbătă. Ne coborârăm, pe dincolo de apa Moldovei, la vale. Ne întâlneam cu oameni, ce mergeau ori la vite, ori la pădure; ei ne vedeau înarmaţi şi aşa mulţi la un loc, dar nu se fereau de noi. Ne deteră bineţe nouă, şi noi lor, unii adăugau către Darii şi numele „bade Ioane”.
Seara, trecurăm, pe lângă satul Valea Seacă, în Moldova şi maserăm în marginea pădurii, între satul Drăceni şi mănăstirea Slatina. Când, după miezul nopţii, sunară clopotele mănăstirii, săriră toţi în picioare şi, cu dânşii, şi eu, şi toţi ne făcurăm cruce şi ne închinarăm spre mănăstire. Darii, apoi, zise:
– Astăzi e Duminică, mergem la sfânta mănăstire, la biserică!
Nu-şi aprinse nici unul pipa, ci merseră, pe rând, la pârâu şi se spălară şi se pieptănară. Făcui şi eu aşa. Ascunseră, apoi, toţi desagii şi armele după butuci, iar la doi le zise Darii să rămână pe-acolo şi, simţind ceva, să alerge unul la mănăstire şi să-i dea de ştire.
Eu hoţ încă nu eram; şi totuşi, mergând cu Darii şi cu ceilalţi, pe când trăgeau, la mănăstire, clopotele de slujbă, la biserică, parcă mă strângea o frică grozavă de inimă, o frică şi de Dumnezeu, şi de oameni, şi această frică cu atâta tot mi se mări, cu cât mă apropiam de mănăstire şi vedeam oameni îmbrăcaţi ca de zi sfântă, mergând la biserică. Mă miram că nu ne zice nimeni nimic: se uitau numai la noi; dacă eram aproape de ei, , le dădeam ori noi, lor, ori ei, nouă, „bună dimineaţa” şi „Dumnezeu să vă ajute încotro mergeţi!”. Ei, apoi, cum luam seama, se apropiau cap la cap şi-şi spuneau ceva în taină.
Aproape de mănăstire, Darii îmi băgă ceva în mână şi zise:
– Na, să aibi de o slujbă şi la dicos!
Era o şestacă de cele mari şi o grivnă (jumătate de sorcoveţ).
Ajunşi la poarta mănăstirii, toţi îşi descoperiră capul, îşi îndreptară părul, îşi tocmiră şi-şi îmbumbară sumanele, şi, de la poarta mănăstirii şi până în biserică, tot cruci îşi făceau şi ziceau „Doamne, iartă-ne şi ne miluieşte!”.
În biserică, unde acum se începuse slujba, merse Darii, înainte, şi noi, toţi, după el, la uşa stângă a altarului, şi deterăm unui călugăr de câte o liturghie. Eu, cu mare frică, spuse călugărului cum mă cheamă.
În biserică, se uitau toţi ba la icoane, ba la noi. Luarăm şi naforă, cu oamenii, în rând, după care ieşirăm din biserică, tot cu oamenii, în rând, şi Darii, şi ceilalţi, vorbind cu dânşii ca cu nişte cunoscuţi, venirăm în sat, intrarăm, cu un om, în casa lui, dădurăm toţi bineţe gospodinei, ce rămăsese acasă, iar cei mai tineri îi puparăm mâna; însă cunoşteam că ea, biata-i cu sfială de noi şi ne răspunde numai ca cu jumătate de gură.
Darii ieşi, cu cimpoiaşul nostru, afară, poftind şi pe gospodarul de casă cu sine. Nu târziu după aceea, veniră tustrei, aducând Darii câte o ploscă în amândouă mâinile, iar gospodarul şi cimpoiaşul, câte trei-patru pite de grâu. Gospodina scoase din cuptorul ce, până acum, era înfundat cu lespede, o oală şi o tavă acoperită şi, până puse ea, în blide, pe masă, ce o avea în acea oală şi în acea tavă, veniră trei-patru oameni, şi ei cu oale şi cu traiste de ceva pline, şi cu vorbe şi voie bună, ca şi când ar fi venit ei cu colaci la nuntă; le puseră pe masă şi ce nu încăpu pe masă, pe vatră şi pe cuptor.
Gospodarul de casă mai aduse, de afară, o scândură lată şi un poloboc, făcu din aceste lucruri încă o masă şi gospodina, acoperind-o cu o faţă de lână, părea, într-adevăr, că-i la o nuntă. Oamenii veniţi îşi descărcară mâncările ce le aduseră, până şi linguri şi talgere de lemn, şi, apoi, să vezi trai! Ospăţ, băutură şi Bordeianul nostru, cu cimpoiul! Luai, însă, seamă că, din când în când, ieşea câte unul de-ai noştri afară, ba şi gospodarul, singur, şi se uitau prin prejur şi, apoi, iar intrau în casă. Abia după-amiază, după ce mai umplură ploştele, de vreo câteva ori, la crâşmă, cu vin, ne duserăm de-aicea, neuitând de cei doi tovarăşi, ce rămăseseră în pădure, pe lângă lucruri, să luăm cu noi de toate, câte ceva şi pentru dânşii.
– Cum îţi place cu noi, Tănăsucă?, mă întrebă Darii, mergând spre pădure.
– Bine, tare bine; mai bine decât acasă.
– Nu ţi-am spus eu că nu-i bănui, dacă-i fi cu noi?
– Tot cu Dumneavoastră, de acum, rămân.
– Aşadar – zise Darii –, dragul meu, nu numai cum zice vorba: „la plăcinte, înainte, iar la nevoi, înapoi!”, că vom avea şi de lucru!
Ceia râseră, iar eu zisei:
– N-ai grijă, bade Ioane!
Se vede că Darii tot nu se nădăjduia prea mult în toţi oamenii ce i-a văzut şi l-au văzut astăzi; curând după ce ajunserăm în pădure şi ospătară şi cei doi, încărcarăm ale noastre, eu luai iarăşi desagii cei de piele şi cu lacăt pe ei şi pornirăm, hăisa, prin pădure, la deal, cum se prinde printre hotarul Bucovinei şi Moldovei, în sus, şi, când trecurăm o bucată, mai la deal de mănăstirea Slatinei, o luarăm ceala („hăis” şi „ceala”, îndemnuri pentru animale de a o lua la stânga sau la dreapta – n.n.) şi urcarăm spre vârful dealului, de unde auzeam, acum, seara, bucium de oi. Ajunserăm la stână, lângă o poiană, unde nu găsirăm pe alţii, decât numai pe baciul, căci oile, cu ciobanii, erau duse „la porneală”, după mulsul de seară. Baciul acesta se cam sperie, când ne văzu; dar nu ştiu, de voie ori de nevoie, spunându-i Darii că nu suntem oameni răi şi nici nu-i cerem nimic, că nici flămânzi nu suntem, se păru împăciuit.
Maserăm acolo, schimbând Darii, cu baciul, apoi şi cu ciobanii – care şi ei, la o vreme, veniră cu stâna la strungi – vorbe şi sfaturi multe şi bune; dar când baciul luă, dimineaţa, până în zori, trâmbiţa şi dete semnul sculării şi mulsului, noi încă eram în picioare şi pornirăm, după un „rămas bun” de la baciul – care ne dete un caş şi o urdă harnică – mai departe, spre culmea dealului şi, pe ea, tot înainte.
Când se lumină binişor de ziuă, eram în dreptul Humorului, dar, uitându-ne ceala, departe, în vale, vedeam, pe drumul cel mare, în jos, spre Cornu Luncii ori spre Valea Seacă, că merg mulţi oameni pe jos, cu ceva poveri pe umeri, şi, înaintea lor, vreo două-trei căruţe, în care, după cât se părea din depărtare, şedeau domni şi aveau ceva în mâni ce seamănă a puşti. Steterăm îndosiţi după copaci şi ne uitarăm într-acolo, şi, la o vreme, zise Darii ca în râs:
– La noi? D-apoi n-om fi acasă, poftim încoace!
Ne mai uitară, cât ne uitarăm, într-acolo, zicând Darii către noi:
– Ori tot acei de la Poiana Mărului, ori alţii, de pe aicea: drum bun! Da’ noi haidem!
Merserăm, toată ziua, poposind deasupra sătuleţului Doroteea, în alt munte şi codru, şi abia din sus de Bucşoaia trecurăm, fără a vedea pe cineva, apa Moldovei, dincolo, şi, într-o fundoaie de poiană, ne culcarăm şi dormirăm pe sub brazi până după miezul nopţii, când ne sculă Darii şi, tot pe întuneric, urcarăm la deal, cam spre acele părţi în care, după părerea mea, nu prea departe se află şi Poiana Mărului.
Ajunserăm în vârful muntelui, dar aşa de greu că nu mai puteam! Acolo, după ce prânzirăm bine, ne odihnirăm până spre amiază. Darii vorbi ceva cu ceilalţi şi văzui că patru din ei o iau înainte, iar noi rămaserăm acolo. Darii întrebă cum stăm cu merindea şi i se răspunse că cam slab. Se sculă şi se sui pe grueţul muntelui, care era tare ascuţit, şi, după vreo câteva clipite, se întoarse şi zise:
– Iacobe şi încă doi, faceţi ceala, din cea parte miroase fum, veţi găsi ceva.
Se făcea seară şi nici cei patru, şi nici cei trei nu se întorceau. Darii parcă era pe gânduri şi nu vorbea nimic. Când înseră şi soarele, cum se zice, se uita încă numai cu un ochi înapoi, spre lume, veniră cei trei şi aduseră o oaie şi, într-un burduf, făină. Auzii numai zicându-i. „De la odaia Bocănilor”. Merserăm numai ceva mai dincolo de gruieţul muntelui, dar nu ştiu de ce nu merserăm mai departe.
A doua zi, pe la prânzul cel mare, veniră cei patru şi aduseră veste rea, că pe baciul şi pe păcurarii de la stâna Mutului i-a dus potera, legaţi, la Solca… Eu răcii în inima mea; iar Darii, că se bizuia în ceva ori ca să deie inimă la ai săi, zise, şi încă vesel:
– Legaţi i-au dus, dezlegaţi s-or întoarce, că eu încă sunt viu!
De astăzi, Luni, şi până Vineri, ne învârtim toţi prin părţile acestea, mergând şi venind, trimişi de Darii, unii încolo, alţii încoace: unii aducând veşti că cum şi ce-i prin cea şi cea parte, iar alţii merinde: miei, oi, caş, făină şi altele.
În aceste zile şi nopţi, luai seama că n-ar fi Darii fără grijă, ca mai înainte. Umbla şi el, şi alţii, cu pază şi foc mai că nu făceam, nici ziua, nici noaptea, însă Vineri, până în ziuă, ne scularăm şi ne luarăm, cu totul, de acolo, ne duserăm, prin pădure şi prin marginea poienilor, iarăşi spre Pietrele lui Dragoş, căci aduseră cei trimişi de Darii veste că, pe acolo, s-a răzbunat şi-i senin cu totul.
La Poiana Mărului nu mai era stână… Noi ne luarăm calea la vale şi oprirăm, iarăşi, sub acel brad cu băteliştea dracului, de pe râpa înaltă a adâncului pârâu. Era pe după amiază. Darii se luă cu mai toţi ceilalţi, trecu pârâul dincolo şi se duse mai departe, rămânând lângă acel brad numai eu, cimpoiaşul şi doi alţii. Şedeam fără foc şi ne era foame, căci afară de puţin caş nu mai aveam nimic de rândul gurii. Eu eram tare îngrijat că ce săracul de mine mă aşteaptă cu aceşti oameni şi cu trebile lor şi prilej de a-mi împlini gândul meu nu mi se îndemâna.
La un târziu, seara, auzirăm, dincolo de pârâu, bătând, pe încetul, cu muchea toporului în copaci. Era semn să venim într-acolo. Trecurăm, iarăşi, cu greu şi pe întuneric, pârâul şi, la o vreme, văzurăm, printre copaci, zare de foc. Erau ai noştri, iarăşi, acolo unde ne era vatra, în săptămâna trecută. Ce să văd acolo? Unii jupuiau nişte miei, alţii făceau ţigle, alţii strângeau lemne; iar pe sub brazi, clituri de pâini şi de sare, pe lângă şipuri şi balerci.
Darii, vesel, zise:
– Bieţii huţani se ţinură de cuvânt…
Asta vrea să zică, după cum aflai eu mai pe urmă, că, fiind poimâine, Duminică, Sântă-Măria Mare şi, la Ruşii Moldoviţei, hram, Darii, încă înainte de intrarea mea la „învăţătură” la dânsul, puse, cu bieţii huţani de acolo, la cale ca, venind ei, de la târg, de la Rădăuţi, cu cele ce trebuie de hram, să aibă ştire şi de dânsul cu ai săi şi, astăzi, Vineri, fiind ziua de târg în Rădăuţi, huţanii întorcându-se de la târg, unii puseră, în locuri anumite, lângă plai, „dajdia” lor pentru Darii, care, apoi, o aduse cu cei ce merseră după ea; iar alţii, care abia seara se întorceau cu mieii nevânduţi la târg, îi deteră aşişi în mână acei trei miei, ce-i jumuleau ai noştri…
– Astă noapte – zise Darii către mine – vei îngriji tu, Tănăsucă, de foc, dă puşca ta încoace!
I-o dădui şi el o puse, cu a sa, sub pieptar, la capul lui. Vorbi, apoi, cu ceilalţi şi, cum auzeam, ei puneau la cale cum să scape pe baciul şi ciobanii lui badea Mutu din Frumosu din închisoarea de la Solca, ce aşişi poimâine noaptea să urmeze… La auzirea acestor vorbe, prin inima mea trecea îngheţul Bobotezei. Cina era gata. Se aduseră şipurile de pe copaci, pe scoarţe de brad se tăiară fripturile, iar Darii zise:
– Pe cine-i rândul să aibă ochi la hotare să meargă!
Se duseră doi, luându-şi cu sine un şip şi, pe lângă el, câte o pită şi câte un şold de friptură.
– Apucă, Ioane, iute – zise Darii cimpoiaşului – şi mai mişcă-ţi bârzoiul, că, de când tace, şi-a uita vorba!…
Eu, dincolo de foc, aveam şi eu în mâini o bucată de pâine de târg şi o bucată de friptură şi, mai cătând lemne, pe ici, pe colea, gândeam ceva la Dumnezeu.
De la şipuri, văzui că veni rândul la balerci. Bordeianul sufla în cimpoi de i se făceau obrajii mălaie şi cheful ajunse deasupra. „O, Doamne – gândii eu – nu-i oare mâna ta, aicea, pentru mine?”.
Darii se scoală, ia pe Iacob de după gât şi strigă:
– Una, băieţi!
Numai ce văd că se înşiră şi ceilalţi, toţi luându-se, unul, după altul, de după gât, şi se înşiră, de la Darii, înainte. Bordeianul, văzând ce vrea Darii, porni o „Arcană”. Mă prinse şi pe mine cel din urmă de după grumaji şi o mânarăm, o bucată, cum se cade, ba încă poate şi mai!
– Ni-a fi pentru astăzi!, zise Darii, la o vreme, şi, cum văzui, chefuluit hăt bine.
Mai luară câte o duşcă din balerci şi, apoi, se culcară, care încotro, iarăşi sub copaci, şi Darii, ca totdeauna, cu picioarele la foc, zicând:
– Dormiţi şi hodiniţi-vă, şi, mâine, la drum şi la treabă!
Eu, deşi pusesem şipul şi balerca la gură, nu băui; eram, deci, la cap limpede. Când pricepui, deci, că adormiră cu toţii, mă dusei, câţiva paşi deoparte şi zisei rugăciunile, toate câte le ştiu, dară cu o simţire că mi se părea că stau aşişi înaintea lui Dumnezeu aievea şi tot cuvântul îl scot din fundul inimii. Mă întorsei spre foc, mai scormonind în el, cu sunet, să văd de nu s-a trezi careva; mă uitai, de-a rândul, la toţi, nu se mişca nici unul. Atunci, vai!, gândind ce vreau să fac, mi se păru că-mi sare inima din piept! Mă dusei, pe-ncetul – parcă nici nu călcam pe pământ şi nici nu suflam – lângă Darii, pusei mâna pe puşca mea, de sub capul lui; mi se întuneca înaintea ochilor, mă speriai singur de mine. Darii se mişcă şi gemu, eu mă dădui în lături şi, făcându-mă că iau un vreasc, de jos, mă dusei şi îl pusei pe foc. Mai aşteptai puţin, mai scormonii în foc şi pusei un butuc pe el şi, apoi, mă dusem pe-ncetul, iarăşi, la căpătâiul lui Darii şi, de-acum, înainte, nu ştiu ce se făcu cu mine!… Mă simţii cu puşca în mână…
Devale, dincolo de şipot, unde ne spălarăm, săptămâna trecută, acolo, de-abia, mă trezii ce-am făcut! Ca fără suflet şi încleştat de frică, o luai, prin pârâuţ, printre crengi şi peste butuci, la ocele, părându-mi-se că tot mă apucă careva de dinapoi. Dădui de brazi, căzuţi de-a curmezişul, peste pârâuţ; ca să nu fac sunet, mă vârâi, în brânci, sub ei, trăgând, cu socoteală, puşca după mine, ca să nu se sloboadă. Ajunsesem, acum, hăt, departe de acei de care mă temeam că mă apucă, când parcă nu ştiam să mai prind la inimă ori să mă gândesc că m-am băgat în mai mare primejdie prin ceea ce am făcut; stătui şi ascultai şi, neauzind nimic, iarăşi mai mersei o bucată. Deodată, aud un şuier, de la deal… şi ceva sudălmi! Eu încremenii! Încă un şuier şi iarăşi strigăte de sudălmi! „Ştiu că am făcut-o!”, gândeam, atunci, în spaima mea… „Ha, dar acum nu-i ce mai gândi: voia ta, Doamne!”, şi înainte, tot pe pârîu, la vale!…
Mi se făcu ziuă la marginea pădurii, spre Poiana Şoarecelui, dar nu mi se făcu ziuă în inima mea! Eram, de grijă şi de frică, ca zălud de cap! Mă temeam să ies din pădure, o luai, tot pe marginea ei, spre Capul Dealului Suceviţei; stătui şi aşteptai, cu grijă, şi mă uitam şi ascultam în toate părţile despre pădure, de n-oi vedea, de n-oi auzi ceva. Nu se simţea nimic. O luai, prin pădure, spre Suceviţa – mă temeam parcă de toţi copacii, de nu-mi iese vreun tovarăş de-al lui Darii ori poate şi el, singur, de undeva. Abia făceam doi-trei paşi şi iar stam şi ascultam. Când se răspundea vreo veveriţă de prin copaci, gândeam că nu pe mine, ci pe unul de aceia îl simţeşte.
Eram ostenit şi de trudă, şi de frică, că abia mai puteam păşi.
Satul meu, Suceviţa, era colea, la vale, în dreapta mea; eu, însă, parcă eram cine ştie unde, departe de el, între Turci şi Tătari, aşa mă temeam că hoţii mi-or ieşi, de undeva, înainte şi, atunci, sunt pierdut! Şi, apoi, de-oi şi scăpa, cumva, până acasă, ce se afla în capătul din sus, ce-oi folosi! Oh, şi încă dacă tatăl meu, bietul, e poate mort?
Era, acum, pe la toacă, ajunsei pe Dealu Negru, ce-i deasupra mănăstirii. La crucea de pe acel deal, mă oprii, o sărutai şi suspinai adânc. Trăgeau toate clopotele la mănstire, că mâne-i Sântă-Măria. Fără a căuta, de frică şi de grijă, în sus, spre casa noastră, ce puteam să o văd, de aicea, păşii înainte…
O, Doamne!, ce văd, din deal, când ajunsei în preajmătul casei noastre! Tata şedea afară, pe prispă, plecat pe un băţ; razele soarelui, ce se mai vedea ceva, pe deasupra dealurilor, luminau drept asupra lui…
– Bună vreme, tată!, strigai, de dincoace de poartă.
Vai de mine!, răspunse tata, cu glas slab şi rar. Da’ unde ai fost tu, măi băiete?
Îi pupai mâna, mama sări din casă, îşi puse mâinile în cap şi mă privi, cu vrerea, nu ştiu, să se bucure că mă vede ori să mă probozească; îi pupai mâna şi ei, şi-abia numai începui eu a spune păţania mea, când tata strigă, cum poate striga un om slab de boală:
– Taci, netrebnicule! Da’ cine, în noaptea aceea, spre care te-ai pierdut tu de-acasă, a răzimat un căprior de uşa mea?… Şi ce puşcă ai tu?
Săracul de mine, eu, în zăpăceala mea, luai, în locul puştii mele, pe a lui Darii!… Şi ce frică grozavă mă ţinu, toată ziua, se poate din aceasta şti, că eu nu dădui de greşeala cu schimbul puştilor.
– Am sfârşit!, gândii, atunci…
Acum, însă, şi pricepui de ce le spuse Darii nu ştiu ce la cei trei tovarăşi ai săi, care, după ce mă luă el de la poiană, rămaseră înapoi. Auzind el, adică, de la mine, că tatăl meu e bolnav şi pofteşte sălbăticiune, le dete, prin unul, la cei trei poruncă să facă, numaidecât, ce-or face şi ei şi făcură, şi aduseseră căpriorul şi-l răzimară, noaptea, de uşa noastră!…
Puşca lui Darii, încă într-acea noapte, o luă Iacob, aducând-o pe a mea şi, numai cu atâta, pupând mâna tătâne-meu, zise către el:
– Nu bănui, moşule, te roagă Darii, că ţi-am făcut puţină grijă! Vedem noi că Tănase nu-i de noi!
Şi, întorcându-se, apoi, spre mine, zise:
– Da’ tu, auzi tu, n-ai auzit, n-ai văzut, nu ştii nimic! Că, de altfel, şi noi, altfel: numai numele ţi-a rămâne!
Zise şi ieşi pe uşă.
Auzirăm că Darii, într-adevăr, scăpă pe baciul şi pe ciobanii lui Mutu din închisoare, lăsând pe străjeri legaţi şi cu căluşi în gură, dar nu mult după aceea, auzirăm şi alta. Auzirăm, adică, că-l duc pe Darii pe toloaca Marginei, să-l spânzure, ce şi urmă”.

Autorităţile austriece din Bucovina au dus o campanie amplă şi complexă împotriva haiducului mărginean Ioan Darie, inclusiv prin înfiinţarea de colonii germane şi în jurul satului său natal, Marginea, dar şi prin văile munţilor pe care şi-i alesese drept reşedinţă, la ceasuri de primejdie, localitatea premeditată ca atare fiind, după spusele istoricilor germani, Poiana Miculi sau a Micului, numită, în germană, Buchenhein, din vecinătatea Mănăstirii Humorului. Numai că povestea colonizărilor cu nemţi, pentru a îngrădi arealul lui Darie, haiducul, este o legendă, Poiana Micului fiind înfiinţată, drept vatră germană de sat, ceva mai târziu, la peste un deceniu de la uciderea lui Darie, în 1838, cu emigranţi germani din Boemia, o singură familie, David Fiber, venind din Bavaria. Primul colonist german din Poiana Micului a fost Jokl Kisslinger, urmat, curând, de alte 41 de familii, cele ale lui Sebastian Baumgartner, Anton Beer, Johann Beutel, Georg Binder, Josef Buganiuc (slovac), Mathias Eigner, David Fiber, Josef Flachs, Adalbert Fuchs, Johann Fuchs, Mathias Fuchs, Johann Hable, Wenzel Hackl, Andreas Hartinger, Josef Heiden, Georg Hellinger, Adam Herzer, Georg Hofmann, Stefan Honers, Wenzel Kisslinger, Andreas Klostermann, Jakob Kufner, Anton Landauer, Andreas Lang, Josef Lang, Georg Neuburger, Wenzel Rach, Ignaz Rankl, Karl Reitmajer, Martin Reitmajer, Wenzel Reitmajer, Franz Schelbauer, Leopold Schuster, Stefan Schuster, Günther Stor, Anton Tischler, Andreas Winzinger, Andreas Weber şi Josef Weber.
Legendările, expresii ale nevoii românilor de speranţă, dar şi de demnitate de împrumut, au cuprins veacul lui Ioan Darie, copleşindu-l, spre sfârşitul acelui veac, şi pe Iraclie Porumbescu, pasionat căutător de povestiri cu haiduci şi mărturisitor al lui Darie, care, după cum rezultă şi din textul anterior, avea şi motive intime, lăuntrice, de a simpatiza cu legendarul haiduc mărginean.
O a doua povestire a lui Iraclie Porumbescu despre haiducul mărginean Ioan Darie, „Haiducul Darie şi moş Mateiu Bercheşanul”, la care deja s-a făcut referire, completează povestirea anterioară, reliefând şi alte trăsături de suflet şi de caracter ale haiducului.
Povestirea încredinţează memoriei şi câteva informaţii, pe care şi istoria, şi legendele obişnuiesc să le omită:

„Haiducul Darie, născut în satul Marginea, în Bucovina, şi, mai pe urmă, acolo, adică pe şesul dintre Margine şi Dealul Ederii, la anul 1816, şi spânzurat, era prin toate comunele, de-a lungul Carpaţilor bucovineni, ba şi ai celor din Moldova, un nume foarte popular.
Mic şi mare cunoşteau năzdrăvăniile lui cele haiduceşti, care erau, seara, povestite la gura cuptorului, ziua, la lucrul prin ţarini. Se înţelege că fiecare, după bogăţia fanteziei sale, le povestea care din care cu culori mai vii, mai drastice şi mai cornurate, atribuindu-i „căpitanului Darie” şi nişte puteri supranaturale, pe care, apoi, le ilustra cu un nimb cât mai misterios şi mai transcendental.
Ba că, ziceau unii, Darie a găsit iarba fiarei şi deschide orice încuietoare şi frânge orice lanţ; ba că, adăugau alţii, s-a scăldat în şapte Iordanuri, de nu-l prinde plumbul; ba că, întăreau, iarăşi, alţii, are nafură de Paşti de la şapte biserici, de nu-l poate prinde nimeni; şi de acestea, mai multe.
Dar nu numai numele, ci şi persoana lui Darie era, mai pe tot locul, cunoscută: pentru că el nu umbla numai pe furiş, pe la capetele pâraielor şi potecile ascunse ale codrilor şi nu şedea tot numai prin fundoaiele pădurilor şi pe după stâncile măgurelor, ci el venea foarte adesea şi în sate, mergea la biserică, cu ceilalţi creştini, după aceea, şi la cârciumă, la scrânciob, se prindea cu feciorii la horă şi apoi mai trăgea, câteodată, şi din fluier, de-l ascultau nu numai, roată împrejurul lui, toţi oamenii, bărbaţi, flăcăi, femei şi fete, dar până şi păsările, şi frunza de pe copaci… Atunci poruncea Darie făgădarului să-i aducă vin, cu ridicata, şi să-i umple şi cupa, roată, pe la toţi şi toate.
Darie avea unsprezece „feciori”, adică tovarăşi; el era al doisprezecelea. Acei unsprezece, când venea căpitanul lor în vreun sat, se împrăştiau pe ici, pe colea, de strajă, de nu s-ar ivi, de undeva, ştiţi – „procleţii de poteraşi, ce te-ntreabă de răvaş”… căci de sătenii înşişi Darie nu avea nici o frică, deoarece, pe lângă aceea că trăia cu dânşii bine, îi cinstea şi îi omenea; el nu numai că nu făcea nimănui din ei nici un rău, dar mai şi boteza, cununa şi miluia, dând la fini şi la fine junci şi chiar şi perechi de boi, şi nu o vădană îşi îndulcea copiii cu lapte de la vaci căpătate pomană de la căpitanul Darie.
Banii de cheltuială şi straiele de primeneală, aceste Darie nu şi le căuta de pe la bieţii săteni, ci de pe la ciocoi chiaburi şi hapsâni şi de pe la negustori „cu chimiruri groase”
Se spune că el ar fi zis, de multe ori, „feciorilor” săi:
– Măi fârtaţi, să nu cumva să luaţi voi tămâia ce o duce vădana la biserică şi năframa din mâna celui ce plânge: pricepeţi ce vreau să zic?…
Nici de omorât Darie să nu fi omorât pe nimeni, decât, în urmă, pe un cârciumar jidov din Marginea, care, „mituit de domni”, merse furiş la Solca, de-l denunţă că chiar acum, noaptea, se află el în cârciumă, la dânsul, şi benchetuieşte cu oameni, dus. „Feciorii” pândaşi să fi oblicit aceasta şi să fi făcut lui Darie semn să iasă din cârciumă. Ieşit, dacă auzi de hăinia Jidanului, care, şi până atunci, avusese şi avea încă să aibă mulţi „zimţuiţi” de la dânsul, să-i fi mers în întâmpinare, pe drumul spre Solca, şi, văzând, în întunericul nopţii, într-adevăr sclipind baionete, ce se scoborau, de pe Dealul Ederii, la vale, întâlni şi pe trădătorul său, o distanţă bunicică înaintea soldaţilor, şi, acolo, pe acel loc, unde, mai pe urmă, îi fu osânda, Darie să-l fi prins pe crâşmar numai cu o mână de gât şi să-l fi strâns puţinel, dar aşa de puţinel încât mârţoaga-i să-l fi adus acasă mort cum se cade. Însă aceasta o atinserăm, aici, numai aşa, în treacăt, şi, de astă dată nici nu-l prinseră pe Darie.
După această mică întâmplare, Darie încungiură satul şi cârciuma din Marginea şi, într-o sărbătoare, se coborî, de la Pietrele lui Dragoş – un munte dintre Dragoşa şi Humorul, în Bucovina – în sat, la Suceviţa. Intră în cârciumă, dară, fiind încă numai ceva după-amiază, nu era încă nimeni în cârciumă, decât numai cârciumarul singur. Acesta era un creştin din loc. Darie îi dete „bună ziua!” şi, văzând că nu-i nimeni şi fiind trudit – poate că chiar se întorsese de la o expediţiune de ale sale, acolo, pe la Hărlâu sau Bacău – scoase pistoale argintate de la curea, le puse pe masa din fundul cârciumii şi, singur, făcându-şi sumanul căpătâi, se culcă jos, cu capul la pistoale.
Vine un om, vine altul, vine al treilea; cârciumarul le face la toţi semn să tacă, arătând la cel de jos. Oamenii, cunoscându-l pe Darie ca şi cârciumarul şi văzând că el e cel culcat, se aşezară cu toţii încet pe laviţă, fără a grăi un cuvânt. În sfârşit, mai că se umplu cârciuma de oameni. Vine, apoi, şi un moşneag bătrân, cu barba până la brâu. Acesta era Mateiu Bercheşanul, din sat de acolo, din Suceviţa, care, pe cât era stimat de toţi consătenii săi pentru bătrâneţile sale, căci trecuse de mult de şaptezeci de ani, pe atât era el şi de temut de toţi, până şi de satele vecine, fiindcă el trecea de un mare solomonar şi farmason; el închega apa şi pe la Sfântul Ilie, când era soarele drept în creştet…
Cârciumarul face şi moşneagului semn, arătând pe cel de jos. Moşneagul stă, se uită lung la cel culcat, apoi la oamenii molcomi de prin pregiur, dă, apoi, cu ochii şi de pistoalele de pe masă, stă, gândeşte, cu fruntea încreţită, îşi dă cuşma ceva înapoi, mai caută la dormitor ca şi când ar fi voit să se încredinţeze de doarme ori ba; mai gândeşte ceva şi, apoim încungiurându-l pe cel de jos, merge încet spre masa cu pistoale. Se mai uită, o dată, la dormitor şi, apoi, luându-şi cuşma ţurcănească din cap, înfige ochii în pistoale, se pleacă asupra lor şi şopteşte oarece. Face, apoi, un semn mistic, pare că cruce, asupra lor, îşi pune cuşma în cap şi, întorcându-se către oameni, zice cam cu jumătate de glas:
– Amin, de acum, plumbilor din buza lor!…
– Ce ai zis, moşule?!, strigă, atunci, Darie, sărit drept în sus.
Sar şi oamenii, de pe laviţe, surprinşi de acest accident, stă şi moş Mateiu şi se uită, ceva intrigat, la Darie, apoi, după o pauză, îi răspunse rar şi cu tocmeală:
– Ce am zis, fătul meu, e zis şi ce am făcut e făcut!
– Moşule!, strigă Darie cu mânie, dar ce ai cu mine, ce ai cu pistoalele mele? Ce rău ţi-am făcut?
Şi, roşu în faţă ca bujorul, de mânie, face un pas către moşneag.
Acesta, tot rar şi aşezat, zice:
– Destul, fătul meu, destul de haiducie, mai gândeşte, de acum, şi de…
Taci, moşnege!, curmă Darie, bătrânului, ultimul cuvânt, înfuriat peste fire şi, întorcându-se iute către pistoale, băgă mâna în curea, scoase o frunză, din ea nişte cenuşă, o pune în palmă, zice, peste ea, în taină, câteva cuvinte şi apoi suflă cenuşa peste pistoale. Le ia, apoi, în mâini pe amândouă, le trage cocoşul şi, întors către moşneag, strigă:
– Moşule, unde să pun „plumbii din buza lor”?
– Aici, fătul meu!, răspunse Bercheşanul dârz şi apăsat. Aici!, şi-i arătă lui Darie pieptul gol şi cărunt…
– Vai de mine!, strigară oamenii ca cu o gură, căutând speriaţi ba la moş Mateiu, ba la Darie.
Acesta, şi el, parte nedumerit, parte îngrijat de vorba şi siguritatea moşneagului, dă, deocamdată, un pas înapoi, îl soarbe cu ochii ţintă la el şi, apoi, ca şi când şi-ar fi adus de ceva aminte, ia iute pistoalele în stânga, iar în dreapta ia barba albă ca omătul a moşneagului, o pupă şi, tremurând de mânie, zice:
– Moşule, aceasta te apără!
Şi, îndreptat spre dulapul crâşmei… brrrum!, tună din ambele pistoale, deodată, încât numai tărâţe se făcură şipurile şi paharele din dulap, iar borţile de doi plumbi se vedeau una, în perete, lângă alta… Spaimă cumplită prinse pe toţi, şi pe moşneag, care, apoi, trezindu-se, zise cu glas slăbit:
– Bre, asta-i alta!
Şi, apoi, îndreptat către Darie, îi zise:
– Voinice căpitane, eu sunt meşter bătrân, dar tu m-ai întrecut!
Iese, apoi, pe uşă, cu capul plecat şi, de aici, înainte, nu-l mai văzu nimeni printre oameni…” .

Patrimoniul folcloric bucovinean păstrează o parte dintre „cântecele” cimpoiaşului haiducului Darie, Ionică Bordeianul din Volovăţ, cumătrul lui Darie, baladele românilor sau „cântecele bătrâneşti” fiind, după cum spun cronicarii şi cărturari cei vechi, alcătuite de anume oameni iscusiţi şi încredinţate poporului, spre desfătare şi spre păstrare.

„Literatura poporană nescrisă, ca răsuflu şi manifestare a vieţii sentimentale a întregului popor, se naşte deodată cu el, se dezvoltă împreună cu dânsul, este nedezlipită de el ca sufletul de trup şi ne prezintă un depozit de toate emoţiunile mai puternice şi permanente, petrecute în sufletul lui, în decursul vieţii sale. Deci existenţa ei nu poate fi pusă la îndoială în nici un răstimp din viaţa poporului, dar e foarte greu a constata cu acurateţe timpul ivirii diverselor producţiuni din diferitele ei stratificări. Numai la acele producţiuni care sunt legate de întâmplări istorice, politice sau culturale e cu putinţă aceasta” .

Şi tot vrednicul profesor bucovinean de literatură al lui Mihai Eminescu, Ion alui Gheorghe Sbiera, avea să descopere că „renumitul mitropolit al Moldovei, Dosoftei, ne spune că, până în timpul său (1614-1693), se păstrase, prin viu grai, un „Cântec ostăşesc”, compus de însuşi Ştefan cel Mare (1457-1504), care se cânta la ospeţe.
Acest cântec sună:

„Haideţi, fraţi, hai, fraţi, la năvală daţi,
La năvală daţi, ţara v-apăraţi!
Hai, fraţi, hai, fraţi, la năvală daţi,
La năvală daţi, crucea v-apăraţi!
Hai, fraţi, hai, fraţi, la năvală daţi,
La năvală daţi, steagul v-apăraţi!”.

Acest cântec însumă, în trei cuvinte: ţară, cruce, steag, idealul spre care ţintea marele erou Ştefan” .

Astfel, „alăutele”, numite, în vremea lui Ştefan cel Mare, „scripci sârbeşti” , acompaniau mai ales cântecele bătrâneşti, deci baladele, care se cântau şi la Curtea Domnească. „Cronicarul polon Matei Strykowski încă ne povesteşte că el însuşi a văzut şi auzit, când călătorea prin Moldova, Ardeal şi Ţara Românească, în anul 1574, cum, prin adunările poporale de acolo, se celebrau faptele oamenilor mari şi renumiţi, prin cântece cu acompaniere de vioare, alăute, cobze şi harfe, şi că păturile de jos ale poporului se desfătau peste măsură, ascultând glorificarea vitejiilor marilor lor principi şi voinici” .

Iar cronicarul spune, cu fireştile lui obide, că, în 1591, „după ce s-au aşezat la domnie Aron vodă, nu-i era grijă de altă, numai afară de a prădarea şi dinlăuntru, nu să sătura de curvie, de jocuri, de cimpoiaşi, carii îi ţinea de măscării!” , singurul voievod evreu din istoria românilor iubind, ca şi Ştefan cel Mare, care-şi compusese singur o baladă, ca şi Matei Corvin, cântecul bătrânesc, acompaniat, în acele vremuri, mai ales de cimpoi şi de cobză.

Ioan Darie, deci, nu făcea o excepţie, atunci când angaja un lăutar din Volovăţ, care-i devenise şi cumătru, pentru a-i scrie cântecele, grija voinicilor pentru memoria lor, încredinţată posterităţii, fiind, se pare, aproape o tradiţie.

Cântecele lui Darie aveau să înflăcăreze, de-a lungul anilor, întreaga Bucovină, determinând chiar şi apariţia unui spectacol de teatru folcloric, în cadrul datinilor de iarnă, „Ceata lui Darie”, drept contrapondere bucovineană la mitizările moldoveneşti din „Banda lui Bujor”, ambele variante, dedicate celor doi prieteni de haiducie (se pare că Darie ar fi fost ginerele lui Bujor), dezvoltând numeroase variante, care se mai pun în scenă, ritualic, odată cu moartea şi reînvierea timpului, chiar şi de sătenii bucovineni contemporani.

Cele mai vechi cântece despre Darie au fost adunate, drept relicve sfinte, de Simeon Florea Marian, uneori şi cu sprijinul prietenului său, Iraclie Porumbescu, şi încredinţate memoriei, odată cu necesare şi benefice adnotări, care întregesc povestea reală a personajului real.
Publicată de Simeon Florea Marian, în 1873, la Cernăuţi, în tipografia viitorului său socru, Gheorghe Piotrovschi, colecţia de „Poesii / poporale romîne / adunate şi întocmite / de/ Simeon Fl. Marian. / Tom I”, grupează, în primele pagini ale Părţii I, „Balade / cântece bătrâneşti” şi textele care vorbesc despre Darie, haiducul, cu „Note” explicative la finalul cărţii, dar la care noi vom recurge mai întâi, folosindu-le ca explicaţii ale fiecărui text.

1. Darie şi maica sa.

Culeasă în Marginea.
Renumitul hoţ Darie s-a născut pe la finea secolului XVIII (1784 – n.n.), în Marginea, sat în ţinutul Rădăuţilor, în Bucovina, din părinţi ţărani.
El a fost contemporanul şi amicul lui Bujor, după cum se va vedea în balada IV. Avea pe lângă sine la 40-50 de feciori, toţi oameni aleşi şi voinici.
Voichiţa, o fată din ţinutul Odobeştilor, după cum spune tradiţia, să-l fi luat în banda sa, pe când era el de vreo 15 ani, şi aceasta să fi purtat şi comanda, până ce fu omorâtă din oarece cauze, pe Ascunsul Mare, un râu aproape de satul Voitinel; după aceasta, a purtat el comanda, până ce fusese prins şi spânzurat, în Ianuarie 1808 (Simion Florea Marian greşeşte data, anul sfârşitului tragic al haiducului Darie fiind 1816 – n.n.), într-o etate de 32 ani, pe imaşul Marginii, sub Dealul Jedrii.
Darie a cutreierat toată Bucovina şi Moldova, de care se ţinea, pe atunci, şi Basarabia, apoi Ardealul, Maramureşul, Rusia şi Ţara leşească, jefuind şi scurgând de bani mai ales pre ciocoi şi pre jidovi, carii, ca nişte lipitori flămânde, sugeau sângele bieţilor Români din toate părţile, lăsându-i, de multe ori, numai cu sufletul.
El nu omora pre nime şi era vai şi amar de capul aceluia dintre consoţii săi, carele îndrăznea măcar să maltrateze pe cineva.
Faţă cu văduvele şi cu cei sărmani era el foarte îndurător; totdeauna le împărţea pungi pline de bani. Făcea, parte, dreptate, luând de la cei avuţi şi dând celor nevoiaşi.

Frunză verde de-lămâie,
Mă suii în deal, la vie,
Mă uitai spre slobozie,
Văzui casele pustie,
Iar în jos de slobozie
Numai una nu-i pustie
Şi-acolo-i căncilărie,
Şede-un domnişor şi scrie,
Şi tot scrie cu mânie
Pe-o bucată de hârtie,
S-o trimită-n starostie
Ca să-l prindă pe Darie…

– Mă duc, maică, să-l învăţ
Cum se scrie-n lume cărţi
Şi, de-a fi un om de-a nost’,
L-oi lăsa unde-a mai fost,
Iar de-a fi vreun prăpădit
De prin alte ţări venit,
Rade-i-oi un pumn zgârcit
Să-i sară ochii din cap,
De el lumea ca s-o scap!…

– Dragul mamei, nu te duce,
Că te-oi scălda-n lapte dulce!
– Să mă scalzi chiar şi-n zahar,
Dacă trupul mi-i amar…

– Stai, Darie, nu te duce,
Că mă tem să nu te-apuce
Duşmanii cu armele
Să-ţi sfârşească zilele,
Să-ţi rămâie-averile!…
– Maică, nu vorbi-n zadar,
Trupul meu n-are habar,
Trupul meu are putere
Und’ se duce, unde mere,
Nu te teme de pierdere!…

– Dragul mamei Ionică,
Ascultă tu pe-a ta maică
Şi te lasă de furat
Că te-oi plânge spânzurat!
Chica ta cea gălbioară
N-a mai bate-o vânt de vară,
Ochii tăi muri şi frumoşi
I-oi privi de cioare scoşi!
– Atunci, maică, m-oi lăsa,
Scândura când mi-a suna,
Popa cu cadelniţa,
Dascălul cu clopotul,
Să se mire norodul
Ce-am făcut cu capul meu
Şi nu m-am temut de rău!…

2. Darie şi mândra sa.

Culeasă în Stupca, sat în ţinutul Suceava, de la cantorul bisericesc de acolo: Ionică Andreescu.

Că te-or prinde şi te-or duce
La Suceava-n stărostie…
(f. 5) – „Stărostia mai multe însămnânţe, aici însă se înţelege un fel de judecătorie.

Când în deal la Tărăşeni,
Când acolo, la Botuşeni.
(f. 5) – Tărăşeni se numeşte un sătişor din Bucovina, situat între codrii satului Cuciurul Mare, lângă drumul de ţară, ce duce din Cernăuţi spre Siret. Sătişorul acesta este renumit prin multele prăzi şi omoruri ce s-au comis aici, în timpii trecuţi, de către jidovii care ţineau în arânde făgădăele din el, şi care erau „gazde tâlharilor”.
Botuşeni, oraş în Moldova.

Frunză verde de-lămâie,
Mă sui, dragă,-n deal, la vie,
Mai din jos de slobozie,
Căci într-o căncilărie
Şede-un ciocoiaş şi scrie,
Scrie carte de mânie,
S-o trimită-n stărostie
Ca să-l prindă pre Darie.

Mă duc, puică, să-l pripesc
Şi de bani să-l mântuiesc,
Ş-apoi, dragă,-l voi lăsa
Ca să scrie cât a vrea,
Că-i ciocoi de cei mai mari,
Ce se-nchină la griţari,
Şi-i ciocoi de cei zgârciţi,
Ce n-au milă de lipiţi:
Pe ţărani îi chinuieşte,
Pe săraci nu-i miluieşte.
Mă duc, dragă, şi-i voi spune
Ce fel se trăieşte-n lume!

– Stai, Darie, nu te duce,
Căci te-or prinde şi te-or duce
La Suceava-n stărostie
Să-ţi gătească moarte ţie:
Caută-ţi de casa ta
Ca să nu dai de belea!

– Puică, nu-mi vorbi-n zadar,
Trupul meu n-are habar,
Căci prin şase ţări am fost,
Pe ciocoi îi ştiu de rost:
Pe ciocoi şi pe jidani,
Carii mult i-am stors de bani,
Când în deal la Tărăşeni,
Când acolo, la Botuşeni.
Şi când pungile-mi umpleam,
Multe sate colindam
Şi puţini îmi mai păstram.
Şi-acum, dragă, să nu pot
Pe-un ciocoi să-l storc de tot?!

3. Darie şi potira.

Culeasă în Stupca, de la Ionică Andreescu.

Sus de-al Suceviţei vad…
(f. 7) – Suceviţa e un pârâu, ce izvorăşte sub poalele munţilor din sus de satul cu avest nume, trece pe lângă partea miazănoptană a Marginii şi se revarsă, lângă Bădeuţi, în Suceava.

Şi-a trăit cu harhalic
Ca să scape de beilic.
(f. 7) – „Harhalic” şi „beilic” sunt cuvinte turceşti. Cel dintâi înseamnă o câtime de oameni la un loc adunaţi, cari petrec cu mult huet şi vorbă deşartă; rar, cel de-al doilea înseamnă scoaterea a unui sau a mai multor sate cu carele şi cu pălmile la îndreptarea unui drum, a unui pod sau orişilace lucru, care numai din poruncă şi silă trebuie să-l facă, fără de-a căpăta vreo răsplată pentru munca împlinită.

Măi panţiri cu strae dalbe
Şi cu chimirele albe…
(f. 13) – Cimir, cuvînt turcesc, înseamnă curea. Potira care l-a prins pre Darie, în cea din urmă oară, era compusă din panţiri, soldaţi şi feciori adunaţi de prin toate satele din împrejurimea Rădăuţilor şi Solcei.

I.
Frunză verde trei aluni,
Auzit-aţi, oameni buni?
Că deasupra satului
Potira ţinutului
De-mprejur că s-a sculat,
Câmp şi codru-a-ncunjurat,
Mare număr că s-a strâns,
Pe Darie l-a cuprins.

Darie de veste prinde
Cum că potira-l cuprinde,
Dă să scape, dar nu poate
Căci potira-i deasă foarte,
Şi se-nfrică, se-nspăimântă,
Şi suspină, şi-apoi cântă:

– Frunză verde lemn uscat,
Astă noapte stam culcat
Sub tulpina unui brad,
Sus de-al Suceviţei vad;
Un somn greu m-a-ntâmpinat
Şi-un vis groaznic am visat:
Vulturaş cu şarpe-n gură,
Deasupra de curmătură,
În zbor parcă se rotea
Şi din şarpe tot ciupea!
O!, nu-i semn de bucurie,
Ci de greu şi de urgie!

Aripi negre răschirate,
Ah!, sunt negrele-mi păcate;
Vulturul cu ciocul său
Este groaznicul călău,
Iară şarpele din gură
Ştreangul de spânzurătură,
Să-l zugrume pre Darie,
Ce-a trăit în haiducie
Şi-a trăit cu harhalic
Ca să scape de beilic.

Cinci pistoale de-ale mele
Le-am visat făr’ de oţele,
Semn că voi fi prins îndat’
Şi spre moarte judecat!
Hei, şi puşca mea cea nouă
Am visat-o ruptă-n două,
Astfel şi viaţa mea
Se va rupe, vai de ea!
Ce să fac, ce să gândesc
Să mă scap, să mă-ndosesc?
Căci potiră multă vine
Să mă ia legat pre mine!

II.
Hei, Darie s-ar ascunde
Şi-ar fugi, dar n-are unde,
Căci potira năvăleşte
Şi mereu îl strâmtoreşte;
Astăzi Darie-a fi prins,
Mândra-i leşină de plâns,
El cu jale o priveşte
Şi din gură mi-i vorbeşte:

– Sorioară, draga mea!
Iată vine vremea grea,
Potiraşii se ivesc,
Se ivesc şi mă găsesc
Şi m-or duce acolo-n zare,
Sus, la locul de pierzare,
Deci te rog şi te poftesc,
Dragă, până mai trăiesc,
Să-mi grijeşti de băieţei,
Dragii tatii mititei!
Să mi-i creşti cum vei putea,
Să-i fereşti de calea mea!
Şi, de-or creşte mărişori,
Fi-ţi-vor mâine de-ajutor!

– Of, bărbate, bărbăţele,
Amar de zilele mele!
Căci pe iarnă n-am nemică,
Casa-mi cade şi se strică
Şi mi-s goi, ca vai de ei,
Scumpii mamei băieţei!
Tu nu-mi laşi nici o putere
Decât scârbă şi durere!

– Roagă-te, iubita mea,
În toată duminica,
Roagă-te lui Dumnezeu
Şi te-a scoate el din greu
Cu puternica sa mână,
Căci tu nu poţi fi de vină
Pentru păcatele mele,
Ce-mi iscară-atâtea rele,
Ştiind cum că toate-aceste
Dumnezeu le rânduieşte,
Voind să fiu pedepsit,
Căci mult i-am păcătuit;
Dar să-l rogi şi pentru mine:
Cearcă totul să faci bine,
Ceea ce n-am putut eu
Face prin tot traiul meu;
Şi mereu prin rugăminte
Să-ţi aduci de mine-aminte,
Să dai câte-o liturghie
Pentru ca să-mi ierte mie,
Căci eu pentru casă-am tras
Groaznic chin şi mult necaz,
Când prin codri m-ascundeam,
Nopţi şi zile-ntregi pândeam
Şi pre cei bănoşi prindeam
Şi de bani îi despoiam;
Şi de câştigam ceva,
Ştii tu, dragă, draga mea,
Cum veneam şi-ţi aduceam
Şi de tine mă-ngrijeam?

– Ah, Darie, bărbăţele,
Vai de steaua vieţii mele!
O!, de ce nu mi s-a stins
Steaua de pe ceriu-ntins,
De ce nu s-a stins îndată,
Nainte de ce-am fost fată,
Fată mare şi frumoasă,
Când eram la tata-n casă?
Stânsu-mi-s-ar fi lumina
Mai nainte de-aţi da mâna,
Decât să rămân vădană,
Fără casă, fără hrană, fără milă de bărbat,
Spre batjocura din sat;
Cu copiii mititei,
Dragii mamei frumuşei,
Lăsaţi pradă la duşmani
Ce n-au milă de sărmani!

III.
Frunză verde de neghină,
Iată potera se-nşiră,
Spre Darie năvăleşte
Şi din greu mi-l strâmtoreşte,
Şi-ntr-o clipă, cum mi-l văd,
Trei panţiri mi se răpăd,
Pe trei şoimi cu stele-n frunte
Şi cu zăbalele crunte,
Şi la Darie, cum vin,
Schimbă treapăd în pas lin
Şi dintrînşii unul, iată,
Prin vorbire apăsată
Spre Darie se-ndreptează
Şi astfel îi cuvântează:

– Măi Darie, hoţ de ţară,
Ce ţii drumul la hotară,
Măi Darie, pui de lotru,
Ce ţii drumul strâmt din codru
Şi despoi pe călători
De-avuţii, de bănişori!
Potiri multe te-au cătat,
Multe potiri te-au scăpat,
Multe braţe-ai doborât,
Case multe-ai sărăcit,
Dar, azi, steaua-ţi s-a sfârşit,
Dar, azi, steaua-ţi s-a-nchinat,
Căci o să te dai legat!
Pune, deci, armele jos,
Să te prindem sănătos,
Ca să te mărturiseşti,
Păcatele să-ţi căieşti!
Căci să ştii că te-nconjoară,
Înarmaţi până-n picioare,
Şapte sute de hăitaşi,
Şi pe jos, şi călăraşi,
Şi, de te-i împotrivi,
Aici moartea-ţi vei găsi!

– Măi panţiri cu straie dalbe
Şi cu chimirele albe,
De voi nici că mi-ar păsa,
La voi nici că m-aş uita,
De n-ar fi pe lângă mine
A mea puică şi-al meu bine,
Ce mi-a rămas credincioasă
De când am luat-o-n casă;
Şi de-aceea sunt silit
Să fiu de voi biruit:
Deci, de-mi veţi făgădui
Şi dacă-mi veţi jurui
Că soţia-mi veţi cruţa
Să nu tragă munca mea,
Copilaşii-mi mititei
Să-i crească-n sudoarea ei,
Aste voi de-mi le veţi spune,
Jos eu armele voi pune
Şi m-oi da, să mă legaţi,
Dacă este ca să paţi!

Panţirii se sfătuiesc
Şi cererea-i juruiesc.
Darie li se supune
Şi armele jos le pune,
Potiraşii se slobod
Şi mi-l leagă cot la cot,
Şi-l duc la-nchisoare-ndată
Ca să-i facă judecată.

IV.
Frunză verde măr domnesc,
Pe Darie mi-l pornesc
Sus, la culmea dealului,
Sus, deasupra satului,
Către locul de pierzare,
Locul de spânzurătoare.
Şi pre cale cum îl duc,
Şapte preoţi îi aduc,
Preoţi de la mănăstire,
Cari-i fac mărturisire
Şi-l întreabă despre fapte
Şi-l dezleagă de păcate.

Soţia-n urmă-i păşeşte
Şi cu plâns se tânguieşte.
Darie cată spre ea
Şi din gură-i zice-aşa:

– Rămâi, dragă, sănătoasă
Şi te du la prunci, acasă,
Dragii tatii mititei,
Ce rămân ca vai de ei,
Căci pe mine mă vor duce,
Seara ca să nu m-apuce,
Sus, la locul de pierzare,
Locul de spânzurătoare.
Dar să vii, din când în când,
Să vii, dragă, la mormânt,
Să dai ţărna într-o parte,
Să vezi oase deşirate
Şi mulţime de păcate
Lângă mine îngropate,
Şi să-l rogi pe Dumnezeu
Ca să am milă şi eu!

Astfel Darie vorbeşte
Şi, plângând, se despărţeşte.
Între panţiri mi se duce,
Seara ca să nu-l apuce,
Sus, la culmea dealului,
Sus, deasupra satului:
Şi-i se face judecată
Şi, astfel, viaţa-i se gată.

4. Darie şi Bujor.

Culeasă în stupca, de la Ionică Andreescu.
Vestitul hoţ Bujor era, de loc, din satul Orăşa, ţinutul Bacăului, în Moldova. Începutul hoţiei lui datează din timpul lui Alexandru Moruz. El fu prins într-o bărbierie din Focşani şi spânzurat la Movila Săranda. Balada lui se află între poeziile populare, adunate de Dl. V. Alecsandri. Bucureşti, 1866, f. 156.

Frunză verde nicorete,
Darie-un răvaş trimite
Şi-l trimite iutişor
La prietenul Bujor:

– Măi fârtate, fă ce-i face
Şi repezi-mi-te-ncoace,
Să mă scoţi din greu pe mine,
Cum te-am scos şi eu pe tine!

– Nu-ţi pot, frate, ajuta,
Nu te pot, acum, scăpa,
Potira nenumărată
Şi pre mine, azi, mă cată!

Ah, prietine Bujor,
Eu te las cu-alai şi dor,
Te las cu dor şi suspin
Căci, de azi, n-om mai bea vin,
Vinul roşu din cristal
Astăzi-l simţesc cu amar!”.

Haiducul Darie, în obiceiurile bucovinene

Haiducul mărginean Ioan Darie nu are un mormânt pământesc ştiut. A fost înmormântat, ca toţi condamnaţii la moarte, în afara cimitirului, iar odată cu extinderea acestuia, locul odihnei lui veşnice a fost pierdut de către superficiala memorie obştească a generaţiilor. Haiducul mărginean Ioan Darie nu are un mormânt pământesc ştiut, dar nici nu-i era de trebuinţă, el continuând să trăiască în obiceiurile bucovinene de iarnă, acolo unde, pe un fond spiritual ancestral („Bunghierii” şi „Irozii”), „Ceata lui Darie” sărbătoreşte, anual, moartea şi învierea Timpului (Cerbul, Capricornul adică, numit, în vechime, Cernunos – cerul îndepărtat, neguros, din care cerne zăpada, ştiut fiind că nu ninge niciodată din Ur Anu, din Roata Cerului înstelat, care provoacă gerul, cerul zilei numindu-se, în acele vremi ancestrale, Deaus).
„Ceata lui Darie” are şapte personaje (cât numărul zilelor săptămânii. Darie, haiduc, îmbrăcat în costum naţional, cu suman sau manta (suman purtau numai iobagii, iar manta numai răzeşii); are plete; poartă arme. Nevasta lui Darie, îmbrăcată în costum naţional, reprezintă, ca şi personajul din datina Căluşarilor, Zeiţa Vetrei. Căpitanul I şi Căpitanul II, care alcătuiesc potera, poartă haine militare, împodobite precum cele bunghiereşti. Ceata mai cuprinde un vânător, Anul Nou, îmbrăcat ca un înger, şi Anul Vechi, îmbrăcat şi travestit în moşneag.
Formă de teatru popular, „Ceata lui Darie” , care descinde din datina primordială a „lebedelor”, despre care vorbeşte Strabon, în „Geografia” sa, dar şi din datina creştină a Irozilor, pe care o descrie, pentru prima dată, Paul de Alep, în 1653, seamănă cu obiceiul moldovenesc „Banda lui Bujor” (contemporanul şi aliatul lui Darie, care i-a fost şi socru), dar evoluează, cu întreaga ei încărcătură mitică, filosofică şi naţională, pe melodii populare bucovinene şi, mai ales, pe cele ale jocurilor cu comenzi, reminiscenţe ale unor străvechi dansuri ritualice româneşti. Nu lipsesc, desigur, din repertoriul acestui obicei nici vechile cântece ale lui Darie, născocite de cumătrul şi cimpoieşul acestuia, Ionică Bordeianu din Volovăţ, apoi desăvârşite de vocaţia artistică obştească din Bucovina:

Anul Vechi:

Frunză verde de mărari,
Bună seara, gospodari!
Greu-i, greu cu barbă şi mustaţă
De cum treci de dimineaţă!
Bună, bună, An Nou!

Anul Nou:

Bună seara, veteran!
Tu eşti mândrul căpitan?
Cine eşti, voieşti a-mi spune
Care este al tău nume?

Anul Vechi:

Da, poţi tu să iscodeşti
Un veteran din poveşti!

Anul Nou:

Aaa, tu eşti un veteran,
Poate şi trecutul an!?

Anul Vechi:

Da, eu sunt trecutul an,
An de jertfă şi credinţă,
Dar purtat de biruinţă.
Dar tu, care cam glumeşti,
Cu ce nume te numeşti?

Anul Nou:

Eu sunt Anul Nou, sosit,
Şi locul tău va fi părăsit;
Iar pe tine, gânj bătrân,
Cu barbă de păgân,
Am să te prefac în colb şi scrum
Că de nimic nu eşti bun
Şi nimic n-ai folosit
Acestui popor cinstit!

Anul Vechi:

Of, Doamne sfinte şi-ndurate,
Cum de un astfel de om rău poate
Şi are îndrăzneala a mă certa pe mine
Şi mă întreabă cine sunt?
Căci eu sunt Anul Vechi, trecut,
Care pentru acest popor cinstit
Multe am tras şi am suferit…

Anul Nou:

Decât să ne certăm,
Mai bine un cântec să cântăm!

(amândoi cântă:)

Anul Nou, cu bucurie,
Noi de mult îl aşteptăm
Şi, cu multă veselie,
Noi cu toţi îl colindăm!

(ceata întreagă începe să cânte un cântec al lui Darie:)

De la maica am supt lapte,
Lapte dulce, românesc,
Sunt voinic, zdrobesc pe şapte
Şi n-am frică de nimic!

Darie:

Frunză verde de-o lămâie,
Mă suii în deal, la vie,
Căci într-o cănţălărie
Şade-un boieraş şi scrie.
Mă duc, dragă, să-l găsesc
Şi de bani să-l mântuiesc,
Căci ciocoii cei mai mari
Se închină la griiţari,
Iar ciocoi de cei zgârciţi,
Ce n-au milă de lipsiţi,
Pe ţărani îi chinuiesc,
Pe săraci nu-i miluiesc.
Mă duc, dragă, şi voi spune
Cum să mai trăiască-n lume!

Nevasta lui Darie:

Stai, Darie, nu te duce,
Că te-or prinde şi te-or duce
Duşmanii cu armele
Şi ţi-or sfârşi zilele!
Şi lasă-te de furat,
Că te-oi plânge spânzurat!
Chica ta cea gălbioară
N-a mai bate-n vânt, la vară,
Iar ochii tăi frumoşi
I-oi privi de cioară scoşi!

Darie:

Puică, nu vorbi-n zadar,
Trupul meu n-are habar!
Trupul meu are putere,
Und’ se duce, unde mere,
Nu se teme de pierdere;
Că prin şase ţări am fost,
Pe ciocoi îi ştiu de rost,
Pe ciocoi, pe chiaburani,
Care mult i-am stors de bani.
Iar când pungile-mi umpleam,
La săraci bani împărţeam
Şi puţini îmi mai păstram;
Iar acum să nu pot
Pe-un ciocoi să-l storc de tot?!
Frunză verde trei aluni,
Am auzit, oameni buni,
Că deasupra satului
Îi potera ţinutului,
Dimprejur mi s-a sculat,
Câmp şi codru-a-nconjurat,
Mare număr mi s-a strâns
Şi pe mine m-au cuprins.
Of, că tare m-aş ascunde
Şi-aş fugi, dar nu am unde!

Toţi (cântă:)

Frunză verde lemn uscat,
Astă-noapte stam culcat
Lângă-un stejărel uscat
Şi spre moarte judecat;
Şi puşcuţa mea cea nouă
Am visat-o ruptă-n două,
Semn că şi viaţa mea
Se va rupe, vai de ea!

Darie:

Puiculiţă, draga mea,
Iată, vine vremea grea,
Potiraşii se ivesc,
Se ivesc şi mă găsesc
Şi m-or duce colo-n zare,
Sus, la locul de pierzare,
Dar te rog şi te poftesc,
Dragă, până ce trăiesc,
Să-ngrijeşti de băieţei,
Dragii tatii frumuşei!
Să mi-i creşti cum îi putea,
Să-i fereşti de calea mea,
Că, de-or creşte mărişori,
Ţi-or fi mână de-ajutor!

Nevasta lui Darie:

Of, Darie, bărbăţele,
Vai de steaua vieţii mele,
Căci pe iarnă n-am nimică,
Casa-mi cade şi se strică
Şi mi-s goi ca vai de ei
Scumpii mamei băieţei!
Tu nu-mi laşi nici o putere,
Numai scârbă şi durere!

Darie:

Roagă-te, iubita mea,
În toată duminica,
Roagă-te lui Dumnezeu
Să te scoată de la greu!
Căci eu pentru casă-am tras
Groaznic chin şi mult necaz;
În codri, când m-ascundeam,
Nopţi şi zile-ntregi pândeam
Şi, de câştigam ceva,
Ştii tu, dragă, draga mea,
Cum veneam şi-ţi aduceam
Şi de tine îngrijeam!

Nevasta lui Darie:

Of, bărbate, bărbăţele,
Amar de zilele mele!
Of, de ce nu mi s-a stins
Steaua de pe ceru-ntins!
Stinsu-mi-s-ar fi lumina
Înainte de-a-ţi da mâna!
Decât să rămân vădană
Fără casă, fără hrană,
Fără milă de bărbat,
De batjocură în sat,
Cu copiii mititei,
Dragii mamei băieţei,
Lăsaţi pradă la duşmani,
Că n-au milă se sărmani!

Căpitanul I:

Măi Darie, hoţ de ţară
Ce ţii drumul la hotară,
Măi Darie, pui de lotru
Ce ţii drumul strâmt în codru
Şi dispoi pe călători
De arginţi şi bănişori,
Multe poteri te-au cătat,
Multe poteri te-au scăpat,
Multe braţe-ai doborât,
Case multe-ai sărăcit,
Dar, azi, steaua-ţi s-a sfârşit!

Căpitanul II:

Azi, steaua ţi s-a-nchinat,
Căci o să te dai legat,
Pune-ţi, deci, armele jos,
Să te prindem sănătos!
Că de-afară te-nconjoară,
Înarmaţi până-n picioară,
Şapte sute de ostaşi,
Şi pe jos, şi călăraşi,
Şi, de te-i împotrivi,
Aici moartea-ţi vei găsi!

Darie:

La voi nici nu m-aş uita,
De voi nici că mi-ar păsa
De n-ar fi pe lângă mine
A mea puică şi-al meu bine,
Care mi-a fost credincioasă
De când am luat-o-n casă!
Şi, de asta, sunt silit
Să fiu de voi biciuit,
Dar dacă mi-aţi jurui
Şi îmi veţi făgădui
Că soţia mi-ţi cruţa
Să nu tragă munca mea,
Copilaşii mititei
Să aveţi grijă de ei,
Astea voi de mi le-ţi spune,
Jos eu armele le-oi pune!

Căpitanul I:

Soţia ta eliberăm
Şi pe tine te legăm!

Toţi (cântă:)

Rămâi, dragă, sănătoasă
Şi te du la munci acasă,
Că pe mine mă vor duce,
Seara ca să nu m-apuce,
Sus, la locul de pierzare,
Locul de spânzurătoare!
Dar te rog, din când în când,
Să vii, dragă, la mormânt,
Să dai ţărna într-o parte,
Să vezi oase deşirate
Şi-o mulţime de păcate
Lângă mine îngropate!
Roagă-te lui Dumnezeu
Ca să am milă şi eu!
La Anul şi la mulţi ani!

Gruparea vechilor cântece ale haiducului mărginean Ioan Darie într-o formulă de teatru popular, jucat, la cumpăna anilor, în mai toate satele Bucovinei, a contribuit la salvarea acelor cântece şi ca melodii, în condiţiile în care colecţia lui Carol Mikuli , viitorul prim iniţiator al lui Ciprian Porumbescu în tainele cântatului la vioară, colecţie realizată în anii 1844-1848, conţine şi „Cântecul lui Dari”, dar fără text, în notaţie muzicală simplă, pentru pian.
„Ceata lui Darie” se joacă şi la Marginea, la cumpăna anilor, haiducul mărginean Ioan Darie însemnând, pentru întreaga Bucovină, un simbol al neostoitei dorinţe de libertate a românilor, de-a lungul veacurilor de amar şi de împovărare.

Despre ocupaţiile mărginenilor

Aşa cum o dovedesc şi toponimele (Pârâul Stânii, Dealul Stânii), mărginenii au fost, dintotdeauna, adică şi în vremurile cele vechi, când încă nu se aşezaseră vetrele de sat, păstori neîntrecuţi, care împărţeau între ei plaiurile şi văile pâraielor montane, dar care, primăvara, precum în urătură, coborau pe platoul înalt de la marginea codrilor pentru a ara şi semăna.
Gospodăriile mărginenilor se aflau, în vremurile vechi, sus, pe munte, pentru că aşa era datina străveche, mărturisită, până astăzi, de ritualurile folclorice, care, după spusa lui Mircea Eliade, „se afundă… în universul de valori spirituale care preexistă apariţiei marilor civilizaţii din Orientul Apropiat şi din spaţiul mediteranian” , mărginenii cei vechi au fost români (flaci sau volohi, cum le-au zis slavii), o dovadă în acest sens constituind-o numele râuşorului, lângă vadul (prundul) căruia şi-au durat primele bordeie de agricultori, Voloh-văţul (al volohilor, al flacilor, deci al românilor), care, din vremurile mai noi (din 18 septembrie 1744, conform documentelor adunate de Teodor Bălan) „acum se cheamă Suceviţa” .
Românii continuă, la nord de Dunăre, cea mai teribilă civilizaţie a începuturilor europene, cea numită boreală, confirmată de mitologie şi de istoriografie, dar foarte puţin şi de arheologie, ei fiind, în fond, continuatorii unei ramuri târzii a hyperboreilor, pelasgii (legendarul Flachus, din care pretindeau românii că se trag, reprezenta memoria subconştientă a lui Pelasg, iniţiatorul în construcţia de case, în confecţionarea de îmbrăcăminte şi în arta culinară).
Pindar îi menţionează pe hyperborei „pe ţărmurile Istrului de Jos”, iar Strabon precizează că „cei de întâi care au deschis diferite părţi ale lumii ne spun că Hyperboreii locuiau deasupra Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriei” (Geografia, XI, 6.2), dar nici un autor antic nu-i localizează şi în timp, deşi menţionează ocupaţii agrare şi pastorale, dar şi existenţa unei capitale, „Piroboridava, pe Hieratus”, deci Tecuci, pe Siret.
„Păstorii hyperborei, spune Pausaniae, au întemeiat Templul lui Apollo din Delphi; ei trimit, în tot anul, daruri la Delos din fructe şi din prima lor recoltă”, iar Hecateu Abderida, citat de Strabon, susţinea că „pe Apollo ei îl venerează mai mult decât pe oricare alt zeu”. De altfel Abaris, de pildă, celălalt iniţiator, alături de Zalmose, pe care unii îl dau drept scit, este cunoscut ca fiind „originar din ţara hyperboreilor şi preot al lui Apollon” .
„Ce limbă vor fi vorbit pelasgii nu pot să spun fără greş”, scria Herodot, în Cartea I (LVII) a „Istoriilor” sale („Logoi”), apoi, amintindu-şi de numeroşii pelasgi care, în vremea sa (cca 485-425 î. H.), populau ţinuturile rurale greceşti, „părintele istoriei” (cum l-a numit Cicero) continuă: „Pelasgii vorbesc o limbă barbară, vorbesc o limbă pe care o înţeleg numai ei, dovedind astfel că graiul ce-l păstrează este acela pe care l-au adus, când s-au strămutat pe aceste meleaguri”. Herodot ştia că agricultorii şi păstorii pelasgi, care populau şi întreaga Peninsulă Balcanică, constituiau temelia societăţilor elenistice, şi o şi recunoaşte, în aceeaşi Carte I (LVIII), printr-un superb elogiu disimulat: „Neamul elinilor, după câte mi se pare mie, de când s-a ivit, s-a folosit necontenit de aceeaşi limbă. Pornind de la începuturi modeste, puţin numeros, s-a avântat spre locul cel mai înalt şi s-a înmulţit până a atins numărul neamurilor din zilele noastre, mulţumită mai ales amestecului ce s-a făcut cu numeroşii pelasgi şi cu multe alte neamuri barbare”.
Fără îndoială că „numeroşii pelasgi” ai lui Herodot şi „divinii pelasgi” ai lui Homer formează populaţia de agricultori, cea căreia i se şi adresează Hesiod, în „Munci şi zile”, povăţuind-o, printre altele, cum să-şi dureze îmbrăcămintea, după ce „soarele însuşi” părea că pleacă „spre ţara şi neamul bărbaţilor negri”, înspăimântat de venirea iernii. Atunci, când „nemărginita pădure mugeşte de vifor cuprinsă”,

„corpul atunci ţi-l îmbracă, urmând poveţele mele:
pune-ţi o bundă de lână peste tunica cea lungă,
chiar dacă-i rară urzeala, fă-i bătătură mai deasă,
şi-nveşmântează-te bine…
Pielea de bou, cu putere izbit între coarne, croieşte-o
pentru ale tale picioare opinci şi cu păru-nlăuntru,
iar când gerul e în toi, fereşte-ţi de ploaie spinarea,
pieile primilor iezi, haină făcând, iar pe umeri
prinde-o cu vine de bou, pe cap potriveşte căciulă,
ca să păzească urechile tale de burniţa rece,
căci dimineaţa-i geroasă, când Crivăţul vine asupră-i” .

Noi, cititorii români de astăzi, recunoaştem în antica descriere caracteristicile costumului nostru popular contemporan, deşi, în vremurile de demult, aşa cum susţine şi Henri Hubert, „aceleaşi tehnici de ţesut şi de decorat îmbrăcămintea au fost folosite în întreaga Europă” . O Europă dinamică, aflată în continuă mişcare, dar necunoscută mărturisitorilor greci, care preferă să numească populaţiile de dincolo de Dunăre Keltoi, adică popoare aflate dincolo de nordicul oraş grecesc Keltoi (romanii aveau să-i numească Galatai, deci gali sau… daci). Populaţia pe care tot grecii o numiseră pelasgă („locuitorii pământului negru”), continua să existe, dar, după obiceiul elen, toate populaţiile de la nord de Dunăre sunt numite, într-un timp sau altul, după cel al tribului din imediata lor vecinătate sau al tribului cu care s-au confruntat.
Chiar dacă exagerează mitic, autorii antici vehiculează numele unor şefi de triburi din largul areal al populaţiilor boreale (Rudolf Steiner confirmă că doar două rase-rădăcină sunt acceptate de scrierile filosofice, polară şi hyperboreană), cu rol de protopărinţi, care împrumută sau nu numele lor unor triburi. Adrian susţine că părintele tracilor ar fi fost Doloncos, fiul lui Cronos, care ar fi avut multe neveste şi, drept consecinţă, foarte mulţi copii. Herodian stabileşte în Scythes şi Agathyrsos, doi dintre feciorii lui Hercules, pe protopărinţii sciţilor şi ai agatârşilor.
Descendenţa din Cronos (Saturn), deci din Moş Timp, trăită nostalgic de mai toţi poeţii latini, dar şi de Hesiod, care, în „Teogonia”, vorbeşte de „generaţia de aur”, cea de dinainte ca prima toporişcă aruncată de mâna unui om să ucidă un alt om (La Voluspa), este descendenţa de dinainte de constituirea structurilor (oraşele-cetate) primei statalităţi europene, cea elină, după migrarea spre sud a polarilor ionieni, care au de înfruntat, în drumul lor, populaţia agrară a civilizaţiei hyperboreice, cea numită de arheologii noştri cucuteniană. Păstorii ionieni vor întemeia state, ca produse sociale, istorice şi civilizatorii ale oraşelor-cetate. Oraşul, precum într-un poem al lui Constantin Berariu, este aidoma unui cuţit înfipt în identitatea spirituală a locurilor.
O superbă şi esenţializată istorie a începuturilor civilizaţiei europene, „De Natura rerum”, datorată lui Titus Lucretius Carus (97-58 î.H.), marchează reperele evolutive ale civilizaţiei pe continentul european:

„Şi tot natura, urzitoarea lumii,
Ce-a arătat întâi şi-ntâi la oameni
Cum pot sădi şi altoi copacii,
Deoarece seminţele şi ghinda
Căzând pe jos, pe sub copaci, puzderie
De pui dădeau, la timpul lor, din ele.
Şi oamenii s-au apucat atunce
Să-nfigă-n ramuri tinere mlădiţe,
Butaşii noi în ţarină să-i îngroape,
Apoi, pe ogoraşul lor cel dulce,
Ei au cercat şi alte, alte roduri,
Şi au văzut îndată că pământul
Îşi îmblânzeşte roada pădureaţă,
Dacă-l răsfeţi şi-i porţi cu drag de grijă.
Din zi în zi, ei tot mai mult siliră
Pădurea să se tragă mai la munte,
Lăsând în vale locul cel de hrană,
Pentru ca ei, pe câmpuri şi pe dealuri,
Să aibă pajişti, iazuri şi grâneţe”.

Atmosfera aceasta este, în fond, cea hyperboreică, pelasgă, tracică, getică, dacică şi valahă, pe care o regăsim, de-a lungul vremii, în descrierile reprezentanţilor neamurilor mărturisitoare: „Ei trăiesc pe creştetele munţilor, departe de orice civilizaţie şi, de aceea, erau mai sălbatici… Ei nu erau obişnuiţi să asculte nici măcar de regi, decât atunci când doreau… Aveau oricând curajul necesar pentru libertate sau moarte” (Tacitus, Istorii). „Apoi oile nu numai că-i satură prin belşugul brânzei şi al laptelui… iar unor neamuri lipsite de grâu le procură toată hrana, de aceea cei mai mulţi dintre nomazi şi dintre geţi se numeau băutori de lapte” (Columella, Despre agricultură).
Şi pe teritoriul ţării noastre existau, şi în vechime, două culturi ocupaţionale, cele menţionate de Iorga, a păstorilor şi a agricultorilor. Păstorii ocupau munţii, coborând, precum în „Urătură”, în văile largi, pentru a ara, semăna şi, la vremea potrivită, pentru a recolta. Agricultorii ocupau şesurile şi dealurile domoale, devenind, încetul cu încetul, victimele organizărilor statale, ocazionale sau de durată, inclusiv prin contactul cu civilizaţia, în dezvoltare şi, în egală măsură, în decădere. Păstorii trăiau izolaţi, iar datina, obiceiul şi tradiţia se conservă la ei mult mai bine şi mai durabil. În fond, adevăraţii hyperborei, descrişi de Pliniu cel Bătrân, dar şi de ceilalţi autori vechi, sunt ei, muntenii, chiar şi în zilele de astăzi. Ei aveau să şi conserve, subconştient, memoria neamului pelasg, din care şi ei se trag, prin dreptul obştesc şi prin numele de valahi, pe care le păstrează aproape intacte, pe creştetele munţilor, din Balcani şi până în Moravia, ba până şi la văile Rhinului. Iar odată cu numele, muntenii, făcând „să nu-nceteze / Cântarea păstorească niciodată”, păstrează şi vestimentaţia pelasgilor, şi zestrea de simboluri, cunoscută, după desacralizare, sub numele de artizanat. În fond, în izolarea „lângă cer”, departe de bunele şi relele civilizaţiei dinamice, muntenii au o superioritate metafizică, moştenită de la legendarii „Blajini” şi încredinţată, pe cale orală („legile se cântau, ca să nu se uite”, ne încredinţa Aristotel), drept sistem de valori ale acelor comunităţi izolate.
Iar din sistemul acesta de valori ancestrale face parte şi stâna, cu „focul viu” şi cu „legile” ei ascetice, pe care Dimitrie Dan avea să le identifice şi să le încredinţeze viitorului.

Stâna, la Marginea, şi astăzi un teritoriu iniţiatic inconfundabil, respectă, şi în reţetele de conservare a laptelui (caş, urdă, jândiţă, balmoş etc.), şi în specificităţile pastorale, specificul profund românesc al stânei din ţinutul cel mai românesc al Bucovinei, cel al Rădăuţilor. Fără îndoială că, printr-o reînviere a datinii mitice („focul viu”, de pildă, de care s-a cam uitat), stâna mărgineană ar putea redeveni un fapt stilistic, cum spunea Lucian Blaga, remarcabil, dar şi un element de turism cultural imposibil de egalat ca valoare mitic-ocupaţională. Tocmai de asta, apelăm la memoria vremii, pentru a ajuta la re-conştientizarea a ceea ce ne defineşte.
Înainte de toate, însă, trebuie să ne reamintim că, aşa cum mărturiseau anticii, pe munteanul din Carpaţi „oaia îl hrăneşte şi-l îmbracă, din cap până la căputa picioarelor, cu călduroasele cuşme de miel, cu sau fără urechi, cu elegantele bondiţe şi pieptare, cu lungile şi ca neaua de albe cojoace, făcute din întregi piei de oaie, cu brunele sumane şi albele mantăli, cu albii iţari (cioareci) de vară şi berneveci de iarnă, cu călduroasele meşini (cioareci din piei de oaie, cu lâna înlăuntru), cu mânecări de iarnă, împletite din lână sau făcute din blană de oaie, şi cu catrinţele (pregitoarele), ţesute de Româncele noastre cu mare iscusinţă, din călduroasa şi trainica lână. Ba chiar şi obiectele ţăranului sunt de lână. Nu ne mai oprim la neîntrecutele scoarţe, laicere şi pănuri de lână, care împodobesc căscioarele satelor noastre” .

În spiritualitatea păstorească bucovineană, au apărut, de-a lungul vremii, numeroase „credinţe”, deci eresuri, multe dintre ele, mai ales cele acvatice, malefice, fiind de origine slavă (contaminarea civilizaţiei păstoreşti cu civilizaţia agrară), iar celelalte sunt solare, deci păstoreşti.
Conform „credinţelor”, preluate din mediul agrar, „ţăranul nostru ştie, mai dinainte, de ce gen vor fi mieii, căci, dacă în Ajunul Crăciunului sau al Bobotezei îi va intra în casă un bărbat, atunci oile lui vor făta cârlănaşi, iar dacă oaspetele lui, în acele dimineţi, va fi o femeie, atunci oile vor avea numai mieluşele.
La mieii mici şi, mai ales, la cei întorşi de la ţâţă nu-i iertat să te uiţi rău, căci îndată se bolnăvesc de diochi şi pier, dacă nu li se sting cărbuni, spălându-se, apoi, cu apa cărbunilor sau cu urina unui copil.
Mieii, umplându-se de chercheliţi (căpuşe sau păduchi), trebuie spălaţi cu apa în care a mocnit sterigoae sau cornişor sau corniş” .

„Din focul din colibă, rezemat de buşteanul naclad, „nu este bine să se deie cuiva cărbuni, căci, atunci, cu ei, împreună, s-ar da şi somnul ciobanilor, care şi aşa este foarte scurt”.
Pe naclad nu se şede, căci, dacă cineva ar şedea pe un capăt al lui, atunci oile se împărţesc, adică nu se ţin la un loc şi sunt greu de păzit” .

„Oile, când pleacă la stână, se descântă, recitându-se formula: „Când or fi gângăniile în deal, voi, oilor, să fiţi devale, iar când voi îţi fi pe vale, gângăniile să fie în deal!”.
E obicei străvechi că, dacă sosesc oile la stână, se aprind două focuri vii dinaintea strungii…
Imediat după aprinderea acestui foc viu, oile se mână, prin foc, la muls, ca ele să fie scutite şi ferite de boli şi dihănii, şi nimeni să nu le poată lua mana.
Din acest foc viu nimeni n-are voie să ieie cărbuni, spre a aprinde alt foc sau pentru aprinsul lulelelor, pentru că el este viu…
Câteodată, se fac focuri de acestea la fiecare mutare a oilor din loc în loc. Dar foc viu e bine să facă omul nu numai la stână, ci şi pe lângă casă, şi anume de Paşti şi de Sfântul Gheorghe, căci focul ista are darul de a apăra vitele de muşcatul şerpilor, de deochi, de dihănii şi altele…
În timpul cât petrec oile la stână, ciobanii n-au voie să îmble la joc şi petreceri, căci, de altfel, oile îşi pierd laptele, ba chiar şi iese, adică se trec” .

Există, desigur, şi alte credinţe păstoreşti, legate de vreme, rod al unei observaţii atente, de-a lungul vieţii, dar şi al unei încredinţări din generaţie în generaţiei. Astfel, „când fluierul, trâmbiţa sau cimpoiul oilor sună bine, e semn a vreme bună, chiar dacă-i vreme ploioasă.
În presara anului nou, oile se ung cu usturoi, ca să fie ferite de duhurile cele rele şi de strigoaicele ce umblă să le ieie mana.
Pe timpul mulsului oilor acasă sau la stână, nu-i bine a zice din trâmbiţă sau fluier, căci, de cântec, oile se împrăştie.
Sosind cineva la stână, pe când se mulg oile, nu i se dă bună ziua şi nici nu i se mulţumeşte, dacă dă bună ziua.
Oile împrăştiate sau pierdute nu trebuie căutate în vale, ci totdeauna la gruieţe, adică deluţuri, căci ele se trag spre vârf, pe când caprele trag la pâraie, pietre şi lanuri.
Culcându-se oile pe dâmburi, departe de colibă, îi semn de vreme bună, iar culcându-se aproape de stână, se zice că-i semn de vreme rea.
Când oile sar şi saltă necontenit, când se bulucesc cu coarnele, bătându-se cap în cap, când sunt neliniştite şi răspândesc un miros greu, atunci îi semn de furtună cu tunete.
Dacă visezi carne multă sau grăunţe, vei avea pagubă între oi.
Se crede că oaia e foarte evlavioasă şi că, atunci când scurmă locul, înainte de a se culca, îşi face cruce şi se roagă la Dumnezeu.
Intrând în coliba stânii vreo broască, se crede că este trimisă de cineva cu vreun fapt, iar dacă intră furnici, de cele mari, cu aripi, se zice că ele au venit să ieie fruptul sau mana oilor.
Românul, când vinde o oaie, îi taie, mai întâi, păr din frunte sau coadă şi face o bortă, cu sfredelul, în peretele grajdului, unde vâră părul tăiat, ca norocul oii să-i rămână lui. Dacă vânzătorului i-ar părea rău după oaie, atunci cumpărătorul n-are haznă dintr-însa, căci oaia sau se prilejeşte sau piere.
Mare nenorocire pentru oi e dacă se întâmplă ca o rândunică să zboare pe sub dânsele. Oile se mulg, atunci, cu sânge.
Ciobanii, când fulgeră, îşi fac cruce, ca să nu vie diavolul, cu fulgerul, între oi şi să le detune.
Ciobanii, în stână, n-au voie să se fure unul pe altul, căci, de altfel, s-ar întâmpla precaz şi pagubă între oi. Tot aşa, nu li-i iertat ciobanilor să se apuce în rămăşag.
Cât stau la stână, ciobanii consumă mai mult usturoi şi ceapă hagimă, pentru a paraliza efectul caşului şi laptelui gras de oi, care le-ar pricinui greaţă.
Se crede că, dacă în ziua de Simion Stâlpnicul plouă, atunci nu-i bine a băga oile în iarnă, căci toate pier de gălbează. Semn a ploaie este când oile hută, adică scutură cu capetele şi plioscăiesc din urechi.
Nu-i bine ca, toamna, oile să mănânce jir, căci se îngraşă şi, primăvara, le cade lâna înainte de timpul tunsului.
Iarna, când e golişte, adică nu-i omăt, nu-i bine a lăsa oile să hlepăiască, adică să roadă pe cele câmpuri, căci capătă guşă şi li se umflă capul şi, apoi, pier.
Oile care se înmoaie, adică nu sunt iuţi, în săptămâna albă, şi dorm cu capul întins pe pământ vor pieri de gălbează.
Românii, care doresc ca oile lor să fete câte doi miei, leagă, dinapoia cornului şi lângă capul oilor, câte o perjă gemânare şi pun, în sălaşul lor, câte un buhăşel, îngropându-l în pământ, cu o cruciuliţă în vârf.
Peste iarnă, se lasă, de obicei, berbeci şuţi, adică fără de coarne mari, ca ei să nu poată bate (cu coarnele) oile, de la mâncarea fânului.
Gospodarii, care doresc ca oile lor să aibă mieluţe, lasă berbeci cu coarne drepte sau în lături, iar cei care-şi doresc cârlănaşi lasă, de sămânţă, berbeci cu coarne învârtite” .

Aceste „credinţe” şi multe altele asemănătoare au determinat un ansamblu de „practici păgâne ale bacilor”, dacă nu cumva toate aceste practici vin din metafizicul preistoric, deci din religia care a existat dintotdeauna şi pe care, acum, o numim creştinism, după cum susţinea Preafericitul Augustin.
Printre practicile stranii, mai ales în ochii preoţilor, Dimitrie Dan, el însuşi preot, reţinea:

„La prima mulsoare a oilor, se pune, în găleată, un ban de argint, sare mare şi două fire de urzică, apoi se mulge laptele, ca oile să fie iuţi, adică lacome la mâncare, cum sunt oamenii de lacomi după argint şi cum de iute este urzica, şi ca bulzul (caşul) să fie dulce, cum e sarea în bucate de dulce” .

„La stână se ţin şi zilele de post şi, în zilele acestea, nu-i iertat să te înfrupţi. Bici la biserică nu se duce frupt, în zilele acestea, pentru că-i „păcat” şi s-ar putea întâmpla „prilej”, adică pagubă între oi. Tot din pricina aceasta, nu-i iertat ca oamenii desfrânaţi să vie la stână, şi păstorii oilor trebuie să fie curaţi la trup şi la suflet” .

„Fiindcă oile care vărează, mai ales prin munţi, sunt primejduite de fiare răpitoare, de aceea li s-a dat lor şi un Sfânt apărător. Apărătorul acesta e Sân-Petru…
Afară de Sâmpetru, Românii din Bucovina mai ţin următoarele zile, ca oile lor să fie ferite de dihănii şi să nu bolească: 1. Ziua Sf. Nestor (27 Octomvrie); 2. Ziua Sf. Filip (14 Noemvrie); 3. Ziua Sf. Chiric (26 Septemvrie); 4. Sf. Andrei (30 Noiemvrie); 5. A doua zi de Sâmpetru (30 Iunie); 6. Sărbătoarea oilor (11 Noemvrie) ca oile să nu cobească de vărsat; 7. Sf. Trif cel Nebun (1 Faur), patronul lupilor; 8. Întâmpinarea Domnului (2 Faur) sau Filipii de Iarnă, pentru lupi; 9. Sf. Alexie, omul lui Dumnezeu (17 Martie), contra dihăniilor, şerpilor şi gângăniilor; 10. Sf. George (23 Aprilie); 11. Sf. Nicolai (6 Decemvrie); 12. Sf. Procopie (8 Iulie); 13. Pocroavele (1 Octomvrie); 14. A doua zi de Bunavestire, ca vitele şi oile să fie scutite de jivinii” .

„În seara fiecărui Ajun, oile se afumă şi se stropesc cu aghiazmă, pentru însănătoşare, iar în ziua Bobotezei, pe timpul sfinţirii apei Iordanului, oile se scot afară din staulul lor, ca ele – deşi din depărtare – să fie de faţă la această sfântă lucrare. Cu aghiazma Iordanului se stropesc, apoi, atât oile, cât şi hrana lor, ca oile, peste an, să fie scutite de boli.
Ca lupul să nu se apropie de stână, baciul, îndată după suirea oilor la stână şi mânarea lor în parcan, împrejură parcanul, de 3 ori, în pielea goală. Ca dihăniile să nu „zică”, adică să nu facă nimic rău oilor, baciul, la cea de-a treia „împrejurare”, zice: „Cum am împrejurat, de 3 ori, stâna şi n-am zis nemică, aşa lşi tu, dihanie, n-ai voie să zici nemică oilor!”.
Lupul, vara, nu zăhăie oile, la stână sau şi la gospodăria omului, dacă se ia o bucată de potcoavă de cal, găsită pe drum, şi se pune în şperla (vatra focului) de pe vatra stânii, unde trebuie să steie până la mutarea stânii în alt loc şi unde potcoava iarăşi se pune în foc.
Când intră ciobanii în vatră, iau foarfecele şi, legându-le cu aţă, le pun undeva, deoparte, pentru a lega gurile dihăniilor.
Gospodarii care ţin oi postesc lunile de peste an şi Vinerea Mare, ca oile să fie ferite de dihănii şi şerpi.
Ca dihăniile şi, mai ales, lupii să nu nimerească vreo oaie şi s-o mănânce, se fierbe ceva în vatră şi, ridicându-se ulcica sau căldarea de pe vatră, urma ei se împrăştie, căci, făcându-se aşa, jivina aşa nu va da de urma oii cum nu se poate da de urma spuzei împrăştiate.
Ca gurile dihăniilor să fie astupate şi, aşa, oile ferite de dânsele, se unge gura cuptorului, în ziua „Ciudei” (adică Minunii Arhanghelilor Mihail şi Gavril, pe care Românii o ţin în postul cel mare).
Îmbolnăvindu-se vreo oaie, se fac 2 focuri vii, se ia iască şi se aprinde la acele focuri, se încălzeşte, apoi, la focurile acelea oleacă de apă, cu care se spală oaia bolnavă. Mânând-o, apoi, prin cele 2 focuri, oaia se vindecă.
Ca oile îmbolnăvite la stână să se însănătoşeze, se face, pe un dâmb, o groapă, în pământ, prin care trebuie să treacă fiecare oaie. Oile se stropesc, apoi, cu apă în care s-au stins cărbuni. Ciobanii care trec oile trebuie să fie în pielea goală. După ce toate oile au trecut prin acea groapă, apoi se trece şi un câine, pe care, apoi, se duce toată boala şi care dispare de la stână, ducându-se pe lume, de unde nu se va mai întoarce. După o procedură ca aceasta, oile, de bună seamă, se însănătoşează.
Îmbolnăvindu-se vreo oaie de limbar, baciul pune lemn de tisă la mocnit în apă şi, dacă oaia bolnavă bea din apa aceasta, atunci se vindecă.
Dacă sângeră o oaie, pentru că a mâncat vreo buruiană pe care paingănul şi-a făcut casă, atunci i se taie, cel mai târziu până într-un ceas, o ureche, din care se scură sângele cel rău. O seamă de ciobani obicinuiesc, la prilejul de sângerare, să sângereze oaia, slobozindu-i sângele, cu cuţitul, dintr-o vânuţă de pe frunte, de deasupra ochilor.
Oile capătă şi vărsat, adică nişte bubuţe peste tot trupul şi piept. Oile bolesc şi de ocniţă, dacă beau apă stătută, care se strânge în coşniţă şi ajunge în maiul cel negru. Boala aceasta n-are leac.
Îmbolnăvindu-se oile, la stână, fără să se ştie de ce boală, atunci baciul sau unul din ciobani îi stânge cărbuni în apă neîncepută, din care îi dă să bea.
Ca şerpii să nu se apropie de dobitoacele şi oile oamenilor, se afumă ele şi grajdurile lor cu busuioc şi tămâie, cu care se şi înconjură grajdul, în ziua de Sf. Alexie.
Oaia muşcată de şarpe o tămăduieşte baciul mergând spre dânsa, fără a se uita înapoi, şi spălând-o, pe la pulpe, cu apă neîncepută, luată dintr-un izvor cu o ulcică nouă de lut, care apă o amestecă cu rădăcinile a 9 fire de iarbă, ale căror vârfuri le ţine în mână şi, apoi, îi dă să beie dintr-însa, după ce a spălat cu acea apă şi acele fire de iarbă locul muşcat şi spinarea oii.
Nevoind oaia să beie din acea apă, îi toarnă în gură, cu de-a sila, zăr călduţ şi o descântă, aşa ca nimene să nu audă descântecul, recitat de 9 ori şi foarte încet (…).
Alţii lecuiesc oile muşcate de şarpe în următorul chip:
Merg la un izvor, fără a vorbi cu cineva, iau apă neîncepută şi 3 fire de iarbă nemuşcată, pe care le pun în ulcica cu apă, şi descântă (…). Acest descântec se zice de 9 ori, apoi se sting cărbunii pe secure, îndărăpt de 9 ori, până la unul şi, deci, niciunul, se spală oala şi se mai zic următoarele:

„De diochi
De mirare
De strigare
De făcătură
De minune
De năjit
De pricăjit”.

(Năjitul este îmbolnăvirea ţâţelor la oi, din care cauză se mulge sânge, dar şi durerea de urechi la om).
O seamă de baci obişnuiesc încă să afume oaia muşcată, după spălarea ei cu apă, în care s-au stins cărbuni, cu putregai de răchită.
Oaia muşcată de şarpe se vindecă, dacă se oblojeşte locul muşcat cu buruiana şerpelui, care constă din 3 rămurele, cu cel din mijloc mai scurt şi o floare albastră foarte mică.
O seamă cred că, ungându-se oaia muşcată de şarpe cu usturoi, ea s-ar vindeca.
Oaia muşcată de ţâţă îşi pierde ţâţa, fiindcă-i pică.
La caz că se năjeşte, adică se umflă pulpa unei oi sau se fac bube pe pulpe, atunci oaia se descântă aşa:

„Fugi, năjite, pricăjite,
Că te-oi prinde pe cărare
Şi te-a iubi fată mare,
Pe cât îs eu fată mare!”.

(După descântec, pulpa trebuie masată. Comunicat de Ioana, soţia lui Grigorie Cotos din Straja).
Năjitul se mai vindecă dacă oaia se mulge printr-o gaură făcută într-o pietricică de Curcubeu sau printr-o bortă de cute, adică gresie, sau printr-un inel de cununie.
O seamă de baci vindecă năjitul la oi, ungând pulpa oii cu humă, luată de pe un spălător şi, apoi, afumată cu putregai de răchită.
Oile se îmbolnăvesc şi de albeaţă şi, atunci, li se pune în ochi făină de păpuşoi sau scuipit de tabac sau zahăr pisat. Alţii ard un culbeci alb, uscat, şi suflă, printr-o ţeavă, cenuşa lui în ochiul bolnav sau iau o broscuţă galbenă şi roşie pe pântece şi freacă cu dânsa ochiul cu albeaţă.
Şchiopătând vreo oaie, pentru că s-a mustit, adică i s-a infectat pielea între rateţe, atunci piciorul cel bolnav se curăţeşte între rateţe, unde se pune sare, răşină şi măcriş, pisate la un loc, sau numai lut sărat, şi se leagă piciorul, ca cele puse să nu cadă.
Dacă oaia care a mâncat o buruiană cu paingăn se umflă, i se toarnă, înlăuntru, zăr călduţ sau lapte dulce sau se freacă bine şi i se sloboade sângele dintr-o ureche.
Românul crede că laptele de oi, turnat în focul aprins de fulger, are darul de a stinge acel foc, dar el este şi leac pentru durerea pieptului.
Cea mai grea boală a oilor este gălbeaza, căreia îi mai zic moartea oilor. Oile se îmbolnăvesc de gălbează dacă pasc prin locuri mlăştinoase, unde pe iarbă se află un vierme (distomum hepaticum), care, odată cu iarba, intră în ficatul oii şi-i căşunează moartea. Deci, oile trebuie păzite, primăvara şi toamna, să nu pască pe locuri umede, nici pe otavă sau trifoişte, până nu se ridică roua. Cel mai bine-i dacă, toamna, oile pasc pe mirişte.
Oaia care toamna-i voioasă îi, de bună seamă, şi sănătoasă, pe când aceea care scapătă de picioare e gălbăgioasă.
Oile molipsite de gălbează se cunosc după ochii lor văscuţi în seu, adică au seu pe dinlăuntrul pleoapelor, pe când cele cu ochii roşii sunt sănătoase.
Oile gălbăgioase se cunosc şi pe următorul semn: ningându-le, iarna, omătul, acesta uşor se topeşte pe dânsele, pe când pe cele sănătoase, foarte greu. Cele gălbăgioase se cunosc şi pe aceea că n-au lapte şi mieii lor trebuie aplecaţi la alte oi. Oile acestea nici nu trebuie băgate în iarnă, căci pier, desigur, de gălbează.
Oilor băgate în iarnă li se dă, întâi, ovăz. Alţii taie o oaie, înainte de a băga oile în iarnă, şi pun maiul, în cuptor, la fript. Dacă maiul se face vârtos ca mălaiul, atunci oile sunt sănătoase; dacă, însă, maiul se risipeşte, atunci oile sunt gălbăcioase şi se taie.
O seamă de gospodari apără, cu folos, oile lor de gălbeaza provenită şi din mâncarea plantei fierea pământului (Erythrarea centaurium), pe care se ţine viermele gălbezei, dându-le să mănânce, toamna târziu şi primăvara, în toate dimineţile, pleavă de cânepă sau, de trei ori pe săptămână, în postul cel mare, sămânţă de cânepă, amestecată cu hrean, dumicat mărunţel, şi cu uruială sărată.
Alt mijloc de a vindeca gălbeaza este că, în moare de pepeni, se pune chipăruşă, piatră vânătă şi mujdei de usturoi, care se fierbe şi, apoi, după ce s-a răcit, se toarnă, în fiecare oaie, câte un polonic mic (o seamă fierb chipăruşă în horilcă şi-o dau oilor să beie, după ce s-a răcit). Alţii împiedică, la început, lăţirea gălbezei în oaie, dându-i să mănânce, în tărâţe, cenuşă de tei, amestecată cu nisip mărunţel.
Îmbolnăvindu-se mieii, se toarnă în ei apa în care s-a amestecat dihil pisat, adică planta numită diclie.
Gheochii = diochii oilor sau mieilor se vindecă dacă li se sting 9 cărbuni în apă neîncepută, cu care se stropesc, spunându-li-se descântecul:

„Ochi boldiţi,
Ochi răhniţi,
Ochi ghe diochi,
De te-o gheochiet fată,
Să-i crape ţâţele şi cosiţa,
De te-o gheochiet barbat,
Să-l văd şi pe el crăpat!”.

Dacă le crapă oilor ţâţele, atunci se ung cu untură de pe maţele porcilor sau cu unt de oi şi ţâţele îndată se moaie, şi oile slobod laptele.
Când laptele ce fierbe dă în foc, atunci focul trebuie huscuit, adică trebuie presărat cu sare de huscă (căpăţână de sare albă) şi cu ceva iarbă verde. Se mai toarnă şi apă în foc, pentru ca oile să nu se spuzească, adică să nu facă spuze (bube lungi ca negeii, pe ţâţe), care, la muls, se sparg şi slobod sânge.
Cărbunii pe care a curs laptele se strâng undeva, la o parte, ca nu cumva să calce cineva pe ei, pentru că, atunci, ţâţele oilor s-ar face călcători sau cioaşpe, adică nişte bube albastre, mari cât aluna, şi, atunci, oile nu stau la muls.
Întâmplându-se ca o helgie să muşte vreo oaie de pulpă sau de altă parte a trupului, atunci se ia burdujel de helgie şi se toarnă prin el apă, de 9 ori, pe locul muşcat. Alţii spală oaia muşcată cu acea apă peste tot trupul şi-i dau chiar de băut apă petrecută prin burdujel.
Îmbolnăvindu-se vreo oaie sau vreo vită de arici, i se dau de mâncat măţişoare, sfinţite în ziua de Florii.
Dacă oile pier sau ies vara în pripă, fără să fie sângerate, atunci au şopârlaiţă. La boala aceasta, li se dă de băut apă, în care a mocnit buruiana şopârlaiţă. Boala aceasta poate fi stabilită cu certitudine, dacă, tăindu-se oaia şi desprinzându-se picioarele de coaste, găsim, acolo, carne galbenă.
Îmbolnăvindu-se oile de răceală, ele colnicează sau colnicesc. Atunci li se vâră păr de pe capul unui om în urechi şi tot astfel de păr li se leagă la picioare. Alţii practică următoarea metodă de vindecare a acestei boale: iau o oaie din cele bolnave, o duc pe o punte, unde o învârtesc de 3 ori îndărăpt şi, apoi, îi taie capul; atunci, celelalte oi se vindecă şi ele.
Umflăturile la oricare parte a capului oii se vindecă oblojindu-se umflătura cu nalbă şi cu miere, până ce umflătura se sparge.
Tusa oilor se vindecă, dându-li-se de băut, dimineaţa, înainte de a paşte, apă în care a mocnit, o zi şi o noapte, o rădăcină de stege sau steghie.
Mieilor care colnicesc li se oblojesc picioarele cu lemn de tulopchină (un lemn ca nucul şi tare ca sârma, cu o floare roşie) şi păr din cap de om.
De răceală, oile şi căpchiază, adică fac viermi în cap. Boala aceasta n-are leac. Ca să nu se umple şi celelalte oi de capchie, i se taie oii bolnave capul, la fel ca la cele ce colnicesc.
Apa cu care s-au spălat găleţile, la stână, trebuie să se verse numai într-un loc curat, unde nu se calcă cu picioarele, căci, de altfel, oile capătă iar călcători şi felurite bube.
Se crede că nimeni nu-i în stare să strice, adică să ieie laptele oilor.
Untul de oi este leac, căci, dacă cineva şi-a smintit sau sclintit sau vulcezit mâna, de i s-a umflat, atunci, ungându-se mâna bolnavă cu unt de oi şi pălindu-se (încălzindu-se la foc, până ce untul s-a uscat, intrând în mână), mâna se vindecă.
Dar şi staulul oilor e de leac, căci caii care nu se pot uda se duc în staulul oilor şi mirosul oilor le uşurează udatul. Şi copitele cailor nepotcoviţi, roase şi din cale-afară micşorate, cresc curând, dacă, mai multe zile, caii stau în staulul oilor” ..

Civilizaţia păstorească are şi un calendar propriu, preistoric şi acesta, dar suprapus peste calendarul creştin, practicile păgâne (de la „pagane”, care, în latină, înseamnă „sate”) beneficiind, astfel, de-a lungul timpului, de acceptul tacit al Bisericii.
„În ziua de Florii, sosind gospodarii, acasă, de la biserică, ating cu mâţişoarele (stâlpările) sfinţite vitele cornute şi oile, pentru ca, peste an, să fie aşa de înflorite ca mâţişoarele din acea zi.
În presara Sfântului Gheorghe, se aleg mieii, iar în dimineaţa zilei de Sfântul Gheorghe se mulg oile şi, din întâiul lapte muls, se face caşul, care se duce jertfă la biserică, ca oile, în cursul verii, să aibă multă mană. Tot în acea zi, se porneşte trâmbiţa oilor, care durează până la Sâmedru (Sfântul Dimitrie).
Presara Sfântului Gheorghe este foarte primejdioasă pentru oi, căci atunci îmblă vrăjitoarele şi strigoii pe la târlele oamenilor şi iau mana, adică laptele oilor, zicând „Să le rămâie ud şi baligă!”. Dar aceşti răuvoitori abat şi pe la stâni, în acelaşi scop, unde îngroapă, în poarta stânii, sare şi tărâţe, şi oile care trec peste aceste îşi pierd mana. Pierderea manei poate fi împiedicată sau, dacă e acu pierdută, poate fi redobândită, dacă respectivele oi se spală pe spinare, de trei ori, cu udul lor.
O samă de Români mulg oile şi de Paşti, fac caş şi-l duc la biserică, dimpreună cu pasca, la sfinţit. Caşul acesta e socotit, apoi, ca leac împotriva frigurilor.
Românul, de dragul oilor sale, se lipseşte, în ziua Sfântului Gheorghe, şi de somn, ca nu cumva să ieie somnul mieilor.
O strânsură de mai multe oi se numeşte botei, iar o mulţime de 500-1.000 oi, turmă, care poate forma o stână.
La Sfântul Gheorghe, se aleg oile, cele mulgătoare, de cele sterpe, şi se iau şi mieii de la oi. Atunci se năimesc ciobanii, cârlanarii şi baciul.
Mieii înţărcaţi se trimit la vreo păscătoare dintr-o pădure, căci acolo le merge foarte bine şi miţele (lânele) se fac negre ca mura, pe când mieii care pasc pe câmp devin roşietici…
Oile se tund în săptămâna de după Sfântul Gheorghe, când dă căldura, iar mieii, abia între Sâmpetru şi Sântilie.
Tunsul se începe de la fruntea oii, merge peste spinare şi sfârşeşte pe ambele părţi ale trupului. O seamă pornesc cu tunsul de la cap, grumaz, merg până la picioarele cele de dinainte, de unde, apoi, o duc până la spinare. Oile tunse trebuie ferite, mai ales în timpul nopţii, de răceală, care este în stare să le bolnăvească de sânger.
Înainte de a începe tunsul, se face, cu foarfecele, cruce în fruntea oii, fiindcă norocul oii este în frunte şi pentru ca oaia să fie ferită de orice beteşug…
Lâna, adunată din tunsul oilor, trebuie cântărită cu dreptate, căci, dacă cineva se încumetă să şterpelească ceva dintr-însa, pe furiş, atunci urmează, de bună seamă, pagubă între oi.
Lâna unui miel, numită mniţ, e mai puţin preţ decât cea a unui miel noaten, adică cea de pe o mioară sau de pe un berbec de un an, şi lâna noatenului e mai puţin preţuită decât cea a unei oi bătrâne.
Lâna oilor, nu numai că-l îmbracă pe Român, dar îi este şi de leac împotriva reumatismului, care se vindecă, dacă bolnavul se înveleşte cu dânsa la mâini şi la picioare sau stă, trei ore, în apa în care s-a spălat lâna, căci ursucul, adică grăsimea din lână, scoate reumatismul din trupul omului.
Mortului, însă, nu-i bine să-i dai ceva haine de lână, căci, la judeţul de apoi, pământul va arde şi, arzându-le lâna, le va pricinui un miros rău.
Oile pot fi stricate, dacă li se ia, din urmă sau din lapte, când li se fac moţochini, adică umflături vârtoase pe pulpe.
Timpul farmecelor şi stricării laptelui începe cu seara Sfântului Andrei şi durează până la Dumineca Mare. Cel mai primejdios timp pentru oi este presara Sfântului Gheorghe. De la Rusalii, însă, şi până la Sfântul Andrei, farmecele nu mai au nici o putere” .

Din vremuri imemoriale, pregătirea, organizarea şi exploatare stânei se fac după acelaşi tipic, inclusiv în Marginea zilelor noastre:
„Strânsoarea pentru stână se face în următorul chip: cutare gospodar arendează, pe timp de o vară, un munte sau o păscătoare. Arendaşul acesta adună oile pentru vărat. Tot el îşi năimeşte, la Sfântul Gheorghe, un baci şi câţiva ciobani cârlanari.

Strânsoarea oilor se face la două-trei săptămâni, înainte de Duminica Mare. Proprietarii oilor, adică sâmbraşii, plătesc pentru branişte, adică pentru păscătoare sau, mai bine zis, pentru văratul unei oi suma hotărâtă în tocmeală şi încă ceva pe deasupra, pentru sare, însă, Dumineca, nu li se dă de lins oilor, pentru că, atunci, le-ar curge ochii.
Sâmbraşii mai dau şi mai dau şi câte o ocă de făină de păpuşoi, pe care o duc la stână, când se suie să-şi ieie brânza.
Sarea se pune, în timp senin, peste noapte, pe crivăli, adică crăcane sau furci de lemn. În fiecare stână, se află 4-5 crivăli de felul acesta.

Braniştea unei stâni constă din cel puţin 2 sau 3 mutări, adică locuri de păscut. Când, într-o păscătoare, se găteşte păşunea, atunci oile se mută în alt loc, încă nepăscut.
Dacă, la o astfel de mutare, o stână întâlneşte în cale o altă stână, care şi ea se mută, atunci ciobanii din ambele stâni caută să încunjure cealaltă stână cu stâna lor. Această încercare stârneşte multă supărare, sfadă, ba chiar şi păruială, pentru că se crede că stâna care a încunjurat pe cealaltă i-a luat celei încunjurate şi laptele.

La stână, se împarte fruptul, mai întâi sâmbraşilor cu mai multe oi şi, apoi, celor cu mai puţine; cei din urmă ies mai bine la capăt, pentru că – zice credinţa – caşul lor este cu mai mult saţ.

Arendaşul se învoieşte, pentru frupt, cu sâmbraşii oilor, cu baciul şi cu ciobanii năimiţi pe măsură, adică la ocă; şi sâmbraşul primeşte câte 3 ocă sau 5 kilograme, de oaie, tot aşa, baciul, adică de la toate oile cam 6-7 vedre de caş, iar ciobanii, 4-5 vedre, dacă timpul verii este mistreţ, adică nici prea sec, nici ploios.
Untul strâns este al baciului, al ciobanilor şi al strungarului.
Dacă învoiala se face pe cumpănă, care-i şi cea mai dreaptă, atunci sâmbraşul, care are oi mai bune de lapte, capătă şi cel mai mult caş.
Lucrul se face aşa: oile fiecărui sâmbraş se mulg, pe rând şi deosebit, într-un vas anumit şi baciul măsură cantitatea mulsă, cu un băţ numit carâmb, încrestându-l cu o crestătură; ia, apoi, un alt băţ, lung cât măsura carâmbului, de la crestătură, până la capătul de jos, numit răbuş sau ţincuş, şi-l dă sâmbraşului. Carâmbul, cu crestăturile tuturor sâmbraşilor, rămâne la baci.
Venind sâmbraşul, după 7 săptămâni, să-şi ieie fruptul, baciul ia răbuşul sâmbraşului şi, după ce-l aseamănă cu carâmbul său, îl vâră în apa din căldare, care trebuie să ajungă până la înălţimea răbuşului, apoi cântăreşte acea cantitate de apă şi-i dă sâmbraşului de 10-12 ori atâta caş, cât a tras la cântar acea apă.
O samă de baci obicinuiesc a cumpeni laptele unei oi de la o mulsoare şi, apoi, dau sâmbraşului de 10-12 ori atât caş. Carâmbul şi răbuşii (ţincuşii) au valoare numai pentru o vară şi sâmbraşul care şi-a primit fruptul de la oile sale trebuie să predeie răbuşul la mâna baciului.
O samă de sâmbraşi dau oilor, cu câteva zile înainte de suire la stână şi mulsoare, să mămânce sămânţă de cânepă sau mătrăgună cu slatină, ca oile lor, la mulsoarea de cumpănă, să deie mult lapte. Alţii le dau să mănânce, în seara Sfântului Gheorghe, câte o bucăţică de pască, sfinţită în ziua de Paşti. Alţii le dau tărâţe, de cele care le pun, la Ajunul Bobotezei, supt faţa de masă, dimpreună cu ceva fânicel sau otavă, care se stropeşte de preot cu aghiazmă. De acestea se dau oilor în scopul ca ele, peste an, să fie sănătoase” .

Stâna, aşezată, la Marginea, pe Dealul Stânii, în vecinătatea Pârâului Stânii, se organiza ritualic, o parte dintre practicile vechi supravieţuind şi astăzi:
„După ce s-a făcut strânsoarea oilor şi arendaşul şi-a ales un baci şi ciobani, aceştia merg, cu câteva zile înainte de sosirea oilor, de obicei în 21 Aprilie, adică în ajunul Sfântului Gheorghe, de aleg locul pentru stână şi fac părcanul, apoi coliba (în Roşoşa îi zice coşmagă, iar în România, aciotă) şi strunga stânii.
Părcanul este un gard de drugi, înşiraţi cam câte 7-9 între 4 pari, bătuţi în pământ şi legaţi la un loc cu câte un gânj de cepuri de brad. La şes, părcanul se face dintr-un gard împletit din nuiele. Terenul cuprins în părcan este cam o falce de loc.
În mijlocul părcanului, se face coliba sau stâna, înţepenindu-se patru furci de lemn de brad sau molid în pământ, care, apoi, se prind cu pari şi se leagă cu gânji; în urmă, coliba se corneşte, se leţueşte şi se acoperă cu draniţă. Înainte vreme, coliba se acoperea cu foltea, adică scoarţă, jupită de pe molizi, pe care se aşezau pietre grele, ca vântul să nu poată descoperi coliba.
În colibă se face, pe un stâlp bătut în pământ, un pod de scânduri, acoperit cu draniţe, numit cămarnic, pentru păstrarea caşului. Cămarnicul, mai demult, se făcea afară, cam trei paşi de la colibă, astăzi, însă, se face numai în colibă, ca nu cumva să se piardă ceva caş.
În colibă, se pune o furcă de lemn, prins sus de dânsa cu un gânj şi care stă, jos, într-o scobitură de lemn, aşa că lemnul se poate răsuci în dreapta şi stânga. Acest lemn, numit vârtej, are, la mijlocul său, o dăltuitură, in care intră un capăt al altui lemn, numit cal, pe al cărui capăt încrestat, care ajunge cam până la mijlocul colibei, se aşează toarta căldării, sub care arde un foc răzimat de un butuc, numit naclad. Aceasta scuteşte peretele colibei de foc şi ţine focul necontenit nestins. Din acest foc nu este bine să se deie cuiva cărbuni, căci, atunci, cu ei, împreună, s-ar da şi somnul ciobanilor, care şi aşa este foarte scurt.
Pe naclad nu se şede, căci, dacă cineva ar şedea pe un capăt al lui, atunci oile se împărţesc, adică nu se ţin la un loc şi sunt greu de păzit.
Într-un ungher al colibei, se bate acarniţa, adică traista în care ciobanii ţin acele, foarfecele şi alte mărunţişuri trebuincioase.
Dinaintea colibei sau stânii, se îngrădeşte o ogradă, adică o bucată de loc, unde se taie lemnele trebuincioase şi se spală găleţile, care, apoi, curate, se anină de sărcior, adică într-un vârf de fag, cu mai multe cornări, tăiat şi înfipt în pământ, ca pe cornării lui să se scurgă şi usuce găleţile stânii.
Lângă colibă, se face strunga, adică locul unde se mulg oile. Se trag, adică, 3 pereţi spre colibă. Într-un perete, sunt zăvoară, adică un fel de poartă, pe care se mână oile în strungă, care trebuie să fie aşa de largă, ca să cuprindă toate oile.
Al doilea perete al stânii este cu totul închis. Al treilea formează strunga propriu-zisă. Ea constă din spătare, adică leaţuri înfipte în pământ. Distanţa dintre două leaţuri este cam de un cot, adică aşa de mare ca între două leaţuri să poată trece o oaie. În fiecare strungă, se află, de obicei, trei, adică pentru 3 rânduri de oi şi 6 mulgători.
Spătarii au o înălţime cam de 2 coţi şi se sprijină de o lungă prăjină, numită ceriu, care se ţine strâns de spătari printr-o altă prăjină, numită durobeaţă. Durobeaţa este tot atât de lungă ca şi ceriul, de ale cărui capete este prinsă cu gânji.
Spaţiul între spătari constă dintr-o împletitură de nuiele sau din scânduri.
Intrările strungii se numesc strunguşoare sau strunguţe. Aici şed, faţă în faţă, câte 2 ciobani şi mulg oile, pe care băiatul numit strungar le mână la muls. Strungarul este ajutătorul baciului.
Ciobanii, înainte de muls, se aşează, câte doi, înaintea unei strunguţe, pe scaun sau ţoldac, adică un butucaş de lemn, aşa ca genunchiul drept al unuia să ajungă genunchiul stâng al celuilalt şi, aşa, să formeze un unghi şi, prin urmare, o stavilă, ca nici o oaie să nu poată trece nemulsă prin strunguţă.
Ciobanii aşezaţi la strunguţe, cu mânecile cămeşii suflecate în sus şi prinse la umăr cu un nasture, strigă, către băiatul strungar „Mână!”. Acesta, atunci, mână oile în ţarc, adică în ocol, şuierând şi strigând hurăst, strigăt care indică oilor direcţia încotro să meargă, ca, bunăoară, hăis şi cea, uzitate la mânatul vitelor cornute.
Oile mulse ies din strungă, în dreapta şi stânga, în părcan.
Strunga de dinainte, adică acolo unde şed şi mulg ciobanii, este acoperită cu draniţe, ca să fie scutită la vreme de ploaie.
La fiecare stână se mai află, în preajma stânii şi ogrăzii, încă şi câte-o colibiţă, acoperită cu scoarţă de molid şi numită zavatră, unde veghează, în fiecare noapte, lângă focul aprins, câte un cioban, întovărăşit de câte un câine, şi păzeşte oile, în timpul nopţii, de oameni răi şi dihănii. Aceşti ciobani au rândul, adică de perindă, să meargă, dimineaţa, după mulsoare, cu oile la păscut. Baciul, însă, şi ceilalţi ciobani, care nu-s de rând, dorm în stână, pe o mare scoarţă de molid, având sub cap câte o perinuţă, umplută cu bugeag (adică muşchi), şi acoperiţi fiind fiecare cu sumanul său, care, de altfel, la stână, se îmbracă numai pe timp de ploaie”

Focurile vii, elemente purificatoare ancestrale, dar şi metodă dibace de a păstra focul multă vreme aprins, fără mare cheltuială de combustibil şi fără a pune în pericol mediul înconjurător, înseamnă o datină care s-a pierdut, dar care ar trebui reluată şi cu ocazia oricărei manifestări folclorice tradiţionale, pentru că, în fond, focul viu simbolizează şi menhirul (piatra căzută din cer), deci un simbol sacru şi păstoresc, dar şi meşteşugăresc (din menhir au făcut fierarii cele mai tari săbii, după cum o demonstrează şi mitul lui Siegfried):
În lumea păstorească, „e obicei străvechi că, dacă sosesc oile la stână, se aprind două focuri vii dinaintea strungii.
Focul viu se face luându-se o bucată de lemn, care se despică la ambele capete, iar în despicături se pune iască.
Apoi se înţepenesc două scânduri, una în faţa alteia, în pământ, după ce s-a făcut, cam în mijlocul lor, câte o bortă, în care se vâră, în uşor, capetele lemnului cu iască.
După aceea, se leagă acest lemn, care trebuie să aibă forma unui vălătug, c-o funie, aşa ca el, fiind tras de funie, să se poată învârti în dreapta şi stânga.
Deci, prinde un cioban neînsurat funia de-o parte, şi altul, şi el holtei, pe altă parte, şi trag de funie aşa că vălătugul se mişcă în dreapta şi stânga, timp până când se aprind capetele vălătugului, iasca din ele şi scândura.
Imediat după aprinderea acestui foc viu, oile se mână, prin foc, la muls, ca ele să fie scutite şi ferite de boli şi dihănii, şi nimeni să nu le poată lua mana.
Acest foc viu arde, în locul unde s-a aprins, fără să se mai pună lemne pe dânsul, pănă se stinge de sine.
Din acest foc viu nimeni n-are voie să ieie cărbuni, spre a aprinde alt foc sau pentru aprinsul lulelelor, pentru că el este viu.
Câteodată, se fac focuri de acestea la fiecare mutare a oilor din loc în loc. Dar foc viu e bine să facă omul nu numai la stână, ci şi pe lângă casă, şi anume de Paşti şi de Sfântul Gheorghe, căci focul ista are darul de a apăra vitele de muşcatul şerpilor, de deochi, de dihănii şi altele…
În timpul cât petrec oile la stână, ciobanii n-au voie să îmble la joc şi petreceri, căci, de altfel, oile îşi pierd laptele, ba chiar şi iese, adică se trec” .

Mulsul oilor şi facerea caşului determină o întreagă artă culinară păstorească, aceeaşi din vremuri ancestrale.
„La prima mulsoare a oilor, se pune, în găleată, un ban de argint, sare mare şi două fire de urzică, apoi se mulge laptele, ca oile să fie iuţi, adică lacome la mâncare, cum sunt oamenii de lacomi după argint şi cum de iute este urzica, şi ca bulzul (caşul) să fie dulce, cum e sarea în bucate de dulce.
Găleata în care se mulge laptele este un polobocel, cu cercuri de lemn sau de fier, care, la fund, este ceva mai larg decât la gură. Două din doagele lui, care stau faţă în faţă, sunt, sus, mai lungi decât celelalte şi găurite cu borţi, numite urechi, prin care se vâră un baier, adică o nuia groasă.
După mulsoare, baciul şi ciobanii prind, cu mâna dreaptă, de mijlocul baierului şi duc găleţile, cu laptele muls, din strungă, în colibă, unde le aşează lângă budacă, un ciubăr înalt, cu gura mai largă decât fundul, şi înzestrat, şi el, cu urechi.
Apoi, toţi îşi spală mâinile, precum o făcuseră şi înainte de muls, şi unii din ciobani pleacă cu oile, alţii, însă, rămân în stână. După ce baciul a făcut rânduială cu laptele, spală găleţile şi face şi alte trebi de ale stânii.
Baciul, la rândul său, ia câte o găleată cu lapte şi strecură laptele printr-o strecurătoare, adică o bucată de pânză de câlţi, de 2 părţi cu şfere (cu sfori la ambele capete – n.n.), care se ţine, cu dânsele, peste hârzobul de deasupra budăcii.
Hârzobul este un cerc de lemn, pe deasupra căruia se leagă, cruciş şi în toate părţile, aţe groase de cânepă. El are menirea să ţină strecurătoarea deasupra budăcii.
Apoi, baciul ia, din cigorniţă (un fedeleş cu cheag), cu un polonic de lemn, 2-3 polonice de cheag, după mulţimea laptelui, le toarnă în budaca cu lapte şi mestecă, cu polonicul, cheagul în lapte, face semnul crucii deasupra lui, pune capacul de lemn deasupra budăcii, pe care a aşezat-o dinaintea focului, ca laptele să se încălzească ceva şi o mai acoperă cu un suman, ca laptele să nu se răcească.
Cheagul trebuincios se pregăteşte în următorul chip: Se ia un miel frumos, imediat după ce l-a fătat oaia, şi se închide într-un coteţ podit, unde nu se află nimic de mâncare. De aici, se scoate mielul numai la supt. După două săptămâni, mielul se taie şi i se scoate rânza, în care se află un fel de căşuţ. Rânza aceasta se sărează şi se anină în drăgar, în dreptul hornului, unde stă cam 2-4 săptămâni, să se usuce. Pentru facerea caşului, se ia, deci, căşuţ de acesta, se lungeşte cu zăr şi se toarnă în cigorniţă, iar de aici, cu polonicul, în budaca cu lapte.
Laptele, după 1 ½ – 2 ore, se prinde şi, atunci, baciul descopere budaca şi bate bine laptele în budacă, cu un bătălău de lemn, numit roată, aşa că laptele se face, iar, ca laptele cel dulce. Această procedură se face numai după ce baciul, mai întâi, a înfipt bătălăul în lapte şi a luat 2-3 polonice de zăr, ieşit deasupra laptelui, şi l-a turnat în cigorniţă, ca cheagul să nu se sfârşească.
Bătălăul este un băţ tare, cam de un metru lungime, înţepenit, în mijlocul a 2 tălpi de lemn, puse cruciş, prin care trec, jur-împrejur, 3 rânduri de vergele, din care fiecare formează un cerc.
Baciul, după procedura arătată, îşi suflecă mânecile cămeşii, îşi spală mâinile, apoi bagă o mână în budacă, ocoleşte laptele dimprejur, până se îndeseşte, aşa că devine vârtos, apoi strânge bulzul (caşul din laptele ieşit din mulsoarea tuturor oilor), îl scoate afară şi-l pune pe strecurătoarea de deasupra unei budăcuţe şi-l scurge de zăr, apăsându-l de 3 ori.
Acest prim bulz, numit cocârtiţă se taie în felii şi se împarte între toţi sâmbraşii care se află la stână, ca toţi să se îndulcească din mana oiţelor.
Baciul scurge bulzul, aşezând hârzobul şi strecurătoarea pe prima budacă, şi punând caşul pe strecurătoare, unde-l rumpe în 4 bucăţi, ca să se scurgă mai bine. Apoi ia caşul, cu strecurătoare, cu tot, şi-l anină, de şferele strecurătoarei, în cui, unde stă până a doua zi, dimineaţa, sau până la al treilea lapte, când se ridică, de aici, făcând loc altui caş, şi se pune pe podul din comarnic.
După ce a pus caşul în cui, baciul toarnă zărul, ieşit din caş, în căldarea care stă pe calul de deasupra focului din colibă. Mestecă, apoi, zărul, care clocoteşte în căldare, cu meleşteul, numit şterţ. Şterţul este un băţ, cu capătul de jos mai gros şi despicat în mai multe despicături. Mestecatul se continuă până ce zărul fierbe şi se face urda şi pentru ca urda să nu se afume sau să se prindă de căldare. Baciul mai rumpe, apoi, urda cu polonicul, ca ea să fiarbă mai bine.
Urda se scoate, apoi, din căldare, se pune într-o anume strecurătoare, ca zărul dintr-însa să se scurgă bine, într-o anume budacă, şi aşa să poată sta mult în bărbânţe şi să nu se strice.
Grăsimea care iese deasupra zărului fierbând se strânge într-o bărbânţă, în care se colboteşte (bate) până se alege untul.
Zărul, scurs din urdă, amestecat cu fulgi de urdă, se numeşte jintiţă. Băută pe inima goală, jintiţa curăţă repede stomacul.
Amintita operaţie cu laptele, zărul, caşul şi urda se repetă după fiecare lapte, adică mulsoare.
Când căldarea stânii este mică, atunci zărul trebuie fiert de mai multe ori, ceea ce durează până noaptea, târziu, şi bietul baci, pe la Sâmpetru, când este mult lapte, n-are maică defel de somn.
Mulsul oilor se face de trei ori pe zi, şi anume primul – la 4 ore, dimineaţa, adică la mânecate, ceasul când baciul îşi trezeşte ciobanii din somn cu trâmbiţa, şi, după mulsoare, oile merg în porneală, adică la păscut, întovărăşite de ciobani şi câini.
La fiecare porneală a oilor se trâmbiţă. Din trâmbiţă sau din cimpoi ştiu zice (cânta) numai acei bărbaţi care au fost ciobani la oi şi o seamă de femei, care, ca fete, au vărat cu vitele pe munte.
Ciobanii călăuzesc oile prin păscători, purtând în mână caţa (băţul ciobănesc, destul de înalt şi cioturos la capătul de sus), şi zicând din fluierul frumos împestrit şi îngălbenit doine şi alte cântece de dor şi jale, ca să se zăbăvească. După ce se satură de cântat, îşi taie beţe pentru bâte sau lemn pentru polonice şi linguri, pe care le încrestează seara.
Pe la orele 11, la prânz, baciul iarăşi trâmbiţă, dând semn ciobanilor să vie cu oile la mulsoare. Oile se mulg şi la ora 1, după-amiazi; după ce ciobanii au mâncat, oile iarăşi trebuie să fie în porneală.
Seara, la orele 6, oile iarăşi se mulg şi, apoi, merg ciobanii cu oile, după răsăritul luceafărului, numit steaua ciobanului, adică după achindie, de iznou în porneală, până la 9 ceasuri, când oile se mână la părcanul stânii, la mas sau în sălaş sau în târlă.
Fiecare stână are câini harnici (dulăi), care păzesc oile. Numele lor e, de obicei, Negriu, Grivei, Grivor, Dâns, Cotei, Albei, Labuş, Ţigan, Tarcuş, Socical, Tambur ş.a.
Pentru ca dulăii să nu turbe, ciobanii bat în troaca dulăilor un cui de la o potcoavă de cal, găsită, sau le dau să mănânce lapte dulce, amestecat cu usturoi pisat…
La stână se află felurite vase de lemn, pentru trebuinţa laptelui, zărului, şi anume: Budace şi budăcuţe, cu capace şi toarte, cofele, cupe cu mănunchi, săpate dintr-o bucată de rădăcină, ocă, racle, polonice şi untăriţe de ales untul, care toate sunt proprietatea baciului.
Baciul, care strânge fruptul oilor, trebuie să fie om cu dreptate, căci, în altfel, s-ar întâmpla pagubă mare între oi. El împarte frăţeşte brânza, caşul şi urda, între sâmbraşi, în fiecare săptămână, până ce i-a mulţămit pe toţi.
Oile stau la stână de la 12-16 săptămâni, în care răstimp stâna nu stă locului – după cum am amintit mai sus – ci se mută de mai multe ori, în mai multe locuri, unde este păşune” .

Răscolul stânei, adică desfacerea acestei forme de întovărăşire obştească (sâmbră înseamnă întovărăşire, ca şi la sâmbra plugului), începe cu plata ciobanilor, care, în curând, vor părăsi asceza autoimpusă şi se vor întoarce la petrecerile obşteşti de toamnă. „Primind sâmbraşii, baciul şi ciobanii fruptul care li se cuvine, stâna se răscoleşte, adică se desface. Lucrul acesta se întâmplă în postul Sântămăriei.
Atunci, ciobanii voioşi cântă:

Şi-apoi legea voastră, oi,
Iute treci tu, vară hăi!
Iute treci şi iat-o-i toamna
Să nu stau s-îmblu de-a valma!
Păpuşoii-s de cules,
Fete multe dintr-ales!
Grâu-i gata secerat,
Fete mândre de pupat!.

La răscol, se adună toţi sâmbraşii, înştiinţaţi de cu bună vreme, mulţămesc baciului şi ciobanilor pentru truda lor, pentru buna îngrijire a oilor şi fruptului, dorind ca „Dumnezeu să ajute cu bine şi sănătate şi la anul”. Ciobanii, la rândul lor, le urează sâmbraşilor ca sâmbraşii, la anul, să aibă şi mai multe oi.
În ziua răscolului, se ia puiul, adică smântâna de pe urdă. Din smântâna aceasta, apoi din făină de păpuşoi şi sare, se face balmoş. Toţi sâmbraşii aflători la stână ospătează din balmoşul acesta. Tot atunci, se mai mănâncă şi jintiţă. Jintiţa se ia cu polonicul dintr-o cupă sau dintr-un cofăiel.
Dacă, la răscol, rămâne ceva din balmoş, atunci se zice că răscolul a fost sătul, de altfel, răscolul e flămând.
După mâncarea balmoşului, sarea rămasă la stână se sfarmă şi se împărţeşte între toţi sâmbraşii, care, luându-şi fiecare oile sale, se duc, în voie bună, care încotro, la sălaşul său. Atunci, baciul vâră răbuşul, lângă un izvor, în pământ, ca nime să nu-l afle.
Oile sosite acasă, după răscolirea stânii, sunt întâmpinate de gospodină sau gospodar cu mare bucurie.
Acasă, se mulg oile cam până la Ziua Crucii, dar numai de 2 ori pe zi, adică dimineaţa şi seara. Din laptele muls, însă, nu se mai face caş, ci el se mănâncă dulce sau se prinde acru sau se amestecă cu cel de vacă, ca să iasă mai multă smântână” .

Despre meşteşugurile mărginene. Olăritul

Mărginenii sunt, dintotdeauna, cosaşi fără egal şi, pe merit, li s-a dus buhul pe toate continentele lumii. Din vechime, creşterea animalelor, lucrul la pădure şi agricultura tradiţională sunt îndeletnicirile lor de bază, deşi nici meşteşugurile străvechi nu le sunt străine, fiecare mărginean pricepându-se cum să-şi încheie o casă, de la temelie, până la acoperiş. Dar faima comunei Marginea o dă olăritul, multă vreme, adică mai bine de un veac şi jumătate, ceramica neagră de Marginea, produsă aproape în fiecare gospodărie, asigurând cele necesare traiului pentru întreaga familie. Statisticile, inclusiv cele ale lui Torouţiu, inclusiv cele, cu rol publicitar, ale gazetei bucovinene „Deşteptarea”, nu-i menţionează pe olarii mărgineni, deşi, la cumpăna secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, existau, în Marginea, peste o sută de olari, toţi anonimi, dar în aprigă concurenţă cu vestiţii olari rădăuţeni, mulţi dintre ei – mărgineni la origine, stabiliţi la Rădăuţi, adică în imediata vecinătate a târgului de oale, olari rădăuţeni ai anului 1902, precum Petru Ungurean, Constantin Băltei, David Colibaba, Ioan Scîntei, Vasile Bodnar, Ilie Marciuc, Daniil Simota şi Zaharie Marţinco . Şi în tradiţia mărgineană supravieţuiesc nume de olari vestiţi, precum Vasile Magopăţ, Arcadie, Dumitru şi Vladimir Berenghean, Florea Bodale, Toader şi Dumitru Pascaniuc, Ion Maloş, Simion Repciuc şi Onofrei Geană, urmaşii lor la fel de vredinici fiind Gheorghe, Ion şi Corneliu Magopăţ, Gheorghe, Ionel şi Radu Pascaniuc, Vasile Adochiţei sau Marius Bodnarescu.
E drept că Torouţiu, în tabele sale statistici, preluate din „Mitteilungen des statistischen Landesamtes des Herzogtums Bukowina”, Heft XVII, Czernowitz 1913, deci dintr-o „publicaţie oficială, care cuprinde rezultatele celei mai recente catagrafii din Bucovina, de la 1910” , menţionează, în Marginea (p. 263) 24 meseriaşi români, cei mai mulţi dintr-o localitate rurală bucovineană, 2 meseriaşi evrei şi 7 străini, din acei 24 de români şi 7 străini, adică ruteni, o mare majoritate fiind olari.
Că Marginea domina piaţa ceramicii, în târgul Rădăuţilor, e lesne de dovedit, datorită unei insolite iconografii, realizată de profesorul gimnazial Ilie Vişan (se numără şi printre ctitorii revistei rădăuţene a gimnaziştilor „Muguri”), cel care, în 1934, valorifica o bună parte din colecţia de fotografii făcute de Carol Krepler prin localităţile judeţului interbelic al Rădăuţilor.
Cartea, „Judeţul Rădăuţi / în imagini” , cu o prefaţă trilingvă (română, germană şi franceză), cuprinde şi 5 instantanee din Marginea („Biserică romano-catolică” – p. 63, „Fete din Marginea” – p. 79, „Joc pe toloaca satului” – 84, „Dumineca la joc” – 94, şi „La munca câmpului” – 97 ), instantanee în care mărginencele nu poartă catrinţe, precum româncele şi huţancele, ci fuste colorate, largi şi încreţite, de model galiţian.
În instantaneele din târgul Rădăuţilor („Zi de târg” – p. 115, „În piaţa oalelor” – p. 116, „La cumpărat oale” – p. 125, „La ales străchini” – p. 126 ) doar femeile care vând oale, nu şi cele care cumpără sau doar întreabă de preţ poară fustele acelea galiţiene (Ilie Vişan precizează, în notiţele de la sfârşitul cărţii, p. XVIII, care explică fotografia „Olarul”, de la p. 107, că „oale de lut se fac la Marginea şi Rădăuţi”, stabilind, deci, şi o întâietate pentru Marginea), pe care, probabil, le croiau şi coseau cei doi croitori evrei din Marginea, pe care îi menţionează Torouţiu, după gustul sau tradiţia nevestelor de olari, deşi noi înclinăm să credem că este o tradiţie, olarii mărgineni trăgându-se din coloniştii ruteni de la 1776, ceramica neagră de tip Kutty însemnând încă o dovadă, în sprijinul acestei afirmaţii, asupra căreia vom mai zăbovi.
Românizarea totală a acelor ruteni s-a produs lesne, datorită condiţiilor economice (aveau de vândut produsele meşteşugului lor într-un amplu şi dens spaţiu românesc, la fel ca şi huţanii şi rutenii din Breaza, care cereau, cu astfel de motivaţii, în 29 decembrie 1899 , şcoală în limba română ), iar caracterul românesc al satului Marginea nu poate fi pus la îndoială, pentru că, în fond, caracterul unei spiritualităţi este dat de adeziunea la mit, „cea care spune mai multe despre sufletul lui profund decât un mare număr de întâmplări istorice” , mitul mărginean, dominat de Spiritul Pământului, deci de Zeiţa Vetrei, găsind numeroase formule de exprimare artistică, începând de la tradiţii (legende) şi terminând cu arta ceramicii.
La Marginea, după cum o probează menţionata carte a profesorului rădăuţean Ilie Vişan, nu se făcea doar ceramică neagră, necesară doar într-un anumit segment al gastronomiei rurale, ci şi ceramică albă, colorată sau pictată, pasiunea pentru această superbă unicitate planetară de astăzi, ceramica neagră de Marginea şi Rădăuţi, lucrată precum ceramica Kutty, renăscând odată cu creşterea interesului estetic al turiştilor din întreaga lume, care vizitează Marginea, pentru un astfel de produs meşteşugăresc, dar care, de mai bine de o jumătate de secol, nu mai este privit ca un produs meşteşugăresc, ci, aşa cum se şi cuvine, drept un produs artistic.
Ceramica neagră de Marginea, unică în lume, pentru că se obţine culoare neagră prin ardere mocnită, fără aerisire, descinde, peste milenii, din ceramica de Kutty, arta aceea ancestrală fiind reînviată, în Bucovina, de emigranţii galiţieni, în tradiţia cărora chiar şi grâul fiert, de Crăciun, se numeşte „kutty” (probabil că se servea în vase negre), spre deosebire de grâul fiert de paşte, care se numeşte „kollyvo”, de unde şi pământeasca delicatese, coliva. De altfel, în slavonă, cuvântul „magopeţ”, care a devenit numele celei mai importante familii de olari din Marginea, cu o tradiţie profesională de cinci generaţii ştiute, familia Magopăţ, înseamnă „paznic al cuptoarelor” sau „brutar”, cu referire probabilă la îndepărtatele epoci ale cuptoarelor de pâine obşteşti, iar odată cu înlocuirea acestora cu cuptoare de gospodărie individuală, termenul a început să desemneze, probabil, olarul.
La Marginea, aşa cum o probează contemporaneitatea noastră, în care Corneliu Magopăţ, de pildă, licenţiat în relaţii economice europene (domeniu în care a luat şi un masterat), dar şi olar destoinic încă din copilărie, reconfigurează prestigiul ceramicii de tip Kutty, olăritul înseamnă şi o tradiţie, şi un mod de subzistenţă, dar şi o artă prin care se rostesc generaţiile, Corneliu, fiul olarului Gheorghe Magopăţ şi al soţiei lui, Elena, şi nepotul fratelui tatălui său, olarul Ioan Magopăţ, şi al soţiei lui, Rodica, avându-i bunici pe olarul Vasile Magopăţ şi pe soţia lui, Ana, străbunici – pe olarul Ilie Magopăţ şi pe soţia lui, Aurelia, şi stră-străbunici – pe olarul Gheorghe Magopăţ şi pe soţia lui, Maranda . A mai existat un stră-stră-străbunic olar, dar numele lui s-a pierdut.
Gheorghe Magopăţ, tatăl lui Corneliu, s-a născut în primăvara anului 1951, pe 7 mai, iar fratele lui, Ioan Magopăţ, în 22 noiembrie 1952, ambii specializându-se în arta ceramicii, ca şi Corneliu, încă de copilărie. Corneliu Magopăţ, „viitorul” ceramicii negre de Marginea, a văzut lumina zilei în 5 octombrie 1984.
De-a lungul anilor, prin atelierul din Marginea al familiei celor 6 generaţii de olari Magopăţ, au trecut Împăratul Japonie, Akihito, Regina Olandei, Juliana, Regele Spaniei, Juan Carlos şi Regina Sofia, Regina Fabiola a Belgiei, fostul şahinşah al Iranului Reza Pahlavi Aria Mehr, Regele României, Mihai I, Guvernatorul Canadei, toţi ambasadorii străini la Bucureşti, precum şi personalităţi politice româneşti precum Traian Băsescu, Ioan Raţiu, Petre Roman, Radu Câmpeanu, Radu Vasile, Theodor Stolojan sau Gelu Voican Voiculescu, actorii Radu Beligan, Florin Piersic, Ilarion Ciobanu, Jean Constantin, Draga Olteanu-Matei, Iurie Darie, Tamara Buciuceanu, Sebastian Papaiani, Dionisie Vitcu, Vasile Murariu, Adrian Păduraru, Radu Duda (actualul prinţ), precum şi folclorişti de calibrul lui Tancred Bănăţeanu sau a lui Ioan Vlăduţoiu.
Ceramica neagră de Marginea nu lipseşte, la ora actuală, din nici o mare colecţie muzeală sau particulară din lume şi, în vreme ce ba Gheorghe Magopăţ, ba Ioan Magopăţ, însoţiţi de roata vocaţiei lor, participă, cu rol de mesageri ai artei bucovinene, la marile târguri şi expoziţii de prin marile oraşe ale Europei, Corneliu Magopăţ, specialist în relaţii economice internaţionale cu masterat, pune, încet, dar sigur, temeliile unei afaceri europene durabile, o afacere prin care sufletul mărginean se rosteşte în cosmica lui deplinătate.

Despre casele Marginii,

comori de artă românească

La Marginea, satul acesta întins din zare în zare, până în faţa altarului sfânt al obcinilor bucovinene, în care construcţiile moderne amintesc de zonele rezidenţiale din Elveţia, din Austria sau din Germania, încă se mai păstrează casa tipică bucovineană, pe care o putem regăsi, şi peste timp, în iconografia salvată de profesorul Ilie Vişan, la care am făcut deja referire („Biserică catolică” – p. 63 ).
În fotografia făcută de Carol Krepler, casa de lângă biserica zveltă şi înaltă, are măreţia ei, dată de acoperişul negru în patru ape (casele slave şi nemţeşti sunt în două ape), dar şi de nobleţea chenăruirilor albe, pe fundalul negru al pereţilor, în jurul ferestrelor şi a uşii.
Casa tradiţională de Marginea desăvârşeşte o arhitectură rurală tradiţională moldovenească, despre care s-a mărturisit încă din 1653 („Toate casele au acoperişuri în povârniş, făcute din şindrilă, şi aceasta s-a născocit din pricina ninsorilor mari, pentru ca zăpada să nu se poată aşeza pe ele. Toate casele au coşuri şi sobe” ), iar desăvârşirea a fost determinată, după cum susţine Iorga, sub „înrâurirea coloniştilor străini (care înrâurinţă) a făcut să înainteze mult vechiul tip al casei moldoveneşti” , remarcabilă fiind, în fiecare casă din Bucovina, inclusiv din Marginea, „aşezarea cu gust a interiorului. Aceeaşi împărţire simetrică… cu cele două încăperi principale în dreapta şi în stânga intrării, cu săliţă la mijloc şi cu cămară în fund. Aceleaşi podoabe înfrumuseţează încăperile, pereţii, grinzile, ferestrele şi acelaşi cuptor se odihneşte măreţ, cuprinzând jumătate din „odaia cea mare”.
Nu-i casă unde să nu zacă, îngropată între cliduri de scoarţe, lada cu zestrea femei, după cum nu-i fereastră sau uşă care să nu aibă înnodate, deasupră-le, ştergarul ce cade în falduri înflorite. Mereu pânzeturi şi chilimari cu motive româneşti, cămeşi cu arnici, scoarţe cu flori de câmp sau cu figuri de animale, mereu vrednicia şi hărnicia gospodinei, care lucrează, vara, cu sapa câmpul, iar iarna, cu stativele, în casă, pânza” .

O astfel de casă, bogat înzestrată cu mobilier, ţesături şi îmbrăcăminte, accesibilă celor care vizitează Marginea, se află în curtea atelierului de olărit al fraţilor Magopăţ, în care curte, drept bijuterie de preţ, se află casa părinţilor, Vasile şi Ana Magopţ, doamna Ana Magopăţ aşteaptându-şi, zilnic, oaspeţii pe prispă şi folosind casa în care i s-au născut copiii pentru valorificarea scoarţelor, covoarelor, ştergarelor, mantalelor, sumanelor, catrinţelor, iilor, iţarilor, trăistuţelor, chimirelor, brâielor şi căciulilor pe care i le aduc ţăranii din multe sate, direct din lada de zestre a străbunilor lor, pentru a fi etalate, în cliduri de zestre autentic bucovineană, pe piaţa interesului călătorilor din toată lumea pentru tezaurul incredibil al satului românesc.

„Străbunii noştri, ca fii credincioşi ai munţilor, au înţeles că prindă frumosul din natura împrejmuitoare şi să-l întipărească pe lucrurile lor, ce le aveau pe atunci, pentru viaţa simplă ce o duceau. Ca locuitori ai regiunilor muntoase, Românii au început a prelucra lemnul pentru case şi alte clădiri din lemn şi a face din lemn felurite acareturi, ce dovedesc, până-n prezent, un simţ pentru frumos, un simţ artistic.
Un strălucit document despre comorile de artă ţărănească ni-l dau lucrările arhitectonice ale ţăranului român. Acestea ne arată că străbunii noştri, deja în acele vremuri mohorâte, aveau o netăgăduită înclinare pentru artă şi simţul frumosului. Şi acest gust pentru arhitectura ţărănească s-a dovedit îndeosebi la locuitorii părţilor muntoase, s-a dovedit în părţile bogate în lemn, unde mai că fiecare vale, fiecare sat, se deosebeşte prin modul de clădire (…).
Ce privelişte măreaţă şi încântătoare se dezvăluie înaintea ochilor, când, în decursul unei călătorii, ni se oferă ocaziunea de a vedea satele locuite de Români, situate pe mănoasele şesuri şi plaiuri româneşti, scăldate în razele aurii de soare şi peste care domneşte atâta pace plină de evlavie şi de sfinţenie!
Şi-n aceste sate, cu ale lor modeste căsuţe, care ocrotesc un popor, cu toate nevoile şi suferinţele, cu toate bucuriile lui şi unde generaţiuni întregi de oameni se perindă pe calea veciniciei, stau, sporadic, monumentele de o veche arhitectură ţărănească. Sunt casele vechi ţărăneşti, făcute de mâna chibzuitoare a străbunilor noştri, încă cu veacuri înainte. Ele se înfăţişează, faţă de celelalte case ale satului, atât de demn şi atât de serios!
Simple de tot şi naive, în privinţa arhitectonică, se înfăţişează ele ochiului simple ca şi viaţa ce-o duceau străbunii, pe acele vremuri. De ele stă strâns legată viaţa lor sufletească, în ele se oglindeşte viaţa culturală şi socială, de pe acele vremuri. După zisa bătrânilor, mai toate casele vechi ţărăneşti sunt făcute pe loc, adică din copaci tăiaţi de pe acelaşi loc, unde s-a clădit casa; căci locurile, pe unde, astăzi, se înşiră idilice sate şi se ridică fruntaşe oraşe, erau, pe acele vremuri, neatinse de mâna omenească. Peste ele se întindeau păduri întinse şi codri seculari.
Casele vechi ţărăneşti erau, ca şi acum, situate cu faţa spre miazăzi şi făcute din bârne necioplite, clădite, de-a lungul, în direcţiune orizontală, una peste alta şi încheiate, la cornuri, în cheutori, astfel că capetele bârnelor se prelungeau, cu 15-25 cm, peste cornul casei. Li se zicea şi case în cheutori sau în cheutori cu urechi (…).
În cele mai multe cazuri, pereţii casei nu erau tencuiţi pe dinafară. Se aflau, însă, şi case cu pereţii tencuiţi, pe dinafară, cu lut şi daţi, în loc de var, cu mal alb sau humă, după cum i se zice la ţară, o culoare cenuşie-deschisă.
Un brâu piedestal, tras cu mal albastru, forma trecerea, de la temelie sau prispă, la pereţii casei. Jos, la temelie, împrejurul casei, era prispa de lut, de obicei cercuită cu bârne şi prinsă, la cornuri, cu cheutori. Prispa, pe care poporul român, în conservatorismul său, a păstrat-o, din acele vremuri, până în zilele noastre, o vedem, şi astăzi, la cele mai multe case ţărăneşti. Înălţimea ei era de 35-60 cm, iar lăţimea, 40-80 cm. Ea servea, pe de o parte, ca scut pentru temelia casei, contra gerului şi a frigului, în decursul iernii, iar pe de altă parte, în anotimpurile calde de peste an, ca loc de şezut, ca masă, ba chiar şi ca pat pentru dormit. Pe ea vezi, şi-n zilele noastre, bătrâni îngânduraţi şi încărunţiţi de apăsarea vremurilor grele, reamintindu-şi păţaniile vieţii sau ţinând sfat cu ai săi despre cele ce-o să aducă ziua de mâine.
În seri frumoase de vară, când soarele îşi trimite ultimul salut, de după crestele munţilor, îşi întind bătrânii, cu toţi glotaşii, masa lor de seară, pe prispa casei. Se-nşiră, pe-ntrecute, în povestiri, snoave şi glume, care le fac bucatele simple atât de gustoase. Astfel se petrec, până ce noaptea tăcută, cu aripile ei cernite, îi ademeneşte la odihnă. Tăcere sfântă învăluie toată firea! Ici, colea, doar un glas de fluier, doinind, sau glasul privighetorilor mai tulbură tăcerea nopţii. Şi, la aceste melodii, se odihnesc ei, după munca zilei, atât de dulce, pe prispa casei, până ce, din nou, amurgul dimineţii îi deşteaptă, din lumea visurilor, la o muncă nouă.
Astfel, de prispa casei e legată o mare parte din viaţa ţăranului nostru. Chiar când zbuciumările unei vieţi de muncă şi suferinţe îşi cer tributul lor, când aceste îi rup firul vieţii, tot pe prispa casei ţi se desfăşoară durerosul tablou, când îl vezi pe ţăran, rece şi cu faţa galbenă ca ceara, aşezat, cu faţa-n sus, pe prispă, şi cu mâinile chinuite încrucişate, de veci, pe piept.
Acoperişul afumat al acestor case vechi, case cu streaşina lor lată, era în patru table sau în patru laţi. Ele se compuneau din patru table, şi anume din două table în formă de trapez, iar două în formă triunghiulară. Prin fumul ce ieşea din cahla hornului şi se înfunda în podul casei, până ce, prin deschizături anume lăsate, îşi afla ieşirea, acoperişul acestor case era bine conservat şi putea rezista prin timp îndelungat putrejunei.
Acoperişul caselor ţărăneşti este de tot tipic şi caracteristic. Nicicând nu-i vedea, la ţăranul român, case cu acoperişul în două table sau în doi laţi, după cum îl găseşti la casele Nemţilor.
Pe acele vremuri, se acopereau casele bătrâneşti cu scânduri, despicate numai din secure din trunchiul unui copac, îndeosebi, însă, se acopereau ele cu draniţe foarte lungi, de o lungime de 1,5-2 m. Aceste draniţe lungi erau puse, una peste alta, pe prăjinile sau leaţurile cioplite, ce erau întărite cu pene de lemn de căpriorii casei; iar, ca să nu le ia vântul, se puneau, curmeziş, la capătul acestora, prăjini sau căpriori subţiri, care se întăreau, apoi, bine cu gânjuri, de leaţurile de dedesubt. Mai târziu, când uneltele de fier au ajuns a fi mai cunoscute – în cazul acesta, sfredelul – ele se sfredeleau şi se întăreau de leaţuri cu cuie de lemn, şi anume cu cuie din lemn de tisă, tei sau şi răchită. Cei mai bogaţi le drăniţiau cu cuie de tisă, cei mai sărmani, cu cuie de răchită.
După ce ţiganii fierari se încuibaseră prin satele româneşti, după ce fierul şi aplicarea lui ajunse a fi cunoscută poporului, se drăniţiau casele ţărăneşti şi cu cuie de fier, făcute de ţigan (…).
La streaşina acoperişului, din faţa casei, atârna prăjina, legată de vârful căpriorilor cu gânjuri. În unele părţi, se numeşte această prăjină şi drughină, grindă, rudă sau şi rudiţă. Ea serveşte pentru atârnarea schimburilor, a hainelor, precum şi a altor lucruri.
Modeste de tot erau cerinţele poporului român, pe acele vremuri, modest întocmită era şi casa lui. Afară de tindă, ce era situată înspre apus, mai era încă o odaie, pe care o întrebuinţau bătrânii ca odaie de locuit. Această odaie, căreia îi ziceau şi „casă”, se afla înspre răsărit.
O uşă simplă de lemn, făcută din scânduri, despicate din trunchiul unui copac şi netezită numai din secure sau bardă, forma intrarea în tinda întunecoasă şi, de obicei, fără fereşti. Această uşă joasă şi îngustă era de o înălţime de 1,70-1,90 m şi de o lăţime cam de 70-85 cm. Ea era cu ţâţâni şi încuietoare de lemn, şi prinsă numai în cuie de lemn.
Astfel mai toate lucrurile, mai toate acareturile şi sarsamurile, ce le aveau Românii, pe atunci, astfel toate înjghebările atât de originale, de pe acele vremuri, erau executate numai din lemn. Aşa aflăm, şi-n zilele noastre, care vechi de lemn, pluguri de lemn, precum şi felurite acareturi pentru economia ţăranului nostru, pe care bătrânii le ţin ca o mărturie vie a acelor vremuri.
Atât la ţară, cât şi, îndeosebi, în părţile muntoase, se găsesc, încă, multe uşi cu încuietoare (broască) şi cheie de lemn, atât de artistic construite, că nimeni n-ar fi în stare să le deschidă, afară de stăpânul cheii. Şi câte alte lucruri vechi, câte obiecte frumoase, din vechiul mobilier ţărănesc, nu se pot afla, încă şi astăzi, împrăştiate pe la ţărani (…)!
Spre asigurarea contra oamenilor răuvoitori, în acele vremuri de puţină siguranţă personală, se trăgea, în decursul nopţii, la uşă, zăvorul, de obicei, un par gros şi tare, care prindea, de-a curmezişul uşii, din perete în perete. Atari zăvoare se pot afla, încă, sporadic, pe la casele bătrâneşti, precum şi la porţile de intrare ale vechilor mănăstiri din ţară (Putna, Vatra Moldoviţei).
Pragul de la uşa tinzii era foarte înalt; el servea şi ca loc de şezut.
Tinda casei, un spaţiu de o formă dreptunghiulară, de întindere de 8-10 mp, servea, pe atunci, totodată şi ca cămară. Aici păstrau bătrânii felurite lucruri pentru trebuinţele casei. Ea era, jos, nisipită cu pământ şi unsă cu lut, iar sus, despodită sau desfundată, aşa că puteai să ai privire liberă în podul casei. Din tindă, era, pe o scară simplă, suişul în podul casei, care, de asemenea, servea ca loc de păstrare pentru felurite lucruri. Aici ţineau bătrânii, în obroace, bine păstrate bucatele, iar în desagi, hainele şi schimburile lor, precum şi alte lucruri.
O uşă de tot modestă şi simplă, cu un zăvoraş de lemn, o uşă din scânduri simplu netezite, numai din secure sau bardă, forma intrarea în „casa” ţăranului. Călcând în această încăpere patriarhală, în care străbunii noştri şi-au trăit viaţa ce le-a fost îngăduită, eşti, inconştient, stăpânit de simţăminte pline de evlavie şi veneraţiune faţă de această încăpere.
Aici, fiecare ungher, fiecare lucru, fie el cât de primitiv, cât de neînsemnat, îşi are povestea sa. Această odaie, de o suprafaţă cam de 16-18 mp şi de o formă aproximativ pătrată, era, jos, nisipită cu pământ şi unsă neted cu lut. Sus, la o înălţime de 1,70-2,00 m, se află podul casei sau tavanul, făcut din scânduri, simplu netezite şi puse, una lângă alta, peste grinzile sau drăgarii casei. În direcţia crucişă a grinzilor, se află, pe de dedesubtul acestora, grindariul sau coarda, după cum o numesc prin alte părţi, pe care se păstrau felurite lucruri casnice, precum şi fel de fel de flori şi plante bune de leac şi descântec.
Tot mobilierul, original şi simplu, era orânduit, de obicei, în jurul odăii, pe lângă pereţi, aşa că mijlocul odăii rămânea mai mult liber, ceea ce da ochiului privitor o înfăţişare atât de plăcută.
Îndată, la intrare, în cornul odăii, din stânga, era legendara vatră bătrânească, cu hornul şi cuptorul, iar în cornul din fund, tot din stânga, era aşezat patul, cu stâlp în pământ şi prins de pereţii casei. De la pat, se întindeau în jur, pe lângă pereţii casei, până-n dreptul uşii, laiţa de şezut, pe care se afla şi lada bătrânească.
În peretele de către miazăzi, se aflau, de obicei, două ferestuici micuţe, făcute aproape una lângă alta, iar pe cel de către răsărit se afla numai o ferestuică, adese, însă, şi două. Ele erau puse sau pe dinafară, sau pe dinăuntru, şi, la mijloc, prevăzute cu o cruce de lemn. Li se ziceau fereşti în cruci. Aceste ferestuici erau, de obicei, pe acele vremuri, prevăzute şi cu obloane de lemn, care, iarna, se închideau, în decursul nopţii. Ele erau de o formă aproximativ pătrată şi de o mărime de 25-40 cmp, aşa că cu anevoie ar fi putut intra prin ele un om înăuntru. Ca transparent, la aceste ferestuici mici, servea o piele de bârdâzan sau burduf, prin care numai anevoie străbătea lumina zilei, răspândind în odaie o lumină mistică, ca vremurile de pe atunci.
Noaptea, petreceau bătrânii, adunaţi în jurul vetrei străbune, la scânteia focului vecinic nestins. Îi vedeai cum, cu fachia de mesteacăn aprinsă, în mână, îşi pregăteau bucatele, îi vedeai cum, la lumina roşietică a focului, se aşează la ospăţ, în jurul vetrei.
Aici, în jurul vetrei străbune, ascultau cei tineri, cu nesaţ, din graiul cumpănit al bătrânilor, în nopţile lungi de iarnă, frumoase poveşti, despre Feţi-Frumoşi, cu părul de aur, despre Ileana Cosânzeana, despre luptele voinicilor cu zmeii şi balaurii, iar para şerpuitoare a focului de pe vatră făcea să joace umbre fantastice prin odaia întunecoasă şi pe pereţii ei mohorâţi.

Erau atât de frumoase acele vremuri, cu lumea lor de poveşti, care ne-au rămas până în vremurile noastre ca nişte scumpe mărgăritare pentru mitologia poporului român. Însă veneau şi clipe vitrege, clipe de grea încercare, asupra neamului nostru.
În acele timpuri nesigure, străbunii noştri erau necesitaţi să grijească pentru asigurarea vieţii şi a avutului lor. Ei îşi întocmiră astfel şi vechea lor casă. Aşa aflăm, încă şi astăzi, la unele case bătrâneşti, „tainiţe”, adică încăperi tainice, numai de dânşii ştiute şi cu intrare secretă.
Tainiţe se află şi la vechile mănăstiri, pentru scutul călugărilor, în timp de primejdie. Tainiţa casei bătrâneşti se afla, de obicei, în partea de miază-noapte a casei şi era despărţită prin un perete, în care se află şi intrarea secretă. Această intrare secretă era, din casa de locuit, pe sub pat, pe după cuptor sau şi prin podul casei. Din cauza întocmirilor lor, le şi spun ţăranii, în zilele noastre, „case tâlhăreşti”. În aceste tainiţe, care aveau o înălţime cam de un metru, îşi păstrau bătrânii cele mai scumpe odoare, ca: haine, arme, bani şi celelalte lucruri preţioase, adese îngropate în pământ sau prin pivniţe secrete.
Aceste case vechi, în simplicitatea lor, aceste monumente patriarhale ale străbunilor noştri, stau, şi astăzi, sporadic, prin cele sate ca o vie mărturie a vremurilor din trecut. Poporul român, conservativ în cele ce a moştenit de la ai săi, a ştiut a păstra, cu credinţă statornică, vechiul meşteşug de clădire. Iar astăzi, dacă aruncăm privirile noastre asupra caselor ţărăneşti, presărate, atât de pitoresc, pe văile mănoase şi pe cele plaiuri, înconjurate de plăcuta verdeaţă a munţilor, vom observa, în privinţa arhitecturii ţărăneşti, o mare schimbare, un mare progres spre bine. Acest progres, care nu se atribuie unei influenţe exterioare, a purces de la însuşi poporul român. Pe când, în mare parte, pitorescul costum naţional şi lucrările textile femeieşti sunt nefavorabil influenţate de motive străine, importate, în sânul poporului nostru, din alte părţi, arhitectura ţărănească, casa ţărănească, se prezintă ochiului încă într-o vergură originalitate. Popoarele din Vest, locuitoare pe unde valurile culturii au nimicit arta naivă a poporului de la sate, nu se mai pot mândri cu o arhitectură ţărănească. Urmaşi străbunilor noştri au ştiut să îmbogăţească arhitectura moştenită cu picuri curaţi, izvorâţi din simţirea şi cugetarea lor senină de ţăran. Astăzi, conform timpului, referinţelor şi cerinţelor de trai ale ţăranului nostru, ne apare casa lui, ce se află înconjurată de frumoase livezi şi grădini roditoare, primenită într-o altă haină.

Şi acuma, ceva despre clădirea şi modul clădirii casei ţărăneşti, ceva despre credinţele frumoase, păstrate, încă din vremurile basmelor, în sânul poporului.

Pentru clădirea casei, îşi alege ţăranul un loc bine situat şi, de obicei, la o distanţă anumită faţă de uliţă. Aici, în liniştea unei livezi cu pomi roditori, îi place ţăranului, potrivit firii sale, să petreacă în pace şi linişte viaţa sa.
Pe locul ales, toarnă stăpânul casei aghiazmă, înfige, apoi, în pământ un chip de cruce, în semn de credinţă nestrămutată, şi, cu inima plină de umilinţă, invocă harul celui de sus, ca locul ales pentru sălăşluire să fie scutit de orice rău. În acest loc, sub ceriul curat şi liber al unei regiuni pline de farmecul naturii, vezi cum meşterii ţărani, cu capul dezgolit, făcându-şi, cu dreapta, semnul crucii, încep a întruchipa dorinţa stăpânului.

Lucrul începe, mai întâi, cu punerea temeliei, pe care o zidesc din piatră. Însă, după cum sunt legate de viaţa ţăranului nostru atâtea credinţe, moştenite din depărtarea vremurilor, aşa, şi la clădirea caselor, are el credinţele sale.
Există credinţa că fiecare casă nouă cere jertfirea unui suflet. Nefăcându-se aceasta, se crede că trebuie să moară stăpânul casei. De aceea, în cornul temeliei de către răsărit, zidesc meşterii, de viu, un cocoş negru, punându-i de mâncare şi apă pe trei zile (această credinţă există în ţinutul Câmpulungului). După o altă versiune, auzită în ţinutul Humorului, se pune în temelie numai un cap de cocoş negru.
La clădiri mai monumentale, ca biserici, mănăstiri, există, iarăşi, credinţa cum că numai atunci poate să fie dusă la un bun sfârşit clădirea, dacă se aduce o jertfă mai mare. La atari clădiri, măsoară meşterii, pe furiş, umbra unui om, cu un stânjen sau cu o aţă, şi o îngroapă, apoi, în temelie, iar omul căruia i s-a îngropat umbra trebuie să moară.

După terminarea temeliei, se începe cu clădirea pereţilor, care se fac din lemn de brad, molid sau şi stejar.
La aşezarea tălpilor, care se fac dintr-un lemn tare, sănătos, iarăşi se pun, în fiecare corn, în găuri anume făcute, tămâie şi smirnă, ca simbol al sfinţeniei, grâu şi sare, în semn de mană, contra deochiului – usturoi, iar bani – ca cei din casă să fie norocoşi.
După ce le-au pus pe toate acestea, urmează cu clădirea pereţilor, care se compun din 10-12 bârne cioplite şi încheiate, la cornuri, cu cheutori.
Pe când mai toate casele vechi se făceau în cheutori lungi, se fac casele, în timpul de faţă, în cheutori retezate şi încheiate în coada rândunelei, aşa că pereţii casei formează, la cornurile casei, unghiuri dreptunghiulare.
În unele părţi locuite de Români, se fac casele şi în amnari, adică în stâlpi verticali. Printre aceşti amnari jghebuiţi, se pune bârnuiala, în o direcţiune orizontală.
Casele făcute din bârne sunt mult mai trainice decât cele din amnari.
Bârnele cele mai de sus ale pereţilor, care, de obicei, sunt, la multe case, prelungite peste cornul casei şi care au menirea de a ţine grinzile, se numesc „cleşte”. Pe capătul grinzilor, iarăşi se aşează cununile sau costoroavele, de care se întăresc căpriorii casei. Căpriorii se deosebesc în căpriori legători şi căpriori din corn sau şi scurt numiţi „corni”. Căpriorii corni se întăresc cu căpriori scurţi, numiţi altfel şi căprioraşi, ţepe sau şi sepe. Căpriorii legători se pun, perechi, de-a curmezişul casei, şi au menirea de a forma tabla din faţă şi cea din dos a acoperişului.

Când se pun cei dintâi căpriori legători, de către răsărit, se pune, din partea stăpânului casei, în vârful acestora, un pomişor verde sau un brădănaş, împodobit cu flori şi năfrămi înflorite. De obicei, pentru fiecare meşter, câte o năframă.
Acest pomişor încoronează, pe de o parte, opera meşterilor, iar pe de altă parte, se pune acest pomişor contra deochiului, aşa ca privirile celor trecători să fie, involuntar, aţintite mai mult spre pomişorul împodobit şi nu asupra casei sau a meşterilor.
Pe căpriori se pun, în distanţe, anumite leaţuri. Mai toate casele ţărăneşti sunt acoperite cu draniţe, cu şindrilă, iar prin părţile mai sărmane în lemn, cu paie, cu stuf sau şi maldări.
Casele, drăniţite de meşterii ţărani cu mult gust şi cu o dibăcie neîntrecută, au, de obicei, 7-15 rânduri de draniţe. Cornurile casei sau sunt cu chibzuinţă rotunjiu învelite, sau draniţele se pun, de-a lungul, muchii dreptunghiulare peste olaltă. Celor dintâi li se zice case cu cornuri învelite, pe când celor din urmă, case cu cornuri în străji.
Pe partea din faţă a acoperişului se află unul, până la trei fumare bine orânduite. La multe case se află numai două fumare, iar ceva mai sus, peste aceste, un foişor mic, frumos împestriţat, în vârf, cu un bold crestat. Astfel, acoperişul caselor ţărăneşti, cu streaşina lor lată, cu fumarele împestrite, iar sus, cu coama sau creasta atât de frumos înflorită, apoi cei doi stâlpişori înfloriţi, de pe muchiile acoperişului, cărora li se zice şi bolduri (Horodnic, Putna), îi dau casei ţărăneşti un aspect de tot pitoresc.

După ce dulgherii sau tâmplarii au adus la bun sfârşit lucrul de tâmplărit, stăpânul casei, fiind de credinţă că cel dintâi ce intră în casă trebuie să moară, lasă să intre în casa nouă, mai întâi, un animal mic, ca: găină, mâţ.
Fiind casa pe deplin terminată, stăpânul ei, potrivit obiceiului vechi, o sfinţeşte după ritul bisericesc, iar după sfinţirea acesteia de către preot, se înconjoară casa, pe afară, şi în borţile sfredelite ale celor tuspatru cornuri de casă pune preotul în ele, în semn de mană, pâine şi sare (în unele locuri, şi bani) şi le astupă, apoi, cu un cui de fag.
Cu această ceremonie religioasă, stăpânul casei se mută în ea, spre a-şi întemeia vatra, în jurul căreia să petreacă el, cu ai săi, să petreacă şi cei ce vor urma.

Atât sus, la munte, cât şi jos, la ţară, vedem casa ţărănească situată cu faţa spre miazăzi. Ea este, de obicei, împărţită, prin tindă, în două încăperi neegale. Sunt casa cea mare, dinspre răsărit, care se întrebuinţează numai la diferite ocaziuni festive, şi casa cea mică sau căsuţa, care serveşte ca încăpere de locuit.
Cu privire la încăperile casei ţărăneşti şi situarea acestora sunt foarte multe variaţiuni. Aşa, de exemplu, potrivit cerinţelor de trai, sunt case ţărăneşti cu 3, 4, ba chiar şi cu 5 încăperi. Astăzi, vedem casa ţărănească mult mai mare şi cu încăperi mai spaţioase, ce corespund mai bine şi în privinţa igienică.
Lungimea ei este de 9-12 m, iar lăţimea de 5-8 m.
Ferestuicile micuţe, cu piele de bârdizan, de odinioară au făcut loc altor fereşti, mult mai mari, cu 4-6 geamuri de sticlă, prin care lumina zilei străbate mai uşor în încăperile paşnice ale ţăranului nostru şi le împle de-o lumină lină şi ademenitoare.
Casa cea mare are, către miazăzi, două, iar către răsărit, de regulă, numai o fereastă, pe când căsuţa, una către miazăzi şi alta către apus. Înălţimea fereştilor este, de obicei, de 0,80-1,10 m, iar lăţimea de 60-80 cm. În locul crucilor de lemn, de odinioară, vedem, astăzi, la fereşti, cruci împodobite cu fier, făcute de ţiganul fierar. Aceste cruci servesc, la fereşti, pe de o parte ca decoraţiune, pe de altă parte, însă, ca scut contra furtişagurilor.
De asemenea, şi uşile înguste şi joase de odinioară, cu ţâţânile de lemn, s-au primenit. În locul acestor uşi scârţâitoare, vedem uşi mai înalte, mai largi şi cu balamale şi încuietori de fier, iar deasupra acestora, 2-3 ferestuici, care lasă să străbată lumina în tindă. Astăzi, deosebim uşi în chingi, uşi blănite sau căptuşite şi ţintuite cu ţinte de fier. Astăzi, vedem, la casele ţărăneşti, şi uşi în cruci, care, de asemenea, sunt ţintuite.
Înălţimea lor ajunge la 1,90 m, iar lăţimea la 0,95 m.
La multe case ţărăneşti, se pot observa, la intrare, şi uşi blănite cu două aripi sau uşi duble. Dimensiunile acestora sunt, aproximativ, de 2,30/1,25 m.
Podul sau tavanul casei ajunge la o înălţime de 2,30-2,80 m, ba chiar şi până la 3 m, iar jos, în locul pământului uns cu lut, începe ţăranul a pune podele sau duşumele.

Formele ce clădire ale arhitecturii autohtone de la ţară, cu multele ei încheieturi originale, au luat, de asemenea, un avânt îmbucurător. Azi vedem case cu fel de fel de foişoare. Ce frumos este să priveşti la casele ţărăneşti, cu streaşina lată şi înconjurate, jur-împrejur, de un gang frumos împestrit şi cu stâlpi sau columne, ce se orânduiesc ritmic, în distanţe anumite, în jurul casei.

Casele ţărăneşti se împart, după vechimea lor, cam în următorul mod:

A. Case cu prispă

I) Case cu prispa înaintea casei.
II) Case cu prispa înainte ţi la acea latură unde o cere trebuinţa.
III) Case cu prispa pe trei părţi, înainte şi pe laturi.
IV) Case cu prispa împrejurul casei.
Sunt, însă, case ţărăneşti şi fără prispă.

La multe case ţărăneşti, se pun, în loc de prispă, pe capetele prelungite ale tălpilor de la casă, scânduri groase, care servesc ca laiţe (laviţe) de şezut.
Toate casele cu prispă pot să aibă, înaintea intrării, un foişor (cerdac, pridvor). Acoperişul acestui foişor este sau în trei table şi cu cornuri învelite sau în străji, sau şi numai în o tablă, ce se prelungeşte, deasupra intrării, din tabla din faţă a acoperişului.
La casele cu două odăi, se află, de obicei, foişorul în dreptul tinzii, iar la casele numai cu o despărţitură, se află foişorul la o lature, înaintea intrării.
Prin urmare, deosebim, în al doilea rând, casele ţărăneşti în:

B. Case cu foişor

I) Case cu foişor la mijloc.
II) Case cu foişorul la o lature.

Foişorul de la mijlocul caselor e, de obicei, cu acoperişul în trei table. Sunt, însă, şi abateri.
Acest foişor, în diferite variante, cu stâlpi înfloriţi şi de o extindere cam de 4 mp, îi dă casei un aspect de tot pitoresc. El este, de obicei, până la o înălţime de 1 m, îngrădit sau cercuit cu bârne, prinse la colţuri cu cheutori şi prevăzut şi cu o portiţă de intrare. Sus, este acest foişor liber sau desfundat. În el se află, adese, şi o masă şi laiţe de şezut. Aici vezi, în timpul verii, după munca zilei sau în zilele de sărbătoare, cum glotaşii casei stau la sfat şi petrecere.
Acestui foişor îi zic muntenii şopru, iar în alte părţi i se zice şi pridvor sau cerdac.
Casele cu foişor datează, de asemenea, din timpurile mai vechi.

Un al treilea fel de case ţărăneşti, care datează din timpurile mai noi, sunt casele cu gang şi cu stâlpi împrejur. Se găsesc, însă, şi case cu gang şi fără stâlpi.
Gangul are, înaintea casei, la intrare, de obicei, o înălţime de 1 m, pe când pe laturi, 80 cm. Şi aici deosebim mai multe variaţiuni:

C. Case cu gang

I) Case cu gang numai înainte.
II) Case cu gang pe două părţi; înainte şi la acea lature, unde cere trebuinţa.
III) Case cu gang pe trei părţi; înainte şi pe laturi.
IV) Case cu gang împrejur.

Toate casele cu gang pot să fie şi cu foişoare înaintea intrării, conform tabelei indicate.

Pereţii caselor ţărăneşti sunt tencuiţi şi daţi cu var.
În părţile muntoase, mai rar poţi observa case văruite pe de-afară. Se observă numai în jurul fereştilor şi a uşii câte un brâu alb, iar, încolo, rămân pereţii netencuiţi.
La multe case ţărăneşti, este, îndărăpt, spre partea miază-noptală a casei, alipită şi câte o şandrama, cu mai multe despărţituri, care se întrebuinţează ca cămări, iar pentru oameni mai sărmani, care nu posedă grajd, în special pentru ţinerea vitelor, serveşte această şandrama şi ca grajd.
În regiunile muntoase, pe unde sătenii nu posedă şuri mari, ca la ţară, pentru păstrarea cerealelor, i se zice acestei şandramale şură.
De şandrama lipit, se află, adeseori, şoprul pentru lemne.

Motivele decorative, atât de naive, cu atâta gust şi pricepere aplicate, le ştie prinde ţăranul din natura înconjurătoare. Zace, deja, în firea lui ca să-şi împodobească lucrurile sale. Aşa vezi, la ţăran, fluier şi băţ împestrite, vezi ţăranca cu furca împestrită, vezi minunate ţesături, ieşite de sub mâna ei iscusită, cu fel de fel de ornamentări.
Astfel, observăm frumoase creste de acoperiş, cu aplicarea-mbelşugată de motive după natură, ca: coada rândunelei, coarnele berbecului, coada peştelui şi altele.
Ceva caracteristic e, la poporul român, şi aplicarea crucii ca motiv decorativ pe cele mai multe lucruri ale sale. O observăm pe creasta şi pe muchia acoperişurilor de la case, pe la porţi şi portiţe, pe mobilierul ţărănesc, precum şi pe multe lucrări textile ale femeii române. În multe sate, putem vedea decoraţi pereţii casei cu cruci de busuioc, atât pe dinafară, cât şi pe dinăuntru.

Astfel se prezintă arhitectura ţărănească, plină de un farmec estetic, plină de o frumuseţe veche tradiţională, astfel se prezintă ea, când valurile unei culturi importante n-au putut a o influenţa. Poporul român, departe de centrele culturale, a ştiut conserva, cu credinţă, de la străbuni, iscusinţa de a clădi, a ştiut a se dezvolta, şi mai departe, pe terenul arhitecturii ţărăneşti şi a frumosului. Tot ce posedă ţăranul român, pe terenul arhitecturii, este efluxul curat al cugetării şi al simţirii sale.
Arhitectura tradiţională de la sate merită, deci, atenţie şi din partea forurilor competente, şi ar fi bine ca ea, prin şcoli profesionale bine organizate, să se dezvolte mai departe, conform tradiţiei şi cerinţelor moderne.
Vechile forme de clădire şi vechile încheieturi ar trebui pe deplin considerate. De asemenea, regiunea şi împrejurimea naturală ar trebui considerată, aşa ca clădirea să formeze un întreg armonic cu regiunea împrejmuitoare.
Numai arhitectura de la sate va fi în stare să pună o bază solidă şi pentru arhitectura românească de la oraşe. O arhitectură românească, cu o individualitate pronunţată, trebuie să se reazeme numaidecât pe produsele artistice ale ţărănimii, ea trebuie să-şi ia motivele, inspiraţia din sânul poporului român.
Şi dacă pentru noi, cei din Bucovina, e aceasta un vis cu greu realizabil, pentru România trebuie să fie o datorie. Atunci, oraşele româneşti s-ar prezenta, şi din afară, în o haină curat românească, însă nu ca până acuma, în o haină împrumutată de la alte neamuri, ce nu au nimic comun cu poporul român.
În arhitectura ţărănească, nu observăm nimic din măreţia uimitoare a clădirilor de pe malul Rinului, nimic din arhitectura trufaşă a marilor oraşe din Occident, pe unde veacuri întregi de linişte şi siguranţă au îngăduit omului să-şi lege temeinic viaţa lui şi a urmaşilor lui de aceeaşi vatră, de acelaşi colţ de pământ; însă, cu toate acestea, arhitectura ţărănească este, pentru noi, o scumpă şi nepreţuită comoară, din care cei chemaţi vor scoate aurul curat la lumina zilei.
În arhitectura ţărănească se întrupează atâta poezie poporală, în ea se reoglindeşte blânda şi îndurătoarea fire a unui neam întreg. / Ion Ştefureac” .

Marginea de astăzi încă mai este un muzeu în aer liber al satului bucovinean, în casele Marginii regăsindu-se toate elementele caracteristice unei zone sau alteia din provincia aceasta românească, beneficiară, şi ca blestem, dar şi ca noroc, al statutului de ducat european, timp de aproape un secol şi jumătate din istoria ei.
Marginea, platou neted la poalele munţilor, îngemănează, în arhitectura sa ţărănească şi elemente munteneşti, şi elemente câmpeneşti, iar armonia incredibilă a acestei armonizări poartă, deja un nume, celebru în toată lumea: Marginea.

Despre portul, cântecul şi jocul mărginenilor

Cele mai interesante mărturii vechi despre portul şi jocul mărginenilor, în perioada de după înfiinţarea comunei Marginea (1786, anul în care s-au înfiinţat comunele în Bucovina), le datorăm lui Iraclie Porumbescu, suceviţeanul care a deprins tainele buchiilor pe hotarul Suceviţei cu Marginea, la Voievodeasa.
Feciorii ieşeau, în 1815, la strânsura de pe toloaca satului, „în cămaşă cu mâneci late, pieptar în mătăşi nou, curea, după statura flăcăului, în trei şi patru cătărămi, ciobote lungi până la genunchi şi încreţite la încheietură, apoi pălărie „retezată” şi încinsă în gherdane şi cordele mândre”, iar fata, „tot împodobită cum era mai bine şi, afară de păpucii galbeni sau negri şi călţunii, nu în flendure de târg, ci toate lucrate în casă de fată, singură, sub învăţătura mamei” .
Într-o altă descriere, şi mai amănunţită, dar şi mai plină de viaţă, feciorul purta „cămaşa de in cu mâneci largi, pieptarul nou cu primuri de jderi, brâu în ciubuce, sumanul negru de miţe pe umeri, pălăria cu flori, cu păuni şi cu gherdane-n cap, iar în picioare ciubote cu turetce lungi, încreţite la încheietură”, iar fata, „Frumoasă ca o zână! Păr mănos, blond, împletit în două cosiţe şi date peste piept, de pe care sclipea o salbă de mai multe şiraguri şi fel de fel de monete, albe şi galbine, mari şi mici. O cămeşă cu altiţe, de pe care fluturii sclipicioşi îţi luau ochii, nu alta! Catrinţa, în colori oacheşe şi cu dungi de chir (peltea), şi brâneţe de asemenea la fel, ba şi mai sclipicioase decât chirul cu care erau întreţesute” , portul acesta reprezentând o anumită evoluţie estetică, influenţată de convieţuirea mai mult sau mai puţin densă cu reprezentanţi ai altor etnii.
Primul guvernator al Bucovinei, generalul Spleny, care a lăsat după el şi un raport amănunţit asupra strării lucrurilor, susţinea că, în Bucovina, „moldoveanul este îmbrăcat simplu, dar bine apărat de frig; ţesutul femeilor le pune la îndemână rufăria şi aşa-numitele sumane sau paltoane ţărăneşti, postavul fiind ţesut de ei înşişi, mai ales la munte” şi că, în ceea ce „priveşte îmbrăcămintea, cea a rusnacilor este ceva mai drăgălaşă” . Numai că, în Bucovina, şi în privinţa costumelor, ca şi în privinţa muzicii, diferenţele „nu sunt, comparativ, mai mari decât diferenţele dintre muzicile diferitelor regiuni din România” , evoluţia şi involuţia, funcţie de mode şi influenţe, ţinând şi de un anume oportunism, manifestat prin orgolii şi fudulii locale, deseori păguboase pentru acurateţea şi autenticul moştenirilor.
În cazul Marginii, unde, încă de prin 1880, baticul înflorat huţănesc, ca mai în toate satele din zonă, ia locul miniştergului, iar fustele largi, încreţite şi viu colorate, toate de tip galiţian, iau locul catrinţelor, doar costumul bărbătesc, simplu, gospodăresc, în care bundiţa cu prim negru sau cojocul alb, şi el cu acelaşi prim, dau sobrietate mândră şi identitate ancestrală, în rest, şi prin port, şi prin cântec (la Marginea cântau doar bande cu alămuri, după modelul nemţesc; în 1960, preluând această tradiţie, profesorul Arcadie Sfârnasciuc, ajutat de tropetiştii Simion Repciuc şi Ioan Grigorean, avea să înfiinţeze o excelentă fanfară), şi prin joc (jocul de doi făceau uitate horele, bătutele şi celelalte jocuri de grup), mărginenii grăbeau spre o mondenitate care abandona sacralitatea folclorului, în favoarea dezlănţuirii laice de plăcere.
E drept că şi la Marginea încă se mai puteau asculta cântece vechi, păstrate, până de curând, şi de ultimul rapsod al Marginii, regretatul zicălaş poli-instrumentist Constantin Magopăţ, dar datina nu mai însemna de mult o prioritate, mimetismul lui „aşa am apucat”, atât de specific românilor, fiind înlocuit de pragmaticul „să fim în rând cu lumea”, care şi modernizează, dar şi înstrăinează.
În 1881, încă se mai cânta la Marginea un cântec de cătănie superb, cules de Radu Nour, „Grădină cu flori de mac”, dej pierdut prin tazaurele uitate şi ignorate de spiritualitate bucovineană:

– Grădină cu flori de mac,
Ia-n ieşi, maică, până-n prag,
Vine-al nostru cel mai mare
Cu cinci sute de cătane.

– Nu-s catani, da-s Moldoveni,
Feciori mari sunt de boieri,
S-au lăsat de boierit,
S-au înscris la cătănit,
Pentru-o puşcă ruginoasă
Au lăsat părinţi acasă .

De aici, de la „înscris la cătănit”, în 1848, odată cu împroprietărirea ţăranilor, de fapt porneşte, şi la Marginea, abandonarea sau poate că modernizarea, contemporaneizarea laică a datinii.
Începând din 1848, recrutorii austrieci veneau prin sate, cu muzică militară şi cu ostaşi ardeleni chipeşi, iar pe toloacă, „la Bărbunc (locul mai ridicat de pe toloacă – n.n.), se auzeau cântând muzica, iar lumea năvălea ca la o comedie într-acolo.
În mijlocul tolacei se afla masa ofiţerului „Bărbuncului” (WERBUNG, scrie pe un carton mare, aşezat pe masă), cu condică lângă dânsul şi cu o lădiţă plină de bani; mai jos se afla o ladă mare, cu chipie ostăşeşti.
Prinprejur juca o roată din cei mai voinici soldaţi minunate jocuri de prin ţări străine şi lăudau viaţa de tabără; nu lipseau nici vivandiere frumoase, care închinau cu plosca plină de vin la toţi voluntarii recruţi şi se sărutau cu dânşii.
Lumea se ferea de Bărbunc ca de foc, dar, totuşi, erau unii care cădeau în capcană, căci inimă de piatră să fi avut şi tot nu te-ai fi stăpânit, când vedeai cum cătanele luau cele mai frumoase fete din împrejurime ca să atragă pe feciori. Iar mulţi dintre aceştia aveau drăguţe şi nu puteau suferi ca ele să joace cu cătanele cele străine, de aceea se prindeau şi ei în joc lângă dânsele.
Jucai un joc, două, apoi doi căprari cât bradul te duceau de subsuori, cu vorbe dulci, la o vivandieră, care te cinstea din ploscă şi-ţi dădea buzele ei subţiri şi roşii. Ofiţerul îţi punea, pe dinapoi, şapca-n cap şi erai, de acum, vrând-nevrând, cătană la împăratul.
În vremea asta, vestita bandă a lui Nicolai Picu zicea să-ţi rupă inima, iar feciorii, după ce erau juraţi sub steagul cel mare, ce flutura în mijlocul pieţii, se cuprindeau de după cap şi cântau din gură, însoţiţi de plânsul nevestelor şi al drăguţelor:

Vino, mândră, pân’ la cruce
De vezi neamţul cum mă duce,
Că ne duce ca pe boi
Şi ne tunde ca pe oi,
Ne-aruncă păru-n gunoi,
Vai săracii, vai de noi!” .

Din Marginea a cules folclor şi Dimitrie Dan:

Mor, mândruţă, şi m-aprind
Cânt te văd pe drum trecând
Şi din mână pălăind
Şi din coate vânt făcând…
Nu-s eu slobod să te prind,
Să-ţi cuprind doar mijlocelul
Cum cuprinde lupul mielul!

                *

Foaie verde, foaie lată,
Nu stă lumea într-o fată,
Fata-i doară ca o floa,
Creşte colo-n strat, la soare,
Şi mai creşte
Şi-nfloreşte…

Foaie verde de bujor,
Da’ stă lumea-ntr-un fecior,
Că fecioru-i grădinar,
Are flori şi mici, şi mari…
Când se bagă în grădină,
Toate florile-i se-nchină,
El se uită pe la toate
Şi mai smulge… cât socoate…

                    *

M-o trimăs mama de-acasă
Să-i joc fata cea frumoasă
Şi-am jucat-o: cea mai hâdă,
Cu cămeşa cea mai mândră,
Ce-i cusută de-o vecină
Pentr-un căuş de făină
Şi-o felie de slănină…
Ba i-o dat curechi şi moare
Să-i facă şi „pui” la poale,
Şi cu hrişcă şi cârnaţ
I-o-ncreţit-o la grumaz!

Ironic, inspirat, bine formulat, născocit de bărbaţi, folclorul mărginean încă mai supravieţuieşte, în contemporaneitatea noastră, printr-un grup vocal bărbătesc, condus de vrednicul senior Aurel Halip.
Costumul popular contemporan al mărginenilor, uniformizat în epoca străjeristă şi în cea comunistă, este unul tipic bucovinean, bogat ornamentat, după modelul costumului popular studenţesc, creat şi impus în întreaga Bucovina de I. G. Sbiera, în 1860, la Viena.
Costumul acesta se mai poartă, duminica, la biserică, foarte rar pe la petreceri care ţin de identitatea satului (hram, hore ale gospodarilor) sau cu ocazia datinilor de iarnă, de către membrii grupurilor de colindători sau urători.

Despre spiritul exponenţial al Marginii,

Vasile Gherasim

Mărginenii sunt mândrii de ei – şi bine fac – aşa cum sunt mândri şi de fiecare om al satului în parte, indiferent de timpul pe care l-a locuit acel consătean.
Mărginenii sunt mândri că din rândurile lor s-au ridicat secretarul Consiliului Naţional al Unirii, din 1918, Vasile Bodnărescu, preotul şi profesorul Dumitru Bodale, autor al unei interesanteexegeze biblice, doctorul inginer în mecanică aviatică Muşat-Vasile Bodnarescu, conferenţiarul universitar în silvicultură Florin Clinovschi, conferenţiarul universitar în electronică Marcel Derevlean, doctorul în ştiinţe juridice Dimitrie Gherasim, pictorul şi profesorul universitar Marin Gherasim, doctorul în construcţii civile Dumitru Ilioi, doctorul în ştiinţe biologice Constantin Maloş, doctorul în manageriatul resurselor de apărare Gavril Maloş, sculptorul Gavril Nichitean (n. 31 octombrie 1932), doctorul în enologie Nicolai Pomohaci, pictorul colonel Arcadie Pruteanu (n. 23 septembrie 1927), reprezentantul României la NATO – colonelul Mircea Popovici, pictorul Traian Sfinţescu, doctorandul în ştiinţe medicale Laurian Tonenchi sau doctorul în agronomie Constantin Traci.
Mărginenii sunt extrem de mândri că au dat politicii româneşti patru parlamentari, senatorul Constantin Moldovan (1992-1996), deputatul Nicolae Lazăr (1992-2000), deputatul şi, apoi, senatorul Orest Onofrei (2004-2008, 2008-2012) şi deputatul Aurel Olărean (2004-2008), actual primar al Rădăuţilor.
Mărginenii se mândresc cu consilierii judeţeni, daţi de obştea lor, Orest Onofrei (1996-2000) şi Dumitru Curea (2004-2008), aşa cum se mândresc şi cu cetăţenii lor de onoare, Gavril Mîiraza şi Mihai Grozavu, fotul preşedinte şi, respectiv, vicepreşedinte al Consiliului Judeţean, ÎPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, Jean Calvet, primar adjunct în localitatea franceză înfrăţită Pontault Combault, profesorul pensionar Arcadie Sfârnaciuc, artistul ceramist Gheorghe Magopăţ, înginerul arhitect Teodor Buliga, a cărui memorie o cinstesc post-mortem, cu îngrijitoarea de persoane în vârstă, de două ori decorată de Preşedintele Italiei, cu „Ordinul Naţional de Merit al Republicii Italiene”, în grad de cavaler, doamna Marioara Halip, şi olandezul Klaas Kerstholt, care a asigurat cu mobilier şi corpuri de iluminat toate şcolile din comună.
Doar cu fiul fostului cântăreţ bisericesc, de pe la sfârşitul veacului al XIX, George Gherasim, şi al nevestei lui, Domnica, nu se prea mândresc mărginenii, deşi feciorul acela este, sub colbul greu al ignoranţei bucovinene şi din sudul provinciei, şi din nordul ei, spiritul exponenţial al Marginii, ba chiar al întregii Bucovina, ba chiar al întregii Românii neîntregite.
Născut la Marginea, în 26 noiembrie 1893, Vasile Gherasim e o dâră de lumină cosmică pe cerul Bucovinei, pe care, din păcate, nu o mai conştientizăm, pentru că până şi simţurile noastre au fost abandonate în sipetul ferecat al uitării. A trăit puţin, doar până în 10 februarie 1933 (regretatul Grigore Bostan menţionează ziua de 12 februarie, care a fost, de fapt, ziua înhumării). Semăna, la chip şi la suflet, cu Mihai Eminescu şi, aidoma Luceafărului, a ars intens, trăind în doar 39 ani de viaţă o adevărată eternitate. S-a format ca om de cultură, ca exeget, ca filosof, ca poet şi ca prozator la gimnaziul greco-ortodox din Suceava, pe care l-a absolvit în 1914, în 1915, spre sfârşitul anului, mergând la Viena, unde va rămâne până în 1918.
La Viena, Gherasim s-a înscris la Facultatea de litere şi filosofie, dedicându-se studiilor clasice şi scriind primele sale nuvelele, pe care le va publica mai târziu.
Întors la Cernăuţi, în 1919, funcţionează ca bibliotecar al Universităţii (1919-1921) şi ca profesor de filosofie la Liceul „Aron Pumnul”, la Şcoala Normală de băieţi şi la Liceul nr. 4. Profesor titular la Catedra de Istoria filosofiei, al cărei profesor suplinitor fusese din 1927, ajunge mult prea târziu pentru el, în 1932.
Ca poet, Vasile Gherasim, „pribeagul suflet (care) trimite nostalgii”, „vrea parcă-o rugăciune să şoptească” pentru a mărturisi, cu o incredibilă neostenire („puterea uriaşă-a re-nvierii”), că „iubeşte-adânc viaţa nesfârşită”, chiar dacă, în jurul său, „vreme ne-mplinită se scurge tot mai multă”, „şi tu, trudite suflet, cauţi pace / Zadarnic pribegind prin spaţii goale, / În tine însuţi cearcă-a te întoarce / Şi vei afla tămăduiri de boale”.
În poemele sale, Vasile Gherasim şi recrează identităţile şi dialoghează, deşi, „simţind adânc, nu-ţi trebuie cuvinte”, deşi el cunoaşte conturul păsării şi conturul zborului, deşi e înzestrat cu memorie („Mi-aduc aminte: / Sufletu-mi trăia când s-a născut Hristos”) şi poate mărturisi veacurilor: „E-atâta linişte în lume / Că-mi vine-a crede că acum se naşte Dumnezeu. / Şi-i ger / Şi stelele lucesc”. Pentru mărturisire, el nu are nevoie de cuvinte (şi Iulian Vesper avea să susţină că tăcerea este cel mai desăvârşit poem), ci doar de „clipa cea cu-adevărat trăită”, care desigur că-i „mai presus de seaca veşnicie”, clipa iubirii ca o întoarcere a păsărilor călătoare sau ca o trecere a mugurilor în floare (aluzie cât se poate de străvezie şi de legitimă la un filosof ca Vasile Gherasim la Argimpassa, la mitologica trecere a zăpezii în iarbă), clipa mai presus de eternitate („Să cadă-n nopţi cu lună oricât o vrea doar bruma! / Ce schimbă-aceasta oare în rostul marii vieţi?), clipa învăluirii în singurătate ca într-un „mormânt al voioşiei“, singurătatea lui Gherasim însemnând, în fond, revenirea în acel „cândva am fost sferici şi pe deplin fericiţi“ care consacră mitul androginului.
Vasile Gherasim, poetul, este un „dor fără margini“, o pasăre cu o aripă în iarbă şi cu cealaltă în cer, numai că „pasărea măiastră zburat-a într-o seară / Spre locuri unde este mai multă primăvară”, iar Bucovina spiritului s-a făcut arbore, „iar arborele-n urmă rămase părăsit / Şi-n bezna cea opacă pustiu şi desfrunzit“.
Şi-au trecut zece ani de altfel de singurătate, cea în care nu ne-am iniţiat prin opera lui Vasile Gherasim, o singurătate cenuşie, ostilă, fărâmiţată deja de începuturile demente ale altui măcel planetar, iar Constantin Loghin, veşnicul înfometat de memorie, a scrijelit pe cremenea cerului („Albastru-i cerul şi-ngheţat / Şi stele strălucesc pe el ca nişte ochi de lup în noapte”, observa Gherasim) această frumoasă poveste („Era şi-atuncea noapte: eu stăteam / Ca şi acuma şi priveam / La cerul nesfârşit şi rece ca de gheaţă. / Simţeam că-n adâncimea sufletului meu / Străbate Dumnezeu):

„Vasile Gherasim şi George Voevidca sunt cei dintâi poeţi bucovineni apăruţi după Unire, ei sunt aceia care, la un moment dat, atunci când amuţise glasul de trubadur al vechii generaţii bucovinene şi încă nu începuse să cânte noua generaţie, sunt singurii poeţi care constituie puntea tradiţiei dintre Bucovina austriacă (politiceşte!) şi Bucovina românească. Ei sunt aceia care trec steagul literar al acestei generaţii către generaţia nouă…
Gherasim a scris mult, foarte mult: a scris articole şi studii filosofice, în care caută să dibuiască spinoasa cale înspre o filosofie românească, el a scris studii pedagogice şi articole de istorie literară. L-au preocupat diferite aspecte ale istoriei literare, l-a preocupat mai ales fenomenul Eminescu. Dacă atâţia alţii şi-au legat numele de Eminescu prin simple îngăimări stilistice, Gherasim l-a pătruns adânc, l-a înţeles şi ni l-a tălmăcit. În două direcţii ale studiilor eminesciene şi-a câştigat merite deosebite: prin cercetări în satul Eminovicienilor din Bucovina, Gherasim a stabilit, odată pentru totdeauna, în ciuda atâtor teorii care de care mai extravagante, originea românească a lui Eminescu, şi, al doilea, prin alte studii temeinice, ni-l prezintă pe Eminescu, împotriva atâtor teorii contrare, ca poet optimist, preocupat în largă măsură de toate problemele care agitau spiritele româneşti din acea vreme.
Pe lângă filosof, pedagog şi istoric literar, Gherasim a fost şi poet, poet în adevăratul înţeles al cuvântului. Cine l-a cunoscut şi cine vede chipul lui Gherasim, nu poate să nu fie izbit de oarecare asemănare între el şi Eminescu. Această apropiere nu este numai incidentală. Dacă, vorba Latinului, ne este permis de a compara lucrurile mari cu cele mici, între Gherasim şi Eminescu nu este asemănarea numai de înfăţişare, ci şi în opera lor.
Găsim, în poezia lui Gherasim, aceeaşi dragoste de natură:

„Bătrâne codru-ţi zic: rămâi cu bine,
Eu azi mă duc în lumi străine ţie
Şi frunza ta se face aurie –
Încet, încet şi ţie toamna-ţi vine“
(Rămâi cu bine),
întâlnim aceeaşi dragoste pentru femeie, acelaşi suflet chinuit de suferinţa omenească, aceeaşi înclinare statornică înspre reflexivitate, deci, cum se spune curent, teme eminesciene, care, în genere, sunt tot atâta de bine teme ale poeziei de pretutindeni şi de totdeauna, ceea ce nu înseamnă, însă, că Gherasim a fost unul din imitatorii de duzină ai lui Eminescu, cum îi întâlnim în literatura noastră.
Această asemănare de teme se datoreşte soartei lor aproape identice, temperamentului lor comun şi preocupărilor egale în viaţă. Ca şi Eminescu, Gherasim a dus aceeaşi viaţă de zbucium, care se stinge la 40 de ani, ca şi dânsul, poetul nostru a cântat aceleaşi motive de inspiraţie – natura şi femeia – a fost frământat de aceleaşi probleme eminesciene.
„La ce-i făcută viaţa, moartea, dorul?“ (Vorbe, vorbe, vorbe), se întreabă şi Gherasim, pentru a ajunge la aceeaşi concluzie: „Doar vis e viaţa ce-ntrerupe somnul nefiinţei“ (Către Poezis…) şi, mai ales, îi caracterizează pe amândoi aceeaşi fire înclinată spre meditaţie, spre reflexivitate.
Totuşi, între Eminescu şi Gherasim există o mare deosebire în ceea ce priveşte atitudinea lor faţă de viaţă: pe când Eminescu, atât de des şi crunt dezamăgit de viaţă, îi arată tot dispreţul, râvnind nirvanic „setea liniştii eterne“, Gherasim cântă viaţa, este, prin excelenţă, poetul elanului de viaţă, ca şi Cerna.
Ce-i spune sufletul?

„Iubeşte-adânc viaţa nesfârşită,
Psalmodiază-i imn de bucurie!
Iară iubirea, din etern simţită,
O rugăciune de-nălţare fie!“
(Vecernie).

„Nu mor, chiar cruci la capul meu de pun“ (Vorbe, vorbe, vorbe), sfidează el, plin de soare, moartea. Un cărbune din soare căzu pe pământ şi-l însufleţi: „Iar un cărbune arzător căzu / Şi-n lutul meu“ (Devenire) şi, de atunci, toată viaţa-i e plină de soare.

„În plânsul meu dintâi strigat-am soare
Şi soare fost-a gândul meu dintâi.
Şi soare am văzut în ochii tăi,
Spre el mă avântau gândiri uşoare“
(Al vieţii mele soare).

Îmbătat de soare, se crede un titan: „Ne credem zei, având pe Dumnezeu în noi“ (Stropul):

„Credeam că sunt menit a dezlega
Al veşniciei glas; credeam c-ascult
Cum florile-mi şoptesc, şi tot mai mult
Parcă-mi vorbea zefiru-n limba sa.
Şi picuri de-adevăr cădeau din stele,
Şi soare, lună se topeau în minte-mi:
Un zeu eram, căci totul eram Eu…“
(Sunt om).

Şi, totuşi, constată că nu e decât un simplu om:

„Vârtej de patimi, doruri de puteri
Titanice şi de blestem, de vreri,
De farmece ce mintea n-a cuprins…“
(Iadul).

… Şi eroii nuvelelor sale, destul de numeroase, sunt mai degrabă nişte romantici cerebrali, nişte fiinţe eterice, în genul „Sărmanului Dionis“, decât oameni de acţiune.
Atât pictorul Niţă Mândrea, din nuvela „Înspre soare“, cât şi profesorul Vereanu, din „Emaus“, părintele Iov, din „Orfanul“, ca şi Moş Anghel, din „Turnul din Soroceni“, sunt oameni singurateci, care trăiesc şi se zbuciumă pentru fiinţele lor dragi şi, atunci când ele dispar, se mistuie şi ei nostalgic pe calea întunericului. Sunt fiinţe care, departe de zgomotul lumii din jur, îşi plăsmuiesc o lume a lor, ţesută din singurătate, linişte, pasiune pentru artă şi adâncă credinţă în cel Atotputernic.
Nu ştiu dacă nu trebuie să vedem în aceste fiinţe pe însuşi Gherasim: retras de lărmuiala lumii, pasionat pentru artă, adânc cucernic, trăindu-şi intens lumea plăsmuită interior, care, atunci când şi-a văzut zdrobit idealul vieţii, s-a retras în lumea cealaltă, unde continuă să trăiască fericit ca şi eroul din „Emaus“ ”.

După Vasile Gherasim au rămas şi câteva studii eminesciene, inventariate meticulos de Leca Morariu şi publicate, ulterior, de cărturarul bilcan George Muntean, studiile acelea însemnând, probabil, şi expresii ale unei cosmice solidarităţi: „Eminescu în serviciul şcoalei“ (Şcoala, 1921, pp. 242-246), „Eminescu ca oprimist“ (Convorbiri literare, 1922, pp. 485-503), „În satul Eminovicenilor“ (Convorbiri literare, 1922, pp. 834-845), „Eminescu la Viena“ (Junimea literară, 1922, pp. 374-379), „Familia Eminovici“ (Convorbiri literare, 1923, pp. 185-188), „George Drogli“ (Adevărul literar şi artistic, 1923, nr. 194, pg. 4), „Iarăşi originea lui Eminescu“ (Revista Moldovei, 1923, nr. 5, pp. 1-11), „Influenţa lui Schopenhauer asupra lui Eminescu“ (Transilvania, 1923, pp. 520-559), „Ipoteştii lui Eminescu“ (1924), „Mihai Eminescu“ (Junimea literară, 1929, pp. 281-284), „Eminescu – Luceafărul“ (Junimea literară, 1930, pp. 419-430).

Sonet

De ce te-nvălui în singurătate
Şi-n ea îţi sapi mormântul voioşiei,
Privirea-ţi blândă în melancolie
De ce o-nmoi? Când doar în juru-ţi toate

Dor de viaţă-ar trebui să-nvie…
Te uiţi la frunze seci, ce-s presărate
Pe recele pământ şi zici că-s moarte
Şi-n ele viaţă n-are să mai vie?

Dar orice şoaptă-a vântului nu-ţi spune
Că tot ce-n lume-i caută viaţă
Şi dorul de a fi e tot mai mare?

Răspuns:

Viaţa-mi toată-o ţine-o răsuflare:
Aşa durerea-mi, doru-mi mă învaţă
Doar ce mă poate-opri de a apune?

Se naşte Dumnezeu

Albastru-i cerul şi-ngheţat
Şi stele strălucesc pe el ca nişte ochi de lup în noapte.
E-atâta linişte în lume
Că-mi vine-a crede că acum se naşte Dumnezeu.
Şi-i ger
Şi stelele lucesc…

O clipă zboară după alta:
Tic, tac, tic, tac…
Din veşnicie se desfac
Şi iarăşi se scufundă-n veşnicie,
De unde niciodată n-or să vie.
Şi stele se desprind din goluri nesfârşite
Şi cad în adâncimi nebănuite.
… Tic, tac, tic, tac…

Mi-aduc aminte:
Sufletu-mi trăia când s-a născut Hristos;
Era şi-atuncea noapte: eu stăteam
Ca şi acuma şi priveam
La cerul nesfârşit şi rece ca de gheaţă.
Simţeam că-n adâncimea sufletului meu
Străbate Dumnezeu.

Şi s-a născut atunci Hristos.
În lume-atâta linişte era
Că se-auzea când vremea-şi număra
Clipele: tic, tac
Tic, tac…

Mare

Mare!
Eşti iar departe; – în zare
Îţi bănuiesc furtuna, clocotul şi spuma…
În vis numai te văd, te simt, te-aud acuma
Şi iar doresc
Să te privesc
Aproape, lângă mine să te am
Şi iar să chiui, cum atunci chiuiam
De bucurie şi iubire,
De neînchipuită fericire.
Să cânt cu tine cântecul puterii,
Să simt în mine
Crescând
Şi clocotind,
Spumând
În inimă, în creier şi în vine
Puterea uriaşă-a re-nvierii…

Eram copilul răsfăţat al tău:
Mă cuprindeai cum îşi cuprinde mama fiul său,
Mă sărutai – adânc şi pătimaş mă sărutai.
La pieptul uriaş, tu mă strângeai,
Cu glasul de sirenă îmi cântai;
Astfel din mine sclav supus făceai…
Şi mă lăsam ademenit
Spre zările albastre, fumurii – spre Infinit.
Ah, zările acelea de opal
Mă cheamă azi şi veşnic m-or chema
Şi marea-n veci va spumega:
Furtuna îi va frânge val de val.

Din depărtare-ţi aud a ta chemare,
Mare!

Pastel de toamnă

… Şi frunzele-s cu aur îmbelşugat vopsite,
Mătase funigeii ţesut-au pe câmpii;
De-opal curat e cerul în zări nemărginite
Spre cari pribeagul suflet trimite nostalgii.

Şi al blândeţei farmec pe toate le pătrunde,
Şi în privirea noastră-i un ce atât de rar:
E-un semn că-i toamnă poate şi-n noi – ca orişiunde,
Când inimile astăzi cu spaimă-n noi tresar?

La gerul iernii, totuşi, nu mă gândesc acuma,
Când lumea este plină de-atâtea frumuseţi;
Să cadă-n nopţi cu lună oricât o vrea doar bruma!
Ce schimbă-aceasta oare în rostul marii vieţi?

În noi doar pârguite cad roadele iubirii –
Sunt doruri cari, odată născute, nu mai mor.
Să credem, dar, iubito, în veşnicia firii,
Dar şi în nemărginirea adâncului amor!

Vecernie

Preludiu:

Se pun troiene mari pe înserate,
Iar cerul cu pământul una sunt –
Auie clopote îndepărtate:
E timpul de vecernie-n curând.

Şi vântul a-ncetat să mai gonească
În drumu-i fără ţintă, fără rost:
Vrea parcă-o rugăciune să şoptească
La-al zidului himeric adăpost…

Eu către suflet:

Şi tu, trudite suflet, cauţi pace
Zadarnic pribegind prin spaţii goale,
În tine însuţi cearcă-a te întoarce
Şi vei afla tămăduiri de boale.

E ceas de rugăciune – ia aminte!
Iar Dumnezeu e-atât de blând şi mare…
Simţind adânc, nu-ţi trebuie cuvinte
Spre a găsi la dânsul ascultare.

În veşnicia care te străbate
Chiar suferinţa Golgothe-i nimic,
Şi toate fericirile visate
Ce sunt în sufletul unui pitic?

Sufletul către mine:

Dar clipa cea cu-adevărat trăită
Nu-i mai presus de seaca veşnicie?
Vecernia, azi, oricât e de cernită,
Vesteşte doară sfânta Liturghie.

Iubeşte-adânc viaţa nesfârşită,
Psalmodiază imn de bucurie!
Iară iubirea, din etern simţită,
O rugăciune de-nălţare fie!
(Junimea literară, nr. 1-6/1932, pg. 70).

Metamorfoză

… Şi pasărea măiastră zburat-a într-o seară
Spre locuri unde este mai multă primăvară…
Iar arborele-n urmă rămase părăsit
Şi-n bezna cea opacă pustiu şi desfrunzit…

Aşteaptă solitarul aleasa iar să-i vie
Cu fâlfâiri de aripi – când vântul lin adie,
El vârful până-n nouri l-înalţă trist şi-ascultă:
Dar vreme ne-mplinită se scurge tot mai multă.

Şi dorul fără margini, de care-a fost nutrit,
Pe crengile-i uscate încet a-nmugurit,
Iar cântul de iubire ce ea-l va intona,
Când se va-ntoarce iarăşi, în flori se va schimba” .

Marginea, o minunăţie atemporală

Marginea este o creaţie desăvârşită a naturii, dar este, în egală măsură, şi o creaţie, pururi surprinzătoare şi clătinătoare de suflet, a mărginenilor. Aşezată, altar divin, în faţa treptelor templului obcinilor bucovinene, Marginea se răsfaţă, ca desfăşurare de case, de gospodării şi de livezi, aidoma unei zâne capricioase, dintr-un punct cardinal în celălalt, marcând şi o răscruce a legendelor, dar şi o răscruse a căilor sacre ale Bucovinei, şi ele atemporale ca şi Marginea.
Marginea este o minunăţie atemporală, spiritul ancestral al pământului încă respirând prin fiecare mărginean în parte, bărbat sau femeie, copil sau bătrân, pentru că Marginea, „şi pasăre măiastră, zburat-a într-o seară / spre locuri unde este mai multă primăvara”, sezaţia asta primăvăratică, indiferent de anotimp, fiind săvârşită de unicitatea luminii, care ni se tot dezvăluie, la Marginea, cu o moliciune pură şi misterioasă, îndemnând la o neprihănită evlavie.
Marginea este singurul loc de pe pâmânt, unde fiecare dintre noi, poate avea revelaţia supremă: „Mi-aduc aminte: / Sufletu-mi trăia când s-a născut Hristos; / Era şi-atuncea noapte: eu stăteam / Ca şi acuma şi priveam / La cerul nesfârşit şi rece ca de gheaţă. / Simţeam că-n adâncimea sufletului meu / Străbate Dumnezeu”.

Bibliografie

ACADEMIA RPR, Documente privind istoria românilor / Veacul XIV, XV / A. Moldova / vol. I (1384-1475), Bucureşti, 1967
AŞSP a RSR, Documenta Romaniae Historica, I, Bucureşti, 1975
ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975
ALEP, PAUL DE, Călători străini despre ţările române, vol. VI, Bucureşti, 1967
ANDRONIC, MUGUR; URSU, EMIL, Voitinel, com. Gălăneşti, com. Marginea, jud. Suceava, în Cronica cercetărilor arheologice din România / Campania 2002, editată de Ministerul Culturii şi Cultelor / Direcţia Arheologie, cIMeC – Institutul de Memorie Culturală, 2003
BALAN, TEODOR, Documente bucovinene, vol. I / 1507-1653, Cernăuţi 1933
BALAN, TEODOR, Documente bucovinene / vol. IV / 1720-1745, Editura Mitropoliei Bucovinene, Cernăuţi 1938
BLAGA, LUCIAN, Trilogia cosmologică, Bucureşti 1988
BOGDAN-DUICĂ, GEORGE, Bucovina. Notiţe politice asupra situaţiei, Sibiu, 1895
CANTEMIR, DIMITRIE, Descrierea Moldovei, Bucureşti, 1967
CIORNEI, AURELIAN; DRĂGUŞANUL, ION, Veniţi de vă veseliţi!, Grupul editorial Muşatinii – Bucovina viitoare, 2001
CORFUS, ILIE, Însemnări de demult, Ed. Junimea, 1975
COSTIN, MIRON, Letopiseţul ţării Moldovei, de la Aaron-Vodă încoace, de unde este părăsitu de Ureche vornicul de Ţara de Giosu, scosu de Miron Costinu vornicul de Ţara de Giosu, în oraşul Iaşi, în anul de la zidirea lumiei 7183, iar de la Naşterea Mântuitorului lumii, lui Iisus Hristos, 1675
CRĂCIUN, GAVRIL – POPESCU, CRISTINA-VIOLETA, Mică enciclopedie a localităţii Marginea, Editura Lidana, 2007
DAN, DIMITRIE, Cronica Episcopiei de Rădăuţi, Viena, 1912
DAN, DIMITRIE, Mănăstirea Suceviţa / Cu Anexe şi Documente ale Suceviţei, Tipografia Bucovina, Bucureşti, 1923
DAN, DIMITRIE, Stâna la Românii din Bucovina, Cernăuţi 1923
ELIADE, MIRCEA, De la Zalmoxis la Gengis-Han, Humanitas, 1995
GHEORGHIU, AUREL I., Privelişti din Bucovina pitorească, Bucureşti 1924
GRĂMADĂ, ION, Jurământul Ţării la 1777, în „Cartea sângelui”, Gr. Edit. „Ion Grămadă” 2002
GRĂMADĂ, NICOLAI, Toponimia minoră a Bucovine, vol. I, Ed. Anima, 1996
GRECULESI, ELENA, Puţinătăţi, Ed. Muşatinii, Suceava, 2011
GRIGORAŞ, NICOLAE, Ţara Românească a Moldovei până la Ştefan cel Mare / 1359-1457
GRIGORIVITZA, EM., Cum a fost odată, Bucureşti, 1911
GRIGOROVITZA, EM., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti, 1908
GRIGOROVITZA, EM, Nuntaşi şi ciocli, în Chipuri şi graiuri din Bucovina, Bucureşti, 1905
HESIOD, Munci şi zile, Bucureşti, 1973
HUBERT, HENRI, The Greatness and Decline of the Celts, London, 1934
IACOBESCU, MIHAI, Din istoria Bucovinei, vol I, Ed. Academiei Române 1993
IORGA, NICOLAE, Neamul românesc în Bucovina; Ed. Inst. Bucovina-Basarabia, Rădăuţi, 1996
JITARIU, PROCOPIE, Monografie folclorică a satului Berchişeşti, Bucureşti, 1964
KAINDL, RAIMUND FRIEDRICH, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina seit der durch Besitzergreifung Österreich, Innsbruck: Verlag der Universitäts Wagner’schen-Buchhandlung, 1902
LOGHIN, CONSTANTIN, Vasile Gherasim, Revista Bucovinei, nr. 2/1943
MARIAN, SIMION FLOREA, Dragoş Vodă, în Tradiţii poporane din Bucovina, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1895
MARIAN, SIMION FLOREA, Ştefan Tomşa şi Mitropolitul Crimca, în Tradiţii poporane române / din / Bucovina, Bucureşti, 1895
MAZEREAN, VARTOLOMEI, Condica mănăstirii Solca, scrisă de părintele Vorftolomei archimandrit, şi am scris eu aice în zilele părintelui Meftodi igum. Solcăi, 1775 Noem. 10, publicată, pentru prima dată, de Simion Florea Marian, în Revista Politică, Nr. 7, 1889
MIHALY, I., Diplome maramureşene din secolul XIV, XV
MIKULI, CHARLES, Douze airs nationaux roumains / Ballades, chants de bergers, airs de dance etc., Paris, 1853
MITROPOLIA BUCOVINEI, Averile bisericeşti din Bucovina, Cernăuţi 1939
MITROPOLIA BUCOVINEI, Schematismul der Bukowinaer, Czernowitz, 1843, 1876, 1907
MORARIU, CONSTANTIN, Şcoalele româneşti din Bucovina, Revista Politică nr. 7/1890
NICOLAE, EUGEN, Monede de cupru bătute în Oraşul Nou (Şehr al-cedid)
NISTOR, ION I., Istoria fondului bisericesc din Bucovina, Cernăuţi 1921
ONCIUL, GEORGE CAV. DE, Din trecutul muzical al Bucovinei, în „Şaptezeci de ani de la Înfiinţarea „Societăţii pentru cultura şi literatura română în Bucovina” / 1862-1932, Cernăuţi
ONEY, GEORGE, Belleten, New York, 1970
PANAITESCU, P. P., Obştea ţărănească în Ţara Românească şi Moldova / Orânduirea feudală, Bucureşti, 1964
POPESCU, IOAN D., Dosarele suferinţei, Suceava, 1999
PORUMBESCU, IRACLIE, Încă însurat nu fusesem în Scrierile lui Iraclie Porumbescu, Cernăuţi 1898
PORUMBESCU, IRACLIE, Haiducul Darie şi moş Mateiu Bercheşanul, în Scrierile lui Iraclie Porumbescu, Cernăuţi 1898
PORUMBESCU, IRACLIE, Zece zile de haiducie în Scrierile lui Iraclie Porumbescu, Cernăuţi 1898
ROUX, JEAN-PAUL, Syria, Paris, 1980
SBIERA, I. G., Amintiri din viaţa autorului, Cernăuţ, 1899
SBIERA, I. G., Mişcări culturale şi literare / la /Românii din stânga Dunării / în / răstimpul de la 1504-1714, Cernăuţi 1897
SIMIONESCU, ION, Ţara noastră, Fundaţia pentru literatură şi artă Carol, ediţia a doua revăzută şi adăugită
SPLENY, GABRIEL VON, Descrierea districtului Bucovina, în „Bucovina în primele descrieri geografice, istorice, economice şi demografice”, Bucureşti 1998
STRYJKOWSKI, MACIEJ, Călători străini despre ţările române, II, Bucureşti, 1967
ŞTEFUREAC, ION, Casa ţăranului român din Bucovina, Junimea Literară, Anul VI, Nr. 2, Februarie 1909, Nr. 3-4, Martie-Aprilie 1909
TOROUŢIU, I. E., Poporaţia şi clasele sociale din Bucovina, Biblioteca Bucovinei, Bucureşti, 1916
URECHE, GRIGORE, Pentru limba noastră moldovenească, Letopiseţul ţării Moldovei
VĂRATIC, VITALIE, Şase zile din Istoria Bucovinei – mărturia plutonierului Vasile Săvescu, Rădăuţi, 2001
VIŞAN, ILIE, Judeţul Rădăuţi / în imagini”, Institutul de Arte Grafice „Ed Marvan”, Bucureşti, 1934
XENOPOL, A. D., Cuvântare festivă, Iaşi, 1871

AURORA ROMÂNĂ, nr. 3, 1881
CĂLINDARIUL POPORULUI BUCOVINEAN, Anul XV, 1902
FĂT-FRUMOS, nr. 2, 1927
JUNIMEA LITERARĂ, nr. 1-6/1932, nr. 1-6/1932
LUPTA POPORULUI, An. I, nr. 32 din 2 februarie 1947
GAZETA BUCOVINEI, O comună înşelată, Anul II, Nr. 5 din 16/28 ianuarie 1892, Nr. 31/1891,
PATRIA, Anul III, Nr. 366, Miercuri în 5/ 17 Decemvrie 1899
REVISTA BUCOVINEI, nr. 11/1942, p. 418, nr. 2/1943, nr. 2/2943
REVISTA POLITICĂ, Anul II, nr. 5 din 15 iulie 1887, Anul III, nr. 14 din 1 august 1888, Anul V, nr. 4 din 15 februarie 1890


Pictori sculptori I

Pictori şi sculptori din Bucovina (I)

Pictori

AUTORI: Vincenţiu BABEŞ ¤ Adrian BONDAR ¤ Ioan CÂRDEI ¤ Traian CHELARIU ¤ Valentin CIUCĂ ¤ Gheorghe DAVID ¤ Ion DRĂGUŞANUL ¤ Aurel FEDIUC ¤ Vasile FORMINTE-ULIAN ¤ Corneliu GHEORGHIAN ¤ Vasile GHERASIM ¤ Ion GRĂMADĂ ¤ Al. LUPU ¤ Ion LUŢA ¤ Petre LUŢA ¤ Oreste LUŢIA ¤ Eugen MAXIMOVICI ¤ Procopie MILIŞTE ¤ Vladimir MIRONESCU ¤ Maximilian MONTER ¤ Leca MORARIU ¤ Ionel NEGURĂ ¤ Gheorghe NOVEANU ¤ Eugen I. PĂUNEL ¤ Eugen POHONŢU ¤ Sextil PUŞCARIU ¤ Emil SATCO ¤ Mircea STREINUL ¤ Neculai TĂUTU ¤ N. TCACIUC-ALBU ¤ Dragoş VITENCU ¤ Vladimir ZAGORODNICOV

 

O carte care exista

Istoria Artelor Plastice Bucovinene s-a scris şi publicat între anii 1891, anul morţii lui Epaminonda Bucevschi, 1946 (ianuarie-februarie, când apare ultimul număr al „Revistei Bucovinei”), numai că paginile acestei istorii au rămas uitate prin colecţiile incomplete ale gazetelor şi publicaţiilor vechi bucovinene. Ulterior, Istoria Artelor Plastice Bucovinene a fost răsfoită, fragmentar, funcţie de paginile care i-au ieşit în cale, doar de neostenitul slujitor al memoriei, regretatul Emil Satco, contemporanul nostru, care ne-a încredinţat o monumentală „Enciclopedia Bucovinei”, pe care numai trândavii şi netoţii nu o preţuiesc aşa cum merită să fie preţuită, şi care, peste câţiva ani, când se va tipări o nouă ediţie, va cuprinde şi bibliografia, şi o corectare a erorilor, datorate doar surselor de informare, nu şi lui Emil Satco, pentru că fata lui, Alis Nicolăică, a preluat, ca pe o datorie, dar şi ca pe un rost al vieţii, ştafeta memoriei.
Eu am nimerit din întâmplare în lumea pururi vie a pictorilor şi sculptorilor bucovineni (nu şi a operei lor, care-mi rămâne oarecum străină), provocat de o ştire, referitoare la acel „Caragiale al Bucovinei”, care s-a numit Mihai Teliman, singura ştire care menţionează câte ceva despre opera plastică a absolventului Academiei Artelor Frumoase din Viena, pentru scurtă vreme profesor de desen la gimnaziul din Suceava:

„Mihai Teliman a fost şi profesor de desemn. Activitatea lui plastică e şi mai puţin cunoscută decât cea literară. Reproducem, în acest număr al „Revistei Bucovinei”, două realizări ale desenatorului Teliman, puse nouă la dispoziţie de domnul prof. Leca Morariu” / D.V. („Revista Bucovinei”, nr. 7, Iulie 1953, Cernăuţi, pg. 352).

Cele două studii, la care se referă Dragoş Vitencu, un autoportret, numit, în „Revista Bucovinei”, „Portret de bătrân” şi un „Chip de femeie”, precum şi un „Peisaj din Lunca Sucevei”, care au rămas, doar în reproducere, după Mihai Teliman, l-au determinat pe reputatul critic de artă Valentin Ciucă să scrie, cu nedisimulată revelaţie, în exhaustiva lucrare „Un secol de arte frumoase în Bucovina” (pg. 93):

„Un alt vienez cu disponibilităţi reale, Mihai Teliman, s-a lăsat acaparat de tentaţiile jurnalisticii, în detrimentul timpului acordat adevăratei sale vocaţii: pictura. Verva imaginativă a desenatorului s-a transferat foiletonistului al cărui comentariu sagace devenea uneori pamflet. S-au păstrat, din păcate, destul de puţine mărturii despre potenţialul lui creator; dar ceea ce a ajuns la noi atestă calităţi de luat în consideraţie. Autoportretul invocat adesea şi un peisaj din Lunca Sucevei amplifică regretul că, în viaţă, a-ţi afla locul ţine de capriciile destinului”.

Pe Mihai Teliman, scriitorul şi, din această postură, un mare câştig pentru literatura română, îl cunoşteam bine, iar picturalul din scrierile sale l-am încredinţat, şi prin mărturii de odinioară, altei tentative de revigorare a memoriei, „Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean”, care întregea o bază de date despre istoria obştească bucovineană, „Identităţi deturnate” şi „Bucovina faptului divers”, prin care trec, cu tragică sfinţenie, şi pictori de legendă ai provinciei noastre.
Şi mă mai întâlnisem, într-o carte pe care doar o organizasem, „Puneţi un pahar cu vin şi pentru mine!”, de Ciprian Porumbescu, şi cu Epaminonda Bucevschi, un om de o frumuseţe exemplară, despre care am mai povestit şi cu alte ocazii.
Din păcate, mai familiari decât pictorii români ai Bucovinei îmi erau, prin ce-au lăsat după ei, acuareliştii germani care au ilustrat o „Bucovina iluminată” surprinzătoare (Franz Jaschke, I. Schumirsz, Franz Xaver Knapp, Julius Zuber, Mattias Adolf Charlemont, Rudolf Bernt), operele lor însemnând şi mărturii iconografice extrem de importante, apoi, căutându-l pe Mircea Streinul, pe care îl tot trăiesc, aidoma poetului şi, cu adevărat, istoricului literar Mircea A. Deaconu, drept sfânt al spiritualităţii româneşti din Bucovina, am început să întrezăresc un segment de viaţă reală, de o frumuseţe desăvârşită, de care m-am simţit ademenit, şi pe care vreau să o încredinţez, exact aşa cum am aflat-o, celor cu o fărâmă de neastâmpăr în suflet, prin filele acestei cărţi, scrisă între anii 1891-1946, dar adunată între aceleaşi coperţi abia astăzi, 31 ianuarie 2009, când Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina, înfiinţată în 31 ianuarie 1932, poate renaşte sau nu.
Cartea aceasta nu îmi aparţine, decât în măsura în care voi fi putut face cunoscute şi numele mărturisitorilor, prin scris, de spiritualitate, ea fiind premeditată cu un titlu iniţial, „Poeţii Bucovinei, despre pictorii bucovineni”, la care m-am văzut obligat să renunţ, atunci când am înţeles că memoria se sprijină pe stâlpi mult mai temeinici decât vocaţia sau prefăcătoria lenevoasă a liricului, chiar dacă există şi un filon liric în acest edificiu.
Cartea aceasta este o fărâmă de trecut, un ciob de piesă arheologică, pe care se mai pot desluşi doar câteva rune, înţelese şi de Emil Satco, şi de Valentin Ciucă, iar descifrările domniilor lor le alătur, târziu, după ce am terminat organizarea, pe capitole, a mărturiilor vechi, descifrările acelea fiind probe ale învrednicirii de trecut. / Ion Drăguşanul.

1. „Penelul iscusit al zugravilor
de pe acele cărunte vremuri”

Există în noi o trufie indecentă, insultătoare şi devoratoare, care transformă „cuvinte potrivite”, deci metafore sau doar sintagme cu rare capacităţi sugestive („dulcea Bucovină”, „rai pământesc” sau, mai incoloră, dar şi mai trufaşă, „monumente arhitectonice de cea mai mare însemnătate pentru istoria culturală a Românilor”) în platitudini ale mult prea desei şi neimplicatei uzitări. În fond, de mult prea multe veacuri, noi trăim, pe aceste locuri, aidoma viermelui în măr, într-un incredibil confort al vremelniciei, sumar schiţat, în octombrie 1644, de misionarul catolic Marco Bandini, cel care preciza că, şi în acele vremuri, pentru moldoveni, „originea, virtutea şi gloria strămoşilor nu se bucură de nici o preţuire. Ei preţuiesc doar situaţia prezentă” („Călători străini prin Ţările Române”, V, pg. 344). Ceea ce înseamnă că noi nu durăm, nu avem istorie, ci doar o înşiruire de vremelnicii, de „situaţii prezente”, din moment ce indiferenţa faţă de devenire, drept consecinţă a netezaurizărilor de memorie, se repetă, generaţie după generaţie, până şi mai ales astăzi.
Fără îndoială, ţinutul în care ni s-a întâmplat naşterea este de o tulburătoare, ba chiar de o dureroasă frumuseţe, iar capodoperele arhitectonice ale unor „cărunte vremuri” (Eugen Maximovici), deşi nu ne reprezintă, ne spuzesc, discret, cu o aură sacră, pe care am purtat-o, de-a lungul vremilor, cu o dogmatică şi păgână indiferenţă. Lucian Blaga s-a străduit să disimuleze tradiţionala lipsă de poftă de viaţă şi de divin a românilor într-o aparentă identitate preistorică („satul românesc şi-a însuşit multe din motivele ce constituiesc patrimoniul marii culturi bizantine, care era istorie în sensul deplin al cuvântului; dar cultura aceasta istorică a fost asimilată stilului preistoric al satelor; „Trilogia cosmologică”, 391), dar şi într-un anume statut, în confruntarea dintre istorie şi preistorie („popor cu jăraticul ţinut sub spuză”; op. cit., 417). Cu alte cuvinte, ceea ce aparent s-ar fi durat, pe aceste meleaguri, ar fi fost, oarecum, nespecific „sufletului profund” al românilor, aflaţi, mereu, la „răspântie, în care se întretaie influenţe diverse”, cele mai multe refuzate, datorită unui fond şi stil preistoric de valori, refuzurile acestea definindu-ne, conform explicaţiei lui Mircea Eliade („De la Zalmoxis la Gengis Han”, pg. 208), drept încrâncenaţi ai tradiţiei, care acceptă greu valorile care nu-l definesc („Adeziunea unui popor la unul sau la altul dintre scenariile mitice, la una sau alta dintre imaginile exemplare, spune mai multe despre sufletul lui profund decât un mare număr de întâmplări istorice”).
Stilul preistoric al românilor, mai curând instinctiv, subconştient, îl reprezintă tradiţia şi specificul satului, în vreme ce tentativele de istoricizare rezultă din aderenţa mai mult sau mai puţin plenară şi onestă la statalitate şi la religia statală, dar şi la expresiile artei culte. Statalitatea şi religia de stat apar târziu, ezitant şi neconsistent (fără tentaţia aderenţei), drept „descălecări” de feude predestinate unei veşnice vasalităţi şi nicidecum ca o asumare dârză de istorie, în vreme ce arta, cu formulele ei de comunicare, a avut şi încă mai are un statut elitist, care o sorteşte memoriei de seră, răsadniţei numită istorie şi critică de artă.
Primul, dacă nu cumva şi singurul stăpânitor de feudă, care avea să încerce anularea acelui statut şi întemeierea unei statalităţi adevărate, a fost Ştefan cel Mare, singurul voievod „ales de popor”, pe Câmpia Direptăţii, această „alegere” însemnând mai mult decât presupusele drepturi ereditare, de care însuşi Ştefan pare să se fi îndoit, din moment ce şi-a început domnia, din voia lui, ca o asumare dârză de istorie din partea tuturor.
Ştefan însemna o tentativă de ieşire din preistorie, prin constituirea unei statalităţi distincte, pe temelia iluzorie a feudelor de până la el. Iar biserica de stat, întemeiată, după lungi ezitări în a accepta catolicismul, de Alexandru cel Bun, prin impunerea fratelui lui Petru Muşat, „Iosif, de mitropolit adevărat”, în 26 iulie 1401, şi, mai ales, prin închinarea celor 50 de biserici, în 11 iulie 1428, mănăstirii Bistriţa, capătă forţă, credibilitate şi durabilitate abia sub sceptrul lui Ştefan cel Mare, cel care îi va primi, la curţile sale, pe meşterii Bizanţului, căzut, în 1453, pentru totdeauna, sub stăpânire turcească.
Meşterii bizantini durează şi înzestrează cu spirit divin bisericile ctitorite de Ştefan cel Mare, încredinţând viitorimii şi chipul viteazului făptuitor de istorie, drept „icoană de ctitor”, ulterior uitată şi aproape pierdută, odată cu ruinarea sfintelor şi minunatelor lăcaşuri dumnezeieşti. Şi tot meşterii veniţi din tragicul Constantinopole par să fi întemeiat, la Rădăuţi, ba chiar şi la Putna, o primă şcoală de pictură religioasă (mă păzesc să-i zic românească), care avea să supravieţuiască până după ocuparea Bucovinei de austrieci. Cel puţin asta susţine Dimitrie Dan, în „Junimea Literară” (nr. 1, ianuarie 1908, pg. 16), vorbind despre o rubedenie de a sa, cu rădăcini galiţiene:

„Familia preoţească-română Bunciac se trăgea din Kamieniz-Podolsk. Vasile, fiul lui Ştefan, a fost preot în Straja şi era moşul după mamă al scriitorului acestor şire.
Interesantă este împrejurarea că, pe la anul 1804, în Rădăuţi se afla un anume Nicolai, care era sculptor şi că tot acolo s-a zugrăvit iconostasul sculptat de Nicolai. Acest sculptor, ca şi nenumiţii zugravi, erau, de bună seamă, învăţăcei eşiţi din şcoala de sculptură şi pictură, aflătoare lângă Episcopia Rădăuţului”.

Interesul pentru vechile ctitorii domneşti, aflate în paragină (din vechea Putnă, mai rămăseseră doar ruine de ziduri de circa un metru înălţime, Mirăuţii funcţionau ca depozit de piei dubite şi nedubite, iar, ulterior, ca grajd, Moldoviţa, Pătrăuţii şi biserica Sf. Dumitru din Suceava erau sfârtecate de rădăcinile copăceilor şi buruienilor), a fost manifestat, mai întâi, de intelectuali nemţi, precum Wickenhauser, Josef Hlavka, Karl Adolf Romstorfer, primul, ca documentarist, al doilea, ca arhitect diecezan şi, din această postură, militant pentru salvarea şi păstrarea unui stil „românesc” în construirea de noi biserici („Aceste monumente sunt de cel mai mare interes, deoarece ele dovedesc, prin un pericol de vr’o 300 ani, o activitate artistică bisericească şi naţională independentă de baza tradiţiunii şi a stilului bizantin, un tip de artă cu totul independent, închiegat în stilul bizantin şi din cerinţele rituale ale bisericei orientale”), iar arhitectul Romstorfer, salvator al Mirăuţilor, Putnei, Solcăi etc., şi recuperator al ruinelor Cetăţii Sucevei.
Nemţii „noştri” au izbutit să contamineze de falnică, ba chiar trufaşă curiozitate şi pe cărturarii români, care, începând cu Ion alui Gheorghe Sbiera, Constantin Morariu, Simion Florea Marian, Dimitrie Dan, Dimitrie Onciul sau Iancu Nistor, şi terminând cu pictorii Epaminonda Bucevschi şi Eugen Maximovici, „arhitect şi profesor acad” S. T. M. Mironescu, Filimon Taniac sau Leca Morariu, nu pot rata ocazia lustruirii cu românism închipuit şi se ocupă, vârtos, de zidirile străvechi (cu bun simţ şi cu trudă efectivă, totuşi, din partea lui Bucevschi şi Maximovici).
Exista, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, când cărturarii români „descoperă”, datorită nemţilor „noştri”, care i-au atins la orgoliu, superba moştenire a trecutului, un amestec interesant de descurajare şi de patriotism curajos, care se depunea, mai nociv decât colbul uitării, peste sfintele relicve ale succesiunilor de generaţii consumatoare de prezent, iar amestecul acesta nociv determina o fală, un fel de „ăştia suntem noi”, deşi nu eram şi nu suntem, chiar dacă Ştefan, Rareş sau Lăpuşneanu încercaseră, în alte „prezenturi” lacome de sine şi suficiente, să ne trezească, să ne dinamizeze, să ne smulgă din preistorie şi să ne aşeze, cu firave rădăcini, în solul mănos, dar pretenţios, al istoriei.
Bisericile noastre, ctitorite de domni cu vocaţie de regi sau doar evlavioşi până la spaime (cazul lui Lăpuşneanu, care a tipărit, la Lvov, şi primele cărţi religioase în limba română), sunt peceţile artistice ale acelor personalităţi istorice, aplicate într-o „zonă conservatoare” (Eliade, 167), mai curând ataşată, trândav, „fazei aurorare a omenirii” (Blaga, 383), deci mitologiei care „devine destinul unui popor” (Blaga, 385), un popor prin care, chiar şi astăzi, datorită refuzului memoriei conştientizate şi asumate, se manifestă „rezistenţa, continuarea preistoriei şi contemporaneitatea ei cu istoria” (Blaga, 390).
Aşa se face faptul că „penelul iscusit al zugravilor de pe acele cărunte vremuri” păstrează anonime şi mâna, dar şi identitatea acelor incredibili artişti, fiecare un „goga” (zidar, în româna veche) anonim, care s-a zidit pe sine întru gloria noastră şi a voievozilor care au ctitorit şi ne-au ctitorit.
Din această convingere, voi încheia acest capitol, dedicat unor timpuri istorice, dar care ne-au fost şi ne rămân mereu înstrăinate, cu două scrieri ale unui pictor bucovinean la fel de înstrăinat memoriei noastre palide şi inconsistente, Eugen Maximovici (I.D.).

Portretele lui Ştefan cel Mare

Pe pământul Bucovinei s-au păstrat, până azi, monumente arhitectonice de cea mai mare însemnătate pentru istoria culturală a Românilor. Stilul acestor zidiri şi ornamentele care le împodobesc sunt de o netăgăduită valoare artistică. Interiorul lor este zugrăvit de penelul iscusit al zugravilor de pe acele cărunte vremuri. De mare interes sunt icoanele ctitorilor acestor lăcaşuri sfinte, întrucât ele sunt şi persoane marcante din trecutul neamului nostru. În fruntea acestora stă neînvinsul erou Ştefan cel Mare.
Portretul său se află, ca icoană de ctitor, relativ bine conservată, în mai multe biserici din Bucovina, clădite de el. Până nu de mult, însă, aceste portrete numai prea puţin au fost băgate în seamă. Nici măcar copii fidele de pe ele nu aveam. Abia la stăruinţa neobositului istoric Dimitrie Onciul, scriitorul acestor şire primi, la 1905, onorifica însărcinare din partea guvernului român din Bucureşti de a lua copii în mărime originală de pe cele mai însemnate portrete ale lui Ştefan cel Mare, aflătoare în Bucovina.
În scrisoare ce domnul Onciul mi-o adresă, la 6 Decembrie 1904, îmi scrie, între altele: „… după părerea mea, sunt 5 copii de făcut (în mărime naturală): Voroneţ, St. Ilie, Pătrăuţi, Bădeuţi şi Putna (icoana veche, în refectoriu). Dacă se află şi la Volovăţ un portret nu ştiu. Scrie-mi ce-ţi este Ţie în astă privinţă cunoscut. Copiile trebuie să fie cum se poate de exact făcute, pe un material bun şi durabil, cu culori solide…”.
Domnul Onciul, care din autopsie cunoaşte portretele aceste, s-a întrepus, cu mare zel, pentru copiarea lor fidelă, având, de bună seamă, în vedere că aceste preţioase tablouri, aşezate la locuri foarte puţin scutite, s-au şters şi s-au palezit, până acum, în aşa măsură, încât, peste puţin timp, copiarea lor ar fi aproape cu neputinţă. Copii bune, însă, păstrate într-un museu bine întocmit, se pot mai uşor feri de orice influenţă stricăcioasă. Meritul domnului Onciul în chestia aceasta este, aşa dară, de tot mare.
Cu mare interes am purces la alcătuirea acestor copii. Mărturisesc, însă, sincer că am avut de învins mari greutăţi, ivite din împrejurarea că locul în biserică unde-s adăpostite aceste tablouri este prea slab luminat. În fine, însă, tot am reuşit să copiez chipurile lui Ştefan cel Mare cu mare exactitate.
Din acest incident, am fost nevoit să studiez bine înfăţişarea eroului, un lucru care, ca pictor de portrete, nu mi-a căzut greu. Pe baza studiilor ce le-am făcut în chestia aceasta, mă simt oareşicum chemat în a-mi exprima părerea asupra portretelor lui Ştefan cel Mare.
Chipul lui Ştefan cel Mare îl aflăm în bisericile din St. Ilie şi Pătrăuţ, de lângă Suceava, şi la Voroneţ, în ţinutul Homorului. Un portret în miniatură s-a păstrat în evanghelierul de la Homor.
Portretele de ctitor ale lui Ştefan cel Mare sunt zugrăvite al fresco şi se află pe păretele din dreapta, cum intri în naos. Voevodul e caracterizat ca un bărbat în floarea vieţii, stând în picioare, cu păr blond, cu mustaţa subţire şi fără barbă. Costumul este lung, împodobit cu ornamente frumoase, şi cu coroana pe cap; în mâni ţine biserica în miniatură, închinând-o cu evlavie patronului ei.
Tehnica al fresco a acestor icoane ni se înfăţişează în condiţiuni bune şi pare a fi trecut de la o generaţie de pictori la alta.
Privitor la timpul în care s-au clădit aceste biserici, avem mărturii sigure. N-avem, însă, date exacte despre timpul zugrăvirii lor. Icoana ctitorului, fiind o parte însemnată a picturii din lăuntru bisericii, s-a zugrăvit, de bună samă, deodată cu celelalte tablouri de părete. Bisericile nou clădite nu se lasă, timp îndelungat, fără împodobire internă. De aceea, putem admite că zugrăvirea lor a urmat a se face îndată după zidire.
Deşi tehnica icoanelor de ctitor era destul de solidă, ele au pătimit mult, mai cu samă cea din St. Ilie. Ori de pictorii acestor portrete le-au alcătuit având înaintea lor, ca model, pe marele viteaz, care să le dea figura şi atitudinea cerută, azi n-o putem spune (din această împrejurare, nici nu putem şti întru cât portretele sămănau cu figura adevărată).
Icoanele de ctitor, ce fac o parte întregitoare din decoraţiunea artistică a interiorului unei biserici, nu se lucră direct după natură. La un domnitor ca Ştefan, a cărui glorioasă domnie a urmat a fi un lanţ neîntrerupt de resboaie şi frământări, nu putem uşor presupune că ar fi avut răgaz să stea model vreunui zugrav. De aceea, credem că pictorii icoanelor acestora, petrecând adesea la curtea domnească, au întrebuinţat prilejul de a-l observa şi de a prinde schiţe în contururi generale după chipul şi ţinuta lui Ştefan. Aceste schiţe urmau a fi utilizate, apoi, la zugrăvirea icoanelor de pe păreţi. Privite din acest punct de vedere, icoanele de ctitor din bisericile lui Ştefan concretizează, până la un grad oarecare, adevărata înfăţişare a marelui Voevod. Ele au eşit de sub penelul pictorilor contimporani, cari au văzut şi au studiat modelul. Trăsăturile caracteristice le observăm la fiecare din aceste icoane, deşi şi ele sunt lucrate de mâni diferite.
Ar fi o problemă foarte interesantă a compara portretele unul cu altul şi a le analiza mai de aproape. Însă pentru un studiu comparativ e prea îngust spaţiul acestei publicaţii. Ne vom restrânge numai la reproducerea portretelor de la St. Ilie şi Voroneţ. Comparând ambele chipuri, vedem înaintea noastră o figură marcantă, un erou biruitor şi un creştin evlavios.
Portretul în miniatură, din evanghelierul de la Homor, păstrat, azi, în reşedinţa arhiepiscopală din Cernăuţi, e cel mai cunoscut şi mai respândit. Ştefan, cu coroana pe cap, îngenunchează înaintea Maicei Domnului şi-i închină o evanghelie, ce o ţine în mâni. Trăsăturile feţei sunt acele de pe icoana de ctitor din Voroneţ. Se deosebeşte, însă, de celelalte portrete prin aceea că îngenunchează şi prin costumul cel scurt, până la genunchi. În costum scurt ni-l înfăţişează pe Ştefan şi pictorii moderni ca Bucevschi, Petrescu şi alţii. După modesta noastră chibzuinţă, însă, acest costum scurt e o simplă licenţă artistică. Când o persoană îngenunchează, haina cea lungă se aşează în falduri în jurul ei. Redarea acestei draperii nu e lucru uşor şi reclamă o iscusinţă deosebită în mănuarea penelului. Această greutate a încercat să o încunjoare portretistul lui Ştefan, scurtând veşmântul până la genunchi şi lăsând să se vadă picioarele de sub bogata mantie de brocard. Se ştie, doară, că nici azi domnitorii, când apar în mare ţinută, cu coroana pe cap, nu îmbracă costume scurte. Cu atât mai puţin s-a putut întâmpla aceasta pe timpul lui Ştefan. În toiul vijelielor răsboinice, Ştefan va fi purtat şi haine mai scurte, şi barbă.
De aceste considerări am fost călăuzit la compunerea marinimoşilor ctitori ai bisericilor din Bucovina: Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare. Ambele tablouri, în mărime naturală, împodobesc sala de primire din reşedinţa metropolitană din Cernăuţi. / Eugen Maximovici (Junimea Literară, nr. 2, Februarie 1908, „Număr festiv închinat pictorului Eugen Maximovici”, pp. 35-37).

Bisericile noastre

De mult mi-am propus să public studiile şi experienţele mele asupra vechilor zidiri de biserici din Bucovina şi, în această privinţă, nu cred a fi cu totul nechiemat. Deja, ca elev al şcoalei artelor frumoase din Viena (1876-1881), m-am ocupat cu studii speciale ale artei istorice, într-un timp când era, acolo, activ renumitul explorator al artei Rudolf Eitelberger. Explicările practice la obiectele muzeului austriac, unde se află multe icoane preţioase vechi, precum şi alte lucruri bisericeşti, mi-au fost de cel mai mare folos. Abia aici începusem a cunoaşte, a preţui şi a-mi explica obiectele artei vechi.
Astfel pregătit, am venit, înainte de mai mulţi ani, la Rădăuţi, în giurul căruia se află atâtea monumente bisericeşti din timpurile trecute. Cu mare zel studiez, acum, aceste zidiri monumentale, făcând, totodată, şi copiile corespunzătoare. Cu studiul zidirilor de biserici mai noi mă ocup abie de doi ani, de când mi s-a încredinţat pictura bisericească din diecesa noastră.
Mulţi au scris despre monumentele noastre bisericeşti şi, între aceştia, îmi fac cel mai mare haz unii domni galiţieni. Sigur că sunt şi între dânşii oameni cunoscători, dară sunt şi aceia cari cred a şti totul, dacă pot silabisi vr’o inscripţiune slavonă vechie.
Cu multă cunoştinţă de cauză a scris despre monumentele noastre bisericeşti arhitectul reşedinţei metropolitane din Cernăuţi, Josef Hlavka, care şi-a publicat studiile respective în „Osterreichisch-Ungarische Revue”, anul 1866. Acest cunoscător temeinic al arhitecturei bizantine a şi folosit multe din motivile şi detailurile farmecătoare ale monumentelor noastre istorice în edificiul reşedinţei. Cât de dorit ar fi să se imiteze această procedură de arhitecţii bisericilor noastre!
Merite în chestia de care vorbim şi-a câştigat, mai departe, conservatorul şi profesorul Romstorfer. El s-a folosit de studiile ce le-a făcut în ţerile migieşite, spre a face o comparaţiune cu monumentele noastre, şi resultatele cercetărilor sale le-a publicat în „Mitteilungen der Zentralkommission zur Erhaltung und Erforschung der Kunstdenkmaler”, precum şi în alte foi. Ca specialist dibaciu, domnul Romstorfer se foloseşte de experienţele sale şi la zidirile de felul acesta, ce i se încredinţează.
Deşi reposatul consilier de finanţe Wickenhauser a lucrat mai mult pentru istoria Bucovinei, totuşi publicaţiunile sale relative la mănăstiri merită o deosebită considerare, din punctul de privire al artei istorice, deoarece el a descifrat multe inscripţiuni vechi.
Publicând eu aceste şire, vreu să-mi dau, deocamdată, părerea asupra stării monumentelor noastre arhitectonice, stăruind ca ele să fie păstrate şi restaurate numaidecât.
Înainte de ceva timp, mi se ceru să-mi dau părerea asupra vechiului iconostas de la S. Ioan din Siret. Privind această frumoasă biserică, m-am încredinţat că, deşi s-a lucrat mult pentru biserici în deceniile ultime, graţie stăruinţei neobosite ale Archipăstorului nostru, totuşi remâne încă foarte mult de făcut. Prin îngrijirea actualului paroh Sbiera (N.R.: Nicolae Sbiera, fratele cărturarului I. G. Sbiera), biserica aceasta este deja îngrădită; însă întocmirea internului ei lipseşte mai că de tot. Înţelege orişicine că restaurarea acestei biserici nu se poate face pe spesele sărmanilor ei parohieni. Însă, precum aici, aşa şi aiurea, bisericele nici nu sunt zidite de comune, ci de fundatori evlavioşi şi avuţi. Este, aşa dară, datoria fondului religionar de a griji pentru păstrarea şi restaurarea monumentelor de felul acesta, căci eată ce zice, despre ele, Hlavka: „Aceste monumente sunt de cel mai mare interes, deoarece ele dovedesc, prin un pericol de vr’o 300 ani, o activitate artistică bisericească şi naţională independentă de baza tradiţiunii şi a stilului bizantin, un tip de artă cu totul independent, închiegat în stilul bizantin şi din cerinţele rituale ale bisericei orientale”.
Pe baza studiilor asupra monumentelor vechi bisericeşti, în dezvoltarea lor istorică, ar trebui să se ridice şi bisericele ce se zidesc în timpul present. Cu părere de rău, însă, trebue să mărturisim că bisericele zidite în deceniile din urmă au un caracter străin în toată înfăţişarea lor, ceea ce înstrăinează şi pe fiecare amic al artei, care priveşte cu ochi deschişi la ele.
Profesorul Romstorfer face, într-un articol al său, următoarea propunere: Ar fi de dorit ca şi bisericele noi să se zidească după stilul cel vechiu, pentru ca tipul interesant de zidiri al antecesorilor să nu degenereze în modul de clădiri moderne, executate după un şablon, precum se face aceasta la noi numai din cause de considerări false. Chiar de s-ar causa, prin aceasta, speze mai mari fondului religionar, care e şi patronul celor mai multe dintre bisericele numite şi este şi posesorul unei însemnate părţi a ţerii, totuşi, cei de la cârma fondului ar trebui să nu cruţe acele speze în interesul artei („Wiener Zeitung” din Ianuarie 1890).
Causa că zidirile din bisericele moderne nu reuşesc şi fac impresie rea asupra privitorilor specialişti este următoarea: Ele sunt date pe mânile oficiului de clădiri de la guvernul local. Aici, însă, sunt puţini ingineri şi fiecare din aceşti domnie însărcinat cu feliurite lucrări, dintre cele mai eterogene, astfel încât e cu neputinţă a vorbi de zidiri de biserici corespunzătoare, chiar de am presupune şi mai multă bunăvoinţă de a recunoaşte preferinţele vechilor monumente arhitectonice ale ţerii noastre. Numirea unui cunoscător probat al acestor monumente în oficiul de clădiri ar fi, deci, prima condiţiune pentru ca lucrurile să iee un curs spre mai bine, şi bărbatul ce ar primi această misiune ar trebui să se ocupe numai de clădirea de biserici. Cât pentru moment, nu avem de ales. Eu amintesc, aici, numai pe domnul Isecescul. Totodată, ar trebui să i se dee unui Bucovinean un stipendiu ca să se cultive anume pentru acest scop.
Din an în an, se dau sume mari din fondul religionar pentru zidirea şi restaurarea de biserici, n-ar fi, deci, pagubă mare dacă acelaşi fond ar da şi o sumă oarecare pentru cultivarea unui inginer de specialitate.
Executându-se această măsură, de foarte mare trebuinţă în oficiul de clădiri, ar trebui să se satisfacă şi altei necesităţi capitale, anume să se predee auzitorilor de teologie învăţământul respectiv al artei. În multe biserici de la ţeară se află lucrări sau cel puţin obiecte de artă, al căror conservator trebue să fie parohul, care, însă, fără studiile artei istorice, nu poate fi.
În colecţiunile museului bisericesc, ce este a se înfiinţa, vor fi, desigur, destule obiecte care vor putea servi respectivului lector de arheologie şi de ştiinţă a artei. În modul acesta, am avea preoţi cultivaţi şi, pe acest teren, s-ar păstra mai sigur şi lucrările vechi artistice, s-ar procede mai cu rigoare la procurarea icoanelor şi a altor obiecte eclesiastice, şi toate aceste ar fi de mare folos pentru biserica noastră în genere. / Eugen Maximovici (Junimea Literară, nr. 2, Februarie 1908, „Număr festiv închinat pictorului Eugen Maximovici”, pp. 42, 43).

2. „Iconografia mai veche bucovineană”

Chiar dacă, aşa cum susţine deja citatul Dimitrie Dan, ar fi existat în Bucovina, durabilă prin veacuri, o şcoală (sau mai multe, inclusiv la Putna) de sculptură şi pictură religioasă „românească” (ce straniu sună, azi, începutul frazei lui Dimitrie Dan: „familia preoţească-română Bunciac se trăgea din Kamieniz-Podolsk”), pictorii şi sculptorii bisericeşti, chiar dacă au continuat un specific bizantin aparte, care poate fi numit ca fiind „românesc”, deşi nu este decât dogmatic-ortodox, nu au mărturisit veacuri româneşti, contemporane lor. De altfel, cultura ortodoxă, în ciuda aparenţelor şi a extazierilor lozincarde (de genul: „cultura românească s-a înfăptuit în tinda bisericii”), nu are nimic românesc în ea, şi nici n-a existat, practic, aşa cum o demonstra Aron Pumnul, în 1850, drept cultură românească:

„Fie-mi iertat a te întreba: unde este literatura noastră bisericească? Unde sunt tratatele dogmatice, morale, pastorale, exegetice, istorice? Au n-au avut Românii preoţi încă de pe când erau în Italia, înainte de anul 105 după Crist? Şi ce-au făcut preoţii lor de atunci şi până acum? Produc ceva, să arate! Unde sunt tratatele juridice, filosofice, fizice, matematice, poetice, retorice? Au doar Românii nu au aşa ageră minte ca alte naţiuni? Experienţa ne arată că au geniu mai mult ca alte naţiuni” („Bucovina”, nr. 2-23/1850).

În aceste condiţii, chiar şi „iconografia mai veche bucovineană”, extrem de săracă, de recentă şi, pe lângă acestea, în bună parte pierdută, se datorează, ca şi primele studii dedicate patrimoniului nostru artistic şi istoric, unor artişti germani, în trecere sau chiar stabiliţi în Bucovina, precum pictorul silezian Franz Jaschke, precum ilustratorul monografiei „Bucovina”, scrisă de Teofil Bendella şi publicată în 1845 (ulterior, pierdută), I. Schumirsz, precum Franz Xaver Knapp, precum Julius Zuber, ilustratorul monografiei lui Dimitrie Dan, publicată, în 1890, drept „volumul VIII” al monumentalei lucrări „Monarhia Austro-Unhară”, precum miniaturistul Matthias Adolf Charlemont sau precum arhitectul şi pictorul austriac, cu o bună cotă de piaţă şi astăzi, dar cu biografie necunoscută, Bernt Rudolf. Dar, dacă despre personalitatea şi opera lui Franz Iaschke şi despre cea a acuarelistului Franz Xaver Knapp se mai ştie câte ceva în Bucovina, datorită strădaniilor lui Eugen I. Păunel şi ale profesorului Petre Luţa, despre Schumirsz, Zuber, Charlemont sau Rudolf Bernt nu se mai ştie nimic, deşi copiile unor lucrări ale lor se mai găsesc prin vechile publicaţii bucovinene, dar fără text explicativ, numele autorilor putând fi descifrate anevoios, doar cu lupa, în colţuri discrete ale lucrărilor.

Despre I. Schumirsz nu se pot afla amănunte de nicăieri, deşi mulţi autori bucovineni îi menţionează numele, uneori, dar fără alte amănunte.

Julius Zalaty Zuber, cel care a ilustrat monografia scrisă de Dimitrie Dan, în cadrul proiectului monografic imperial, întins pe o lungă durată de timp (1867-1918), putem afla că este un pictor şi ilustrator austriac, care a trăit între anii 1861-1910, şi care, ca pictor, a fost redescoperit, recent, prin două lucrări „carpatine”, „Colibă din Carpaţi”, pictată în 1890, şi „Fată de ţăran”, pictată în 1887, ambele reproduse, împreună cu lucrări publicate în volumul VIII al menţionatei monumentale lucrări „în cuvinte şi imagini”, „Monarhia Austro-Ungară”, în finalul acestui capitol: „Iarmarocul din Rădăuţi”, „Costume naţionale din Bucovina”, „Dans huţănesc”, „Boboteaza, la Suceava”, „Pregătirea plugului pentru arat”, „Scoaterea moaştelor Sf. Ioan cel Nou de la Suceava”, „Bocirea mortului, la scoaterea din casă”, „Joc de Crăciun: Apostolii”, „Port popular în regiunea Ceremuşului”, „Port popular în regiunea Nistrului”, „Port popular în regiunea Prutului”, „Români bucovineni”, „Negustor armean, în costum oriental”, „Armean din Suceava”, „Călugări lipoveni din Fântâna Albă”, „Huţancă”, „Rutean”, „Slovac”, „Colonist german din Iţcani”, „Germani din Iacobeni”, „Ţărănci germane în piaţă la Cernăuţi”, „Iarmarocul din Rădăuţi”, „Slovaci din Poiana Mărului”, „Ţigan vânzând coveţi”, „Ţigani din Bulea”, „Ţigancă ghicind în palmă” şi „Miri maghiari din Dorneşti”.

Anterior lui Zuber, a făcut schiţe, prin Bucovina, miniaturistul Mattias Adolf Charlemont, născut la Brno, în 23 noiembrie 1820, luptător pe baricadele vieneze, în 1848, autoexilat în Slovacia, apoi revenit la Viena, în 1865, unde absolvise Academia de Arte Frumoase şi unde moare, în 20 aprilie 1871. Tatăl pictorilor austrieci Eduard, Hugo şi Theodor Charlemont, Matthias Adolf a desenat, în Bucovina: „Drumul de peste Mestecăniş”, „Adam şi Eva, la Pojorâta”, „Moară pe Prut”, „Plutaşi pe Bistriţa”, „Baraj pe Ceremuş”, „Iacobeni”, „Valea Putnei”, „Vatra Dornei”, „Cârlibaba”, „Cacica”, „Piaţa Fântânii Albe din Cernăuţi”, „Obicei de iarnă”, „Peisaj din Bucovina”, „Izvoarele Sucevei”, „Grup de huţuli cu bucium”, „Grup de lipoveni”, „Huţancă în îmbrăcăminte de vară”, „Lipovean”, „Huţani”, „Lipoveni”, „Bordei ţigănesc”, „Casă huţulă la Rus pe Boul”, „Casă rutenească din regiunea Prutului”, „Casă românească la Horodnicul de Jos”, „Săpături arheologice la Horodnicul de Jos”, „Odaie ungurească la Dorneşti”, „Stână românească”, „Poiana Stampei”, „Piatra Albă, pe drumul Iacobeni-Cârlibaba”, „Rădăuţi” şi „Pojorâta”.

Rudolf Bernt, pictor şi arhitect austriac, născut la Neunkirchen, în 21 februarie 1844, mort la Pottenstein, în 24 august sau în 17 noiembrie 1914, ne-a lăsat cele mai multe mărturii bucovinene, lucrate în creion, cărbune sau în xilografie, şi acestea reproduse la sfârşitul acestui capitol: „Biserică Sf. Paraschiva din Cernăuţi”, „Catedrala ortodoxă din Cernăuţi”, „Fabrica din Eisenau”, „Muntele Arşiţa la Iacobeni”, „Mina din Iacobeni”, „Iacobeni”, „Biserica din Iţcani”, „Plute pe Ceremuş”, „Gaterul din Putna”, „Mocăniţa, la Putna”, „Vedere din Siret”, „Biserica de lemn din Slobozia-Revna”, „La marginea Sucevei”, „Peisaj în valea Sucevei”, „Ţapinari huţuli”, „Stâlpul lui Vodă, la Vama”, „Izvorul lui Otto Brunner din Vatra Dornei”, „Biserica Armenească din Suceava”, „Biserica din Vatra Moldoviţei”, „Mănăstirea Zamca din Suceava”, „Palatul Mitropolitan din Cernăuţi”, „Biserica Sf. Gheorghe din Suceava”, „Biserica Bogdania din Rădăuţi”, „Bogdana”, „Mănăstirea Putna”, „Mănăstirea Suceviţa”, „Mănăstirea Voroneţ”, „Biserică lipovenească”, „Biserica Mirăuţi”, „Cetatea Sucevei, văzută de la Şipote”, „În lunca Sucevei” şi „Cernăuţi”.

Lucrate ocazional, cu excepţia „tipologiilor” lui Zuber, mărturiile iconografice austriece s-au transformat în mărturii istorice bucovinene, reproduse şi azi cu exagerat amoc patriotic, şi tocmai de asta, în epoca românească a exaltării naţionalismului, ele au început să fie redescoperite, deşi doar parţial, prin Franz Jaschke şi Franz Xaver Knapp (I.D.).

Acvarelele bucovinene ale
pictorului Franz Iaschke, din 1810

Iconografia mai veche bucovineană nu este prea bogată, mai ales dacă facem abstracţie şi de portrete.
Iulius Schubirz, ilustratorul monografiei „Bucovina”, scrisă, la 1845, de Mitropolitul de mai târziu, Teofil Bendella, şi Franz Xaver Knapp, autorul colecţiei de stampe „Bucovina iluminată” (1857), până acu, treceau ca cei dintâi artişti cari au publicat serii mai mari de gravuri cu subiecte bucovinene.
O fericită achiziţie, făcută, de curând, de cunoscutul colecţionar cernăuţean Dr. Alexis Zaloziecki ne arată că, 40 ani înaintea lui Knapp, au fost transmise porturi şi peisagii provinciale epocilor viitoare de un alt pictor: Franz Iaschke (N.R.: Numele real era Jaschke, dar păstrăm grafia bucovineană, cea a unei mai corecte pronunţii), şi care a rămas aproape complet uitat de generaţia de astăzi.
Opera este intitulată: „National-Kleidertrachten und Ansichten von Ungarn, Croatien, Slavonien, dem Banat, Siebenburgen und der Bukowina, / Costumes nationaux et vues d’Hongrie, de Croatie, d’Esclavonie, de Bannat, de Transilvanie et de Bukowine. / Nact der Natur gezeichnet und gestochen von Franz Iaschke, Wien 1821. Gedruckt bey Anton Strauss, k. k. priv. Buchdrucker”.
Sub gravuri, în număr total de 66, găsim tipărite legende, în două limbi, la stânga nemţeşte, iar la dreapta franţuzeşte, aranjate deci în conformitate cu titlul general.
Un text, inferior, de altfel, ca stil şi documentaţie aceluia care a fost adaos la stampele lui Knapp, ne lămureşte asupra planului acestei lucrări artistice, conceput destul de larg.
Franz Iaschke s-a născut la Rosenthal, în Silesia prusiană (Comitatul Glatz), la 1775; data decesului nu-mi este cunoscută (N.R.: 06.11.1842, Viena), el a trăit, însă, încă pe la 1836. Însoţind pe arhiducele Ludovic, unul din cei 11 fraţi ai Împăratului Franz al Austriei, la 1807 şi 1808, într-o călătorie de-a lungul frontierei otomane, iar, la 1810, fiind, de asemenea, tovarăş de călătorie al unui alt frate imperial, al arhiducelui Rainer, prin Bucovina, o parte din Galiţia, Transilvania şi Ungaria de sus, dânsul a desenat acvarelele de cari ne ocupăm.
Arhiducele Ludovic a jucat, mai pe urmă, un rol important în consiliul de regenţă, înfiinţat pe lângă nepotul său, Împăratul Ferdinand, iar Rainer a fost, de la 1814, Vice-Rege al Lombardiei; activitatea politică a amândurora a fost curmată prin revoluţia de la 1848.
Literatura cu privire la Franz Iaschke cuprinde numai puţine notiţe şi acestea sunt destul de fragmentare.
În anul XII (1821) al revistei „Archiv fur Geographie, Staats und Kriegskunst”, editată, la Viena, de baronul Iosif Hormayr, dăm, la capitolul „Artă”, de un articol nesemnat, reproducând câteva date biografice şi, cu mici corecturi stilistice şi prescurtări, textul ce însoţeşte stampele, excluzând, însă, partea generală, pusă la original, în fruntea fiecărui capitol.
„Lexiconul biografic austriac”, de Constant Wurzbach, repetă cele spuse în „Arhiva” lui Hormayr. Mai aflăm doar atât, că Iaschke a pictat şi acvarele cu peisagii din Lombardia şi din Alpi.
Domnul Andrei Veress citează, în volumul II al „Bibliografiei româno-ungare”, la pagina 233, sub. No. 1136, titlul indicat de noi la începutul acestei comunicări, reproducând legendele franceze cu privire la stampele ce se referă la provinciile româneşti şi indicând Muzeul Naţional din Budapesta drept locul unde se găseşte un exemplar al operei (un alt exemplar a fost expus, în rotunda Fundaţiunii universitare Carol I din Bucureşti).
Stampele şi, în consecinţă, şi textul sunt împărţite în următoarele capitole: Regatul Ungariei (12 planşe), cuprinzând şi localităţi din Ardeal ca Baia Mare şi Costinii din judeţul Maramureş, Transilvania (12 planşe), Bucovina (9 planşe), Graniţa militară croată (10 planşe), Slavonia (11 planşe), Graniţa bănăţeană, adică cea românească (12 planşe).
O mare parte a cartoanelor lui Iaschke, ce se găsesc în colecţia domnului A. Zaloziecki, provin din proprietatea arhiducelui Frederic, un strănepot al mecenaţilor artistului. E vorba de exemplarul dedicat de pictor unuia dintre anumiţii arhiduci. Afară de albumul gravurilor publicate, care nu e complet, a fost cumpărată, însă, şi o parte din acvarelele originale, ce au servit drept bază reproducerii, precum şi unele acvarele-unicate, rămase nereproduse. Domnul Zaloziecki a mai achiziţionat, ulterior datei când prezenta comunicare a fost cetită la Institut, un alt exemplar complet al gravurilor reproduse.
Sub gravurile bucovinene sunt puse următoarele legende:
1. Bojar von Seret in der Bukowina / Bojar de Seret dans la Bukowine,
2. Ein Mann aus der Bukowina / Paisan de la Bukowine,
3. Weiber von Szutzawitza in der Bukowina / Femmes de Szutzawitza dans la Bukowine,
4. Madchen von Jackobeny in der Bukowina / Fille de Jakobeny dans la Bukowine,
5. Weiber bei Jakobeny in der Bukowina / Paisannes pres de Jakobeny dans la Bukowine,
6. Phillippowanerin aus der Bukowina / Paisannes de Phillipowan (!) dans la Bukowine,
7. Ansicht von Szutzawa in der Bukowina / Vue de Ruines de Szutzawa, dans la Bukowine,
8. Ansicht des Klosters Szutzawitza in der Bukowina / Vue de Szutzawitza, dans la Bukowina,
9. Ansicht des Thals von Wama in der Bukowina / Vue de la Vallee de Wama, dans la Bukowina,
La numerele 2, 3, 4, 5 dispunem nu numai de gravurile reproduse, ci şi de acvarelele originale.
La desenul de la No. 2, observăm o menţiune scrisă de mâna artistului, „Ein Huzzul von Zsibo”, adică „Huţan din Ţibău”, cătun făcând parte din satul Cârlibaba, judeţul Câmpulung Moldovenesc.
Din originalele-unicate, cari n-au fost reproduse până acu, înregistrăm:
1. Eine Phillippowanerin aus der Bukowina (desenul nu este identic cu No. 6, de mai sus) şi
2. Un portret, „Pentelei Ungaran, ein Mann von 105 Jahre (!) in der Gegend bey Iakobeni in der Bukowina, 1810” (N.R.: Pintelei sau Pentelei Ungurean, plugar din Rebrişoara, şi fost grănicer român în Regimentul 2 Năsăud, se stabilise, de fapt, la Ciocăneşti, în 1764, împreună cu soţia).
                                                         *
Pentru a arăta cunoştinţele ce le avusese Iaschke despre Bucovina, vom da, în cele ce urmează, partea introductivă din textul însoţitor, tradusă în româneşte, precum şi descrierea stampelor. Autorul lor nu e prea original, informaţiunile date de el nu sunt prea exacte şi nu se deosebesc mult de cele comunicate de alţi călători contemporani.

Bucovina.

Bucovina a fost, după cum se ştie, o parte integrantă a Moldovei, care, cucerită, în anul 1769 de Ruşi, restituită Porţii otomane după pacea încheiată la 1774, ocupată, apoi, în acelaşi an, prin forţa armată austriacă, a fost cedată Austriei, în mod formal, prin convenţia din 12 Mai 1776. Această provincie îşi derivă numele de la multele sale păduri de fagi (fagul se numeşte în limba slavă Buk); ea este situată între paralele 46 şi 48 de miazănoapte şi cuprinde 172 mile pătrate; e, deci, cu 6 mile pătrate mai mică decât comitatul Maramureşului şi cu o milă pătrată şi 2/10 mai mare decât comitatul Bacz (Bodrog); întinderea cea mai mare în lungime e, în linie dreaptă, de 31 mile, în lăţime, de 16 mile. Se mărgineşte, spre Est, cu raiaua Hotinului şi cu Basarabia, spre Vest, cu Maramureşul, spre Sud, cu Moldova şi Transilvania, spre Nord, cu Galiţia, formând cercul al 19-lea al Galiţiei. Solul e mănos, mai ales între Prut şi Nistru şi în valea Sucevei; prin părţile muntoase, se găsesc vaste şi hrănitoare livezi, acolo se coc, însă, din cauza gerului timpuriu şi a duratei lungi a iernii, numai cartofii, ovăsul şi orzul.
Râurile principale sunt Ceremuşul, Prutul, Siretul cel mic, cel mijlociu şi cel mare, Suceava, Moldoviţa, Moldova, Bistriţa aurie, unde se spală, incidental, şi aurul, Dorna şi Nistrul. Aproape două treimi ale Bucovinei se compun din munţi şi păduri. Pădurile cele mai mari sunt moşii ale statului (camerale) şi ale fondului bisericesc, amândouă posedând, în total, 617.226 jugăre de pădure.
Populaţia. La ocuparea Bucovinei, în 1776, nu s-au numărat decât 11-12.000 de familii. Recensământul din 1817 a dat drept rezultat 41.864 de familii şi 201.319 de suflete; dintre acestea, sunt 10.284 Catolici, 180.131 Greci neuniţi, 3.662 Luterani, 251 Reformaţi, 1.654 Armeni eutihici, 637 Lipovani sau Filipoveni, 4.700 Evrei. În privinţa aceasta (numărul populaţiei), Bucovina întrece comitatul Heves şi e întrecută de acel de Zemplen. Cel dintâi are 200.883 suflete, celălalt, 206.773 locuitori nenobili. Pe o milă pătrată, locuiesc 1.170 de suflete; în consecinţă, Bucovina e ceva mai des populată decât Comitatul de la Szabolcs, având 1.190 suflete pe mila pătrată. Cel dintâi este penultimul, adică al 55-lea, celălalt, al 54-lea în rândul comitatelor Ungariei.
Pe cât de felurite sunt religiunile, pe atât de felurite sunt şi naţiunile din această ţărişoară. Ele se împart în: 1. Moldoveni, indigenii primordiali, 2. Ruteni, 3. Nemţi, 4. Maghiari, 5. Armeni, 6. Lipoveni, 7. Ţigani şi 8. Evrei.
Bucovina are trei oraşe municipale: Cernăuţii, reşedinţa districtului, cu 5.743, Siretul, cu 2.318, şi Suceava, cu 4.145 suflete; apoi, patru târguri: Sadagura, cu 1.832, Câmpulung Moldovenesc, cu 2.623, Vijniţa, cu 2.622, şi Rădăuţii, cu 1.868 suflete, apoi 309 sate, 7 ferme izolate, 18 colonii germane, 5 sate maghiare: Hadikfalva (Dorneşti), Istensegits (Ţibeni), Fogadjisten (Iacobeşti), Andrasfalva (Măneuţi) şi Ioseffalva (Vorniceni).
Acu, trecem la porturi, cari următoarele vor fi prezentate cetitorului:

Boier din Siret

În această ţară, boier înseamnă un nobil, un moşier. Gravura îl reprezintă, aici, în costumul său obişnuit (N.R.: Eugen Păunel precizează că „boierul” din Siret este, de fapt, un târgoveţ, iar dacă judecăm după port, descris de George Mihuţă, „boierul” siretean este, în realitate, un târgoveţ armean din Siret). O manta îmblănită, de culoare albastră, cu mânece până la cot, acoperă îmbrăcămintea de desupt, care se compune din pantaloni largi de culoare roşie, dintr-o haină haină cu dungi albastre şi dintr-un brâu, în care e băgat un hanger şi de la care atârnă o basma mare. Capul nu e acoperit cu pălărie de pâslă, ci cu un fes sârbesc de postav roşu. Boierul părăseşte locuinţa şi pare a fi pe gânduri. În fund, vedem o parte a oraşului Siret, construit în felul obişnuit în Bucovina.

Un om din Bucovina

Pe stăpân îl urmează, şi aici, ca pretutindeni, ţăranul (N.R.: Eugen Păunel precizează că „un om din Bucovina” este, de fapt, huţanul din Ţibău). El e îmbrăcat cu nădragi albi sau roşii; deasupra cămăşii, ale cărei mâneci largi sunt împodobite, pe lângă tivitură, de cusături, dânsul mai poartă şi o bundiţă îmblănită. Omul îşi vede de lucru, în câmp şi pădure, având o traistă pe umăr, iar în mână purtând toporul cu coada lungă, care-i ţine şi locul băţului.
După hrisovul Domnitorului Moldovei, Grigore Ghica, fiecare supus, având parte de pământ, este obligat să lucreze stăpânului 12 zile de clacă pe an; cosaşii fac numai 6 zile; la acestea, se adaogă dijma din toate fructele câmpului şi ale pomilor, din productele grădinii numai atunci dacă face negoţ cu ele. Conform unei tradiţii vechi, fiecare supus „dotat” cu pământuri mai dă, pe an, drept obligaţie funciară, o găină şi un tort; iar supusul care posedă animale de tracţiune mai e ţinut să ducă un car de lemne din pădurea moşiei sau, unde nu e pădure la moşie, din cea mai apropiată pădure străină; stăpânul moşiei, însă, păduritul. Excepţie de la aceste biruri se fac numai supuşilor din Câmpulungul Moldovenesc, acelor de la moşia Ilişeşti, numiţi Brănişteri, Lipovenilor şi coloniştilor germani.

Femei din Suceviţa

Portul lor se apropie mai mult felului de a se îmbrăca al Moldovencelor, ceea ce se poate observa, în aceeaşi măsură, în portul Unguroaicelor şi Transilvănencelor; chiar moravurile şi obiceiurile le sunt comune. Capul îl poartă aceste ţărance învelit în ştergare ţuguiate; ele poartă şi bundiţe îmblănite, la fel ca acele obişnuite la Grecoaice. În fund, vedem Suceviţa, locul de odihnă al Domnilor moldoveni, despre care vom da, mai jos, câteva amănunte.

Fată din Iacobeni

Iacobenii e un sat în munţi, locuit de mineri şi funcţionarii minelor. Femeilor de rând le place, ca oriunde, să se gătească; de îmbrăcămintea lor se ţin, numaidecât, broderii bogate şi găteli cu mărgele, monede şi cruciuliţe, iar vara, flori şi verdeaţă în păr. La aceste, se mai adaugă un brâu roş şi o catrinţă în dungi. Picioarele sunt îmbrăcate în opinci.

Femei din Iacobeni

Îmbrăcămintea lor este aproape fără podoabe şi gust. Cămaşa e înfrumuseţată prin cusături modeste, o catrinţă destul de simplă, cu dungi albastre, pe deasupra; la vreme rea, o caţaveică largă, de culoare cafenie; în picioare, opinci. Toate, în mare contrast cu vecinele lor din Transilvania.

Filipovence

După cum am şi menţionat-o mai sus, există Lipovenii sau Filipovenii în Bucovina, ca o deosebită comunitate bisericească. Ei se ţin de Rascolnicii ruseşti şi mărturisesc biserica grecească neunită. Venind în Bucovina dinspre Marea Neagră, pe timpul administraţiei militare a generalului Enzenberg (1785), Lipovenii au obţinut, de la Împăratul Iosif II, libertatea exercitării cultului lor religios. Ei sunt oameni liniştiţi şi paşnici, plătesc exact şi fără silă impozitele şi birurile, sunt muncitori şi activi, se îndeletnicesc cu agricultura; trăiesc, însă, în cea mai mare parte, din comerţul cu fructe proaspete şi uscate, peşti şi frângherii, confecţionate chiar de ei, sunt meşteri la săpatul heleşteelor, pricepuţi şi versaţi în drenajul, prin şanţuri de scurgere, la locuri umede şi mlăştinoase. În prezent, Lipovenii locuiesc următoarele trei sate: Mitocul Dragomirnei, Fântâna Albă şi Climăuţii. Printre diferitele secte ale bisericii răsăritene, dânşii ocupă acelaşi loc ce-l au Hernhuţii printre Protestanţi.
Exteriorul Filipovenilor face o impresie plăcută asupra străinilor. Ei sunt zvelţi şi înalţi, ambele sexe poartă o haină lungă de postav, cu nasturii încheiaţi, cu multă băgare de seamă, de sus, până jos. Femeile poartă pe cap un fel de pălărie tare, deasupra căreia se îndoieşte un tulpan în colţuri. Fruntea le este ascunsă sub o cordea brodată cu aur. Trupul e ferit cu o haină lungă, verde sau roşie, fără mâneci şi încins în brâu. În picioare, poartă sandale roşii sau galbene.
Lipovenii n-au legături prea strânse cu alţi locuitori, cel puţin nu primesc cu drag pe cineva în casele lor. Dacă acesta s-ar întâmpla, totuşi, fie pe neaşteptate, fie chiar împotriva voinţei lor, locul unde a şezut străinul e considerat ca spurcat, până nu va fi iar curăţit, în felul lor. Nu mănâncă cu străini. Pentru oaspeţi, au vase deosebite şi, când ospătează pe cineva, îl silesc să ieie cu sine totul ce a rămas din mâncare, iar de nu, rămăşiţele le aruncă. N-au voie să fumeze tutun sau să-l tragă pe nas, nici nu le e permis să aibă cârciume în satul lor.
Surprinzătoare e grija cu care aceşti oameni tăinuiesc atât obiceiurile lor religioase, cât şi dogmele credinţei lor; n-au preoţi, ci numai învăţători, dascăli; nu se ţin de preoţii orientali, ci de o biserică a sectei lor, din Moldova; acolo se fac cununiile. La dânşii nu se găseşte nici o urmă de înmormântări, se crede că-şi ard morţii.
Bisericile lor din Moldova au aceeaşi rânduire ca şi cele orientale, pe acoperişul lor se găsesc, însă, trei cruci, cu câte trei braţe, dintre care cel mai de jos e înclinat.
Denumirea lor, Filipoveni, s-ar trage de la un Filip, cinovnic de chilii la mănăstirea Pomora din Rusia, care s-a călugărit, pe la 1694. După moartea Stareţului, speră să devină Egumenul mănăstirii. Văzând că intenţiile lui dau greş, Filip acuză pe călugări că ei ar fi părăsit credinţa lor cea veche. Aceste acuze, fiind crezute de vreo cincizeci dintre confraţii săi, dânsul se despărţi de mănăstire, înfiinţând un schit nou şi întemeind o sectă nouă…

Vederi:

Ruinele de la Suceava

Nu departe de oraşul Suceava, despre care am şi vorbit mai sus, e situată, pe un deal nu prea înalt, o mănăstire, scutită de un zid împrejmuitor (desenul ne-o înfăţişează); iar mai jos de ea (N.R.: e vorba de biserica Mirăuţilor, pe atunci în ruină, folosită drept grajd pentru animale), se arată, pe o colină, ruinele unui vechi castel întărit, pe vremuri, reşedinţa Domnitorilor Moldovei. Se pare că a fost distrus cu forţa; această soartă a suferit-o, probabil, la una din desele năvăliri asupra acestei provincii, ale Polonilor şi Turcilor. Nu voim să decidem dacă distrugerea castelului de reşedinţă sau, după cum o pretind alţii, ordinele Porţii au înduplecat pe Domnitorii Moldovei să părăsească domiciliul lor; un lucru, însă, e cert, că Voievozii sau Hospodarii îşi aveau reşedinţa lor, până la jumătatea secolului al şasesprezecelea, la Suceava, şi că ea a putut fi mutată, de aci, la Iaşi, deci de-abia în jumătatea a doua a acestui secol.

Mănăstirea Suceviţa

Am şi menţionat această mănăstire. Ea aparţine călugărilor ordinului Sf. Vasile al bisericii răsăritene neunite, care, în ce priveşte numărul credincioşilor, e cea predominantă în Bucovina. Astfel de mănăstiri există, aici, numai cinci, fiecare dintre ele fiind redusă, în conformitate cu planul nou de organizare, la numai 25 călugări, cu un proistos numit Egumen. Leafa unui Egumen e de 460 florini, aceea a unui călugăr, de 210 florini, 20 cruceri. Pentru cheltuielile bisericeşti, i se numără fiecărei mănăstiri 430 florini, iar pentru procurarea şi reparaţia odăjdiilor, 200 florini. Afară de aceste sume, fiecare mănăstire mai primeşte, de la moşiile ce formează fondul bisericesc, încă ovăz şi fân pentru hrana vitelor de tracţiune şi muls; mănăstirile mai au un pomăt şi o grădină de legume, o prisacă şi un iaz. Ocupaţia călugărilor constă în rugăciuni şi exerciţii evlavioase; sunt cazuri excepţionale, când unul sau altul se sileşte să se formeze pentru o îndeletnicire mai activă şi reuşeşte să fie apt pentru o catedră la o şcoală clericală.
Mănăstirea Suceviţa are împrejurimi triste şi melancolice şi face asupra călătorului o impresie minunată, cu multele sale turnuri, clopotele mari şi mici şi cu zugrăveala de pe zidul bisericii. Prin ziduri împrejmuitoare şi turnuri, ea este asigurată, din afară, împotriva năvălirilor neaşteptate de către hoţi. Existenţa sa se datoreşte darurilor pioase, făcute de mai mulţi Voievozi moldoveni, care au şi fost îngropaţi aici.

Valea de la Vama

Această frumoasă şi ispititoare vale se schimbă, încă des, într-o pustietate sau baltă, prin râurile ce se revarsă peste malurile lor. Columna care se găseşte la şosea arată locul unde Tătarii, devastând Ungaria şi, mai ales, Maramureşul, au fost, în fine, nimiciţi, astfel că s-a pus capăt jafurilor lor (autorul descrierii greşeşte: Tătarii n-au fost, la 1717, adversarii lui Mihai Vodă Racoviţă, ci tovarăşii lui de armă, iar învinşi au fost, atunci, Nemţii şi Ungurii, trupele imperiale. Inscripţia nu e în limba veche slavonă, ci în româneşte, cu slove chirilice). Inscripţia pusă pe monument, în scrisul şi limba veche slavonă, păstrează amintirea acestui eveniment” / Eugen I. Păunel („Codrul Cosminului”, VIII, 1933-1934, Cernăuţi, pp. 419-432).

Bucovina văzută de F. X. Knapp

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: KNAPP, FRANZ XAVIER (3.IX.1809, Tachau / 1883, Cernăuţi), pictor austriac. Studii, la Academia de Arte Frumoase din Viena şi Praga. Stabilit la Cernăuţi în 1850. Colindă Bucovina, realizează multe peisaje; pictează aşezări rurale. A fost unul dintre acei artişti folosiţi de guvernul austriac pentru a realiza imagini topografice cu o uşoară tentă artistică. Albumul „Illustrierte Bukowina” cuprinde 18 litografii după acuarelele sale. Portretist de marcă. I-a pictat, între alţii, pe Iraclie Porumbescu, Nicolae Picu, Elena Flondor. Deşi nu depăşeşte linia academismului german, opera sa are o mare valoare documentară. Putem, astăzi, vedea cum arătau localităţi ca Stupca, Cernauca, Călineşti, Stroieşti, Putna, Vama, Dragomirna, Suceava, Cernăuţi, Vatra Dornei ş.a. A avut expoziţii la Cernăuţi. Multe din lucrările sale au fost litografiate şi reproduse la Viena).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Riguros şi disciplinat ca orice german, bine instruit în Academiile de Artă din Viena şi Praga, face din orice voiaj sau ieşire în natură prilej de documentare artistică. Nu-i lipseşte caietul pentru schiţe şi nici câteva creioane cu vârful moale, cărbune, cretă sau acuarele. Optează pentru unele sau altele, dar ceea ce contează este sesizarea structurilor naturale sub incidenţa luminii. Alteori, schiţa rapid şi direct în culoare şi definitiva lucrarea la faţa locului. Pare surprinzătoare aparenta rigiditate a tratării peisajului bucovinean de la Suceava, Stupca, Cernăuţi, Vama, Dragomirna, Vatra Dornei atâta vreme cât lucra în priză directă, asemenea impresioniştilor ceva mai târziu.
Oricum, dincolo de documentar, se află subiectivitatea privitorului şi limitările ochiului. Astfel, chiar dacă sunt catalogate, printr-un loc comun, drept opere documentare, aprecierea este excesivă. Portretele, în limitele estetice ale epocii, comunică ataşamentul artistului faţă de model, o cordialitate confraternă. Expresia e autentică şi lucrul acesta contează. Reluarea vederilor din Bucovina în albume de litografii accentuează aerul oarecum convenţional al peisajelor; mai ales că prin acest procedeu se pierde culoarea şi aerul vag al acuarelelor iniţiale. Prin Franz Xavier Knapp, ca şi prin contemporanul său Grigorescu, peisajul rural a intrat decis, dar în moduri diferite, în pictura românească).

Cu prilejul plecării din Bucovina a contelui Carol Rothkirch-Panthen, în Mai 1860, după ce funcţionase, doi ani, ca preşedinte al „ducatului Bucovinei”, funcţionarii autorităţii administrative supreme a provinciei i-au prezentat, ca omagiu, un album cu vederi din Bucovina, lucrate în acuarelă de pictorul F. X. Knapp, recent sosit la Cernăuţi din ţara sudeţilor. Pe prima pagină a albumului era scrisă dedicaţia, data şi semnăturile funcţionarilor cari prezentau cadoul. Această colecţie de acuarele, al căror scop iniţial fusese doar de a procura o amintire plăcută unui înalt demnitar, cu ocazia transferării sale din postul de şef administrativ al Bucovinei, care, de altcum, îi era cu totul străină, printr-o necunoscută, dar, pentru noi, fericită împrejurare, a rămas în ţară şi, păstrându-se până în zilele de astăzi, constituie un document artistic şi istoric de o deosebită valoare locală, aflător în posesiunea domnului Şerban Flondor, fiul lui Iancu Flondor.
Este în afară de orice îndoială că albumul cu acuarelele lui Knapp trebuie să fi plăcut foarte mult tuturor cari au avut prilejul să-l vadă. Căci numai astfel se explică faptul că frumoasele şi interesantele sale vederi au fost reproduse, după originale, în formă de litografii, executate de diferiţi artişti litografi, în ediţia institutului litografic „Reiffeinstein & Rosch” din Viena, şi destinate, fie în colecţie completă, fie foi separate, pentru marele public amator.
Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, arta litografiei, ca mijloc de reproducere, ajunsese la apogeu, căzând, apoi, repede în declin, în urma perfecţionării din ce în ce mai mari, realizată în tehnica reproducerii fotografice.
Artistul litograf desenează cu diferite creioane din cretă grasă pe o piatră de litografiat fie un motiv original, fie copiind un original, lucrat în orice tehnică de alt artist, şi, apoi, scoate, prin o presă, atâtea reproduceri câte permite placa.
Litografiile după vederile bucovinene ale pictorului Knapp nu sunt litografii originale, lucrate de el însuşi, ci sunt reproduceri, executate în institutul litografic menţionat din Viena de diferiţi alţi artişti litografi, după acuarelele originale din albumul donat contelui Rothkirch-Panthen.
Prin anii 1919-1920, acest album se găsea spre vânzare într-un magazin de tablouri şi antichităţi din Cernăuţi, între timp de mult dispărut, din vechea stradă a Poştei, acum strada Bucureştilor. Era acolo un adevărat bazar, deosebit de bogat în diferite tablouri, covoare persane, mobilier antic, bijuterii, obiecte de aur, argint şi fel de fel de alte lucruri de mare sau mică valoare.
Ca vizitator, aproape zilnic, al acestui magazin, ale cărui stocuri de obiecte artistice se schimbau mereu, am avut de multe ori în mână acest album, admirând desenul sigur, precis şi detailat al vederilor lui Knapp, care redă lucrurile ca şi când ar fi văzute din apropiere, precum şi culoarea proaspătă şi lumina clară, caracteristică peisajului bucovinean.
Fiindcă pentru acest album, oferit spre cumpărare şi unor înalte personalităţi şi autorităţi din Cernăuţi şi chiar din Bucureşti, se cerea un preţ foarte mare, el a rămas nevândut timp mai îndelungat. Abia mai târziu, omul superior şi de aleasă cultură artistică şi universală, care a fost Iancu Flondor, văzând albumul şi recunoscându-i imediat valoarea, n-a stat la cumpănă şi l-a achiziţionat, asigurând şi păstrând în ţară acest document de netăgăduită valoare artistică şi documentară din Bucovina de altădată.
În ce priveşte litografiile după acuarelele din albumul lui Knapp, până la începutul războiului mondial din Iulie 1914, ele se aflau în număr încă destul de mare, putându-se cumpăra la Consiliul cultural al ţării şi într-o prăvălie de tablouri din Cernăuţi. Războiul din 1914-1918 a distrus, însă, în întregime aceste mici resturi şi, astăzi, numai cu greu şi din întâmplare se mai găsesc rătăcite câte una din aceste valoroase reproduceri litografice.
Fiecare foaie a litografiilor avea, împreună cu marginea albă, dimensiunile iniţiale următoare: 45 cm înălţime şi 60 cm lăţime, pe când vederea litografiată propriu-zisă: 25 cm înălţime şi 37 cm lăţime; aceste din urmă dimensiuni corespund întucâtva mărimei foilor albumului. Ulterior, când litografiile au fost aşezate în cadre, marginile lor albe, din neştiinţă, au fost mai mult sau mai puţin tăiate. Aceste litografii au fost editate în a doua jumătate a anului 1860.
Colecţia completă a litografiilor după albumul de acuarele a lui Knapp se compune din optsprezece vederi diferite din Bucovina, fiecare foaie având, în partea ei de jos, denumirea vederii, scrisă în limba românească, cu caractere cirilice sau latine, şi în limba germană. Afară de aceasta, fiecare litografie era însoţită de o foaie separată volantă, în format de 30 cm pe 23 cm, conţinând un text în legătură cu vederea respectivă. Astfel de texte lămuritoare au fost editate deosebit, în limba germană şi în cea română, aceste din urmă cu caractere cirilice. Foaia lănuritoare cu text român a primei vederi din colecţie poartă următorul titlu: „Text lămuritoriu la „Bucovina iluminată” a lui F. X. Knapp, compus în limba germană de Ernst Rudolf Neubauer (poet şi publicist german, născut în 1823, mort în 1891, fost director al gimnaziului din Rădăuţi), tradus în cea română de Ioan Mitkievici”. Textele, tipărite pe ambele feţe ale foii, conţin date istorice, în parte inexacte, descrieri ale vederilor pictate şi povestiri în legătură cu diferitele subiecte, redate într-un stil romantic sau greoi.
Cunosc trei colecţii complete ale litografiilor albumului Knapp, toate în Cernăuţi, şi anume: una la biblioteca universitară, a doua în posesiunea părintelui protopresviter Eusebiu Procopovici, fost paroh în comuna Mămăieşti, judeţul Cernăuţi, şi a treia în cea a domnului dr. Alexis Zaloziecki (care a pus litografiile la dispoziţia lui Petre Luţa, pentru reproducere în „Revista Bucovinei”).
Foi răzleţe, puse în cadre, se găsesc la Muzeul regional din Cernăuţi, în muzeele mănăstirilor bucovinene şi pe la unele familii mai vechi din Bucovina.
Cele 18 piese de litografii, păstrând numerotarea după „textul lămuritor” al lui Neubauer şi denumirea litografiată pe fiecare foaie, sunt următoarele:

1) „Monumentul Tartarilor lângă Prisaca”, litografia fiind executată de către artistul litograf din Viena J. Novopacky. Această vedere reprezintă monumentul istoric situat în hotarul comunei Vama, judeţul Câmpulung-Moldovenesc, pe dealul din dreapta şoselei naţionale ce duce spre acest din urmă oraş, şi cunoscut, azi, sub denumirea de „Stâlpul lui Vodă”. Acest monument e redat în forma sa primitivă, aşa cum a fost ridicat la „vălet 1717 de Io Mihai Racoviţă Voevod, din mila lui Dumnezeu Domn şi oblăduitor a toată ţara Moldovei”, întru amintirea întoarcerii sale biruitoare din Ardeal, încotro fusese silit să întovărăşească tătărimea sălbatecă (N.R.: cu ocazia ultimei năvăliri tătare din istoria românilor). Răzimat de monument şade un ciobănaş, care cântă din fluier, ascultând vraja doinei triste; în jurul lor pasc câteva oi şi capre, iar în fund se văd, străjuind, stâncile muntelui Rarău. Jos, în valea Moldovei, se văd furnalele fumegânde „ale D-Sale D-lui Manz cavaler de Mariensee proprietarul topitoriei de metal în Bucovina” de prin anii 1860, sărăcit, mai apoi, complet.

2) „Mănăstirea Putna”. Pe această foaie nu este menţionat litograful, ci numai institutul de litografie „Reiffenstein & Rosch” din Viena; ea reprezintă biserica mănăstirii, văzută din curtea ei dinspre miazăzi. Acest aspect al mănăstirii este, azi, cu totul schimbat, învelişul de şindrilă al acoperişului bisericii fiind refăcut prin unul de ţigle, iar turnul de lemn al clopotniţei de lângă turnul de intrare fiind înlocuit prin unul nou, de piatră.

3) „Văzuta Cernăuţilor”, foaie litografică de J. Novopacky, reprezintă o vedere a oraşului, pictată de pe platoul suburbiei Horecea, într-o zi de sărbătoare, vara, când Cernăuţenii de pe atunci se duceau în excursie în pădurea Horecii, pe jos şi în caleştile timpului, cu lachei pe capră, în livrea, pantaloni albi, cizme de lac şi jobene în cap; cucoanele şi domnişoarele, îmbrăcate în rochii-stil, cu crinoline largi şi pălării cu cordoane, primind cu un gest plin de graţie buchete de flori de la cavaleri, îmbrăcaţi şi ei după moda timpului.
Acest fel de a petrece zilele şi orele libere denota o bunăstare şi o viaţă patriarhală, dispărute toate de mult. Se văd frumoase alei de tei şi plopi cari flancau, odată, şoselele Cernăuţilor, apoi bisericile oraşului, podul vechi al Prutului şi vârful ţuguiat al dealului Ţeţina, totul scăldat în calda lumină a unei zile de vară.

4) „Cataractul Sucevei lângă Şipotu”, litografiată de artistul litograf Gottf. Seelos, reprezintă pasajul pitoresc şi sălbatec al râului Suceava, aproape de originea sa, lângă satul Şipotele Sucevei, cum îşi croieşte drumul furtunos al tinereţii, săltând spre vale peste stâncile ascuţite ale Carpaţilor, între brazi seculari. În fund, se vede bisericuţa de lemn a satului.

5) „Egumenia cea vechie Vatra-Moldoviţei”, foaie executată, şi aceasta, de litograful J. Novopacky, reprezintă mănăstirea ridicată de Petru Vodă Rareş, în anul 1522, aşa cum se găsea pe la anul 1860, cu acoperişul şi zidul de împrejmuire în stare de dezolantă dărăpănare, din care a fost scoasă abia mult mai târziu, după realipirea Bucovinei.

6) „Mormântul lui Ioan cel Nou în biserica mitropolitană din Suceava”; foaia aceasta este litografiată de artistul Waage şi reprezintă interiorul celei mai mari şi mai strălucitoare biserici a Sucevei, biserica Sf. Gheorghe, azi biserica mănăstirii Sf. Ioan, în care se păstrează moaştele sfântului mare mucenic Ioan cel Nou, patronul Eparhiei Bucovinei. Biserica este o ctitorie a lui Bogdan Vodă cel Orb, care a început zidirea ei în anul 1514, fiind terminată de Ştefăniţă Vodă, fiul lui Bogdan, în anul 1522.

7) „Piaţa Cernăuţilor”; foaia aceasta nu indică numele litografului şi reprezintă Piaţa Unirii de azi, văzută din partea de Miază-Noapte, din ferestrele fostului Hotel de Paris. Şi această vedere prezintă un aspect cu totul schimbat azi. Piaţa era, pe atunci, pavată cu pietre de râu, lipsind unele clădiri, care încheie, azi, cele trei laturi ale pieţei; hotelul „Pajura Neagră” era un simplu han; în locul unde, azi, se înalţă palatul Casei de Economie era o veche clădire de magazii într-un rând, iar la intrarea în strada Domnească, azi Iancu Flondor, lipsea casa cu două etaje, în care e, azi, Cercul funcţionarilor. Piaţa, ocupată de târgoveţi cu tarabe, în costumele timpului, un car încărcat cu marfă urcă greu, tras de patru cai, panta înspre Primărie; o caleaşcă pe arcuri a vreunui boier trece graţioasă, prin primul plan, în faţa unei sacale grele, care aproviziona populaţia cu apă, iar în stânga, în faţa unei cofetării, discută un grup de ofiţeri austrieci; pe una din firmele comercianţilor putem descifra numele vechii prăvălii de coloniale şi bodegi „Găina şi Tabacar”, care, cu delicatesele, aperitivele şi vinurile ei, a format, mulţi ani, un deosebit punct de atracţie pentru gastronomii cernăuţeni şi provinciali; în faţa Primăriei, se schimbă o gardă militară, evident era vizita vreunui general în oraş, de vreme ce, în faţa renumitului „Hotel Weiss” de pe atunci, străjuieşte o gardă de onoare.
Pe atunci, Cernăuţii nu aveau decât 18.000 locuitori. O primitivă conductă de apă, rămasă din vremuri vechi, alimenta două mici bazine publice, în piaţa „turcească”, unde, în fiecare an, se sfinţea apa de Iordan; numai câteva lămpi de petrol asigurau iluminatul public al oraşului, licărind, câteva ceasuri, numai în nopţile întunecoase. Nu exista nici canalizare şi numai apele ploilor curăţau străzile, rupând, uneori, în graba lor, garduri şi podeţe.

8) „Bordeiul unui locuitoriu din Carpaţi”, foaie litografiată de J. Novopacky, reprezintă un peisaj muntos de pe valea Ceremuşului; în faţa unui bordei huţănesc, pe lângă un pârâu, coboară la vale, pe un drum de munte, două huţance călare, cu desagii încărcaţi.

9) „Mănăstirea Dragomirnei”, foaie litografiată de artistul J. Varrone, reprezintă vederea juvaerului arhitectonic de neîntrecută frumuseţe, zidit, la anul 1609, de mitropolitul Moldovei Anastasie Crimca, văzută din faţa turnului de intrare, de la Miază-Zi.

10) „Uliţa mare la Cernăuţi”, foaie litografiată de artistul H. Wolf, reprezintă strada de azi Regele Ferdinand, văzută din faţa vechii clădiri a comandantului militar de atunci, azi Cercul subofiţerilor; Knapp a fixat în această vedere momentul când generalul comandant, însoţit de doi adjuncţi, soseşte călare în faţa clădirii. Ofiţerul de serviciu dă raportul, garda de la poarta de intrare prezintă arma. Din piaţă, grăbeşte, la vale, în trap, o caleaşcă, trasă de opt cai, înhamaţi înaintaşi, cu lachei pe capră şi în spate, însoţită de doi arnăuţi. Nu lipsesc nici negustorii evrei, cu iamurcă în cap, cu sacul în spate şi cu mâinile pline de mărfuri; altul, cu coşul la gât, discutând afacerile încheiate şi pornind la altele noi.

11) „Suceava, odinioară capitala Moldaviei”, foaie care reprezintă o frumoasă vedere generală, dinspre miază-zi, a oraşului, litografiată de J. Novopacky. În marginea dreaptă, se văd ruinele cetăţii Sucevei, într-o stare cu mult mai completă a zidăriei decât cea de azi, care, ulterior, a mai fost distrusă, oamenii din împrejurimi luând materialul din acest unic monument pentru a-şi clădi case. Se văd frumoasele biserici cu turnurile lor, care domină valea Sucevei, ce şerpuieşte la poalele oraşului; o căruţă, încărcată pentru drum lung, acoperită pentru ploaie şi trasă de patru cai, urcă greu panta şoselei, iar o trăsură de ţară, cu coviltirul lăsat, grăbeşte, în goana cailor, înspre oraş.

12) „Strâmtoarea Lucava lângă Moldova la Carpaţi”, foaie litografiată de A. Seelos, reprezintă un peisaj stâncos, cheile Moldovei, care, aproape de izvoarele ei, îşi face cu greu drum între pereţii de stânci şi pădurea seculară, coborâtă până în vale şi în marginea drumului de munte.

13) „Institut idropatic la Storojineţ”, foaie nesemnată de artistul litograf, reprezintă clădirile unui stabiliment de hidroterapie, de dimensiuni largi, instalat într-un parc, un fel de staţiune balneară pentru sezonul de vară, cu multă lume venită pentru recreaţie şi refacerea sănătăţii. Patru clădiri deosebite, ce stăteau în directă legătură cu stabilimentul băii, cu peste 50 de camere, serveau pentru adăpostirea confortabilă a publicului. Într-un pavilion deosebit era instalat, cu mult gust, un salon spaţios de petreceri. Domni, doamne şi copii, cucoanele şi fetiţele în frumoase crinoline, cu umbrele în miniatură, se plimbă pe jos şi în elegante landouri; bărbaţii, fumând din ciubuce lungi de trei sferturi de metru, unii îmbrăcaţi după moda veche, cu fes în cap; nelipsind, în faţa portalului de intrare, nici taraful de lăutari, cari cântă pentru plăcerea celor ce-şi aşteaptă rândul la baie sau se plimbă pe promenada din faţa clădirii. Un comerciant ambulant şi-a instalat raftul cu marfă de sezon, pe care o cercetează o fată de ţară şi un călugăr, venit de la cine ştie care mănăstire.
Cronica timpului spune că mulţi pacienţi, cari pierduseră speranţa de a-şi mai reface sănătatea, şi-au recăpătat-o prin băile de la Storojineţ. Proprietarul de atunci al moşiei Storojineţ, George cavaler de Flondor, tatăl lui Iancu Flondor, îşi câştigase deosebite merite pentru ridicarea orăşelului Storojineţ, dând concursul său oricărei acţiuni edilitare şi punând chiar la dispoziţia vizitatorilor băilor, pentru plimbări, o parte din pădurea de pe moşia sa.
Cine mai ştie, azi, că, odinioară, prin anii 1855, exista, la Storojineţ, un stabiliment renumit de băi, care atrăgea multă lume?

14) „Valea Putnei”, foaie fără indicaţia artistului litograf, reprezintă o parte a şoselei admirabile de munte ce şerpuieşte la poalele pădurilor seculare, între satele Valea-Putnei şi Pojorâta, pe marginea pârâului Putna. Pe locul unde, azi, stă gara Valea-Putnei, erau, pe atunci, întinse barăci militare, ridicate, în anii 1854-1855, pentru adăpostirea unui corp de armată austriac, pe atunci staţionat în Bucovina. Trei cruci de fier, înfipte în vârful stâncilor din faţă, şi cari încă şi azi se înalţă în albastru cerului, amintesc de vremurile de cumpănă de la 1848 (N.R.: când revoluţionarii maghiari trecuseră Mestecănişul, fiind respinşi, şi încă în iureş năvalnic, de voluntarii români din Bucovina).

15) „Vatra Dornei baie”, foaie care nu indică numele litografului, are, însă, semnătura în iniţiale a lui A. Seelos, reprezintă vederea regiunii Vatra Dornei. Este interesant că chiar textul german păstrează denumirea întrucâtva corectă: „Bad Watra-Dorna” şi nu cea schimonosită, de mai târziu, „Dorna-Watra”.
În stânga, pe primul plan, trece călare, pe drum, un turc, desigur unul din turcii comercianţi de lemn de construcţie, cari, pe atunci, erau destul de frecvenţi în regiunile muntoase ale Bucovinei de Sud, de unde exportau, pe calea apei, acest material.
Izvoarele băilor din Vatra Dornei erau cunoscute, deja, în secolul al XVII-lea, când erau vizitate de bolnavi din Turcia, Transilvania şi Ungaria. Cronica oraşului Bistriţa raportează că, în secolul al XVIII-lea, medici din Bistriţa au funcţionat, în mai multe rânduri, ca medici balneari şi că, în acele vremuri, numărul vizitatorilor ajungea la câteva sute.

16) „Fântâna albă, monastirea Lipovenilor şi siedinţia mitropolitului lor”, foaie fără indicaţia artistului, însă de factură mai primitivă, puţin brutală a desenului litografic, reprezintă o procesiune bisericească a întregului sobor mănăstiresc, în faţa uneia din bisericile mănăstirei.
Această singură foaie are, pe lângă denumirea românească şi germană, şi una similară în limba rusă.

17) „Lopusina, institut de scalde”, foaie fără indicaţia artistului litograf, reprezintă vederea băilor de altădată din satul Lăpuşna, judeţul Storojineţ, un peisaj cu dealuri împădurite, în valea cărora sunt înşiruite, sobre şi curăţele, case uniforme pentru adăpostirea vizitatorilor acestei băi, de mare renume pe vremea aceea.
Pe coasta de deal din dreapta, cântă un taraf de lăutari, staroste, îmbrăcat în haină moldovenească, cu anteriu şi fes în cap, zicând din vioară, cobza, naerul şi basul ţinând hangul. Doi vizitatori ascultă, fumând în tihnă din ciubuce. Mai în fund, la dreapta, lângă un izvor ce curge dintr-un jgheab, la umbra unor arbori, un mic grup de vizitatori.

18) „Sinţirea apei din Cernăuţi la sîrbarea arătaerei domnului”, ultima foaie, şi aceasta fără indicarea artistului litograf, una din cele mai frumoase şi răspândite, reprezintă serbarea Iordanului, aşa cum s-a celebrat, de peste o sută de ani, în aşa-numita piaţă a „Fântânei Turceşti”, în faţa vechii Biserici Domneşti a Cernăuţenilor, ridicată din lemn de stejar, în anul 1789.
Cât cuprinzi cu ochii, bisericuţa de lemn, casele cartierului vechi al oraşului, dealul viilor, valea Prutului şi pădurea din fund, sunt înţepenite în omăt: e gerul Bobotezei. Au sosit la procesiune, în frunte cu icoanele sfinte, crucile, praporii şi drapelele breslelor, însuşi Episcopul, înconjurat de un sobor de preoţi, preşedintele ţării, în mare ţinută, înalţi demnitari, boieri şi popor.
În piaţa din faţa bisericii este aşternută cetină, care să servească drept covor uriaş, pe care este aşezată masa altarului şi o cadă mare cu apă; pe acest covor natural vor sta, mai feriţi de ger, slujitorii altarului şi credincioşii adunaţi în timpul ceremoniei lungi a sfinţirii celei mari a apei.
Episcopul Eugeniu Hacman cufundă crucea cea mare în apă şi o sfinţeşte.
Piaţa din spatele preoţilor şi curtea bisericii sunt pline de popor, care asistă la sfânta slujbă şi aşteaptă, cu evlavie, să-şi scoată apa sfinţită.
În colţul turnului clopotniţei, un pălimar dă drumul unui săcăluş şi un pluton de cătane împărăteşti, în ţinută de paradă, asistă, cu arma la picior.
După obiceiul pictorilor din renaştere, preluat, mai târziu, şi de pictorii olandezi, pe care Knapp îi cunoştea, desigur, foarte bine, din timpul studiilor sale, el plasează, în acest tablou, persoane proeminente ale timpului şi cunoscuţii săi personali: se recunoaşte figura Episcopului Eugeniu Hacman, în apropierea căruia stă preşedintele ţării, contele Rothkirch, în mare ţinută, iar în colţul din stânga se văd boierii români Eudoxiu Hurmuzachi şi poetul Dimitrie Petrino, ambii în frac, cravată şi mănuşi albe, cu jobenele în mâini, înveliţi în blănuri lungi. În faţa lor, compozitorul Carol Mikuli, cu care pictorul era împrietenit.

În toamna anului 1859, a fost editată, în acelaşi institut grafic din Viena, o litografie ocazională, executată de litograful Czerny după o acuarelă în care pictorul Knapp reprezintă marele incendiu, care, în ziua de 21 August 1859, a distrus aproape în întregime vechiul cartier al Cernăuţiului, cuprins între strada turcească, cea evreiască şi strada principală, azi strada Regele Ferdinand, până aproape de biserica Sf. Paraschiva, în acel an, în construcţie.
Toate acoperişurile caselor din acest cartier sunt incendiate; o mare de flăcări şi nori groşi de fum se ridică spre cer, purtaţi de vânt spre casele vecine, care şi ele încep a se aprinde.
Pe strada principală, trec, în goana cailor, o pompă primitivă şi două sacale; pe unele acoperişuri se văd oameni, cu căngi, iar în stradă se ridică raze de apă.
Mai la o parte, zac aruncate grămezi de lucruri, strânse, la întâmplare, din casele incendiate; femeile plâng îngrozite, pe când bărbaţii, după port şi feţe evrei, transportă lăzi şi obiecte mai grele.
Venind din partea de sus a oraşului, în pas alergător, un pluton de soldaţi grăbeşte spre casele incendiate. Au sosit şi reprezentanţii autorităţilor: un grup de spectatori privesc, din faţa bisericii catolice, întinderea catastrofală a incendiului.
Această litografie are, în partea de jos, indicaţia, într-o limbă românească stâlcită: „Arderea de Cernăuţi în 21 August 1859, venitul e hotărât pentru folosul arşilor”.

În toate aceste vederi, culese din cuprinsul întregii Bucovine, pictorul F. X. Knapp se manifestă ca un foarte îndemânatic mânuitor al creionului şi pensulei; el este un fin observator şi ştie să redea, cu preciziune remarcabilă şi fidelitate de cronicar al timpului şi locurilor, peisajul, oamenii şi obiectele care-l captivează.
Abstracţie făcând de acele litografii cari au fost foarte răspândite, în multe exemplare, şi au păstrat faima numelui pictorului Franz Xaver Knapp, acesta a lucrat o serie întreagă de tablouri în ulei, reprezentând monumente istorice, biserici, vederi din munţii Bucovinei, peisagii de la ţară, conace boiereşti, compoziţii diferite şi o serie de portrete remarcabile; toate acestea sunt puţin cunoscute, fiindcă au rămas izolate în penumbra caselor diferiţilor proprietari, dar, odată, reunite într-o expoziţie retrospectivă, vor reapare în toată frumuseţea lor de altădată / Petre Luţa („Revista Bucovinei”, Anul II, Nr. 2, Februarie 1943, Cernăuţi, pp. 67-77).

3. Mucenicii frumosului

Pe fondul nevoii de perfecţionare artistică în arta religioasă, pe care şcoala de pictură şi sculptură de pe lângă Episcopia Rădăuţi nu o mai putea satisface la un înalt nivel, în ciuda faptului că ucenicii şcolii aveau, fără îndoială, vocaţie, mitropolitul de luminoasă aducere aminte, Silvestru Morariu, cel care veşniceşte în memoria vie a Bucovinei deja de 191 ani (ca şi Arune Pumnul, ca şi Alecu Hurmuzachi), s-a străduit să identifice vocaţii artistice, pe care să le şlefuiască, prin studii stipendiate de Fondul Religionar, la Academia de Arte Frumoase din Viena. Căutător de talente avea să devină fiul său, Vasile, care a intermediat şi controlat acordarea de burse de studii şi lui Mihai Eminescu, şi lui Ciprian Porumbescu, şi lui Epaminonda Bucevschi, pictorul care şi-a semnat o parte dintre lucrările „de consum” vieneze cu „numele de pictor” (deci, pseudonimul) Anibal, producând confuzie printre exegeţii de mai târziu, care au înţeles că Anibal ar însemna un al doilea prenume, pe lângă cel de Epaminonda, al lui Bucevschi.
Vasile Morariu, un fel de prinţişor „oriental” la Viena (prin comportament) avea, totuşi, o cumsecădenie şotioasă, cel mai adesea doar suportabilă, datorită unei ironii cârcotaşe, cu ifose nobiliare. Acest Vasile Morariu, care supraveghea seriozitatea cu care beneficiarii de burse se ţineau de studii, obişnuia să apară, pe neaşteptate, ba în casa lui Samuil Isopescul (suceveanul care îl adăpostise, în odaia lui închiriată, şi pe Eminescu), ba în cea a lui Ciprian Porumbescu, ba în a lui Bucevschi, iar atelierul pictorului, veşnic aglomerat cu nuduri şi portrete, îl făcea să pufnească, aparent amuzat: „Aşa! În loc să faci sfinţi, faci blazgonii de aceste!”.
Întâmplarea aceasta o povesteşte Ciprian Porumbescu, tânărul năvalnic şi plin de viaţă, care mereu împrumuta bani de la prietenul lui, pictorul (uneori, rămânând dator… pe vecie), dar care îi plăteşte prietenului 10 coroane, atunci când Bucevschi îi face coperta la „Zâna Dunării”.
În artă, există un preţ, faţă de care şi prietenia cea mai înflăcărată trebuie să-l respecte.
Deşi născut la Iacobeni, sat în care tatăl lui a fost paroh, dar pentru scurtă vreme, Epaminonda Bucevschi aparţine unui spaţiu bucovinean amplu, geografic şi temporal, marcat, pentru vecie, de Ilişeştii copilăriei, apoi de Poiana Ştampei, de Ciocăneşti, de Cernăuţi, de fel de fel de sate, care, aidoma întâmplării de la Chizătău, prin care spiritul românesc i s-a revelat lui Ciprian Porumbescu, i se arată într-o măreţie inefabilă (iar cuvântul acesta nu-l folosesc întâmplător, ci gândindu-mă la conştientizarea esenţei preistorice a românului, înţeleasă explicit, întâi şi întâi, de Lucian Blaga, dar intuită şi de Bucevschi, şi de Porumbescu, şi de Maximovici).
Despre Bucevschi s-a scris mult, aşa că n-am să insist asupra personalităţii lui şi asupra datelor biografice, pe care le veţi întâlni în relatările bucovinene, pe care le reproduc în acest capitol. Vreau doar să atenţionez asupra aspectelor şi semnificaţiilor evitate, cum ar fi, de pildă, superba poveste de dragoste („mută ca o lebădă”, cum ar zice poetul) dintre Bucevschi şi modelul vienez Iosefina Scherrer, fata care l-a însoţit, întreaga viaţă, cu „acoperire” de menajeră, şi care doar în prezenţa lui Ciprian Porumbescu nu-şi mai ascundea dragostea, ba chiar se înfrupta din veselia intimă şi boemă a celor doi prieteni.
Iosefina Scherrer avea să moştenească, prin testamentul redactat de Vasile Morariu, întreaga avere a lui Bucevschi, inclusiv tablourile, provocând mânia rubedeniilor şi a cărturarilor patrioţi cu gura. Pictorul, care ar fi vrut să-i lase o sumă de bani iubitei lui, a pretextat, pe patul de moarte, că i-ar datora Iosefinei salariul pe câţiva ani. Din păcate, Vasile Morariu, care trăgea sforile şi pe la Fondul Religionar, şi pe la Mitropolia Bucovinei, nu a priceput sau nu a vrut să priceapă sugestia pictorului, aşa că nu s-au mai găsit, în Bucovina începutului anului 1891, 2.000-3.000 de coroane, cu care să se constituie practic, un prim patrimoniu al artelor plastice bucovinene. Un stareţ de mănăstire avea, pe atunci, o leafă anuală de 6.000 coroane, dar pentru tablourile lui Bucevschi nu existau bani, probabil pe considerentul că tablourile sunt doar nişte „blazgonii” lumeşti.
În seara zilei de 13 februarie 1891, când moare Bucevschi, elitele bucovinene petreceau, straşnic, la balul „Junimii”. În fond, fiecare moare singur.
Şi era frumos la balul cernăuţean! „Vestibulul înfăţoşa un salon pompeian, ţinut în color albastru deschis”, iar zeul Pann era zugrăvit „al fresco”, pe peretele din mijloc, „cu corniţe, nas cocoşat şi barbă de ţap; el şedea pe un ciot, picioarele sale de ţap le ţinea încrucişate şi sufla din nai, pe care îl ţinea strâns lângă buze”. Încadrând fresca, în care era înfăţişat zeul, din care avea să se „desprindă” imaginea iconografică a diavolului (sperietoare pentru bigoţi), bacantele, şi ele zugrăvite, „ţineau în mână câte un pocal; parcă îl închinau în sănătatea şi în cinstea celor care veneau să se veselească şi să mărească serbarea balului”.
Bucevschi moare singur. Chiar dacă iubita de o viaţă veghea la căpătâi, primul şi, probabil, cel mai tulburător pictor român al Bucovinei moare singur.
La bal, decorul pentru vremelnica petrece a vremelnicilor, era somptuos, greoi şi costisitor. Uşa spre salonul cel mare era împodobită, cu rol de draperii, cu „urasnic alcătuit cu mult gust din scoarţe, scorţare şi brâneţe ţărăneşti” (să nu vă mire, doar şi acum îşi închipuie unii politruci suceveni că sumanul şi căciula, purtate la zile festive, fac bucovinismul, şi nu inima şi mintea!), iar în salon petreceau „ilustre familii nobile bucovinene: Grigoreştii, Hurmuzăcheştii, Stârceştii, Costineştii, Popoviceştii, Vasilceştii, Mustaţă, Lupul, Cârstea, Ianoş” şi, desigur, conul Alecu de Issecescul, contele Pace (prezidentul Bucovinei), Mitropolitul Silvestru Morariu şi Alecu Vasilco, adică tot un român… grec, polon, armean, german, maghiar. Desigur că, din avânt patriotic bucovinean, s-a dansat şi o horă, înghesuită între un „quadril” şi o „polca francaise”, iar petrecăreţii „sucesc jocurile în mod aşa de splendid” („Revista Politică”, VI, nr. 4, 23 februarie 1891, pp. 5, 6).
Bucevschi moare singur. Iosefina plăteşte cheltuielile de înmormântare, pune să-i fie aşezată o cruce de piatră pe mormânt, apoi pleacă la Viena, luându-l pe Bucevschi cel veşnic viu cu ea.
Încasările de la balul „Junimii” au fost uriaşe, s-ar fi putut cumpăra, cu ele, operele primului pictor al Bucovinei şi tot ar mai fi rămas coroane din belşug. Numai că noi, românii, ducem cu noi un blestem ancestral, sesizat şi definit, în acelaşi nefericit an, de Vicenţiu Babeşiu, tatăl lui Victor Babeş, fruntaş al intelectualilor bănăţeni şi preşedinte al Partidului Naţional Român din Ardeal, care scria în „Familia”: „Popoarele fără conştiinţă vie şi fără dispoziţiune de sine nu pot să aibă loc, în sânul lor, pentru geniile lor. Acesta e blăstămul servitutei seculare!”.
După moartea pictorului, câţiva preoţi, rude prin alianţă, încep să-i prezinte viaţa şi opera, ambele deja dispărute. Superb şi adevărat scrie doar pictorul Eugen Maximovici, alt beneficiar al generozităţii lui Bucevschi, care-l propusese drept pictor diecesan, în locul său. Maximovici, vioi în condei şi poznaş în optimismul simţirii, când descrie copilăria maestrului său, îl plânge pe Bucevschi pentru timpul irosit cu lucrări comerciale, care să-i garanteze „pâinea de fiecare zi”, dar are aceeaşi generozitate, în 1906, când, participând la Expoziţia Naţională de la Bucureşti, unde şi primeşte medalia de aur, în loc să-şi vândă lucrările, le donează statului român, care le împrăştie aiurea, de dai de ele, astăzi, cu mare greutate, prin cele mai obscure muzee din ţară.
Dacă n-ar simboliza, până la întrupare, mentalitatea noastră seculară, nepotul lui Bucevschi, Corneliu Gheorghian, ar merita o adevărată stigmatizare. Înalt funcţionar cernăuţean, care nu poate rata ocazia de a se lustrui pe sine cu gloria unchiului, Gheorghian îşi face o meserie din a repeta, de regulă, aceleaşi platitudini prin mai toate gazetele bucovinenilor (la multe din ele am renunţat), dar personajul acesta, tipologic pentru români, nu izbuteşte să-şi amintească numele… tatălui lui Bucevschi, care, în fond, era şi bunicul după mamă al lui Gheorghian. Dar la fel se întâmplă şi cu noi, ceilalţi, aşa că poate fi trecută cu vederea şi dezrădăcinarea acestuia; nu şi neadevărurile pe care le promovează, în privinţa Iosefinei Scherrer sau în cea a atitudinii lui Bucevschi faţă de ucenicul său, Eugen Maximovici, pe care, în mod sigur, l-a preţuit, din moment ce îi încredinţează „calea” şi ştafeta.
Despre statutul lui Bucevschi de „pictor academic”, pronunţările ulterioare sunt fie incomplete, fie răutăcios eronate (cazul lui Ioan Cârdei, care încearcă să judece opera lui Bucevschi din perspectivele vremii lui, cum ar zice Blaga, deci dintr-un alt sistem de notorietăţi). Academismul însemna, desigur, şi un meşteşug desăvârşit (desen, culoare, fidelitate), dar, dincolo de chestiunile de tehnică, academismul reprezenta manifestarea romantismului religios german şi în artele plastice, a acelui romantism care, astăzi, se redefineşte prin post-post-modernism, deşi tot mai fără meşteşug, mai fără ştiinţa desăvârşită a desenului şi a folosirii culorii, ca să nu mai vorbim de faptul că relaţionările de tip mit-creştinism, pe care le consfinţise, cel dintâi, „primul om modern al civilizaţiei umane”, cum îl numise Lev Tolstoi pe Sfântul Augustin, şi le redefinise Heidegger drept esenţă a romantismului religios german, sunt superficial sau deloc cunoscute de post-post-moderniştii de azi.
Epaminonda Bucevschi a fost primul mucenic al frumosului din Bucovina şi, tocmai de aceea, el este şi trebuie să rămână inconfundabil şi de necomparat, pe deplin îndreptăţit la mit, dar nu însingurat de ignoranţa noastră, ci însoţit de ceilalţi mucenici ai frumosului, Ion Pâşlea, Eugen Maximovici şi Archip Roşca. În fond, aşa cum sublinia şi Mircea Streinul, „pictura bucovineană, descinzând ca valoare obiectiv-artistică din Epaminonda Bucevschi, a dat, înainte de război, două elemente de suprafaţă: Maximovici şi Arhip Roşca. Primul, în compoziţii uneori prea dulceag tratate, poate din lipsa unei culturi suficiente, e, totuşi, meritoriu. Al doilea, care se anunţa ca o adevărată forţă plastică, n-a reuşit să ajungă la desăvârşire din cauza morţii timpurii. Cine ştie… Dacă Arhip Roşca trăia, ajungea, poate, un mare maestru, care să continue cu succes linia inaugurată de Epaminonda Bucevschi. În orice caz, Arhip Roşca e, în pictură, corespondenţa compozitorului Ciprian Porumbescu”.
Despre Ion Pâşlea, nu vorbeşte Mircea Streinul, pentru că sculptorul bănăţean, adus în Bucovina de Silvestru Morariu, pentru a întregi munca lui Bucevschi, încă trăia, când s-au scris acele rânduri, iar gloria lui Pâşlea de potrivnic al imperiului habsburgic, în demersul lui bărbătesc (parţial şi a lui Ion Ştefureac, dar şi al prefectului conte de Bellegarde) de impunere şi de înveşnicire a Tricolorului şi a Limbii Române în şcoala câmpulungeană stingherea, într-o Bucovină pervertită de la colaboraţionism la naţionalism exaltat, drept mărturie vie a unui patriotism real şi eficient.
Fără sinceritate, fără trăire, totul nu este decât pervertire.
Chiar dacă ţin, aproape mistic, la fiecare cuvânt al lui Mircea Streinul, singurul personaj plenar al Bucovinei, ca la o zicere din sfânta evanghelie a neamului nostru mereu visat, dar încă împărţit în gloate vrăjmaşe, eu am aceeaşi evlavie şi faţă de opera lui Eugen Maximovici, care, măcar în „Fetiţa cu cofa”, a zugrăvit dumnezeieşte lumina.
Cei patru, Epaminonda Bucevschi, Eugen Maximovici, Ion Pâşlea şi Archip Roşca, au pus temeliile artelor plastice bucovinene, pe solul durabil al unei identităţi naţionale româneşti, care, prin ei, prin Ciprian Porumbescu, Tudor Flondor şi Constantin Mandicevschi, prin Arune Pumnul, Alecu Hurmuzachi, I. G. Sbiera, Iancu Nistor, Ion Grămadă, Em. Grigorovitza şi „aristocraţii simţirii” din preajma lui Mircea Streinul, chiar există ca identitate naţională. O identitate ignorată şi astăzi, graţie unor cucoane liricoide spălăcite şi graţie unor trepăduşi cu morgă mioritică de exegeţi şi de istorici ai culturii, care se lustruiesc de zor cu numele lui Nicolae Labiş, pe care-l ştiu doar din auzitele unui festival cu tradiţie.
Nu încerc şi nu vreau să încerc un demers persuasiv despre un domeniu, cel al artelor plastice, care îmi este destul de străin, rostul acestei cărţi fiind doar acela de a trăi şi în alte vremi, prin care trec şi tot trec, trăind frumos pentru frumos, mucenicii frumosului (I.D.).

Epaminonda BUCEVSCHI

(03.03.1843, Iacobeni –13.02.1891, Cernăuţi)

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: BUCEVSCHI, EPAMINONDA ANIBAL (3.III.1843, Iacobeni, districtul Câmpulung / 13.II.1891, Cernăuţi; N.R.: „ANIBAL” era „nume de pictor”, deci un pseudonim ocazional), pictor. Urmează Seminarul Teologic la Cernăuţi (1863-1867), unde l-a avut ca profesor de desen şi îndrumător în ale artei plastice pe K. Arend; Academia de Arte Frumoase în Viena (1868-1874). Ia lecţii de pictură de la Anselm Feuerbach şi Josef V. Fuhrlich (1872-1873). Călătorii de documentare în Germana, Franşa, talia. În 1872, Academia de Belle Arte din Viena îi acordă Premiul I pentru cele mai bune studii. Un an mai târziu, devine membru al Societăţii „Albrecht Durer” din capitala Imperiului Habsburgic. Devine pictor la modă în oraşul muzicii, fapt care-l determină să-şi deschidă, aici, un atelier de pictură, unde lucrează icoane, compoziţii, rococo-uri, majolici, portrete. Prieten cu Eminescu, C. Porumbescu, T. V. Stefanelli, care erau studenţi la Viena şi-l vizitau deseori. Ciprian Porumbescu găsea, la Epaminonda Bucevschi, sprijin material şi moral, în clipele sale de cumpănă. Solicitat de mitropolitul Silvestru Morariu, acceptă postul de pictor diecezan. În 1871, realizează decoraţiunile exterioare de la Putna, pregătind, astfel, un decor adecvat pentru cea dintâi manifestare politică a românilor bucovineni. Ep. B. Iniţiază o nouă ordine iconografică în pictura bisericească din Bucovina. Abordează compoziţia istorico-mitologică; lucrează portrete de factură realistă. Pictează şi restaurează biserici. Rămâne de referinţă catedrala din Zagreb. Picturi la Palatul Mitropolitan din Cernăuţi. Lui i se datorează, în bună măsură, stabilirea adevărului cu privire la chipul real al domnitorului Ştefan cel Mare, pe baza iconografiei din tetraevanghelul de la Umor şi din bisericile ctitorite de voievod. Are meritul de a fi trezit gustul pentru artele plastice în mediul bucovinean. Lucrări semnate de Epaminonda Bucevschi se află în muzeele din Suceava, Câmpulung Moldovenesc şi la Fundaţia culturală „Leca Morariu”).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Inclus grupului artistic al vienezilor, Epaminonda Bucevschi s-a manifestat constant, structural, ca un artist român. Respectul de care s-a bucurat încă din anii studenţiei, prin admiterea în societatea Albrecht Durer din Viena, valida o vocaţie şi un caracter: Trecerea de la rigorile academismului din spaţiul germanic, profitabil în ordinea performanţelor de meşteşug, la o pictură mai liberă ce miza pe aportul fanteziei, face din arta lui o demonstraţie de virtuozitate tehnică în raport cu temele de autoritate academică ale zilei sau cele impuse de comanditari. Nu ne miră, deci, că în atelierul vienez executa cu sârg icoane, rococo-uri, maiole, portrete de ocazie, în care micile concesii îi asigurau posibilitatea de a evolua, în paralel, în parametrii proprii).

Bucevschi la Viena (1879)

Este aproape un an de când, primblându-mă pe stradele Vienei, într-o fereastră încărcată cu obiecte de lux şi arte, o icoană mare şi frumoasă, în ulei, reprezentând, în mod admirabil, o scenă din viaţa idilică a poporului român, ca printr-un farmec îmi cuceri atenţiunea. Cum vine, mă întrebai, această romantică, castă scenă în profana Vienă? Româncuţa de pe pânză mi se părea desperată de frivolii ochi străini.
Într-un unghiu al tabloului, descifrai, cu anevoie, numele artistului: E. Bucewsky. De bună seamă, polon. Neamţul comerciant taxa icoana la 300 florini bani buni (N.R.: adică florini vienezi). Căci, zicea el, este un maestru genial, mândria şcoalei de arte, a Academiei vieneze, lucrat după natură!
Fireşte, astfel de preţuri pentru opuri de arte pot da numai străinii, cari au parale şi cunosc valoarea artei…
                                                         *
Seara, în aceeaşi ziuă, petreceam în societatea mai multor amici şi revenii la mândrul tablou al genialului pictor.
„Apoi, este Român neaoş bietul; Român din Bucovina; a absolvit liceul şi teologia, şi, cu un stipendiu de la consistoriu, a făcut cursurile Academiei de bele-arte de-aici, obţinând primul premiu pentru cele mai bune studii generale; pe baza acestui strălucit succes, a făcut şcoala specială de pictură, pe lângă celebrul Feuerbach, şi, de cinci ani, îşi are atelierul său propriu aici (VI. Corneliusgasse 1; în broşura lui Eusebie Sorocean, „Pictorul academic Epaminonda Bucevschi”, Cernăuţi 1920, 14, cetim adresa: Mariahilf, Corneliusgasse No. 1, 3 Stock, Thur 19 Viena) şi produce mulţime de opuri admirabile, cari, însă, toate se strecură în străinătate! Consistoriul din Cernăuţi i-a dat titlul de pictor al său, dar nu şi pâne. Pentru aceasta este avizat la străini, care îl exploatează materialminte. Slav nu e, că, de-ar fi, Slavii s-ar îngriji de soartea lui. Nu pricepe cuvânt slavic; iar numele Bucewsky (Bucescu) aşa i-a rămas de la buni-străbuni, cari se trag din Galiţia, încă mai înainte de-a fi devenit Bucovina ţară nemţească!
Popoarele fără conştiinţă vie şi fără dispoziţiune de sine nu pot să aibă loc, în sânul lor, pentru geniile lor. Acesta e blăstămul servitutei seculare!… / V(icenţiu) B(abeş) / („Familia” 1891, Nr. 6 din 22 Faur, preluat, fragmentar, de „Făt-Frumos”, nr. 1/1931, pp. 16, 17).

Pictorul Epaminonda Bucevschi

Pictorul Bucevschi s-a născut, la 1843, în satul Iacobeni, din Bucovina. Liceul l-a cercetat în Cernăuţi şi l-a mântuit în Transilvania. Deja din cea mai fragedă tinereţă, el avea o deosebită aplicare pentru desemn. Urmă, însă, dorinţei părinţilor săi, întrând, la 1863, în seminarul teologic din Cernăuţi. Aice, se consacră, în decurs de 4 ani, cu mult zel, studiilor teologice. Află, însă, şi prilej să se cultive sistematic în pictură, primind indegetări de la maestrul Arend, pe atunci unicul pictor de valoare în Bucovina. Mare a fost înrâurinţa lui Arend asupra lui Bucevschi. Până târziu, pânzele sale apar în violet şi albastru, colori întrebuinţate cu preferinţă de maestrul său.
La 1868, Bucevschi, primind o bursă din mijloacele fondului religionar greco-ortotox din Bucovina, trecu la Academia Artelor Frumoase din Viena. Mare fu bucuria tânărului artist când i se oferi prilejul de a pătrunde în misteriile artei sale.
Pe când sosi el, la Viena era pentru pictură un timp foarte nepriincios. Prin stilul său strict desemnătoric, Furich înăduşi în pictură momentul curat artistic, rămânând să se strecure decenii întregi până ce pictura îşi veni iarăşi în fire.
La Academie, Bucevschi a fost învăţăcelul lui Wurzinger şi al lui Carol Blaas. La 1872, întră în şcoala specială a lui Anselm Feuerbach, chemat de curând la Viena. De la acest maestru al stilului clasic el primi imboldul la compoziţii alegorice, pictând, între altele, un „bachanal” reuşit. Din această epocă datează şi icoana lui Dante.
Dară aceasta n-a fost direcţia cea adevărată a pictorului nostru. Domeniul său a remas tabloul de genre. Pânzele sale cele mai frumoase prind momente şi scene din viaţa poporului românesc. Foarte apreciat a fost şi ca pictor de portrete. Multe familii din Bucovina (aşa, spre pildă, Cuvioşia Sa domnul arhimandrit Stefanelli, doamna Grigoroviţa, doamna Fangor, doamna Ciupercovici, doamna Petrescu, doamna Marian, domnul consilier aulic Vasile Morariu, familia Gheorghian, Bărgăuan şi Isopescul, Museul Ţării şi aşa mai departe) se mândresc cu pânze de mâna lui. Un tablou foarte bine reuşit este portretul lui Silvestru, pe când era încă vicar general. Portretele: Ştefan cel Mare, Bendella, arhimandritul Constantinovici de Grecul şi alţii dau cea mai bună dovadă despre iscusinţa sa în tablouri în stil mare.
Pe la 1873, Bucevschi primi, în societatea „Albrecht Durrer”, frumoase îndemnuri. Dară, cu toate aceste, el, la insistenţa metropolitului Silvestru, de a cărui protecţie continua să se bucure, părăsi Viena şi se mută la Cernăuţi, ca pictor diecezan. Etablându-şi atelierul în încăperile reşedinţei, se consacră cu totul picturii bisericeşti, pe care, pe lângă alte ramuri ale picturii, o cultivase intensiv, reuşind să ajungă la o mare perfecţiune. În Bucovina, numai pictura bisericească era rentabilă pentru cei ce se îndeletniceau cu ea. Ca zugrav de biserici, Bucevschi îşi făcuse deja un nume, de când gătise de zugrăvit catedrala sârbească din Agram.
Dară nu numai în străinătate, şi în toată Bucovina multe lăcaşuri sfinte sunt împodobite de penelul său. Aşa, spre pildă, biserica din Revna. Icoanele sale nu sunt ţinute strict în stilul bizantin. El a avut darul însă să li insufle ceva sărbătoresc. El a restaurat icoanele de pe păreţii vechii catedrale episcopale din Rădăuţi, unde, însă, o concepţie mai arhaică s-ar fi potrivit mai bine. Şi pictura bisericei Sf. Nicolai Domnesc din Iaşi e restaurată de mâna sa.
Bucevschi are pentru arta noastră naţională merite netăgăduite. El este primul Român bucovinean care, graţie marelui său talent artistic, şi-a întemeiat ca pictor o reputaţie ce trecu peste îngustele hotare ale patriei sale.
Păcat numai că, afară de icoanele bisericeşti, cele mai multe din frumoasele sale pânze se află în mâni străine, o pagubă provenită din lipsa unei pinacotece publice în ţară.
Sub tristele împrejurări din Bucovina, unde gustul şi interesul pentru artă naţională este foarte puţin desvoltat, Bucevschi a trebuit să muncească din greu pentru a-şi câştiga pânea de toate zilele. Încordarea peste măsură i-a zdruncinat sănătatea, punând, prea timpuriu, capăt laborioasei sale vieţi.
La 1 Faur 1891, o ceată mică de adoratori călăuzea, la locul ultimului repaus, remăşiţele pământene ale celui dintâiu pictor bucovinean. Plin de mâhnire, păşea în fruntea conductului metropolitul Silvestru, onorând memoria defunctului şi, prin ea, arta românească. / Eugen Maximovici (Junimea Literară, nr. 2, Februarie 1908, „Număr festiv închinat pictorului Eugen Maximovici”, pp. 33, 34).

Pictorul Bucevschi

Iată credeul lui Bucevschi, în privinţa refacerii acestei arte (pictura bizantină-religioasă), credeu manifestat nu prin cuvinte, ci prin creaţiuni noi şi admirabile, datorite geniului său şi executate de iscusita-i mână. El pare că zice: „Noi voim să premărim pe Dumnezeu prin fapte bune, rugăciuni, imnuri şi lucrul mânilor noastre, zidind lăcaşuri în cinstea lui şi împodobindu-le cu arta omenească. Ce e, însă, arta? Arta a fost, este şi va fi cultul frumosului. Dar, fiindcă frumosul, în sens lumesc, se deosebeşte şi, adesea, nu se împacă cu cerinţele bisericii dreptmăritoare, să căutăm punctul de întâlnire, unde să se găsească, înfrăţite în armonie, arta lumească şi cea bisericească, punctul de întâlnire unde să nu domnească nici carnea dracului, dar nici păstrama mumificată. Şi iată că, înaintea noastră, se întinde o largă arenă de activitate; descătuşaţi numai vederile şi prejudecăţile înguste, consacrate de un tipic, rămas astăzi fără rost, şi lăsaţi să se primenească şi sfântul progres! Vechea noastră tradiţie bisericească, însă, să nu sufere, ci mai vârtos să câştige prin acest sânge nou, intrat în vinele artei religioase”.
Iată, în termeni generali, credeul lui Bucevschi, profesat cu mult gust şi cu geniu iscusit în unele lucrări ale sale. Cultura teologului şi paleta pictorului artist îşi dădură mâna pentru a crea capodopere…
                                                      *
Valoarea artistică a lui Epaminonda Bucevschi, pentru arta naţională, se reliefează, în afară de terenul bisericesc, unde i-am schiţat activitatea, şi pe terenul artei lumeşti profane. În arta lumească, Bucevschi preferă sujete naţionale. Cu câtă dragoste şi măiestrie este, bunăoară, lucrată „Mica Buchetieră”, din expoziţie (Expoziţia „Bucevschi”, aranjată la Cernăuţi, în 1920), care, îmbrăcată în portul nostru naţional, ne întinde, cu un surâs plin de naivitate şi sfială, un bucheţel de flori din luncile noastre, cu „ciuboţica cucului”. Sau tabloul numit „Doina”, cu chipul fetei ce poartă o cofiţă cu apă de la izvor, pe când, în jurul ei, visează pădurea. Desenul e, în epoca sa matură, cât se poate de corect; el preferă proporţii armonioase şi bine desvoltate. Coloritul său are o dulce şi gingaşă armonie, moştenire de la maestrul său, Feuerbach; nicicând un ton mai îndrăzneţ, mai strident, nu tulbură nobila tonalitate de care se serveşte; acordurile sale coloristice sunt redate în mol şi cu un piano melancolic, ce te face să visezi înaintea tablourilor sale, cu chipuri de femei, împodobite în ştergare diafane şi îmbrăcate, cu un gust al lui particular, în port naţional. A fost foarte variat în lucrările sale, dovadă sunt frumoasele talgere de maiolică, cu gingaşe capete de femei, minuţios lucrate; o tehnică care cere cunoştinţi speciale şi multă practică. / Dr. Oreste Luţia („Glasul Bucovinei” 1920, Nr. 566, preluat, fragmentar, de „Făt-Frumos”, nr. 1/1931, pp. 14-16).

Un T. Aman al Bucovinei:
Pictorul Epaminonda Bucevschi

Nu găsim, deocamdată, pentru ierarhizarea lui Epaminonda Bucevschi, un mai bun termen de comparaţie decât această asemuire cu T. Aman. Opera lui Bucevschi, destul de risipită şi destul de necunoscută, rămâne, totuşi, să fie, încă de aici înainte, valorificată. Câteva recente dovezi de trezire a interesului pentru cel dintâi pictor român al Bucovinei ne fac să nădăjduim că timpul răsplăţii se apropie şi pentru acest uitat!…
E atât de puţin ce s-a spus, până acum, despre E. Bucevschi! După câte ştim noi e doar numai atât: un articol (menţionat de I. G. Sbiera, în „Enciclopedia Română”), apărut în revista teologică „Candela” (Cernăuţi, 1891, 187); un alt articol, „Epaminonda Bucevschi 1843-1891”, publicat de Tit Popescu în „Calendarul” de pe 1892, editat de Societatea studenţilor teologi „Academia Ortodoxă” (Cernăuţi); câteva cuvinte ale pictorului Eugen Maximovici, în „Junimea Literară” V 1908, 33-34; broşura comemorativă, publicată de Părintele prof. Eusebiu Sorocean: „Pictorul academic Epaminonda Bucevschi”, Cernăuţi 1920 (reproducere din „Glasul Bucovinei”); conferinţa regretatului nostru prof. universitar Dr. Oreste Luţia: „Contribuiri la viaţa şi activitatea pictorului E. Bucevschi” (publicată în „Glasul Bucovinei” An III 1920, N-rele 564, 565 şi 566; şi puţinele cuvinte din „Junimea Literară” 1923, 134-135. Atât!
Cu atât mai fericiţi suntem când, de curând, primim două noi contribuţiuni pentru cunoaşterea lui E. Bucevschi.
Una ne vine de la domnul Dr. Corneliu Gheorghian (consilier la Curtea de Apel Cernăuţi), care binevoieşte a ne comunica 2 fotografii inedite şi iscălitura autografă a lui Bucevschi, apoi un clişeu după o Maică a Domnului şi o acvarelă, reprezentând un tip de Huţancă (prins la Dorna-Candrenilor). Acvarela aceasta e scoasă dintr-un carnet de schiţe ale lui Bucevschi. Carnetul (aflându-se în posesiunea domnului Corneliu Gheorghian) e datat cu: August 1869 – Ianuarie 1870, şi cuprinde tipuri şi peisagii din Călineştii lui Cuparencu (unde cumnatul lui Bucevschi, George Sorocean, era preot), din Dorna-Candrenilor (unde trăia o mătuşă a sa), din Poiana Stampii, Poiana Negri, Costişa, Putna (Chilia lui Daniil Sihastrul), Rădăuţi, Danila (unde un alt cumnat al său era preot) etc.
Cealaltă contribuţie vine din partea domnului avocat Petre Luţia (Cernăuţi), dându-ne două foarte preţioase diplome ale titratului E. Bucevschi.
Publicăm acest material cu mulţumirea care vrea să rămână datoare şi pentru alte dăţi, cu nădejdea continuărilor, deci… / Al. Lupu („Junimea Literară”, nr. 11-12, noiembrie-decembrie 1924, pp. 496-499).

Epaminonda Bucevschi

Cenuşereasa de Bucovină mai prinde, o dată, clipa când boieria celeilalte Românii se-nfundă în nouri şi-n lună; Bucovina se înveseleşte, deci, iarăşi, cu una din cele mai nestemate haine ale ei…
În adevăr, snobismul cultural românesc, deci mai ales cel al „capitalei”, va binevoi să mai înghită un hap de revelaţie, înregistrând că, de pildă, alături de-o pleiadă de muzicieni ca Isidor Vorobchievici, Ciprian Porumbescu, Tudor Flondor şi giganticul Eusebie Mandicevschi, minunata Bucovină (a cărei Universitate era cât pe ce să fie, deunăzi, „desfiinţată” de… de condeiul unui biet efemer-ministru al instrucţiei!…) a dat neamului românesc un mare maistru al pensulei: Epaminonda Bucevschi. Confirmarea calificativului mare pentru Bucevschi n-o aşteptăm de la nimene (întocmai cum n-o aşteptăm pentru Eusebie Mandicevschi, editorul lui Haydn, Schubert, Beethoven, Brahms…, temutul contrapunctist al Vienei…, prieten al lui Johannes Brahms, , E Mandicevschi, ale cărui 200 armonizări pentru cântecele populare româneşti, culese de maistrul (iarăşi bucovinean) Alexandru Voevidca, încredinţate ministerului pentru a fi publicate, abia-abia putură fi descoperite, deunăzi, la cutare ministeriabil acasă…, deci nu la minister!!!). Şi repetăm: confirmarea calificativului mare pentru Bucevschi n-o mai cerşim nimănui, când chiar un Anselm von Feuerbach (1829-1880) i-a dat lui Bucevschi toată solicitudinea şi stima sa. În diploma din 29 Iulie 1874, maistrul A. Feuerbach, de la Academia de Belearte din Viena, semna, deci, pentru Bucevschi, următoarele: „Seine Verwendung war bei sehr grobem Fleibe eine sehr gute. Er zeigt ein Talent fur Historienmalerei, und ist auch befahigt dazu und hat bereits in dieser Richtung bedeutende Fortschritte germacht”.
Historienmalerei-ul, pictura istoriografică, deci, era considerată, pe atunci, ca un gen superior de pictură (vezi Oreste Luţia, în „Glasul Bucovinei” 1920, Nr. 565). De altfel, elevul Academiei de Belearte din Viena, Bucevschi, era, desigur, neobişnuit de bine dotat, întrucât el, Valahul, reuşise să cucerească, în 1872, premiul întâi: „den Gundel’schen Preis fur die besten Gesammtstudien” (vezi „Junimea Literară” 1924, 498).
Dar Bucevschi e nu numai mare, ci şi Român. Dincolo de budoarul perucilor şi catifelelor Rococo, dincolo de marile sale concepţii de caracter universal (ca „Dante în exil” sau cutare „Bachanal”), feciorul de popă moldovean, Bucevschi, se întorcea mereu la viaţa care i-a alinat copilăria: aspectul rustic românesc revine, deci, pas cu pas în opera lui, înfăţişându-se, adese, în chipuri feminine de-o savuroasă senzualitate. Ba chiar şi-n languroasele chipuri de cadâne din discurile sale de porţelan (acestea, o deosebită specialitate tehnică a lui Bucevschi), ştergarul, salba şi altiţa românească nu pot lipsi. Elocvente pentru strădaniile lui Bucevschi, în această direcţie, sunt carnetele lui: tipuri de muntence bucovinene, bădişori şi moşnegi sfătoşi, câte un colţ de gospodărie ţărănească. Şi ştim că, ori de câte ori Bucevschi se rumpea din Viena muncii lui de hamalâc, muncii pentru existenţă, îşi petrecea răgazul vacanţelor sale nu la Cernoviţ, ci prin satele surorilor sale. Caracteristică e, apoi, mărturia lui Vincenţiu Babeş (în „Familia” 1891, 62): cât de fulgerător l-a fascinat o idilă rustică a lui Bucevschi, expusă în cutare vitrină din Viena anului 1879! Dar şi-n drumurile sale de „pictor arhidiecezan”, când lucra mai ales la iconostasele bisericilor bucovinene (de pildă, la Coşciuca, Coniatin, Poiana-Stampii, Revna, Vicovul-de-jos, Berhometul Siretului etc. etc.), Bucevschi avu destul prilej să adâncească viaţa de la ţară.
Bucevschi mai e, însă, autohton şi, deci, al nostru, şi-n pictura religioasă, pe care a profesat-o şi a trebuit s-o profeseze el, pictorul arhidiecezei bucovinene şi prieten al Mitropolitului Silvestru Morariu. În domeniul acesta, a făcut cea mai temeinică şcoală posibilă, urmând Academiile de la… Putna, Bădeuţi, Pătrăuţi pe Suceava, Sânt-Ilie, Voroneţ, Sfântu-Nicolai Domnesc de la Iaşi, Mănăstirea Humorului, Suceava etc. etc. Să nu ne scape mărturisirea lui Bucevschi însuşi că, de pildă, portretul lui Ştefan cel Mare de la Bădeuţi (acest pseudoportret, „zugrăvit de un biet zugrav care şi azi trăieşte, doară, în Siretiu”, zicea Bucevschi, în 24 Ianuarie 1882, la Academia Română), Bucevschi îl copia pe când era „foarte tânăr”. Din mărunte, dar substanţiale ştiri, apoi, ca următoarele: că Bucevschi a descoperit preţiosul „aier” (din 1500), cu un chip al lui Ştefan cel Mare, în cutare „başcă” de la mănăstirea Putna (vezi cit. An. Ac. Rom. 63, 41 şi 23) şi că „cu acelaşi scop se duce la Mănăstirea-Humorului spre cercetări arheologice de felul acesta (ibid. 23), înţelegem chiar că Bucevschi era un serios elev al acestor înalte şcoli de pictură bisericească-românească. Şi, iarăşi, să ne fie aminte că acelaşi osârdnic Bucevschi al nostru fu menit să ajungă descoperitorul portretului lui Ştefan cel Mare (în Tetravanghelul de la Mănăstirea-Humorului, caligrafiat, la 1473, de Ieromonahul Nicodim). Se încinse, atunci, în incinta Academiei Române, o aprigă discuţie, ori de chipul lui Ştefan Vodă e cel cu tânără faţă rubicondă (din Evanghelierul Humorean, din „aierul” Putnean şi din frescele indicate de Bucevschi) sau portretul-frescă (pseudo-portretul!) de la Bădeuţi, înfăţişându-l pe Ştefan bătrân şi cu barbă. Discuţia se ducea, cu atât mai aprigă, cu cât era vorba de înfăţişarea lui Ştefan cel Mare în statuia ecvestră, ce se pregătea pentru Iaşi. Şi, în faţa materialului documentar produs de Bucevschi (care fu invitat, chiar ad-hoc, la Academia Română), până şi implacabilul, autoritarul Haşdeu, apărătorul lui Ştefan-Vodă înfăţişat cu barbă (vezi cit. An. Ac. Rom 53 şi 34), trebui, în cele din urmă, să capituleze (ibid. 61 şi 65) şi să recunoască concluziile lui Bucevschi, urmărite cu o îndărătnică temeinicie bucovineană.
De altfel, să nu uităm că-n materialul documentar, prezentat de Bucevschi Academiei Române, fu (vezi cit. An. Ac. Rom. 20-23) şi un album cu facsimilii (inscripţii slavone) şi desemnuri (portretul lui Ştefan, vignete şi iniţiale artistice) din amintita Evanghelie Humoreană, şi cu un desemn după fresca Daniil Sihastrul, de la Voroneţ (ibid. 27) şi, s-o ştim cu toţii, pierdut (!), întocmai cum cât pe ce era să se piarză şi cântecele populare armonizate de E. Mandicevschi…
Oricum, Bucevschi făcea o bună şcoală a trecutului românesc şi, ca să revenim, e tradiţionalist şi autohton şi Român în pictura sa religioasă. Deşi, iarăşi prea adevărat, Bucevschi era mult prea stăpânit de pulsaţia caldă a vieţii vii şi prea creator, în acelaşi timp, ca să se îngrădească în rigidul stil bizantin. Şi înţelegem prea bine de ce dânsul ne-a dat o pictură bizantină evoluată, altoită cu nervi şi cu viaţă; de ce, deci, ca să-l parafrazăm pe Oreste Luţia („Glasul Bucovinei” 1920, Nr. 566), în loc de „păstrama mumificată” a bizantinismului, ne mai ispiteşte şi cu ceva din cărniţa diavolicească…
Şi iată că, acum, pricepem de minune de ce Eminescu, îndrăgitul de viaţa ţăranului şi de viaţa trecutului nostru (într-o scrisoare din 8 Nov. 1874, Eminescu mărturiseşte, către Veronica Micle: „Trecutul m-a fascinat întotdeauna. Cronicele şi cântecele populare formează, în clipa de faţă, un material din care culeg fondul inspiraţiunilor; O. Minar, „Cum a iubit Eminescu” 1912, 45), pricepem, zic, de ce studentul de la Viena Mihai Eminescu (1869-1872) „îl vizita adese” „pe pictorul român Bucevschi”, cum ne informează T. V. Stefanelli („Amintiri despre Eminescu” 1914, 67). Distinsul licenţiat al Facultăţii de teologie din Cernăuţi, Bucevschi, ajunsese la Academia de Belearte din Viena în 1868. În cei doi-trei ani, până a-l cunoaşte pe Eminescu, o fi avut destulă vreme ca să-şi aromească „atelierul” cu idilele satului bucovinean şi poate chiar şi cu o reminiscenţă din drumurile lui, făcute pe urmele lui Ştefan-Voevod… Eminescu, care, la 1866, îşi revărsase dorul său de Bucovină, în mărturisiri ca acestea:

„… Ochiul îmi sclipeşte, genele-mi sunt pline,
Inima mi-e grea
Astfel totdeauna, când gândesc la tine,
Sufletul mi-apasă nouri de suspine,
Bucovina mea!”

află, acum, în Bucevschi, nu numai o parte din „geniul romantic” al Bucovinei, ci şi pe evocatorul real al Bucovinei rustice şi, desigur, pe răscolitorul bătrânii moldovinii bucovinene…
Ba Eminescu, care (dacă-l înţelegem bine pe maistrul Sadoveanu; vezi „Făt-frumos” 1929, 119-120), colindând Bucovina, ajunsese, cândva, până-n Vatra-Moldoviţei, pentru ca să cunoască:

„… munţii în lumină,
Văile în flori,
Râuri resăltânde printre stânce nante,
Apele lucinde-n dalbe diamante
Peste câmpii-n zori”,

avea, acum, poate şi prilejul unei binevenite împreună-petreceri în paginile cronicăreşti; şi ni-i aminte că, pentru întărirea dovezilor sale, Bucevschi va invoca, în faţa Academiei Române, şi mărturia cronicelor, izbucnind, în toiul expunerilor lui D. A. Sturdza: „ Şi letopiseţele probează aceasta!” (vezi cit. An. Ac. Rom. 62). Şi nu îndoim că-n slovenirea Letopiseţelor, Bucevschi o fi avut ce învăţa de la minunatul student Mihai Eminescu.
Dar împrieteniţii în dor de Bucovină, Mihai Eminescu (de cam 19-22 ani) şi Epaminonda Bucevschi (de cam 26-29 ani), se mai puteau întâlni şi-n alte răspântii ale daco-românismului lor… Elevul de liceu Bucevschi trecuse şi dânsul prin şcoala românească din „Roma-mică” a neamului românesc (cum îi zicea elevul-copil Eminescu Blajului; vezi D. Murăraşu, op. citat pag. V). Bucevschi trecuse prin liceul de la Blaj pe la 1861-1863 (deci, puţin înainte de Eminescu), fiind de „19 şi 20 ani” (Dr. Orest Luţia, în „Glasul Bucovinei” 1920, Nr. 564), după ce, un an în urmă (deci pe la 1860-1861), isprăvise o clasă de liceu în Beiuşul pe care, cu toată mărturia lui Slavici („Amintiri” 1924, 12): „Eminescu umblase ani de zile de-a rândul răzleţ… se sbătuse pe la Sibiu, pe la Blaj, pe la Beiuş”), nu suntem siguri ori de l-a atins şi Eminescu (cf. Îndoielile lui Gh. Bogdan-Duică, în „Viaţa Românească” 1924, vol. 59, 153-154). Iar Oreste Luţia sublinia că-n expoziţia Cernăuţeană se afla şi „un desemn în cretă neagră şi albă” „pe un carton”, „reprezentând o ilustrare a imnului Deşteaptă-te române”, în următorul chip: „Geniul românesc, înfăţişat printr-un înger înaripat, trezeşte pe Românul, caracterizat prin figura unui ţăran, ce se ridică din somnul cel de moarte. Îndărăptul Românului, se vede un balaur, zvârcolindu-se sub figura scăpărătoare a geniului”. Şi O. Luţia adăoga: „Orişicum, în acele vremuri, balaurul încă nu putea fi înlocuit prin pajura cu două capete”.
Deci, cei doi ahtiaţi ai celui mai autentic românism (rusticismul şi trecutul românesc) mai puteau tăinui, în cutare colţişor românesc din plină forfotă a Vienei, şi despre locul „de unde a răsărit soarele românismului” (cum, iarăşi, îi mai zice Eminescu Blajului) şi despre cine ştie ce alte rădăcini ale geniului pustiu Toma Nor prin olaturile Ardealului…

Şi, acum, două vorbe despre vitregia sorţii faţă de viaţa şi opera lui Bucevschi. Până la stabilirea lui ca pictor oarecum oficial (mitropolitan) la Cernăuţi („pe la 1885”, cf. Dr. Luţia), Bucevschi se zbuciumă în cel mai crâncen război de existenţă. Era doar părintele frăţinilor săi mai mici (patru surori şi un frate), rămaşi orfani! Şi cum, în acelaşi timp adevărat artist, Bucevschi nu putea crea decât tot din sufletul său, cum nu putea fi „fabricant de icoane”, ci trebuia să-şi sfâşie din suflet opera, cele mai de seamă creaţii ale lui ajungeau, mereu, să se prefacă în prozaicul „nervus rerum gerendarum”, luând, pe totdeauna, drumul străinătăţii şi al lumii mari (Franţa, Olanda, Anglia şi chiar America (Dr. Luţia). Creatorul lor se alesese, de pe urma unei atât de istovitoare munci, doar cu acea zdruncinare a plăpândei sale sănătăţi, care, foarte curând, îi deveni fatală…
O bună parte din Grigorescu ni s-a pierdut; avem, însă, cel puţin mângâierea de-a fi cunoscut-o. O foarte mare parte din pânzele lui Bucevschi nici n-am cunoscut-o şi nici nu vom cunoaşte-o! Cât de scump trebuie să ne fie relativ-puţinul ce ne-a mai rămas! Oameni de minunată râvnă (Eusebie Sorocean, Oreste Luţia…) ne dădeau, cu prilejul Expoziţiei-Bucevschi, din 7 Noiembrie – 1 Decembrie 1920, o „listă a tablourilor” expuse, atunci, indicându-i şi pe posesorii acelor piese; listă care, dacă e vorba de-un indice cât mai complet al operei lui Bucevschi, poate fi întregită, începând cu marea catedrală din Zagrebul iugoslav, pictată de Bucevschi, cu Sfântul-Nicolae Domnesc din Iaşi, restaurat şi de Bucevschi, şi sfârşind cu cea mai umilă Coşciuie bucovineană, cu cel din urmă desen-Bucevschi, rămas „souvenir” în cutare familie din Bucovina. Dar „lista” singură nu e tot ce putem face, când, de pildă, un Album-Bucevschi poate fi reclamat nu numai de Bucovina, ci de întreg neamul românesc şi de neţărmuita lume a artei! / Leca Morariu („Făt-Frumos”, nr. 1/1931, pp. 1-7).

Câte ceva despre Epaminonda Bucevschi

Unchiul meu, pictorul Epaminonda Bucevschi, era om frumos, înalt, cu barba ca pana corbului. Se pieptăna „cu cărare la mijloc”. Avea înfăţişare pronunţat distinsă.
Era fratele mamei mele, Olimpia, decedată la 1877, în vârstă de numai 24 ani, la Tişăuţi, unde-i şi înmormântată; al mătuşii Elena Bucevschi, care, din pricina unei mari deziluzii în iubire, n-a voit să se căsătorească şi ne-a crescut pe noi, patru copii, rămaşi orfani de mamă (a murit în 1919 şi-i înmormântată la Comăneşti); precum şi al mătuşelor Veronica Sorocean, Eufrosina Grigorovici şi Ecaterina Bărgăuan (mama pictorului-profesor Traian Bărgăuan), care trăiesc încă, fiind în vârstă înaintată.
Un frate mai tânăr al unchiului, Dionisie, absolvase şcoala veterinară din Viena şi ocupase un post la Municipiul Viena. Fiind, însă, mobilizat pentru războiul din 1878, acest Dionisie n-a vrut „să-şi bage pielea-n foc pentru Austria”, ci a trecut, frumuşel, în Ţară, unde s-a şi căsătorit. Rămânând văduv şi lăsându-şi copiii în România, s-a tras, apoi, înapoi la matcă şi a murit la noi, în Comăneşti, cam pe la 1910.
Îmi aduc bine aminte că „’cheşul Paminonda”, cum îi ziceam noi, locuia la Viena, în Mariahilf, Corneliusgasse. De câte ori se întorcea la Bucovina şi ne vizita, la Tişăuţi sau la Comăneşti (unde ne-am mutat, mai târziu), era sărbătoare, şi toţi eram cuprinşi de negrăită bucurie. Nouă, copiilor, ne aducea jucării şi cărţi frumos ilustrate. Ba, odată, ne-a făcut fiecăruia câte o iconiţă în culori, chiar în faţa noastră. Când s-a căsătorit prinţul-clironom Rudolf, ne-a adus cărticele comemorative, cu chipurile „perechii imperiale”, a perechii regale belgiene şi ale mirilor, iar altele cu vederi din Viena şi Bruxelles. Cam tot pe atunci (eram, poate, pe clasa I-a sau a II-a a liceului din Suceava), ne-a povestit că a fost pe la mănăstirile din Bucovina şi a aflat portretul cel adevărat al lui Ştefan cel Mare, în biserica din Voroneţ, că a lucrat împreună cu profesorul Tocilescu, episcopul Melchisedec de la Roman şi alţii. Şi, povestindu-ne unele ca acestea, râdea cu poftă de anumiţi savanţi români, care se îndoiau că Ştefan cel Mare avea chipul constatat de Bucevschi, al unui om îndesat, rumăn şi rotund la faţă şi fără barbă, susţinând, din contra, că portretele mai noi, care-l reprezentau pe Ştefan cu smerită faţă de Hristos ar fi cele autentice.
Mai târziu, când eram, poate, prin clasele superioare ale liceului de la Rădăuţi (la care am trecut în 1886), răsfoind, în vacanţe, acasă, la Comăneşti, revista ilustrată din Viena „Die Heimat” (N.R.: „Patria”, dar şi „Acasă”), descopeream, adese (spre marea mea bucurie), reproduceri după tablourile unchiului, al cărui nume, însă, îl găseam mereu schimonosit cu Puczewski, Buczewsky etc. Ba şi chipul unchiului îl ţin minte în acea „Heimat”.
Altă dată, „Familia” lui Iosif Vulcan (de prin anii 90) aducea chipul lui Ep. Bucevschi şi reproducerea minunatei idile rustice „Ian ascultă”, însoţite de un elogios articol al lui Vicenţiu Babeş (N.R.: Prin anii 1865-1870, când disputa dintre etimologişti şi fonetişti ajunsese extrem de aprinsă, tatăl lui Victor Babeş semna „Babeşiu”, alături de alţi bănăţeni, în favoarea scrierii etimologice) povestea cum a tresărit, când a zărit acest colţ de viaţă românească în cutare vitrină a unui negustor de tablouri din Viena; cât de surprins a fost de frumuseţea acestui tablou şi că, întrebând de pictorul tabloului, a aflat că e bucovineanul Bucevschi şi că fericitul posesor al acestui tablou (autorul însuşi) nu s-ar despărţi de acest tablou pentru nimic în lume.
Auzeam, apoi, că unchiul zugrăveşte câte o biserică în cutare ori cutare loc din Bucovina (la Rădăuţi, Storojineţ, Dorna-Candreni, Coşciuia etc. etc.) şi că se bucură de sincera prietenie a Mitropolitului Silvestru Morariu. Cu portretul Mitropolitului Silvestru (astfel cum el se vede, tipărit în culori, în multe case din Bucovina), unchiul zicea c-a luat un premiu într-o expoziţie din Viena, iar ministrul de Instrucţie şi Culte de atunci, frapat de acelaşi portret, a exclamat: „Das ist ja ber Erzbichoff Andrievici, wie er leibt und lebt”. Mai târziu, ni s-a spus că unchiul Epaminonda s-a îmbolnăvit „de piept”; mătuşele spuneau că din pricina culorilor pe care le întrebuinţa la pictat.
Tot din vremea când eram încă licean, mai reţin următoarele amintiri:
Venind, odată, de Paşti, la Comăneşti, tatăl meu terminase, în grădină, o altană (N.R.: un foişor), făcută din leaţuri şi nuiele. Păreţii, de ambele laturi, aveau câte un mare cerc, făcut din nuiele, drept fereastră. Unchiul se aşeză în altană şi, zâmbind a râde de alcătuirea ei, ne-a spus că cercurile sunt făcute, probabil, pentru a putea stupi afară.
Altă dată, ne-a vizitat, la Comăneşti, în timpul vacanţelor. M-a rugat să-l petrec până la Ciocăneşti, unde era soră-sa, mătuşa Bărgăuan, şi o casă de copii. Unchiul era foarte vesel de mulţimea copiilor… Şi, cum unul, cel mai prichindel şi, din întâmplare, şi cel mai mânjit cu povidlă, rămăsese uimit în faţa unchiului, unchiul prinse a râde şi zise: „Pe aista lipiţi-l cu faţa de părete şi-i aveţi portretul gata-gătuţa!”.
În toamna anului 1890, am venit la Universitate, la Cernăuţi. Eram de 19 ani. Unchiul lucra, atunci, în Cernăuţi, în prima casă din strada Seminarului, în dosul actualei Case a preoţilor, de lângă Mitropolie. Nefiind căsătorit, îşi ţinea, de multă vreme, o menajeră Vieneză, cu numele Iosefina Scherrer (căreia, din nenorocire, i-a lăsat, mai târziu, prin testament, întreaga sa avere). Atelierul şi-l avea la etajul vechii Case a preoţilor, din reşedinţa mitropolitană. Era binevăzut şi apreciat, ca pictor şi ca om, de toată lumea bună a Cernăuţilor. Serbându-şi Mitropolitul Silvestru jubileul de 50 de ani de preoţie, unchiul fu rugat de patronii bisericeşti din Bucovina să picteze adresa omagială. Mitropolitul Silvestru îl aprecia mult ca artist şi ca om şi-i destăinuia tot ce avea pe suflet. Era în prietenie cu generalul Seracin, român bănăţean, şi cu alte distinse personagii din Cernăuţi. Mie şi vărului meu, Epaminonda Grigorovici, studenţi în drept şi „Junimeni”, ne spunea, adese, să-l vizităm, dar noi, sfioşi cum eram, nu prea cutezam să dăm prin saloanele unchiului, deşi pe mine mă atrăgea şi omul Bucevschi, nu numai tablourile şi celelalte lucruri de artă, ce le avea acasă şi-n atelier, alături de o bogată bibliotecă, din care nu lipseau Cronicele lui Cogălniceanu, Alecsandri, Alecsandrescu, C. Negruzzi ş.a.
În reşedinţa mitropolitană, dispunea de mai multe saloane mari. Într’unul, care era şi atelierul său, se găsea marele tablou „Bacanal” (acum, proprietatea domnului Dr. Florea Lupu, Cernăuţi). Cum contemplam, odată, această capodoperă a lui Bucevschi, el ne-a spus: „Vedeţi faţa tânărului din partea stângă a tabloului? Observaţi că se distinge de celelalte feţe printr-un colorit mai închis? E pictată de Anselm Feuerbach, profesorul meu; un mare maistru!”.
În atelierul său, se mai afla şi un nud, reprezentând o tânără bacantă în mărime naturală, apoi altul, reprezentându-l pe Dante în exil. Şi aceste pânze au trecut în proprietatea domnului Dr. Florea Lupu, unde se găsesc, probabil, şi astăzi, de nu cumva or fi trecut la Baia-Mare, în Ardeal.
Dintre celelalte multe tablouri mai mici, ce-i decorau atelierul, îmi amintesc de o tânără ţigancă, cu tulpănaş roşu în cap, şezând în iarbă (trecută în proprietatea Doamnei Olga Morariu), schiţa pentru portretul lui Ştefan cel Mare (acum, în posesiunea surorii mele, Olimpia Dr. Teofil Lupu) şi trei minunate porţelanuri (farfurii), în care Bucevschi era neîntrecut meşter, înfăţişând busturi de femei, una mai frumoasă decât alta (două dintre ele, azi, în posesiunea surorii mele, Olimpia Lupu, iar una, la vărul meu, Epaminonda Grigorovici, la Cernăuţi).
Adevărat artist, Bucevschi mai avea, apoi, o mulţime de piese vechi de porţelan şi sticlă, şaluri turceşti, broderii chinezeşti şi alte piese de artă, un întreg muzeu, pe care le folosea pentru a-şi aranja decorul scenelor ce le picta.
Biblioteca sa mai conţinea pe scriitorii clasici germani, în ediţie de lux ilustrată, pe „Don Chichotte” şi „Biblia”, ilustrată de Dore; fireşte, apoi diverse istorii de artă, în limba germană şi franceză (căci Bucevschi vorbea şi franceza); dar şi operele lui Alecsandri, „Cronica” lui Şincai şi „Letopiseţele ţării Moldovii”, de Cogălniceanu, în prima ediţie, din 1852, legate foarte frumos în piele.
Făcea haz de arta diaconului Ignatie Ianovici, care fusese şi el la Viena, pentru a deprinde pictura, şi căuta să-l imite pe Bucevschi în toate, aducându-şi… chiar şi o menajeră vieneză la Cernăuţi.
Avea, însă, cuvinte de laudă pentru o seamă din elevele sale, ca Domnişoara Camila Neumann (care trăieşte şi astăzi în Cernăuţi şi posedă câteva piese din Bucevschi) şi o domnişoară Bodnarescu.
Pe Eugen Maximovici îl preţuia mai mult ca desenator, decât ca pictor.
Bucevschi era „om de societate”. Nu se sfiia nici de câte un taifas prietenesc la un păhărel de vinişor, mai ales când hangiţa era femeie frumoasă. Căci de frumosul feminin nu s-a prea ferit.
Înfiinţându-se, în vremea lui, societatea studenţească cu caracter confesional catolic, „Unitas”, unchiul Bucevschi şi-a dat cu părerea că şi studenţii români ar trebui să-şi aibă un astfel de cuib al lor, cu caracter confesional ortodox, gând exprimat şi de Mitropolitul Silvestru Morariu.
Altă dată, aducându-se vorba ori de unul dintre nepoţii săi să termine liceul şi să urmeze studii universitare, unchiul a spus că nu-i neapărată nevoie, dar, în orice stare ar fi, să fie om întreg.
Înaintea Crăciunului din 1890, denunţasem camera ce o aveam cu chirie în casa Domeizel, de lângă reşedinţă şi plecasem în vacanţă la Comăneşti. Întristătoare sărbători, care ne-au adus telegrama Iosefinei Scherrer, anunţându-ne, disperată, îmbolnăvirea gravă a „Herrl”-ului ei („Das Herrl” îi zicea Nemţoaica).
Duioasa şi devotata noastră „mamă”, Elena Bucevschi, a plecat, atunci, imediat, la Cernăuţi, pentru a-şi îngriji fratele, cu un devotament pe care numai sufletele stinghere şi strivite de nefericire pot fi capabile. Zi şi noapte, a fost nelipsită de la căpătâiul bolnavului şi muribundului…
Răpus de tuberculoză, Epaminonda Anibal Bucevschi s-a stins, în ziua de 13 Faur stil nou 1891, neîmplinind vârsta de 48 ani.
Prin testamentul făcut la îndemnul magistratului Vasilică Morariu, şi-a lăsat „toată averea”, deci toată comoara de tablouri şi lucruri de artă, colecţionate de el, Iosefinei Scherrer…
Cu puţinul realizat din vânzarea unor tablouri mărunte, a mobilei şi a cărţilor etc., Iosefina Scherrer i-a ridicat crucea de piatră din cimitirul Cernăuţi (Horecea). Şi, apoi, fatala Iosefină Scherrer se întoarse la Viena, dar nu singură, ci cu tot ce era mai bun din opera artistului român E. Bucevschi… A fost un noroc că, mai târziu, s-a găsit un Dr. Florea Lupu, care, apreciind valoarea lui Bucevschi, a salvat ceea ce se mai găsea la Iosefina Scherrer. / Corneliu Gheorghian („Făt-Frumos”, nr. 1/1931, pp. 8-12).

Bucevschene

Mătuşa Veronica Sorocean, născută Bucevschi, acuma văduvă de paroh, în vârstă de 84 ani, la Rădăuţi, mi-a povestit că fraţii Bucevschi, trei la număr, sunt veniţi, pe vremuri, din Galiţia. Unul dintre cei 3 fraţi Bucevschi s-a stabilit în Jadova (Judeţul Storojineţ), altul la Pătrăuţi pe Suceava şi al treilea la Ilişeşti (Judeţul Suceava).
Urmaşii celor din Jadova şi Pătrăuţi pe Suceava sunt necunoscuţi (În Pătrăuţi pe Suceava se găsesc, de fapt, până-n ziua de astăzi, gospodari cu numele Bucevschi). Cel din Ilişeşti s-a făcut preut în Ilişeşti şi şi-a clădit casa în pădure, pe trunchii copacilor tăiaţi, nu departe de biserica parohială ortodoxă şi lângă actuala casă parohială evanghelică. Şi, astăzi, se găseşte pe acest loc casa şi grădina ce a aparţinut bunicului nostru, Dimitrie Bucevschi, tatăl pictorului Epaminonda Bucevschi, şi care se sfârşeşte unde începe grădina casei parohiale evanghelice. Buceschenii erau, din vechime, preuţii satului Ilişeşti. Nu numai bunicul, Dimitrie Bucevschi, dară şi tatăl său, dacă nu mă înşel, cu numele Iordachi, şi bunicul său au fost preoţi la Ilişeşti. Un membru al familiei Bucevschi, cu numele Isaia, a ajuns igumăn al Mănăstirii Neamţu.
                                                      *
Într-o scrisoare (scrisă în nemţeşte) şi datată „Wien 10. Oktober 1872”, Epaminonda Bucevschi iscăleşte cu iniţialele „E. A. B.”. Şi unele tablouri ale sale sunt iscălite cu aceste iniţiale, cele mai multe, însă, nu de mâna lui, căci Epaminonda Bucevschi nu obicinuia să iscălească decât tablourile desăvârşite, ci, mult mai târziu, de pictorul Eugen Maximovici, pentru a arăta că aceste lucrări sunt, în adevăr, ale lui Epaminonda Bucevschi. Iniţiala „A” derivă din numele Anibal, „numele de artist”, de care se servea Bucevschi.
                                                      *
Epaminonda Bucevschi avea înfăţişare distinsă. Era de o corectitudine exemplară în tot ce priveşte îmbrăcămintea. Un adevărat „arbiter elegantiarum”. / Corneliu Gheorghian („Făt-Frumos”, nr. 1/1931, pp. 18, 19).

Când a murit Bucevschi

Spicuiesc din dosarul Judecătoriei mixte din Cernăuţi (numărul IV 1981-1895, referitor la succesiunea după Epaminonda Bucevschi).
Epaminonda Bucevschi, când a decedat, la 13 Faur 1891, avea vârsta de 44 ani. Surorile sale, Veronica Sorocean, văduvă de paroh din Rădăuţi, de 44 ani, Eufrosina Grigorovici, văduvă de paroh din Rădăuţi, de 38 ani, Elena Bucevschi sin Comăneşti, de 35 ani, iar Ecaterina Bârgăuan, soţie de paroh din Ciocăneşti, de 30 ani. Fratele lui Epaminonda Bucevschi, Dionisie, aşezat, atunci, în România liberă, nu e trecut între rude.
Iosefina Scherrer, domiciliată în Cernăuţi, strada Seminarului Nr. 1, era de 45 ani.
La 28 Ianuarie 1891, se prezintă înaintea Judecătoriei fostul inspector al reşedinţei mitropolitane, Ilie Dimitrovici, şi cere delegarea unui magistrat pentru a dresa testamentul lui Epaminonda Bucevschi, grav bolnav.
În aceeaşi zi, fiind delegaţi în acest scop, judecătorul Vasile Morariu (N.R: fiul Mitropolitului Silvestru, cunoştinţă veche, poate chiar prieten, cu Epaminonda Bucevschi, Ciprian Porumbescu şi Mihai Eminescu) şi cu practicantul imperial Călinescu, dânşii se duc la locuinţa lui Epaminonda Bucevschi, din reşedinţa mitropolitană, şi dresează procesul verbal din aceeaşi zi, referitor la declaraţiunea ultimei voinţe a lui Epaminonda Bucevschi. Îl găsesc bolnav, în pat, dar conştient şi-n toată firea. Epaminonda Bucevschi declară că instituie erede universal pe Domnişoara Iosefina Scherrer, care l-a îngrijit timp de 18 ani. Fiindu-i dator o parte din simbria promisă (de 800 florini anual), Epaminonda Bucevschi declară că-i cedează, în loc de plată, toate obiectele din locuinţa sa, strada Seminarului Nr. 1, şi din atelierul său din reşedinţă, anume: tablouri, cadre, ustensilii de pictură, cărţi, produse de arte grafice, mobilier, lucruri vechi de artă şi altele: şi că recunoaşte proprietatea ei.
Între activele sale, arată şi următoarele 3 creanţe: 1) pentru pictura bisericii din Revna, în suma de 130 florini; 2) pentru iconostasul bisericii din Cadobeşti, în sumă încă neachitată de 100 florini; şi 3) pentru iconostasul capelei închisorii din Suceava, în sumă de 1.100 florini.
Epaminonda Bucevschi declară, în fine, că şi-a ajuturat, după putinţă, surorile încă mai înainte şi că, prin urmare, dânsele nu sunt lezate în eventualele drepturi. O obligă, însă, pe Iosefina Scherrer să achite cheltuielile înmormântării şi să-i pună, la mormânt, un monument simplu.
Cheltuielile înmormântării, ale crucii şi ale bolii lui Epaminonda Bucevschi sunt socotite cu 1.053 florini 96 cruceri. Erau timpuri „bune”, căci socoteala medicamentelor, luate în cei din urmă 2 ani, nu făcea decât 106 florini 26 cruceri; cei 44 birjari, care au urmat conductul, timp de 3 oare, n-au cerut decât numai câte 80 cruceri; cei 8 preoţi s-au mulţumit cu câte 10 florini; iar sicriul de metal n-a costat decât 175 florini. / C. Comăneşteanu (pseudonim ocazional al nepotului lui Bucevschi, Corneliu Gheorghian, în „Făt-Frumos”, nr. 1/1931, pp. 26, 27).

Epaminonda Bucevschi

Cred că drumeţii pe cari întâmplarea îi aducea, acum aproape o sută de ani, prin Ilişeşti rămâneau uimiţi de ce, în acest sat de gospodari cinstiţi şi la locul lor, mai toate zaplazurile erau mâzgălite cu chipuri de animale şi capete de oameni, făcute cu cretă şi sineală. Cu cât te apropiai de casa parohială, mâzgăliturile se înmulţeau, iar pe gardul prisăcii părintelui Dumitrache stăteau aproape una peste alta. Îţi dădeai seama că-i ispravă de plod neastâmpărat şi, totuşi, găseai ceva mai mult în aceste închipuiri, care prindeau, pe netezişul scândurii, oameni, vituţe şi dihănii, aşa cum umblau vii prin Ilişeşti, închipuiri scoase parcă din cărţi şi gazete, de bine nimerite ce trebuie să li se fi părut oamenilor din sat, de vreme ce le-a rămas buhul. Ştiau cu toţii că isprava e a domnişorului Paminonda, copilul părintelui, care făcea, pentru tot plodăretul satului, cercei din sâmburi de zarzăr şi straie de hârtie colorată pentru irozi.
În acest chip a început cariera de artist plastic a lui Epaminonda Bucevschi.
Fireşte că a fost trimis la şcoală, la „gimnazie”, pe care, neputând-o isprăvi în nemţeşte, în Bucovina, a încheiat-o, cam şchiopătând, în româneşte, la Beiuş şi Blaj. Apoi, ca orice fecior de preot sau, mai bine zis, ca fiecare român bucovinean, care putea să-şi îngăduie, pe vremea aceea, cheltuiala cărţii, s-a înscris la teologia din Cernăuţi. De bună seamă că gândul lui, de la început, a fost să slujească altfel lui Dumnezeu decât în altar, dar moda vremii şi, mai aprig decât aceasta, împrejurările băneşti l-au făcut teolog, aşa cum l-au făcut, mai târziu, şi pe tânărul său prieten şi vecin, de la Stupca, Ciprian Porumbescu, în inima căruia zumzăiau toate cântările îngereşti.
Dar atât zugravului, cât şi cântăreţului teologia nu le-a fost piedică, ci, dimpotrivă, sprijin pentru înmulţirea talantului sădit în ei de Cel de sus.
Ştiau, pe atunci, chiriarhii locului să aleagă şi să înţeleagă sufletele acestor aleşi ai creaţiunii, cu atâta vrednică râvnă, că-ţi vine să le săruţi amintirea.
Şi, tot precum, mai târziu, Porumbescu, s-a trezit Bucevschi la Viena. Cu „stipendiu” de la Consistoriul Bucovinei, ca să se desăvârşească în zugrăvirea icoanelor.
La Viena, dezvoltarea talentului său a fost o isbucnire. Dacă, la început, şcoala strict desenatorică a profesorului Furich i-a fost de folos pentru instruirea tehnică, cu vremea, pedantismul austriacului stingherea măsura talentului ucenicului său. Cu venirea lui Anselm Feuerbach, ca profesor, la Academie, pentru Bucevschi, ca şi pentru colegii lui, începe o epocă, pe care un raport oficial ministerial o caracterizează ca fiind „productivă, precum o grădină care se usca şi deasupra căreia a căzut o ploaie torenţială”. El însuşi un revoltat împotriva stilului pictural oficial al şcolii vieneze de atunci, Feuerbach a fost un mare înţelegător al calităţilor elevilor săi. Şi-a format un grup de ucenici favoriţi, în fruntea cărora pare să fi fost Bucevschi.
Într-o mare compoziţie a lui Bucevschi, „Bacanalul”, chipul unui tânăr e pictat de mâna lui Feuerbach şi, dintre toţi elevii săi, între cari se găseau nume ajunse celebre, mai târziu, în pictura austriacă, precum Carol Probst, Andreas Groll şi Carol Froschl, e distins cu premiul întâiu „Grundel” pentru „cele mai bune studii în general”. Probabil tot cu ajutorul lui Feuerbach, meşterul bucovinean reuşeşte să-şi încropească, la Viena, un atelier propriu, unde primeşte vizite şi comenzi. Îşi instrueşte penelul la treabă de tot felul: compoziţii în stil mare, icoane bisericeşti, rococo-uri, faianţe; subiecte româneşti împodobesc pereţii atelierului său. Publicul începe să-l cunoască. Din când în când, revistele austriace îi reproduc tablouri. Îl ispitesc anticarii şi negustorii de artă, cărora se arvuneşte cu nepăsare, împrăştiindu-şi lucrul mâinilor în Austria, Germania, Olanda şi în cele două Americi. E cel dintâi pictor român care vinde în străinătate. Îşi ia avânt şi se înfruptă din comorile artistice din Munchen, Italia şi Paris. Leagă prietenii: societăţile de pictori consacraţi se bucură să-l aibă între ai lor.
Boema oarecum cosmopolită a Vienei de atunci o trăieşte până la revărsare, totuşi rămâne legat, cu toate vinele sufletului, de neam. Colonia românească a Vienei, cu droaia ei de bucovineni, cu Eminescu şi cu ceilalţi muşchetari ai romantismului nostru naţional, îi sunt bucăţica de „acasă”, care îl cheamă tot mai mult. Îl cheamă prin „Familia”, cu mijlocirea lui Vincenţiu Babeş (N.R.: tatăl lui Victor Babeş, fruntaş politic bănăţean, şef al Partidului Naţional din Ardeal), este făcut, întâiaşi dată, cunoscut publicului românesc, îl cheamă, apoi, serbarea de la Putna, unde potriveşte decorurile (ce straşnică trebuie să fi fost acea serbare, la care s-au întâlnit trei culmi moldovene: Eminescu, inspiratul şi inspiratorul întregii serbări, Bucevschi, zugravul care a împodobit-o, şi Ciprian Porumbescu, zicând, atunci, din vioară „Daciei întregi”!) şi îl cheamă, în sfârşit în chip statornic, prin condeiul protectorului chiriarh Silvestru, care-l unge pictor oficial bisericesc şi-i deschide încăperile reşedinţei mitropolitane din Cernăuţi, pentru aşezarea gospodăriei de zugrav.
Între prinţul bisericii şi meşter se leagă o prietenie cum numai zilele de glorie ale Renaşterii ar fi putut-o închipui. Inteligenţa ascuţită a înaltului preot găseşte în diversitatea de cunoştinţe şi în meşteşugul vorbei calde, cu cari era dăruit zugravul, împlinirea unei necesităţi, pe care Mitropolitul Silvestru a ştiut s-o creeze, spiritul înzestrat al lui Bucevschi s-a putut dezvolta în voie şi a produs din belşug.
Altare şi catapetesme în cele mai umile sătişoare bucovinene se îmbracă în armonia plastică a unei picturi care păstrează, cu teologică rigoare, principiile dreptei credinţe de stil bizantin, fiind, în acelaşi timp, binecuvântată cu apa vie a trăirii, ce o scoate din ţepeneala tradiţională.
Faima şi, poate, prieteniile legate la Viena îl poftesc la Zagreb, unde sfinţeşte pereţii catedralei ortodoxe cu rugăciuni în culori.
Colindând bisericile şi mănăstirile bucovinene, norocul îl ajută să descopere adevăratul chip al Voievodului Ştefan, pentru a cărui barbă se sfădeau, să se ia la cuţite, tocmai atunci, membrii Academiei Române.
Chemat la Bucureşti, Bucevschi convinge, cu argumente şi dovezi unanim primite, că Ştefan cel Mare a fost aşa şi pe dincolo şi taie net controversa. Chipul voievodului, aşa cum a rămas popularizat pentru totdeauna, tânăr, îndesat şi fără barbă, el ni l-a scos de sub colbărie şi var şi l-a zugrăvit, din nou, pe pereţii Episcopiei din Roman.
Pe lângă această muncă, oarecum oficială, meşterul îşi continuă lucrările laice: compoziţii, peisagii, portrete, mai ales portrete, ale căror socoteală nimeni încă n-a putut-o face.
Moare, deodată, în fierbinţeala lucrului. Poate privaţiunile începutului, în care a trebuit să aibă grija şi a frăţinilor rămaşi orfani, poate şi traiul din care a muşcat ci setea sufletului său aprins de artist i-au cultivat tuberculoza.
Pânzele din atelier i le-a strâns o oarecare Iosefină, adusă din Viena pentru îndulcirea vieţii, şi a plecat, cu ele şi cu amintirea iubitului mort, înapoi, la Viena, unde câteva neamuri cu mare greu au putut-o face să renunţe la unele tablouri, pentru a fi restituite Bucovinei.
Nici un muzeu, nici o pinacotecă românească nu cuprinde, în foaia ei de zestre, o lucrate cât de prizărită a lui Bucevschi. În afară de Bucovina, unde i s-au păstrat o parte din tablouri prin familii, Bucevschi a rămas, în raport cu valoarea lui, un necunoscut în pictura românească.
Străinătatea, în care şi-a irosit cele mai multe din minunile penelului său, l-a uitat ca nume, deşi, prin casele cutăror Olande şi Americi, tablourile lui cu româncuţe şi rococo-urile gingaş frivole vor fi păstrate şi preţuite, fără să li se cunoască autorul.
La Cernăuţi i s-au făcut, pe vremuri, vreo două reuşite expoziţii retrospective. Din ceea ce s-a putut aduna, atunci, am înţeles cât de mult s-a pierdut. Astăzi, n-a rămas nici atâta. Urgia asiatică a trecut cu copitele şi prin această grădină de flori.
Un veac s-a împlinit, la 3 Martie 1943, de când s-a născut Epaminonda Bucevschi. Oare când şi cât vom mai putea aduna din ceea ce ne-a dăruit? / Dragoş Vitencu („Revista Bucovinei”, Nr. 3, Martie 1943, Cernăuţi, pp. 97-101).

Epaminonda Bucevschi în
corespondenţa lui Ciprian Porumbescu

Cordiala, generoasa, arboroseana prietenie dintre cei doi iluştri crainici ai Bucovinei: Epaminonda Bucevschi (1843-1891) şi Ciprian Porumbescu (1853-1883), în Viena anilor 1879-1882, am semnalat-o mai an, în „Convorbiri literare” LXXIV 1941, 423 şi o evidenţiază plastic (ibidem 483-490) însuşi Ciprian Porumbescu cu cele două vibrante scrisori ale sale, adresate prietenului său Bucevschi.
Alte, foarte elocvente, inedite mărturii despre Bucevschi, pecetluite până acum în corespondenţa lui C. P. din Muzeul Porumbescu, vin astăzi (la 100 ani de la naşterea lui Bucevschi, la 90 ani de la naşterea lui C. Porumbescu şi la 60 ani de la moartea lui C. P.) să aducă nouă făşii de lumină asupra vieţilor prea curând înăbuşit umbrite ale acestor doi eminenţi artişti ai noştri.
Izvoarele ne sunt anumite mărturii din câteva scrisori Vieneze ale lui C. P.: una (1879) cătră tatăl său (preotul Iraclie, trăit între 1823 şi 1896) şi frăţinii săi (Ştefan, născut la 1856 şi Maria-Maricica-Mărioara, născută la 13 Mart 1860, căsătorită Raţiu şi decedată la 30 Iunie 1932) şi şapte scrisori cătră soră-sa (Marica), scrise nemţeşte. Dacă ne întrebăm de ce nemţeşte, atunci e cazul să răspundem, nu numai ca Mărioara Raţiu-Porumbescu: „De ce corespondam în nemţeşte? A fost şcoala austriacă, a fost mediul german în care mă aflam. Abia în Braşov am învăţat la Andrei Bârseanu limba curată românească şi istoria românească”, ci şi mai propriu: nemţeşte, fiindcă… şi studentul de la Berlin Eminescu îi scrie lui Maiorescu nemţeşte, şi Maiorescu îi scrie surorii sale nemţeşte, şi Odobescu le scrie părinţilor săi franţuzeşte etc. Adecă: Aceşti –escu se pomenesc atât de bine încălecaţi pe anumite virtualităţi ale celorlalte idiomuri, încât dânsele de la sine li se insinuă elanurilor lor scriitoriceşti.
Spicuim, aşadar, cât ne trebue azi, din scrisorile lui C. Porumbescu, menţinând întocmai „orto”-grafia şi (ne) interpuncţia originalelor.
                                                         *
Şi deci tânărul student C. Porumbescu îl vizitează foarte adese pe binişor înstăritul maistru Bucevschi, care-şi avea acum atelierul bineînzestrat şi bine frecventat (de cele interesate…). Vizitele crâncen-înfometatului C. P. se repetă cam şi-n nădejdea câte unei… cafeluţe şi a şi mai mult… Cei doi prieteni îşi ţin apoi tovărăşie la câte-o holteiască escapadă (d.p. un „Damen-Abend” la Societatea „Albrecht Durer”) sau la câte o audiţie muzicală (cutare Concert Strauss). Când se întâmplă să pice ceva bunătăţi din masa pascală a Părintelui Iraclie de la Stupca, atunci Ciprian nu-şi dă rând, deavalma cu Epaminonda, ba chiar şi cu menajera acestuia, Iosefine Scherrer, de a se înfrupta din praznicul Stupcan.
Iar date deosebit de vajnice din aceste uitate documente…
Porumbescu, cu finul său simţ artistic (afirmat şi confirmat apoi, 1882-1883, în firavul lui colind italian), rămâne uimit de acele creaţii ale lui Bucevschi, cari, prea puţine, au ajuns la Cernăuţi şi-n Bucovina! „Abia aice vezi de ce vajnic talent dispune omul acesta!”, exclamă Porumbescu.
Şi tot din câteva rânduri ale corespondenţei lui C. P. înţelegem că coperta la o „Polcă” a lui C. P., tipărită în 1880, e datorită lui Bucevschi. „Polca” aceasta nu poate fi alta decât „Zâna Dunării”, apărută cu următorul titlu:

„Op. 4. / 14 FEBRUARIU 1880 / DOAMNELOR PATRONESE / A / BALULUI ROMÂN DIN VIENA. / ZINA DUNĂREI / POLKA-MAZURKA / PENTRU PIANO / de C. G. PORUMBESCU. / Preţul. 50 cr. = (1 frc. 10 cent.) / VIENA / PROPRIETATEA ŞI EDITURA SOCIETĂŢII / ROMÂNIA JUNĂ / Lith. Joh. N. Vernay. IX Marianneng. 17 Wien”.

În adevăr, „Zina” care, în ascunziş de trestii, se vede atingând oglinda apei „Dunărene”, acoperite de nuferi, vădeşte amplele, amforeicele, voluptoasele linii pline (deşi, în cazul dat, cu un discreţionar văl ecuatorial…) ale subiectelor feminine văzute chiar aşa de Bucevschi. Pe malul din spatele ei, romantica încujbare a unui trunchiu de pin, pe a cărui ramură nu lipseşte nici silueta unui cuc al singurătăţilor, Sus, în dreapta, un pui de Amor, cu aripioare de fluture, coboară peste titlul compoziţiei un enorm evantai închis, pe care se ceteşte monogramul comemorativ BR (= Balul român). Etc. …
Şi iată-le acum documentarele încondeieri ale lui Ciprian Porumbescu.
                                                      II.
Din scrisoarea datată: Viena, 13 Octomvre 1879 şi adresată: „Theuerster Vater! Meine lieben Geschwister” (N.R.: Leca Morariu reproduce şi textul nemţesc, şi traducerea în română, dar noi optăm doar pentru textul românesc):

„Bucevschi e foarte frumos aranjat. Mobilă frumoasă, diverse lucruşoare de lux şi apoi aceste minunate tablouri… Abia aici vezi ce vajnic talent are omul acesta. În unghere zac felurite modele, între cari, învălită în pânzeturi, o figură în mărime naturală, căreia, după plac, îi poţi da cele mai variate atitudini. De asta mereu mă tot sperii. Ieri a dat pe la d-ra Iosefin o cusătoreasă, care mereu pozează ca model la Academie şi lui Epaminonda. Avui deci ocazia să admir minunata figură a acestei fete. E o Slovăciţă din Hradişul unguresc”.
                                                        *
Din scrisoarea datată: Viena, 14 Dec. 1879, şi adresată: „Meine theuerste, meine liebste Schwester”:

„Mă duc adese la Ep. Şi iau câte o cafea”.
                                                        *
Din scrisoarea datată: Viena, 22 Martie 1880 şi adresată: „Theuerste Schwester!”:

„Aseară am fost cu Epaminonda la Părintele Sava (N.R.: Sava Popovici, confesorul militarilor români din capitala Austriei). Dânsul şi-a sărbătorit adică jubileul de 30 ani de preoţie. În ziua Sfinţilor (40 de) Mucenici, acu 30 de ani, şi-a făcut întâia slujbă la Sf. Altar. Şi eu am aflat-o abia c-o zi înainte; că de altfel îi scriam şi Tatei despre asta. Totuşi, am prezentat felicitări şi din partea Tatei şi Tata poate acum să mai scrie şi ulterior. Am petrecut destul de intim-cordial; eram numai 5 inşi. Bătrânelul era în foarte bună dispoziţie şi ne-a povestit la verzi şi uscate din trecutul său…
De Iosefi am fost la Ep. de-am prăznuit onomastica duduii Iosefin. Piesele mele, Polca şi Valsul, sunt acu tipărite, respectiv după prima corectură. Coperta la Polcă a executat-o Ep. de tot drăguţ (dar pe 10 florini). Cum or fi gata, ţi le trimit prin rambursă, fiindcă, deocamdată, nu-s ale mele, până se acopăr cheltuielile”.
                                                      *
Din scrisoarea datată: Viena, 25 Martie 1880 şi adresată „Theuerste Schwester!”:

„E ora 8 seara. Căsenii mei dorm; pentru ăştia sărbătorile par făcute numai şi numai ca să poată dormi mai mult ca de obicei. Chiar în clipa asta am sosit de la Epaminonda şi acum stau să-ţi scriu o epistolă mai lunguşoară”.
                                                       *
Din scrisoarea datată: Viena, 26 Faur 1881 şi adresată: „Theuerste Marika!”:

„După o atât de trudnică alergătură, cum abia ţi-ai putea-o închipui şi-n care, dezvăţat de umblet pe asprul pavaj de granit, credeam c-o să-mi pierd picioarele, duduia Iosefina (!), cu chiu, cu vai, mi-a găsit o locuinţă ş.a., cum ţi-am mai spus: VI. Gumpendorferstrasse 69, parter uşa 2, de tot aproape de Epaminonda…
Ieri dimineaţa am fost cu Epaminonda în Cafeneaua „Central”, unde-am făcut cunoştinţa lui Babeş” (N.R.: Vicenţiu Babeş, tatăl lui Victor Babeş, bănăţeanul care avea să publice fotografii ale tablourilor lui Bucevschi în „Familia”).
                                                          *
Din scrisoarea datată: Viena, 7 Martie 1881 şi adresată: „Theuerste Marika!”:

„Pe Bucevschi îl vizitez aproape zi de zi. Astăzi trebuia să fiu cu el la o serată costumată, dar tricourile mele sunt acum prea uzate şi noi costă doi florini. Aveam să merg ca ţăran olandez; dânsul voia să-mi deie costumul. Dar Sâmbătă mă duc probabil la o serată cu cucoane a „Societăţii Albrecht Durer” (fireşte, fără toaletă de bal)”.
                                                          *
Din scrisoarea datată: Viena, 28 Martie 1881 şi adresată: „Theuerste Marika!” (fiind vorba de Vasile Morariu, fiul Mitropolitului Silvestru):

„De atunci, l-am văzut, cum am mai scris, la Bucevschi. Dânsul rămase circa jumătate de oră. Bucevschi tocmai o portreta pe M-me Amselberg, în costum de ţigancă ungurească. Ea se refugie în cabinet. Morariu trebuie c-a observat asta; de aceea îşi scurtă vizita. De altfel, birjarul îl aştepta jos şi dânsul mai avea de făcut şi alte vizite. Când zări pe pereţi seminudurile şi nudurile feminine, zise cătră Bucevschi în glumă: „Aşa! În loc să faci sfinţi, faci blazgonii de aceste!”. Noi îl conduserăm până la trăsură. Locatarii se furişară din camerele lor în coridoare, mai ales muierile (Vienezele sunt doar atât de curioase!), şi se uitau la el ca la urs…
Ieri am fost iarăşi la concertul Strauss, fiind şi Epaminonda cu mine.
                                                         *
Din scrisoarea datată: Viena, 3 Mai 1881 şi adresată: „Theuerste Marika!”:

„Aşa-zisele tale „mizerabile resturi din masa pascală” le-am primit şi, mulţumindu-ţi pentru ele cordial, vei înţelege că dânsele au exercitat asupra-mi cu totul-tot altă impresie decât ca să le pot socoti „mizerabile resturi”. Eu, Epaminonda şi Iosefina ne-am lins cu degetele, proslăvind cu toată cuviinţa arta ta culinară” / Leca Morariu („Revista Bucovinei”, Nr. 3, Martie 1943, Cernăuţi, pp. 102-111).

Rânduri pentru opera lui Bucevschi

În cazul Bucevschi, oricine ar încerca să-l studieze se va lovi de lipsa originalelor, lucrările care se mai păstrează cu evlavie în cele câteva instituţii şi gospodării bucovinene neputând sluji o completă caracterizare a marelui artist.
De aceea, şi rândurile de faţă nu pot fi socotite decât ca nişte impresii personale, fără pretenţie de a cataloga sau ierarhiza pe acela care, primul, şi-a purtat penelele pe meleagurile Bucovinei moderne.
Prin bunăvoinţa fraţilor Dr. Luţa, cărora le mulţumesc şi pe această cale, am avut bucuria să contemplu un album cu multe reproduceri fotografice, precum şi câteva foi de album cu desene originale ale lui Bucevschi.
Hârtiile rămase nu desvăluesc prea multe, totuşi un fapt reiese cu multă claritate: Bucevschi a fost, în toate lucrările sale, întâi desemnator; un desemnator foarte conştiincios până în cele mai mici detalii.
Nicăiri nu se vede neastâmpărul liniei, nici o neglijenţă.
Critica modernă ar numi linia lui Bucevschi o linie lipsită de nerv; decât artistul, în cazul lui Bucevschi, se complace în a conduce el linia şi nu se lasă condus de dânsa; nimic, deci, nebulos în schiţele lui.
Ba, de multe ori, aceste schiţe sunt adevărate studii în alb şi negru.
Câteva case de ţară, un chioşc, o fântână, porţi şi garduri de sat, trunchiuri de copaci, boschete, plante şi flori, cât şi diferite vederi sunt îndelung studiate, cu multă ştiinţă şi răbdare redate până în cele mai mici amănunte.
Aceste studii îi serveau, de multe ori, lui Bucevschi drept cadru la diferite compoziţii cu caracter naţional, la aşa-numitele pastorale, în care apar ţărance şi ţărani în frumoase costume naţionale.
Dragostea lui Bucevschi pentru desemn se poate vedea şi în studiile pe care le face în vederea portretelor în ulei; aceste portrete rămân, uneori, mai prejos decât desenele ce le-au precedat.
Totuşi, la portrete, care alcătuiesc partea cea mai bogată din opera lui Bucevschi, se întâlnesc, câteodată, oarecari asimetrii în privinţa ochilor, lucru de necrezut când cunoaştem râvna pentru exactitate a lui Bucevschi.
S-ar putea ca aceste portrete să fie lucrate după fotografii, nu după natură; dar nici în acest caz greşelile pomenite nu pot fi scuzate.
Şi tot fără răspuns rămâne întrebarea: cum se face că Bucevschi, om frumos fiind, portretist de asemenea, să nu-şi fi făcut chipul?
Nu cunoaştem de la el nici un autoportret.
Tot la portrete şi în unele compoziţii aflăm frumoase studii de draperie; desigur că vor fi fost aranjate pe manechine, spre a putea fi mai îndelung studiate de artist.
Tot în privinţa desemnului şi ca o abatere de la perfecţiunea lui trebuie menţionate cele câteva scăpări din vedere, întâlnite la o lucrare majolică (o mână greşită şi nudurile de copii).
În pictura bisericească, care ar merita ea singură un studiu special, figurile sale sunt prea scurte, în contrast isbitor cu svelteţea figurilor din pictura bizantină.
E demn de remarcat că Bucevschi, deşi a crescut în umbra minunatelor fresce bucovinene, nu e influenţat deloc nici de desemnul şi nici, mai ales, de coloritul acestora.
Pictura lui bisericească este de modă apuseană; imită stilul Renaşterii.
Şi, totuşi, Bucevschi n-a trecut indiferent pe lângă frescele din bisericile noastre; le-a studiat şi atunci când s-a ocupat cu cercetarea şi redarea în pictură a unui chip mai aproape de adevăr al lui Ştefan cel Mare.
Rezultatul acestor cercetări s-a cristalizat într-un portret, înfăţişând pe marele voevod: şi aici, tehnica e cea a Renaşterii, şi aici, figura e îndesată (a împăcat, dintr-odată, şi canoanele aplicate figurilor sale, şi spusele cronicarilor…).
Originalul acestui portret se poate vedea la Episcopia din Roman şi nu la Roma, cum scria, deunăzi, o publicaţie de artă ce apare la Cernăuţi.
Tot în legătură cu interesul lui Bucevschi pentru frescele noastre, se poate vedea, pe una din pomenitele foi de album, o schiţă foarte mică, înfăţişând chipul Doamnei Maria, din tabloul votiv de la Voroneţ.
L-a interesat, probabil, găteala de cap, pe care va fi căutat s-o interpreteze, în felul său, la vreun portret oarecare.
După cum tot studii de găteli pentru cap, de data aceasta după modele în viaţă, întâlnim şi pe alte foi aquarelate.
Linia, în desemnul lui Bucevschi, pe care artistul o conduce atât de sigur, nu pare să aibă decât un rol ilustrativ.
Preocupările de compoziţie, cu predominarea unei anumite linii, sunt greu de urmărit numai după lucrările care ne-au rămas.
Chiar în celebrul „Bacanal”, cu cele două figuri centrale armonios grupate, nu se află un fir conducător; sunt multe figuri graţioase, bine desemnate, dar care se pot detaşa, fără prejudiciu, din grupul central.
Cam la fel se poate vorbi despre compoziţia lui Bucevschi, dacă considerăm şi celelalte ramuri din activitatea sa: rococourile, pastoralele, portretele şi, mai ales, despre puţinele peisagii.
De altfel, peisagiul, în opera lui Bucevschi, joacă un rol secundar; e o simplă umplutură la unele portrete şi compoziţii, iar când e tratat ca piesă de sine stătătoare, deşi bine desemnat, n-are decât o valoare documentară.
Mai fericită pare a fi, în opera lui Bucevschi, repartiţia de alb şi negru; de aceea, poate e şi mai avantajos pentru artist să-i cunoaştem opera numai după fotografiile lucrărilor sale.
Vom afla corpuri blonde sau în haine deschise, detaşându-se pe un fond întunecat de draperie ori de peisaj, figuri luminate dintr-o parte, pe fonduri convenţionale întunecate, sau profilându-se pe obscuritatea încăperilor şi altele.
În toate, o meticuloasă grijă de modelare, o tranziţie, pe nesimţite, de la alb la negru, în redarea figurilor, a draperiilor şi, în general, a tuturor motivelor cuprinse în cadrul tabloului.
Această dorinţă de a prezenta spectatorului ceva „frumos terminat” strică, de multe ori, lucrări: întâi, se pierde relieful figurii, mai ales când ea e aşezată în plină lumină, apoi culoarea şi, uneori, chiar şi desemnul.
Am văzut, totuşi, printre fotografiile amintite, după opera lui Bucevschi, una, înfăţişând un cap de bătrân, şi o scenă din rococo, în care se poate surprinde bucuria creaţiei (primul avânt), se pot urmări petele de culoare; se spune că acestea-s „lucrări neterminate”…
Păcat că n-au rămas mai multe aşa; vor fi fost, poate, şi din acestea, dar ele vor fi luat drumul străinătăţii.
Cea mai slabă lucrare în opera lui Bucevschi este, fără îndoială, culoarea; sunt, însă, şi alţi mari pictori străini, cari neglijează sau n-au simţul culorii şi, totuşi, rămân mari.
De aceea, să i se ierte lui Bucevschi această scădere pentru vremurile noastre şi să se ţină seama şi de mediul academic în care şi-a făcut studiile şi care n-a strălucit totdeauna prin culoare.
Lupta pentru preponderenţa culorii era, ce-i drept, în toi pe timpul lui Bucevschi; ea se dădea, însă, departe de el, pe malurile Senei, şi abia mai târziu a ajuns pe cele ale Dunării albastre.
Bucevschi îşi însuşise o technică, se simţea mulţumit de rezultatele operei sale, asemănătoare cu cea a maeştrilor săi şi n-a mai încercat sau n-a mai avut timpul să caute şi alte reţele.
De altfel, poate că mai bine aşa; a rămas ceva de pe urma lui. Dacă s-ar fi străduit să fie un inovator pentru meleagurile sale, n-ar fi fost, poate, înţeles şi s-ar fi străduit în van. E bine să fii şi sceptic cu opera ta, aceasta te îndeamnă spre creaţii superioare, dar, uneori, nu strică nici încrederea; încrederea, nu îngâmfarea.
Bucevschi a fost un om modest, un muncitor conştiincios, un mare artist pentru timpul său şi meritul lui, pe lângă acela de a ne fi lăsat o sumă de lucrări importante, constă în faptul de a fi trezit în mediul bucovinean gustul pentru artele plastice şi de a fi deschis drumul artiştilor ce l-au urmat.
El nu e cu nimic mai prejos decât contemporanii săi, confraţi în ale artei, din vechiul regat: Gh. Tătărăscu 1813-1888, Const. Lecca 1810-1887 şi Mişu Popp 1827-1892 şi, dacă nu şi-ar fi făcut studiile la Paris, pentru a se deosebi complet de ei, ar putea fi adăugat şi Th. Aman 1831-1891.
Ca şi dânşii, Bucevschi a avut de luptat cu toate greutăţile şi lipsurile începutului.
Fie, dar, ca aceste rânduri, care vor stârni, poate, unele nedumeriri, să contribuie la o mai temeinică studiere şi punere în valoare a unui artist cu care neamul întreg are a se făli. / Ioan Cârdei („Revista Bucovinei”, Nr. 3, Martie 1943, Cernăuţi, pp. 114-119).

Portretele lui Ep. A. Bucevschi

Pentru o bună înţelegere şi justă apreciere a personalităţii şi operei unui pictor, trebuie să cunoaştem, înainte de toate, pe lângă biografia lui propriu-zisă, mediul în care s-a dezvoltat şi, îndeosebi, concepţia artistică a epocii în care a trăit.
Or, în ce priveşte viaţa propriu-zisă a lui Bucevschi, până în prezent cunoştinţele noastre sunt mult prea sărace, faţă de importanţa pe care acest valoros şi temeinic pictor o are nu numai pentru Bucovina, ci în genere pentru istoria picturii româneşti din secolul al XIX-lea. Ele se rezumă, în esenţă, la puţinele date biografice, pe cari, cu multă trudă şi cu sufletul plin de pietate, le-a adunat, pentru revista „Boabe de grâu”, anul 1934, caetul Nr. 9, nepotul său de soră, regretatul consilier de la Curtea de Casaţie Corneliu Gheorghian, şi cari constituie, până astăzi, cea mai completă sursă de informaţii asupra vieţii lui Bucevschi.
În această ordine de idei, relevăm că pictorul Epaminonda Bucevschi se află trecut, cu o notiţă biografică şi artistică relativ amplă, în monumentala lucrare lexicografică germană „Allgemeines Lexicon der bildenden Kunstler”, de U. Thieme & F. Becker, apărută la Lipsca, în peste 30 volume, format lexicon. Faptul acesta este pentru noi o dovadă că, la timpul său, Bucevschi se bucura de o bună reputaţie ca pictor în apus, la Viena, unde, după terminarea studiilor sale academice, în anii 1868-1874, a trăit şi îşi avea atelierul său în permanenţă, până scurt înainte de moartea sa.
Această din urmă împrejurare îl deosebeşte pe Bucevschi de toţi ceilalţi pictori români ai epocii sale şi, îndeosebi, de cei din regatul liber. Toţi aceştia, dacă au făcut şi studii de mai lungă sau mai scurtă durată în apus, la Munchen, dar mai ales în Franţa şi Italia, s-au întors, după terminarea acestor studii, înapoi, în ţară, unde au lucrat, apoi, şi au trăit până la sfârşitul vieţii lor. Bucevschi, dimpotrivă, rămâne la Viena, unde şi-a făcut studiile, şi se stabileşte în acest centru artistic în mod definitiv, până scurt înainte de stingerea sa din viaţă, când, bolnav de ftizie, s-a reîntors la Cernăuţi, unde, timp de unul sau doi ani, a locuit şi şi-a avut atelierul de pictor diecezan în aripa din dreapta a palatului mitropolitan, sub îngrijirea plină de părintească bunăvoinţă a protectorului său, marele român şi mecenat, mitropolitul Silvestru Morariu-Andrievici.
Ca student de teologie, Bucevschi intră, mai întâi, la învăţătură la pictorul diecezan, adus din străinătate la Cernăuţi, Arendt, acelaşi pictor vienez care, în anii 1863/64, zugrăvise iconostasul bisericii catedrale din Cernăuţi şi de la care se mai păstrează, încă şi astăzi, în altarul bisericii Sf. Paraschiva din Cernăuţi, o serie de tablouri bisericeşti, aşa-numite „praznice”, foarte frumoase în compoziţia clasică şi coloritul lor fastuos.
În anul 1868, după terminarea studiilor teologice, Bucevschi pleacă la Viena şi intră în Academia Artelor Plastice de acolo, unde lucrează sub conducerea profesorilor academici Josef V. Fuhrich (1800-1876), Karl Wurzinger (1817-1883) şi Karl von Blaas (1815-1894), şi, în fine, după terminarea a patru ani de studii academice, trece în cursul special al marelui pictor Anselm Feuerbach (1829-1880), care tocmai atunci fusese chemat ca profesor la Academia din Viena. Atât acesta din urmă, cât şi directorul Academiei, Christian Ruben (1805-1875), îi eliberează tânărului pictor bucovinean certificate pline de laudă, în cari confirmă că absolventul Academiei, Ep. Bucevschi, manifestă un deosebit talent pentru „pictura istorică” şi că a fost distins cu premiul special „Gundel” pentru cele mai bune lucrări în toate ramurile de picturei.
Ucenicia Academiei de Arte Plastice din Viena, din anii 1868-1874, îndeosebi cursurile maestrului Anselm Feuerbach, i-au procurat lui Bucevschi, pe de o parte, acea perfectă stăpânire a desenului, siguranţa absolută a compoziţiei, cât şi coloritul cumpănit şi cultivat, care se remarcă, atât de admirabil, în toate lucrările artistului. Aceeaşi ucenicie, însă, i-a format, pe de altă parte, pictorului nostru şi concepţia despre artă.
Această concepţie, care domina, aproape în întreg secolul al XIX-lea, academiile de artă plastică, era aşa-numita „Historienmalerei”, „pictura istorică”, sau, cum o numeşte mai bine C. Gheorghian, „pictura istoriografică”, adică redarea unor subiecte mitologice sau unor întâmplări din trecutul real sau imaginar al popoarelor (N.R.: romantismul religios german în pictură), în tehnica tradiţională, propovăduită de academii. Această artă se manifestă, de obicei, în tablouri de dimensiuni mari, cari, prin compoziţia lor rece, reprezintă diferite motive, cu gesturi teatrale, pompoase, fără viaţă şi naturaleţe. Acesta era fondul picturii academice, singur recunoscut şi admis de catedrele academice şi de critica oficială a timpului.
Şcoala rigidă a desenului, zi de zi, şase ani în şir, mai întâi după modele în ghips ale plasticelor clasicismului elen, şi, pe urmă, modelul viu, a avut, totuşi, darul să dezvolte în Bucevschi, care era un elev foarte harnic şi silitor până la perfecţiune, spiritul de fină observaţie, memoria formelor şi simţul ales al culorilor, calităţi pe care le recunoaştem, în formă încă naivă, de acum din schiţele ce le făcea tânărul Bucevschi, înainte de intrarea în Academie, pe când era teolog, în lunile de vacanţă, petrecute în diferitele sate din Bucovina. Această măiestrie a desenului e una din calităţile fundamentale ale artistului adevărat, azi atât de absentă, cel puţin neglijată, dacă nu nestăpânită, şi ascunsă sub masca modernismului.
Din studiile sale la Academia din Viena, Bucevschi s-a ales cu această zestre de perfecţiune tehnică şi de concepţie academică despre artă, şi cu ea va fi pornit, dacă e adevărat ceea ce se spune, în călătoriile sale de studii la Munchen, Paris şi în Italia, centrele principale ale învăţământului artelor plastice, către care gravitau toţi tinerii pictori, fie că terminau anii uceniciei academice, fie că nu puteau suporta cătuşele acestor şcoli.
În Parisul de atunci, se agitau, în fruntea unei întregi pleiade de artişti tineri, doi mari revoluţionari ai picturii: primul, Gustave Courbet (1819-1877), lupta, fără cruţare şi cu multă duşmănie, contra fondului artei academice, susţinând că în artă nu există dogmă şi că numai singură natura ar trebui să fie marea instructoare; iar temeiurile formulelor tehnice le combătea, cu înverşunare, Edouard Manet (1832-1885). Acesta susţinea că pictorul nu trebuie să redea oamenii şi obiectele aşa precum le ştie că sunt, ci aşa precum le vede; el renunţa, în consecinţă, la desenul exact şi la executarea plastică în detaliu şi tindea să reproducă numai impresiunile reflexelor luminii, aşa cum se prezintă lucrurile la prima privire, nu ca şi când ar fi văzute precis şi din apropiere. Renunţând la liniile şi formele exact conturate, pictorul aşează, în schimb, clarul şi obscurul lângă olaltă.
Chiar dacă Bucevschi a vizitat Parisul, el, totuşi, a rămas credincios concepţiei tradiţionale academice despre pictură, fiind evident influenţat, până la captivare, de maestrul său, Feuerbach, pe care îl imita, la început, pictând şi el aceleaşi motive, de dimensiuni mari, cum sunt „Bacanalul” şi „Dante”. Erau, pentru Bucevschi, care învăţase pictura într-o academie de tradiţie germană, cum era cea din Viena, prea avansate şi noi curentele care se manifestau în capitala revoluţiei, în Parisul luminii noi şi al culorilor curate.
Bucevschi îşi începe, astfel, cariera artistică într-o epocă în care se usucă ultimele ramuri ale picturii clasice academice şi încep a răsări primii muguri ai picturii moderne, libere şi luminoase. În scurta sa viaţă, el rămâne un adept devotat al fondului şi formulelor picturii academice.
Bucevschi păstrează şi legăturile vechi cu Bucovina, îndeosebi cu mitropolitul Silvestru Morariu-Andrievici şi cu preoţimea bucovineană, făcând, în lunile de vară, călătorii regulate la Cernăuţi şi în provincie.
Cu ocazia acestor călătorii şi, apoi, după mutarea sa la Cernăuţi, către sfârşitul vieţii sale, el execută, în afară de icoanele pentru diferitele iconostase ale bisericilor din Bucovina, o serie întreagă de admirabile portrete ale feţelor preoţeşti şi mirene din Bucovina.
În opera artistică a lui Bucevschi, portretele ocupă un loc de frunte. Această ramură a picturii este singura pentru care învăţătura câştigată în academii dădea o pregătire foarte potrivită, fără a constitui un pericol de influenţare sau chiar de alterare a individualităţii artistului. Prin studiul la academia vieneză, cu întreaga serie a profesorilor ei, dar mai ales rin perfecţionarea sub conducerea marelui pictor Anselm Feuerbach, Bucevschi a reuşit să devie el însuşi un maestru desăvârşit al desenului corpului uman.
Portretul nu este decât redarea individualităţii fizice şi spirituale a omului. Arta portretului a fost considerată de artiştii tuturor vremurilor ca una din cele mai înalte creaţiuni ale picturii şi sculpturii.
În epoca Renaşterii, cele mai mari genii artistice au creat nemuritoare portrete, în fruntea lor, Leonardo da Vinci şi Rafael. În secolul al XVI-lea, lucrează portrete celebre Tizian, Lorenzo Lotto, Tintoretto, Paris Bordone şi alţii, iar secolul al XVII-lea aduce o deosebită înflorire în arta portretului, îndeosebi în Ţările de Jos, unde strălucesc nume ca Van Dyck, Rembrandt şi Frans Hals, şi în Spania, care produce pe cel mai mare portretist al lumii, Diego Velasquez.
În portretele lui Bucevschi se pot, evident, urmări influenţele coloristice ale acestui din urmă genial artist spaniol, numeroase tablouri portretistice ale acestuia găsindu-se în bogatele colecţii ale muzeului istoric-artistic „Kunsthistorisches Museum” din Viena, unde se păstrează celebrele portrete ale regilor şi reginelor spaniole, precum şi o serie de tablouri reprezentând infante spaniole.
Toată firea, cât şi concepţia artistică a pictorului Bucevschi este rezervată, obiectivă, însă pătrunzător de fină.
El întrebuinţează o gamă de colori bogată, dar sobră, bine cumpănită, totdeauna distinsă. Fonduri griş-verzi, de pe care se desprinde foarte fin incarnatul roz al feţei, ridicat discret, prin albul unui guler. Cu adevărat maestru, Bucevschi ştie să redea iluzia materiei atât corpului uman, cât şi a îmbrăcămintei. Dantelele, din portretele feminine, sunt fine şi uşoare, şi uimitoare e măiestria cu care sunt pictate.
Bucevschi a lucrat un şir întreg de portrete reprezentative ale înalţilor demnitari bisericeşti, ca portretele mitropoliţilor, respectiv, episcopilor Blajevici, Bendella, Silvestru Morariu, menite să împodobească sălile de recepţie arhiepiscopale, precum şi un mare număr de portrete familiare ale preoţilor şi preoteselor bucovinene, şi câteva portrete de mireni.
În toate aceste tablouri, personalitatea individuală este redată cu o remarcabilă naturaleţe. Unele din ele sunt adevărate capodopere, cum e portretul mitropolitului Silvestru: privirea energică şi autoritară a feţei, ochiul viu şi pătrunzător, toată figura mitropolitului trăieşte şi-i simţi imediat personalitatea dinamică. Multe din aceste portrete posedă subtilităţi de desen şi coloristice neîntrecute. Cât de admirabil este redată bunătatea sufletului în unele portrete de preotese, împodobite, după moda veche, cu tulpan pe cap, dârzenia şireată a acelui cetăţean fruntaş din Siret, îmbrăcat în haină moldovenească, cu guler de vulpe neîntrecut de naturală, sau faţa resemnată a ţăranului moşneag, cu pletele albe, mustăţile şi barba atât de firesc redate! Toate acestea sunt piese unice, care ar putea sta cu cinste în orice muzeu din lumea mare.
Caracteristic pentru măiestria cu care Bucevschi picta portretele sale după modelul viu este următorul episod autentic (reprodus de scriitorul Nicolae G. Rădulescu-Niger, sub titlul „O apariţiune”, într-un volum al său de schiţe şi nuvele, „Cuvântul morţei”). Patapie Palaghean, camerist sau, cum spune Rădulescu-Niger, „odăiaş” la reşedinţa mitropolitană din Cernăuţi, între anii 1879 şi 1909, ocupa, în primul său an de serviciu, o cameră de culcare, a cărei fereastră da în paraclisul mitropoliei. Într-o noapte, scurt după înmormântarea venerabilului său stăpân, Teoctist Blajevici, antecesorul mitropolitului Silvestru Morariu, Patapie Palaghean, privind întâmplător pe fereastră, într-un moment când luna, tocmai ieşită de după nori, lumina cu razele ei misterioase o parte a altarului, avu o vedenie stranie. Într-un colţ din faţa altarului apăru, deodată, aievea, în toată făptura sa impozantă, episcopul Teoctist Blajevici, ţinând cârja arhierească într-o mână, iar cealaltă ridicată pentru binecuvântare. Câteva clipe numai şi luna, trecând iar între nori, vedenia se mistui în întunericul nopţii. Cameristul, cutremurat de spaimă, căzu în genunchi şi începu să se roage, iar apoi alergă, pe nerăsuflate, la secretarul reşedinţei, pentru a-i vesti de cele văzute. Acesta, om realist şi fără frică de apariţii, se duse, împreună cu cameristul, în altar, unde vedenia îşi găsi, de îndată, explicaţia ei firească: era portretul, proaspăt pictat şi neîncadrat încă, al episcopului Teoctist Blajevici, aşezat într-un colţ din stânga altarului.
Dacă acest fapt ilustrează, poate mai bine ca oricare altul, calităţile de portretist desăvârşit ale lui Bucevschi, un alt fapt în legătură cu acesta trebuie să trezească mirarea noastră. Este îndeobşte cunoscut că fiecare pictor portretist prezintă, în opera sa, cel puţin unul, dacă nu mai multe autoportrete. Îndeosebi Anselm Feuerbach, care, dintre toţi învăţătorii lui Bucevschi, l-a influenţat pe acesta în cea mai mare măsură, este cunoscut prin o serie întreagă de autoportrete. Or, de la Bucevschi, el însuşi un portretist atât de îndemânatic, nu ne-a rămas şi nu este, în genere, cunoscut un singur autoportret. Enigma acestei absenţe regretabile e, până astăzi, nelămurită şi poate va rămâne în veci un semn de întrebare.
Numai portretul lui Ştefan cel Mare, lucrat pentru Episcopia din Roman, ne pare că nu ar reda personalitatea Voevodului, aşa cum ne închipuim că ar fi fost acest Domn al Ţării moldoveneşti: atletul neînvins al creştinătăţii, care, an de an, lupta, pe viaţă şi pe moarte, cu duşmanii ţării sale, într-o continuă încordare de putere şi voinţă vitejească. Faţa lui Ştefan cel Mare din acest portret se aseamănă, ce-i drept, formal cu chipul Domnului din Evangheliarul de la Mănăstirea Humorului, însă este prea delicată şi toată figura aproape ştearsă într-o poză şablonă, încât mai curând face impresia unui curtean fin şi mlădios, decât a neînfricatului şi nebiruitului apărător al Moldovei. Nici decorul arhitectonic, de dimensiuni prea mari pentru scaunul domnesc de la Suceava, nu ne pare verosimil. Evident, Bucevschi îl imaginează pe Ştefan cel Mare ca ctitor, într-o clipă de răgaz, după lupte, totuşi sprijinit cu mâna stângă pe spadă, în vreo zi de sărbătoare.
Cu excepţia micilor sale schiţe şi studii din tinereţe, pictorul lucra tablourile sale numai în atelier sau în casă, nu însă şi în aer liber, aceasta poate datorită sănătăţii sale şubrede.
În scurta şi zbuciumata sa viaţă pământească, Epaminonda Bucevschi a creat mult şi cu multă dragoste, şi toate operele lui, între care mai ales portretele, sunt un izvor nesecat de clipe de sărbătoare, generos dăruite posterităţii româneşti. Ele toate poartă pecetea unei mâini şi a unui suflet de artist binecuvântat de Dumnezeu şi reprezintă una din valorile permanente ale tezaurului artistic românesc. / Petre Luţa („Revista Bucovinei”, Nr. 3, Martie 1943, Cernăuţi, pp. 122-130).

Două portrete de Bucevschi

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, tehnica fotografică nu era atât de progresată ca acum, aşa că persoanele şi familiile, cari doreau să aibă portrete bune, se adresau pictorilor. În Bucovina, erau două clase sociale, cari cultivau portretistica familiară: boierimea şi clasa de mijloc a funcţionarilor şi preoţilor mai înstăriţi. Se găseau pictori specializaţi în această artă, cari treceau de la conac la conac. De la familie la familie la familie.
Epaminonda Bucevschi nu se afla în categoria acestora, dar, totuşi, a creat şi el un număr însemnat de portrete, mişcându-se în cercurile clericale, potrivit cu ocupaţia sa de pictor bisericesc. În anul 1872 sau 1873, a fost la Rogojeşti, un sat mic de lângă Siret, unde funcţiona ca paroh un preot distins, Nicolai Antonovici, care poseda şi o moşioară în apropiere, la Cândeşti.
Aici a pictat Bucevschi portretul preotului, un chip brun, cu ochii expresivi, şi al preotesei, o blondă palidă; amândouă, busturi, de mărime obişnuită. În afară de aceasta, a mai rămas, de atunci, în proprietatea acestei familii, şi un Hristos, pictat în format mic, cu culori de uleiu, de tonalitate aurie (dacă nu mă înşeală memoria), pe lemn.
Nu-mi este cunoscut dacă a mai lucrat şi altceva la Rogojeşti.
Aceste trei picturi au trecut, apoi, în proprietatea familiei repăosatului consilier consistorial Gheorghe Şandru, care a fost ginerele preotului Antonovici. Chipul lui Hristos se găseşte, acum, la Bucureşti, iar cele două portrete, probabil la Cernăuţi, unde au fost lăsate în zilele de refugiu din anul 1940. / N. Tcaciuc-Albu („Revista Bucovinei”, Nr. 3, Martie 1943, Cernăuţi, pg. 146).

Pictorul catedralei sârbeşti din Zagreb

S-au împlinit 50 de ani de la târnosirea impozantei şi frumoasei catedrale sârbeşti din Zagreb.
Dar nici Sârbii şi nici Românii nu vor fi ştiind, poate, că zugravul acestei catedrale e pictorul român bucovinean Epaminonda Bucevschi. Cum v-a fi ajuns acest pictor, stabilit la Viena, să fie însărcinat cu executarea acestei opere e încă nelămurit.
În scurta schiţă biografică a lui Epaminonda Bucevschi, inspirată de Mitropolitul Silvestru şi publicată de Tit Popescul, iar, apoi, de Eusebie Sorocean, ni se relatează următoarele: „Penelul său a produs multe lucrări de valoare pentru biserica sârbească. În urmă, primi să execute şi lucrările de o însemnătate aşa de mare, precum e catedrala episcopală din Zagreb, iconostasul, pictura decorativă şi arhitectonică”.
Din hârtiile ce ni s-au păstrat, putem, însă, adăuga unele amănunte, referitoare la această importantă lucrare a pictorului.
În ciorna unei scrisori, fără dată, adresată lui H. Bolle, arhitectul catedralei, originar din Bonn, Bucevschi confirmă primirea sumei de 300 florini, trimisă în contul celor 2 tablouri pentru iconostas, şi-l anunţă că a început lucrarea lor, şi speră că le va putea termina până la sfârşitul lunii Iulie (1883?); declară, totodată, că e gata să vină, cât mai curând, la Zagreb.
O altă ciornă a lui Bucevschi, tot fără dată, arată că trimite, în anexă, contra-înscrisul şi că e hotărât să vină la Zagreb, pentru a executa pictura cerută, în luna Mai (1884?), sperând că, până atunci, să fi terminat, la Viena, lucrările pentru iconostas aproape în întregime, cerând, totodată, să i se dea câte 200 florini, lunar, pentru acoperirea cheltuielilor, peste condiţiunile convenite.
La 29 Februarie 1884, ajutorul Hector von Eckel se grăbeşte a-i comunica că modificarea dorită de dânsul a fost acceptată şi-i promite a-i trimite, regulat, suma de 200 florini, la întâiu a fiecărei luni.
În sfârşit, ni s-a mai păstrat o a treia ciornă, fără dată, a unei scrisori, de o rară gingăşie şi delicateţă, adresată de Bucevschi parohului catedralei Zagreb.
După ce aminteşte bunătatea de care a profitat în casa Sinţiei sale, Bucevschi continuă, scuzând întârzierea scrisorii astfel:

„Dar, în caz de boală, omul e pus în imposibilitate. Fatalitatea m-a prins cu mâna ei grea şi, de când am părăsit Zagrebul, am trebuit, exceptând scurte intervale, să stau în pat. O tusă cu sânge, care n-a voit să cedeze, în cursul şederii mele, de aproape trei luni, în munţii înalţi de la Poiana-Stampii, mi-a sleit într-atât puterile, încât am pierdut toată plăcerea de a trăi. Ce e drept, medicul meu mă mângâie, asigurându-mă că, deşi mă simt slab, organele mele sunt vindecate şi că ar trebui să mai fac, primăvara viitoare, o mică cură suplimentară, pentru a mă însănătoşi pe deplin. Nu pot şti dacă încearcă numai să mă mângâie sau e adevărat? Ceea ce pot spune e că tusa mea n-a cedat, deşi nu mai sunt răguşit; că mă simt fără puteri şi am slăbit. Cum va da Dumnezeu! DE scris, nu v-am scris Sfinţiei Voastre, dar neîntrerupt m-am gândit la Dumneavoastră.
Am cunoscut, doar, în Zagreb, atâţia oameni dragi şi am petrecut atâtea ceasuri fericite, cari nu le voi uita.
Dacă n-aşi fi fost condamnat a păstra liniştea absolută, ceea ce mi-a făcut imposibilă chiar şi corespondenţa, cu câtă plăcere aş fi primit vreo veste de la Zagreb, despre terminarea bisericii Dumneavoastră şi târnosirea ei, despre aprecierea umilei mele persoane şi altele…”.

Aceste câteva fragmente sunt o dovadă vie de simpatia şi dragostea ce o nutrea artistul pentru societatea sârbească şi de bunăvoinţa şi atenţiunea cu care a fost înconjurat, în cursul şederii sale la Zagreb.
Câtă încredere are comitetul în pictorul român necunoscut, trimiţându-i, la întâiu a fiecărei luni, la Viena, suma de câte 200 florini, şi cât de duioase şi neşterse sunt amintirile pictorului. / Corneliu Gheorghian („Gazeta Bucovinenilor”, An I, Nr. 4-5, 16-30 decembrie 1934, pp. 1, 2).

Eugen MAXIMOVICI

(1857, Văşcăuţi pe Ceremuş –04.02.1926, Cernăuţi)

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: MAXIMOVICI, EUGEN (1857, Văşcăuţi, districtul Vijniţa / 4.II.1926, Cernăuţi), pictor. Studii la Academia de Arte Frumoase din Viena (1876-1881). Aici va lucra un timp în atelierul lui Epaminonda Bucevschi. Profesor la liceul din Rădăuţi (1883-1891). Angajat pictor diecezan în Cernăuţi, după moartea lui Ep. Bucevschi. Profesor la Şcoala Superioară Reală din acest oraş. Călătorii de studii în Italia. Pictor de factură academică. Lucrează în ulei, tempera, acuarelă, peniţă: portrete, nuduri, peisaje, scene din mediul rural. A făcut copii după portretele domnitorilor din bisericile bucovinene. A realizat marea frescă a Mitropoliei din Cernăuţi, pictura bisericii din Cuciurul Mare ş.a. Expoziţii personale şi de grup la Cernăuţi).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Beneficiar al dialogurilor cu Epaminonda Bucevschi în atelierul vienez al acestuia, Eugen Maximovici nu a putut depăşi formulele academiste impuse de autoritatea profesorilor şi gustul epocii, dar a realizat cu îndemânare tablouri de gen, cu o anumită abilitate pentru portret şi scene idilice ale vieţii la ţară. În portrete evidenţiază apetit pentru maniera academistă a capetelor de expresie, individualizate şi sentimentale, pedante cel mai adesea în rezolvările tehnice. Perfecţionismul pictorului merge până acolo încât detaliile sunt la fel de importante ca şi structura şi expresia ansamblului. Ele produc un real confort vizual şi chiar plac, prin intimismul reflectat comprehensiv şi subtilităţile tratamentului cromatic. În peisaje, evocă o stare de exaltare lirică şi un evident apetit pentru soluţiile hedonice. Ele generează inechivoce stări euforice de încântare bucolică faţă de darurile naturii şi nu ezită să idealizeze viaţa la ţară. Circulaţia abundentă a acestor idilice scene, populate de ţărani voioşi şi fericiţi, face ca notorietatea pictorului sau acuarelistului să fi făcut pe mulţi să regrete că viaţa reală nu seamănă decât la suprafaţă cu tablourile lui. Maximovici s-ar fi dorit, poate, un fel de Grigorescu al Bucovinei, dar i-au lipsit luciditatea şi adâncul spirit de observaţie al acestuia).

Pictorul Eugen Maximovici

„E remarcabil cât de mult ţine omul la ţărna pe care s-a născut. Aici, în depărtare, sub cerul vecinic albastru al Italiei, mă gândesc la patria mea şi, absorbit în studierea profundă a operelor de pictură, aş dori să transmit patriei mele una singură, măcar, din multele raze ce emană acestor miracole de artă”
(Eugen Maximovici, Scrisori din călătorii artistice în Italia, publicate în Czernowitzer-Zeitung 1893).

Cine dintre bucovineni nu cunoaşte pe acest artist al ţării surori? (N.R.: Vladimir Mironescu, siretean la origine şi prin studii gimnaziale, scria materialul acesta, în 1908, din postura de arhitect şi de universitar bucureştean, deci de cetăţean al „ţării surori”).
De statură mijlocie, de o fire aleasă şi moale, de un caracter bun, blând, prietenos şi foarte modest, acest artist nu ştie decât să muncească în obscura-i tăcere, fără laudă de sine şi reclamă, şi să-şi suporte, cu o resemnare eroică şi fără cârtire, durerea indiferenţei desnădăjduitoare a celor din jurul său.
Un şir lung şi neîntrerupt de ani îl urmăresc în activitatea sa neobosită şi rodnică. Îl văd cu aceeaşi privire blândă şi modestă, cu privirea-i tăcută, însă resemnată; l-aş întreba de păsul lui, nu vreau, însă, să-i stârnesc o durere care de mult îl apasă. I-am înţeles amarul vieţii: e lipsa totală a mediului artistic în care trăieşte, încontinuu nemulţumit, şi lipsa relativă de interes pentru artă a lor săi.
Acest păcat cu o notă destul de originală caracterizează destul de pronunţat pe Românii bucovineni, cu cultură jumătate clasică, dar puţin reală (quasi germană), cărora le place să aprecieze pe străini mai mult decât pe ai lor, chiar dacă nu o merită, şi aceasta din inconştienţa unui simţ fals şi din o măgulire proprie aproape dezorientată, care rezultă, fără nici o îndoială, din slăbirea sentimentului naţional, ceea ce trebuie să recunoaştem forţaţi din toată durerea noastră, dacă dorim binele şi, astfel, mai putem avea o speranţă de îndreptare.
Spontaneitatea serbării domnului Eugen Maximovici nu izvorăşte decât unui simţ de mulţumire sufletească a unui grup intim de Români bucovineni, în semn de atenţie către artist, pentru reuşirea a două opere de pictură, încredinţate domniei sale de către Prea Sfânta Metropolie din Cernăuţi, care reprezintă chipurile istorice ale celor doi mai mari ctitori bisericeşti şi întemeietori de stat: primul, Alexandru cel Bun, care a mărit şi constituit statul într-un tot complet, iar al doilea, Ştefan cel Mare, care l-a ridicat la înălţimea unei poziţii strălucite şi impunătoare. Ambele tablouri sunt figuri întregi, în mărime naturală, şi sunt aşezate în o sală de reprezentaţiune a reşedinţei metropolitane.
Cum aceste opere urmau să fie reproduce într-o revistă, pentru deosebitul lor interes istoric şi artistic ce-l reprezintă poporului românesc, fireşte că domnul Eugen Maximovici, ca autorul lor, precum şi multor altora, nu putu fi trecut cu vederea, mai ales când zilnic se observă că artiştii străini nu cruţă nimic pentru a se face cunoscuţi şi a ni se impune cu orice preţ.
Deci, cu prilejul acesta, redacţia revistei „Junimea Literară” luă iniţiativa scoaterii unui număr festiv în onoarea domnului Eugen Maximovici, profesor şi pictor academic în Cernăuţi, care să cuprindă şi o serie de lucrări ale neobositului şi talentatului artist.
Cu bucurie mă asociez acestei manifestări patriotice şi distinse, cu atât mai mult că văd că, cu această ocaziune, revista tinde să popularizeze operele unui artist român, până acum cunoscut numai unui prea restrâns cerc de intelectuali.
În scopul acesta, voi încerca o mică dare de seamă asupra activităţii de până acum a domnului Maximovici şi voi reda, cât îmi va fi cu putinţă mai clar, impresiile pe care le-am cules în atelierul din reşedinţa metropolitană, precum şi din diferite alte împrejurări.
Fie ca aceste rânduri, care redau chipul şi operele artistului în contururi palide şi contribuie, întrucâtva, la cultivarea mai intensivă şi îmbrăţişarea mai sinceră şi mai caldă a simţului artistic şi a artiştilor români din Bucovina în genere, mai ales în timpul de faţă, când influenţa străină ne covârşeşte, din cauza indiferenţei, şi ne împiedică a ne regenera, cultiva şi individualiza arta noastră strămoşească, dată părăsirii.
                                                     *
Factorii externi şi, mai ales, mediul în care trăieşte şi creează artistul respectiv influenţează în mod hotărât pe acesta; ei determină câmpul activităţii sale şi arată neîndoios epocile dezvoltării în mod treptat, precizând timpul şi spiritul concepţiunii operelor anumite şi valoarea lor artistică.
Astfel fiind, şi domnul Maximovici fu influenţat şi trebuie judecat cum se prezintă, nu cum ar trebui să se prezinte, după cum au obiceiul unii să-l critice.
Îmbolnăvindu-se pictorul diecesan român Epaminonda Bucevschi, pe timpul său un eminent artist şi compozitor de primă forţă, şi văzând boala sa agravându-se, recomandă regretatului şi în veci neuitatului metropolit şi mare patriot Dr. Silvestru Morariu pe atuncea încă tânărul pictor Eugen Maximovici ca succesorul lui.
În anul 1891, domnul Maximovici, fiind numit cu decret în locul repausatului Epaminonda Bucevschi, apartamentul cu atelierul din reşedinţa metropolitană, unde predecesorul creă admirabile compoziţii istorice, cu frumoase subiecte naţionale şi religioase, precum şi multe idile ţărăneşti, cu dulcele lor colorit, de o nesfârşită perspectivă, fură puse cu totul la dispoziţia domnului Eugen Maximovici, care, din momentul acesta, începu a manifesta puterea creaţiunii sale individuale, în adevărata lumină şi valoare artistică.
Până să ajung a-mi da părerea asupra valorii artistice a domnului Maximovici, fie-mi permis a aminti, aici, câteva detalii din viaţa, respectiv studiile sale.
Domnul Eugen Maximovici descinde, după mama dumisale, dintr-o veche familie românească din Basarabia, numită Lucescul.
Atât bunicul, Constantin Lucescul, cât şi părintele dumisale, păstorea în aceeaşi comună, Văşcăuţul pe Ceremuş, în Bucovina.
Mai târziu, bunicul pictorului înaintă la postul de protopresviter şi referent pe lângă Consistoriul din Cernăuţi. În noua sa carieră, el însoţea, adesea, pe episcopul Hacman în călătoriile sale, atât în diecesă, cât mai ales la Viena, unde episcopul, ca membru al casei magnaţilor, petrecea timp mai îndelungat în fiecare an. Aici, bunicul său avu prilej să cunoască pe mai mulţi pictori vienezi, având a se înţelege cu ei în privinţa zugrăvirii bisericii catedrale şi, mai în urmă, a reşedinţei metropolitane din Cernăuţi.
Acest contact nemijlocit au artiştii din Viena îi înlesni să observe la nepoţelul său, Eugen, care petrecea tinereţea în casa şi sub ochii bunicului, un vădit talent pentru pictură.
În rând, trecu Eugen clasele primare, apoi cele liceale, unde avu ca profesor de desen pe pictorul Gadlewski, un artist cu reputaţie bine stabilită şi ale cărui opere îmi sunt cunoscute, fiind directorul şi profesorul meu, odinioară, la şcoala reală din Siret.
După terminarea liceului în Cernăuţi, domnul Maximovici se îndreaptă, în urma sprijinului bunicului său, la Viena, unde, în toamna anului 1876, se supuse examenului de bele-arte şi reuşi.
Aici, învăţând la valoroşii profesori Wurzinger, Eisenmenger (pe care l-am întâlnit şi eu la academie, cu o barbă lungă şi căruntă), pe Leopold Muller (asemenea), pictor orientalist, urmă şase ani, în care avu întâlnire şi cu pictorul bucovinean Epaminonda Bucevschi, care petrecea, atuncea, la Viena, în prietenia pictorului Feuerbach, şi de la care domnul Maximovici învaţă multe lucruri practice şi trebuincioase tehnicii picturii.
În urma unei boli grele a bunicului său, care-i procura mijloacele necesare pentru a putea studia, domnul Maximovici fu silit să renunţe la hotărârea luată de a se duce la Munchen sau Paris şi, constrâns de împrejurările financiare nefavorabile, se văzu nevoit a urma sfatul părinţilor săi şi a se supune examenului de capacitate, pentru obţinerea unei catedre de desen la vreun liceu; astfel, îl întâlnim, în anul 1883, ca profesor la liceul real din Rădăuţi.
Aici, între multe altele, avu ocaziunea să studieze diferite rase de cai la vestita herghelie a statului, care, încălecaţi fiind, prezintă atâtea mişcări şi scene frumoase unui pictor iubitor al acestui gen de pictură.
În contact des şi direct cu poporul românesc de la ţară, care obicinuieşte să vie la bâlciul săptămânal, în Rădăuţi, domnul Maximovici, mişcat de frumuseţea pitorească a poporenilor săi, a costumelor lor ţărăneşti, precum şi de originalitatea traiului şi înfăţişării lor, se simţi îndemnat să studieze cu multă asiduitate tipurile şi să redea scene după natură, până în cele din urmă prinse o adevărată dragoste pentru ele, cultivând, cu multă inteligenţă, acest anumit gen de pictură, căruia îi rămase devotat şi până în ziua de astăzi.
Oricine se poate încredinţa de munca inteligentă şi observaţia fină depusă de domnul Eugen Maximovici într-o serie nesfârşită de tablouri, cu subiecte ţărăneşti din Bucovina, dacă va face o vizită în atelierul dumisale. Vezi parcă primăvara îmbobocind luncile şi poienele frumoase de la ţară, sub soarele cald şi luminos. Aici, reflexele albastre ale unor umbre tremurânde, dincolo, crengi înflorite, pajişti înverzite, pretutindeni soare şi iar soare, în a cărui ploaie luminoasă vezi tipuri originale de ţărani şi ţărance, răsfăţându-se, mergând cu pas alene sau doinind, sau şoptindu-şi dragostea sub salcâmi stufoşi. Vezi atâta viaţă viguroasă rustică, atâta simplicitate naturală în mişcări şi, totuşi, atâta eleganţă şi frumuseţe cum numai un observator fin ca domnul Maximovici le poate reda cu atâta adevăr ce ni le prezintă. Făcând o excursie în jurul marelui dumisale atelier şi văzând o mulţime de momente ale naturii prinse cu atâta adevăr în expresie naturală, ar trebui multe pagini să le acopăr cu descrierea lor; mă voi mărgini, însă, în a le înşira în treacăt, pe cât mă ajută memoria: 1) „O privelişte de la ţară” (mahala); 2) „Interiorul unei case ţărăneşti”; 3) „Nunta la Români”; 4) „Şezătoarea la ţară”; 5) „Măriuca”; 6) „La fântână”; 7) „Fetiţa cu cofa”; 8) „La vatră”; 9) „Copii cu cofa plină”; 10) „O fată de la ţară”; 11) „La pârleaz”; 12) „Flăcău cântând din fluier”; 13) „Doi munteni cu desagi”; 14) „Cort ţigănesc” şi multe altele, care compun o serie nesfârşită de impresii rustice bine simţite şi redate în felul lor.
Instalat în atelierul arhiepiscopal din Cernăuţi, domnul Maximovici izbuti să se avânte destul de repede prin lucrările sale, care-i fac cinste. Aşa a executat domnia sa, pentru sala representală a Metropoliei din Cernăuţi, portretele (figura întreagă peste mărimea naturală a Mitropoliţilor): Dr. Silvestru Morariu, Ciupercovici şi Dr. Vladimir de Repta. Execuţiunea lor e reuşită, fiind bine studiată şi pictată în planuri largi.
Am remarcat, în atelierul dumisale, o serie bogată de portrete, studii, nuduri şi peisaje etc., pictate în ulei, pastel, tempera, aquarel, peniţă şi Conte. Nu-mi permite spaţiul să le înşir pe toate, voi aminti numai cele mai de seamă, şi anume: portretul în ulei al preşedintelui ţării, O. De Bleyleben, idem a consilierului şcolar W. Korn, douăsprezece diferite portrete şi studii de dame, vederi din Italia, Tirol şi din alte părţi. În fine, composiţiuni pentru arta decorativă şi sfinţi pentru cărţi rituale.
Domnul Maximovici a colaborat, pe îndemnul domnului Dr. I. G. Sbiera, profesor universitar, la opul ilustrat de sub patronagiul arhiducelui Rudolf, la care a contribuit cu mai multe vederi fidele din viaţa Românilor bucovineni şi care l-a onorat cu cumpărarea unui tablou (N.R.: în 9 iulie 1887, „Principele de coroană Rudolf a binevoit să ordone cumpărarea unei icoane, care reprezintă mănăstirea Suceviţa. Această icoană este lucrată de Eugeniu Maximovici, profesor la gimnaziul din Rădăuţi, şi este menită pentru galeria privată de icoane a Alteţei Sale”, se preciza în „Revista Politică” nr. 5, din 15 iulie 1887).
În anul 1905, domnia sa expuse o serie bogată de tablouri la o expoziţie din Cernăuţi, la care participară şi câţiva pictori străini. Multe foloase a adus domnului Maximovici şi călătoria în Italia, în anul 1903, unde a petrecut mai lung timp şi unde a avut prilejul să studieze arta antică, frumoasele peisaje şi populaţia romană.
Imediat, la întoarcerea dumisale în ţară, se observă coloraţiunea mai vie, sentimentul mai trezit şi compoziţia mai concisă.
Domnul Maximovici s-a încercat cu succes şi în pictura „al fresco” şi, ca dovadă, se află în reşedinţa arhiepiscopală, în nişa unui supraport, tabloul istoric care reprezintă pe repausatul Metropolit Dr. Silvestru Morariu ca patronul artelor bisericeşti; asemenea succes avu domnia sa şi în „tempera”, executând patru grupuri drăgălaşe de amorete, în firidele cafenelei „Habsburg” din Cernăuţi, simbolizând scene din viaţa de petrecere.
Şi în pictura bisericească domnia sa ne-a dat dovezi de incontestabilă pricepere şi bun gust şi se află un număr de biserici ale căror icoane de la catapetesmele lor sunt zugrăvite de domnul Maximovici. Nu putu, însă, exercita arta aceasta pe o scară mai întinsă, cum o dorea, deoarece guvernul, prin organele sale, făcea multe neajunsuri dumisale, protejând pe un pictor diletant, un închipuit pseudo-artist Sch., pe toate căile posibile, deşi picta slab, prea vioi în culori, prea lins şi întrebuinţa, la profunzimi, mult „Asfalt” şi culoare neagră, pe când carnaţiunea o executa „cafee au lait”, adică cafea cu lapte (destul de bună pentru ţărani).
Un şir de ani, profită acest pseudo-artist, străin de neam şi lege, de bunătatea, răbdarea şi banul românesc, până în cele din urmă s-a săturat. Fie-i ţărna uşoară şi nouă o povaţă de a ne îngrădi mai bine.
Cine nu trăieşte în contact cu artiştii nu poate să-şi închipuie cu ce greutăţi şi obstacole trebuie să lupte un pictor, şi mai ales Român, în Bucovina.
Dizgraţiat şi evitat de străini, care veghează la cârmă, privit cu indiferentism de ai săi, adeseori, din cauza sărăciei, el trebuie, după o serie de planuri nereuşite, să capituleze, luând refugiu la vreo ocupaţie banală, ca să poată trăi, şi, astfel, şi domnul Maximovici se înrolă în rândul apostolilor didactici, cu tot atelierul şi decretul dumisale de pictor diecesan.
Ca profesor la şcoala reală superioară în Cernăuţi, domnia sa a suferit atâta încât poate să-şi închipuie oricine că, în loc să se consacre cu trup şi suflet artei, a fost nevoit să-şi piardă timpul cel mai preţios şi buna dispoziţie cu lecţiile în şcoală.
Ajuns la o vârstă matură şi văzând că mai trebuie să străbată din greu atâta cale spinoasă şi infinită a artistului, se înţelege că suferea moraliceşte, văzând nepăsarea conaţionalilor săi.
Numai un Grigorescu a putut să ajungă la apogeu; din fericire, însă, n-a fost profesor, ci s-a consacrat cu totul artei.
Domnul Eugen Maximovici a participat şi la Expoziţia Generală din 1906, expunând mai multe tipuri ţărăneşti. Regret, însă, din suflet că nu m-a ascultat de a se prezenta cu lucrări mari, ca, de exemplu, mitropoliţii din sala reşedinţei arhiepiscopale, pe care îi avea gata şi reuşiţi.
Pe deasupra tuturor, domnia sa fiind şi o natură foarte mărinimoasă, alături de aceea a sentimentului său naţional dezvoltat, cu prilejul Expoziţiei din Bucureşti a făcut o donaţie de un interes îndestul de frumos, constând într-o serie de obiecte vechi şi interesante, şi a fost răsplătit cu o atenţie din partea Expoziţiei, pentru acest fapt lăudabil, cu Medalia de Aur cu Diplomă Specială. / Bucureşti / Vladimir Mironescu (Junimea Literară, nr. 2, Februarie 1908, „Număr festiv închinat pictorului Eugen Maximovici”, pp. 21-29).

Stimate domnule Maximovici,

Îţi mulţumesc pentru fotografia după frumoasa dumitale pânză. Păcat că fotografia nu e în stare să reproducă toate calităţile acestui tablou, menit să ne dea, în sfârşit, o imagine a marelui Voievod, care să fie în acelaşi timp artistică şi apropiată de adevărul istoric.
Ea ar trebui reprodusă în multe exemplare şi introdusă mai ales în manualele de şcoală. Astăzi, mintea elevului caută în zadar să-şi plăsmuiască imaginea eroului pe care îl admiră, căci manualul din care învaţă istoria nu-i poate da o ilustraţie potrivită. Toate figurile lui Ştefan cel Mare, pe care le-a plăsmuit, până acuma, fantazia artiştilor noştri, sunt puţin reuşite. Cunosc una care îl face ca pe un împărat din poveşti, cu barbă lungă, albă; alta, în care e înfăţişat ca o figură de teatru, fără expresie, costumat după buna chibzuinţă a pictorului; o a treia, cu o mutră mulţumită de burghez sătul etc. etc.
Avem, e adevărat, câteva portrete contimporane. Pentru înţelegerea acestora se cere, însă, un ochi deprins cu arta trecutului, o privire de critic de artă, care se poate entuziasma şi în faţa unor linii şterse, care pricepe şi figura fără umbrituri şi poate reconstrui, în minte, coloarea ştearsă de vreme. E necesar, însă, ca un artist modern să sintetizeze, din toate aceste scumpe rămăşiţe din cărţi vechi şi de pe ziduri de biserică, tipul eroului şi, fără a se depărta de adevărul istoric, să adauge toate acele note care să ni-l apropie de concepţia pe care ne-o facem noi despre scumpul strămoş.
Dumneata l-ai ridicat din genunchi, căci nu ţinuta umilă a ctitorului din Evanghelia de la Homor, ci Voievodul temut, cu mâna încleştată pe sabia biruitoare, ţi-a stat înaintea ochilor. I-ai dat o ţinută care ne reaminteşte viu faptele sale şi, în acelaşi timp, o poză teatrală. Din trăsăturile feţei sale (mă gândesc la pânza Dumitale, nu la fotografia prea umbrită în jurul ochilor) apare energia, conştiinţa de sine, iar în acelaşi timp o frunte lată şi senină ne arată pe omul care n-a stat numai în războaie, ci a ştiut să-şi fericească ţara, şi în timpul păcii, cu bunătatea sufletului său de sfânt. Nu l-ai făcut mai mare de stat decât ni-l descrie sfătosul Neculce, dar, privindu-l, el creşte înaintea ochilor noştri.
Te felicit din inimă pentru această operă, pe cât de artistic executată, pe atât de frumos concepută. / Al D-tale / Sextil Puşcariu (Junimea Literară, nr. 2, Februarie 1908, pg. 32).

Eugen Maximovici

Artistul trăieşte în lumea visurilor sale. Cine umblă să-l priceapă trebuie să meargă la el, acasă, şi să-l observe la lucru.
Era la 1895, când, pentru prima dată, l-am văzut pe Maximovici. Înfăţişarea sa modestă m-a cucerit şi m-a uimit inteligentul său cap de artist. Ne-am cunoscut mai bine şi ne-am împrietenit.
În atelierul său, întocmit drăguţ şi cu un vădit gust artistic, am întreprins o activitate comună, plină de frumoase îndemnuri: citeam, pictam şi făceam voiajuri de studiu la ţară. Cu cât urma să ne cunoaştem mai bine, aveam tot mai bun prilej să admir şi să apreciez cunoştinţele sale temeinice din domeniul artei. În traiul său izolat de vetrele artistice şi lipsit de orice imbolduri, el pricepe să se ferească de răul superficialităţii şi al platitudinii, un rău ce sugrumă manifestările artei adevărate. El a rămas în contact direct cu direcţiunile cele mai moderne ale artei sale, le-a pătruns cu adâncă pricepere şi a reuşit să prefacă atelierul său într-un ostrov de idealuri în mândra Ţară a Fagilor.
A trecut mult timp până ce Maximovici se învrednici de o apreciere cuvenită în patria sa, pe care o iubeşte din toată puterea sufletului său de artist. Abia în anii din urmă, prin expoziţiile sale colective din Cernăuţi şi de la Expoziţia Naţională din Bucureşti, ştiu să se impună publicului, o împrejurare care i-a adus şi excelări binemeritate.
Frumoase zile am petrecut împreună. Neuitate îmi vor rămânea voiajurile noastre de studii. Puterea sa de artist zace în pânzele sale, prinse din viaţa neamului său românesc. El cunoaşte ţăranul român ca rar care altul. Tablourile sale reoglindesc firea neprihănită şi limpezimea pitorească a peisajelor din ţara sa natală. Neşterse din amintire îmi vor rămânea voiajurile noastre la Mahala, o comună de lângă Cernăuţi, cu o poziţiune pitorească pe coasta unui deal. Fruntaşii satului ne-au întâmpinat foarte prieteneşte. Dorinţa noastră de a zugrăvi pe vreuna dintre frumoasele satului ni s-a împlinit numaidecât. O cunună de fete se învârtea în horă agale. Un tablou fermecător! Dintre frumoasele satului, am aflat pe „Mariuca” de cea mai frumoasă. Gingăşia ei o socotirăm de vrednică să fie înveşnicită.
În parcul reşedinţei arhiepiscopale din Cernăuţi, am pictat-o pe „Mariuca” cea frumoasă. Şi această pânză a lui Maximovici mi-a plăcut deosebit (N.R.: Eugen Maximovici a beneficiat şi de un prestigiu internaţional, după ce Mathias Friedwagner i-a folosit lucrările pentru ilustrarea monumentalului său volum de folclor românesc, lucrat împreună cu preotul Alexandru Voevidca şi cu poetul Gavril Rotică).
O reputaţie în istoria artei române din Bucovina şi-a făcut Maximovici prin tablourile sale care ne înfăţişează pe Ştefan cel Mare, Alexandru cel Bun, pe Silvestru şi Ciupercovici şi pe actualul mitropolit, Dr. V. de Repta. Îi doresc din inimă succes şi activitate rodnică. / Brunn / Maximilian Monter (Junimea Literară, nr. 2, Februarie 1908, pp. 34, 35).

Ion PÂŞLEA

(24.09.1869, Bozovici, Banat – 1952, Cîmpulung)

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: PÂŞLEA; ION (24.IX.1869, Bozovici, judeţul Caraş-Severin / m. 1952, în Câmpulung Moldovenesc), sculptor. Studii la Timişoara şi Viena. Sculptor în lemn la Dieceza Bucovinei; profesor la Şcoala de Arte şi Meserii din Câmpulung Moldovenesc. Lucrează, în lemn, portrete de intelectuali (S. Fl. Marian, Gh. Asachi ş.a.). Participant la Expoziţia Jubiliară din Bucureşti, în 1906. Realizează un valoros mobilier bisericesc pentru bisericile din Câmpulung, Sadova, Cacica, Revna, Ostriţa, Berhomet etc. A fost unul dintre profesorii vestiţi ai şcolii sucevene, care a promovat valorile naţionale în rândurile elevilor săi).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Atracţia pentru sculptură s-a manifestat de timpuriu şi s-a împlinit în timp. Anii de studii aplicate de la Viena au echivalat, pentru Ion Pâşlea, cu deprinderea rigorilor profesiei şi au valorificat apetitul artistului pentru ornamentică şi portretul evocator: Materialul folosit cu predilecţie a fost lemnul şi, astfel, a izbutit să realizeze o veritabilă galerie a personalităţilor culturii naţionale. A izbutit să transmită, prin patos patriotic, sentimentele de nobleţe şi devotament faţă de valorile ţării în expresivele portrete avându-i ca modele pe Gheorghe Asachi, Simeon Florea Marian, Eudoxiu Hurmuzachi.
Oamenii simpli ai Bucovinei se regăsesc în opere precum Paznicul, Muzicantul sau alte scene din istoria naţională. Conştiinţă ardentă, devotată păstrării identităţii în exprimarea ei artistică, a creat, în stil tradiţional românesc, mobilier pentru lăcaşurile de cult din Bucovina şi a militat, ca profesor, pentru conservarea valorilor artistice tradiţionale de la catedra Şcolii de Arte şi Meserii din Câmpulung Moldovenesc. La Muzeul oraşului s-a deschis o retrospectivă şi se află expusă o parte din opera sculptorului. Stilistic, portretele şi basoreliefurile lui se limitează la asemănarea cu personajele şi expresia realist-simbolică).

Sculptorul Ion Pâşlea

Din vremea neuitatului mare mitropolit Silvestru Morariu, Bucovina a devenit ogor de muncă pilduitoare şi patrie adoptivă sculptorului bănăţean Ion Pâşlea, care, după o îndelungată şi rodnică activitate artistică, didactică şi naţională, îşi trăieşte, la Câmpulungul Moldovenesc, toamna vieţii, retras în vila sa cu turnul caracteristic, de la poalele Runcului acoperit cu brazi.
Născut, la 24 Septembrie 1869, în fruntaşa comună bănăţeană Bozovici, pe valea Almajului, judeţul Caraş, a urmat acolo şcoala primară, după care a cărei terminare a trecut la Şcoala Normală din Caransebeş. Aici şi-a continuat studiile între anii 1879-1883.
În luna August 1883, marele luptător pentru cauza naţională a românilor bănăţeni, generalul Traian Doda (1822-1895), pe atunci preşedinte al comunităţii de avere din Caransebeş, îi acordă, din fondurile acestei instituţii, o bursă ca să înveţe sculptura, pe când alţi 14 elevi români primiră şi ei burse pentru a învăţa alte meserii. Scopul urmărit era ca, după terminarea studiilor, toţi aceşti tineri absolvenţi să ocupe câte o catedră la şcoala de meserii românească, ce urma să se înfiinţeze la Caransebeş sau în Bozovici. Toţi aceşti bursieri au fost trimişi la Timişoara, unde s-au înscris la Şcoala de arte şi meserii de acolo. Cum, însă, la această şcoală nu exista o secţiune pentru sculptură, tânărul elev Ion Pâşlea urmă, la ea, numai cursurile de desen şi materiile teoretice, iar pentru practica sculpturii se înscrise la atelierul sculptorului ceh Francisc Kaigl. Aceste studii le termină după trei ani. La finele anului şcolar, direcţiunea şcolii aranjă o expoziţie, la care elevul Ion Pâşlea contribui cu diferite sculpturi, pentru care obţinu o diplomă de onoare şi premiul prim, cu medalie de aur.
Acum, tânărul absolvent se prezintă, din nou, generalului Traian Doda (N.R.: În mai 1885, Curtea de Juraţi din Cluj a hotărât condamnarea lui Ioan Slavici „la un an închisoare, 100 florini şi la purtarea speselor procesului, din cauza unui articol privitor la epistola deschisă a valorosului general Traian Doda, privitoare la alegerea sa ca deputat”), care îi împărtăşi că nu crede să se aleagă ceva din proiectata şcoală de meserii, fiindcă guvernul maghiar refuză să admită limba de predare românească, şi încuviinţează doar limba de predare maghiară, iar el, generalul Doda, nu voieşte, cu banii românilor, să crească unguri.
În schimb, generalul Traian Doda i-a dat tânărului Pâşlea o nouă bursă, ca să se perfecţioneze la Viena.
Din toamna anului 1886, Ion Pâşlea urmă Şcoala specială de modelori şi sculptori din Viena, la profesorul Anton Brenek, cel mai vestit modelor austriac din acea vreme (a modelat şi bustul profesorului român bucovinean Dr. Constantin Tomaşciuc, aflător în grădina publică din Cernăuţi, precum şi frumoasa statuie în bronz, din Viena, a împărătesei Maria Teresia).
Terminând această şcoală, Pâşlea fu propus de profesorul său, Anton Brenek, ministerului de culte şi instrucţiune pentru o catedră la Şcoala de arte şi meserii germană din oraşul Stein, în Austria de Jos.
Era pe la începutul verii 1889, când Pâşlea, înainte de a părăsi Viena, unde îşi desăvârşise învăţătura sculpturii, se duse, într-o zi, la părintele Sava Popovici, confesorul militarilor români din capitala Austriei, pentru a-şi lua rămas bun de la acest venerabil preot (N.R.: Întâlnit şi în corespondenţa lui Ciprian Porumbescu despre Bucevschi, împreună cu care l-a vizitat, cu ocazia împlinirii a 30 ani de preoţie). Întâmplarea voi ca, tocmai atunci, să se afle acolo Silvestru, mitropolitul Bucovinei, căruia tânărul sculptor i se recomandă, spunându-i, totodată, că pleacă la Stein.
„Stai, băiete, nu pleca, că între străini te pierzi. Eu, azi, plec la Cernăuţi şi voi vorbi cu pictorul meu, Epaminonda Bucevschi, cari biserici sunt în lucrare, că noi avem lipsă de un sculptor pentru bisericile noastre. Vei trăi între români şi nu te vei înstrăina. După opt zile, vină aici, la părintele, şi vei afla răspunsul meu!”.
Astfel îi vorbi mitropolitul cu bunăvoinţă.
După opt zile, Pâşlea, ducându-se, din nou, la părintele Sava Popovici, află răspunsul.
„Să trăieşti, băiete!, zise vesel părintele. Urcă-te în tren şi pleacă. Înalt Prea Sfinţitul ţi-a trimis bani de drum, să vii imediat la Cernăuţi, unde vei fi sculptor diecezan”.
Astfel, Ion Pâşlea a ajuns, la 20 Iunie 1889, la Cernăuţi, lucrând ca sculptor diecezan peste şase ani. Avea atelierul şi locuinţa în reşedinţa archiepiscopală, în aripa presbiteriului. Pe atunci, palatul mitropolitan mai adăpostea, pe lângă seminarul teologic, Societatea „Academia Ortodoxă”, Şcoala cantorală, tipo şi litografia concesionată „Arch. Silvestru Morariu”, precum şi atelierul pictorului diecezan Epaminonda Bucevschi, mutat, de curând, de la Viena, la Cernăuţi, aşa că era o adevărată cetate cultural-bisericească, sub conducerea impunătoarei personalităţi a marelui mitropolit.
În atelierul său, afară de sculptarea din nou, renovarea, suflarea cu aur şi lustruirea de iconostase şi altare, Ion Pâşlea mai executa şi diferite lucrări decorative, cruci pentru procesiuni, serafimi, cadre pentru tablouri, mobilier bisericesc şi profan, precum şi orice alte lucrări aparţinând specialităţii de prelucrare artistică a lemnului.
Într-o zi a anului 1894, Pâşlea primeşte, pe neaşteptate, în locuinţa sa din prezbiteriu, vizita mitropolitului Silvestru, care îi face propunerea să concureze la catedra de sculptură, modelaj şi desen, la Şcoala de arte şi meserii din Câmpulung. Încercarea sculptorului de a refuza această propunere fu înlăturată de mitropolit, care îi vorbi de naţionalism şi îl convinse să accepte:
„Austriacii cu o mână dau şi cu două ne iau. Sunt convins că, încurând, vor încerca să înlocuiască limba română de la şcoala din Câmpulung. Am încredere în dumneata că vei apăra tot ce este românesc”.
Catedra de la nou înfiinţata şcoală a deţinut-o, apoi, cu o singură întrerupere temporară, despre care va fi vorba mai jos, până la trecerea sa la pensie, pentru limită de vârstă, prin anii treizeci, după Unire.
Nici nu trecuse încă anul, când, în vara 1896, Pâşlea avu prima sa ciocnire pe tema limbii de predare română. Venise, din Viena, consilierul aulic Exner, fostul preşedinte al Muzeului Tehnologic de acolo, spre a inspecta şcoala şi, totodată, pentru a exercita o presiune morală asupra corpului didactic şi a forurilor locale competente, ca să se renunţe la limba de predare română şi să propună, aşa-zicând, din iniţiativă, înlocuirea ei prin limba de predare germană. În faţa acestei presiuni, venită de sus, toţi erau gata să accepte introducerea limbei germane la această şcoală. Numai Ion Pâşlea protestă cu energie contra oricărei încercări de acest fel. Prefectul sau, cum se numea pe atunci, căpitanul districtual al Câmpulungului, cu numele Carol baron Wohlfahrt, îl pecetluise, pentru acest fapt, iredentist, aşa că Pâşlea fu concediat din post.
Părăsind şcoala, Pâşlea şi-a reluat lucrările bisericeşti şi ocupaţia de sculptor. Cazul lui, însă, trezi un viu ecou în opinia publică românească din Bucovina. În Ianuarie 1897, doctorul Ioan cavaler de Volcinschi, medic cu reputaţie şi bun român, pe atunci, deputat în dieta ţării, interpelă pe nou venitul preşedinte al guvernului ţării, baronul Bourguignon, asupra motivului eliminării profesorului Ion Pâşlea de la Şcoala de meserii din Câmpulung. Preşedintele guvernului ţării, susţinând că nu are nici o cunoştinţă în cauză, îşi rezervă răspunsul pentru şedinţa de a doua zi, când declară că denunţarea s-a făcut fără vreun motiv, neviindu-i la socoteală să spună adevărul, că înlăturarea se făcuse din cauza opoziţiei sale pe chestiunea limbii române, deoarece însuşi ministerul acordase limba de predare română. Totuşi, timp de un an, nu se produce nici o schimbare. În luna Februarie 1898, deputatul Dr. Ioan Ţurcan interpelă, în parlamentul austriac, pe ministrul instrucţiunii publice ca, imediat şi telegrafic, sculptorul Ion Pâşlea să fie repus în serviciu, cu atât mai mult că preşedintele ţării declarase că nu e nici un motiv de eliminare şi ca Wohltahrt, prefectul judeţului Câmpulung, să fie mutat de acolo, din cauza ostilităţii sale vădite faţă de români. Această intervenţie hotărâtă avu efectul că tânărul profesor fu chemat la preşedintele ţării, baronul Bourguignon, un aprig duşman al românilor, care îi spuse să se prezinte, imediat, la postul său şi să caute să se împace cu prefectul Wohlfahrt. Această restabilire a stării de drept nu era, însă, nicidecum pe placul administraţiei austriace, care încercă, acum pe altă cale, să ia românilor ceea ce le dăduse.
În luna Aprilie 1899, sosi, la Câmpulung, un alt inspector din Viena, cu numele Oscar Bayer. După inspectarea Şcolii de meserii, chemă la sine pe fiecare din profesori, să-şi spună dorinţele. Pâşlea, care nu avea nimic de cerut, nici de dat, s-a dus acasă. Inspectorul trimise după el pe un profesor coleg, să vie, poate are vreo dorinţă. La răspunsul negativ al lui Pâşlea, inspectorul trimise, din nou, la el, să vie, că are el o dorinţă.
„Asta-i altceva!”, zise Pâşlea şi se prezentă.
„Domnule Pâşlea, gândeam că ai vreo dorinţă”.
„N-am, domnule inspector!”.
Atunci, inspectorul o luă de-a dreptul.
„Ascultă dumneata, domnul ministru m-a însărcinat cu inspecţia şi, mai ales, persoana dumitale e, aici, în joc. Trebuie să mă întorc cu un succes, adică să te rog să nu te mai opui introducerii limbii germane la această şcoală. A doua rugăminte, pe care o am, e ca să interzici elevilor purtatul tricolorului. Domnul director e rugat ca, cel mai târziu în două săptămâni, să raporteze că s-a introdus limba germană în şcoală şi că, în clasa dumitale, nu se mai poartă tricolorul. Căci am observat că toţi profesorii au interzis, numai la dumneata se mai poartă”.
„Da, domnule inspector, eu chiar pedepsesc pe elevii de naţionalitate română, cari îmi calcă pragul clasei mele şi nu au tricolorul”.
„Va să zică, sileşti pe fiecare să-şi cumpere câte un brâu?”.
„Asta nu, eu îl cumpăr, el numai să-l poarte. Iar limba germană, cât voi fi eu la această şcoală, nu se va introduce. Aceasta-i unica şcoală cu limba de predare română în Austro-Ungaria, pentru patru milioane de români. Cine vrea limba germană o are, la Cernăuţi; meargă acolo!”.
Faţă de dreptatea cauzei, pe care o apăra Pâşlea, inspectorul nu putu decât să tacă, plin de năduf.
„Dar şi pe vila dumitale văd tricolorul. Se poate aşa-ceva? Un om, care ocupă un post la stat, să ţină pe casă culorile unui stat străin?
„Aici e buba, domnule inspector, explică bănăţeanul, calm, că nimeni nu vrea să înţeleagă că tricolorul nu-i altceva decât culorile naţionale ale fiecărui român, oriunde va trăi. Nu sunt culorile regale, ci naţionale. Iată, domnule inspector, şi eu le port, iar steagul tricolor de pe turnul vilei mele numai Dumnezeu îl va da jos”.
Ce putea să răspundă, la aceste vorbe cuminţi şi aşezate, un inspector din acea Austrie, care, oficial, declara, sus şi tare, că respectă dreptul de liberă dezvoltare şi manifestare a fiecărei naţionalităţi, în cadrul statului?
Interpelarea din parlament mai avu urmarea că prefectul Wohlfahrt fu mutat la Viena. Noul prefect nu se arătă cu nimic mai binevoitor faţă de români. Era, doar, aşa-numita „eră Bourguignon”, caracterizată prin cea mai cruntă prigoană a tricolorului român.
Într-o dimineaţă de toamnă, cu puţină zăpadă, noul prefect trimise la Pâşlea un tinichigiu, să dea jos de pe turnul vilei „sfârleaza” cu tricolorul.
„Să nu te atingi, că te împuşc ca pe o cioară!”.
Tinichigiul n-a insistat şi raportă prefectului că nu-i permite stăpânul casei să ridice steagul şi, afară de asta, i-ar trebui o schelărie, la turn, ca să-l poată ajunge. Dar prefectul nu se mulţumi cu atât. La intervenţia lui, fură eliminaţi toţi elevii de la sculptură, care purtau tricolorul. În urma protestului energic al profesorului Pâşlea, însă, măsura fu revocată chiar a doua zi.
În toată această dârză acţiune de apărare a românismului, sub stăpânirea austriacă, Ion Pâşlea a fost susţinut şi ajutorat de încă un bun român, colegul său prea timpuriu dispărut, Ion Ştefureac. Ceilalţi, aproape toţi, se lăsau prea uşor ademeniţi de mierea avansărilor şi cruciuliţelor, cu care austriecii le ungeau buzele.
Că, din cauza atitudinii sale româneşti, Ion Pâşlea a fost ţinut, lung timp, pe loc, fără nici o înaintare, e uşor de înţeles.
Dreptate i s-a făcut abia cu venirea, la Câmpulung, ca prefect, a contelui Francisc Bellegarde. În seria de prefecţi, de care a avut parte Bucovina vremurilor austriace, contele Bellegarde reprezintă o excepţie atât de luminoasă, încât nu putem să-i amintim numele, fără un sentiment de veneraţiune (N.R.: contele dispăruse, fără urmă, în 1915, pe frontul din Galiţia, iar câmpulungenii l-au plâns sincer, vreme de decenii).
Cunoscând pe români, a devenit un mare prieten şi protector al lor, iar după plecarea sa din postul de prefect al Câmpulungului a rămas în amintirea românilor din acel judeţ ca o figură legendară. Fără ca Pâşlea să-l fi rugat, fără ca să i se fi căciulit, contele Bellegarde s-a prezentat, din proprie iniţiativă, ministrului instrucţiunii, cu propunerea ca Pâşlea să fie numit definitiv, arătând că nu e iredentist, ci doar un bun român.
În bogata sa activitate de sculptor diecezan, lucrând în paralel cu pictorul Epaminonda Bucevschi, iar după moartea acestuia, cu succesorul său, Eugen Maximovici, Ion Pâşlea a înzestrat, cu sculpturile necesare, la iconostase, altare şi strane, vreo 35 biserici din Bucovina, între care capela penitenciarului din Cernăuţi, Samuşin, Cacica, Câmpulung, Sadova, Pojorâta şi una din Prundu Bârgăului, din Ardealul de Nord. A executat numeroase şi foarte reuşite busturi-portrete, ca cel al generalului Traian Doda şi al marelui folclorist bucovinean Simion Florea Marian, parte din ele şi în colaborare cu elevi ai clasei sale de sculptură. O vitrină de toată frumuseţea, sculptată în stilul Renaşterii, a fost, până la ocupaţie, mândria casei noastre părinteşti.
Lui Ion Pâşlea mai avem să-i mulţumim şi o scumpă amintire de la pictorul Epaminonda Bucevschi, masca mortuară a artistului, aflătoare, astăzi, în muzeul judeţean al Câmpulungului Moldovenesc.
Activitatea acestui vrednic bănăţean, privită în ansamblul ei armonios, prezintă, pentru noi, bucovinenii, două laturi caracteristice: el a fost îndrumătorul, care, în ţărişoara noastră, cu bogăţia ei de codri seculari, a familiarizat cel mai nobil mod de utilizare a lemnului, trezind în tinerii săi elevi talentul şi dragostea pentru sculptură, ca ramură de artă aplicată sau pură, şi, în acelaşi timp, a ţinut sus stindardul românismului bucovinean, în vremuri când a fi român iubitor de neam nu însemna un primat, ci o continuă luptă şi îndurarea multor oprimări şi persecuţiuni făţişe sau ascunse.
Viaţa integră şi de muncă a lui Ion Pâşlea o putem prinde în două cuvinte, e viaţa unui „om nou” din vremuri vechi. / Ion Luţa („Revista Bucovinei”, Nr. 5, Mai 1943, pp. 238-245).

Archip ROŞCA

(28.07.1877, Braşca, Ilişeşti –?.12.1927)

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: ROŞCA, ARHIP (28.VII.1877, Braşca, districtul Gura Humorului / m. decembrie 1927), pictor. Urmează Şcoala de Arte şi Meserii din Câmpulung Moldovenesc (1897). Specializare, la Şcoala de Arte şi Meserii de pe lângă Muzeul de Artă şi Industrie din Viena. De aici, pleacă în Italia, unde lucrează, un timp, într-un atelier amenajat în Turnul Artiştilor din Roma (1905-1906). Revine în Bucovina şi predă un curs liber de desen la Liceul din Suceava (1906-1916). A urmat, cu o bursă dată de „Şcoala Română” din Suceava, Academia de Belle Arte din Viena (1910-1913). Autor de grafică, pictură, sculptură în lemn şi ghips. Obţine Premiul III la Salonul Oficial din Bucureşti (1909), fiind primul pictor bucovinean prezent într-o expoziţie din capitala României (N.R.: domnul Satco s-a înşelat, primul expozant şi premiat bucovinean fiind, în 1906, Eugen Maximovici). A participat cu 5 sculpturi la Expoziţia Tinerimii Artistice din Bucureşti (1909); la Salonul Oficial din Bucureşti (1909, 1911), la Expoziţii colective în Cernăuţi (1925; 1927 şi 1937). Lucrări de grafică, semnate de pictor, se află la Complexul Muzeal Bucovina).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Un scurt popas artistic vienez şi o aşezare mai temeinică în capitala Italiei, unde beneficiază de un atelier propriu, face ca traseul profesional al pictorului să consemneze o timpurie înscriere în atmosfera şi rigorile breslei. Revenirea în capitala Austriei are loc pe fondul nevoii de edificare completă asupra vocaţiei şi probităţii artistice. Spiritul timpului i-a impus staţionarea în limitele cunoscute ale academismului vienez, unde novatorii se agitau pe scena artelor. Gustav Klimt şi alţi insurgenţi solicitau ieşirea din manieră şi convenţionalism, în favoarea unei expresii picturale mai libere, în spiritul spontaneităţii impresioniste. Disputele vor culmina cu transformarea unor instituţii, acceptarea lecţiilor de plein air, utilizarea doctrinei Art Nouveau-ului ca soluţie de apropiere a picturii de decorativ.
Pictorul Arhip Roşca s-a manifestat în sfera portretului, unde a obţinut elocvente expresii ale fiinţei interioare, ceea ce dovedeşte accesul la psihologie şi caracterologie. Finul simţ al observaţiei face ca gestul să pară spontan şi caracterizarea veridică. În portretele realizate cu mijloacele graficii, alb-negrul lasă impresia unei trăiri picturale, iar cele realizate în ulei, pe cea a unui subtil grafism. Prin linie, pictorul defineşte un chip, prin culoare surprinde tribulaţiile eului. Portretele de bărbaţi sau tinere femei sunt veridice în ordinea expresiei individualizante şi convingătoare în cea a umanului. În scenele de război, se remarcă sentimentul suferinţei şi al dramaticului, sentimentul compasiunii, fără însă a supralicita tensiunea ansamblului. În sculptură, basoreliefurile glosează pe tema Maternităţii).

În atelierul unui artist

Pe una din uliţele Sucevii, cam spre Zamca, locuieşte, într-o odăiţă simplă, tânărul sculptor şi pictor bucovinean Archip Roşca. Într-o dimineaţă de toamnă târzie, m-am hotărât să-i vizitez atelierul, care-i, totodată, şi locuinţa lui. Am bătut la uşă cu acea nerăbdare şi curiozitate ce-o ai înainte de a intra într-un templu.
O voce sonoră, mlădioasă, îmi răspunse dinăuntru:
„Intră!…”.
Artistul, îmbrăcat într-un palton vechi şi încins cu o sfoară peste mijloc, veni spre mine vesel, zâmbitor:
„Ştii că-mi face mare bucurie sosirea ta? În oraşul acesta de provincie, n-ai cu cine schimba o vorbă mai intimă. Când pleci la Cernăuţi? Am să-ţi arăt, îndată, coperta pentru „Junimea Literară”, la care lucrez chiar acuma; aveam, mai înainte, de gând să fac un peisaj de la ţară: o fetiţă, cu ulciorul pe umăr, stă rezemată de ghizdelele unei fântâni şi se uită în zare, cu mâna streaşină la ochi, spre un om ce coseşte fânaţ. În fund, pe planul al doilea, să fie cetatea Sucevii, într-o lumină ştearsă, înăbuşită. Dar mi-am schimbat gândul…”.
Şi povesteşte, aşa, înainte, sărind de la un subiect la altul, fără să ştie că şi eu am mâncărime de limbă.
Eu nu zic nimic, ci-l privesc mereu în faţă, să văd ori de nu s-a schimbat prea mult, de când l-am văzut ultima oară. O faţă frumoasă, încadrată de un păr bogat, ce-i încununează fruntea. Când vorbeşte, îşi răsuceşte, necontenit, mustăcioara neagră de deasupra buzelor subţiri, tăiate fin. Mi se plânge că nu are un atelier mai bun, cu mai multă lumină, unde să lucreze nestingherit de nimeni, şi-mi povesteşte despre planurile lui frumoase, dar greu de realizat. Numai rar când prind câte o vorbă din povestirea lui, căci ochii mei privesc, necontenit, la neordinea proverbială ce-o întâlneşti în atelierele artiştilor.
Pe pereţi, atârnă plachete, capul unui negru, sculptat în lemn de merişor turcesc, portretele şi o splendidă acuarelă, reprezentând „O câmpie la ţară”: în planul întâi, un fânaţ smălţuit cu flori în culorile cele mai vii, căci artistul a prins momentul când pătrunde soarele prin spărtura unui nor. În fund, se întrezăresc, nesigur în zare, munţii viorii, la ale căror poale se văd nişte puncte albe: un ţăran călare, ce-şi mână vitele spre casă. E atâta poezie sfântă ce respiră din acest peisaj al câmpiilor noastre fermecătoare!
Lungă vreme, nu-mi pot desprinde privirile de pe acest gingaş joc de culori ce-ţi fură ochii.
În spatele meu, stă Roşca, cu braţele subsuoară, să vadă ce impresie îmi face tabloul.
„Mai ai de astea?”, îl întreb eu, cu ochii înrouraţi.
„Vom vedea”, răspunde el, mulţumit de sine şi de impresia ce mi-a produs-o tabloul.
Şi iată că răscoleşte, prin dulapuri şi lăzi, suluri întregi de carton, reprezentând nuduri de femei, în mărime naturală şi pictate „în pastel”, şi grupuri de oameni în poziţiile cele mai grele. Toate aceste tablouri trădează o deosebită cunoaştere anatomică a corpului omenesc.
„Le-am făcut după modele; plăteam fiecărui model câte două coroane pe oră şi-mi stăteau în poziţiile ce i le dam eu, dar acum mă tem că, în Suceava, nu-mi va mai sta nimeni model, de-aş plăti chiar zece coroane pe oră”.
Trei portrete, întinse pe pat, îmi atrag atenţia: un cap, un studiu în ulei şi chipul unei eleve de la Conservatorul din Trieste, chip scump al unei vechi iubiri înfocate, pe malurile Adriaticii.
„Celălalt portret”, zice artistul, arătându-mi al treilea chip de femeie, „e chipul unei frumoase fete din Viena. Locuiam, pe o stradă, la marginea oraşului, mai mulţi prieteni la un loc, toţi de-ai craiului. În fiecare dimineaţă, când ne sculam, vedeam cum, la fereastra de peste drum, se arăta capul blond al unei copile de-o adorabilă frumuseţe. Ridica, încet, storurile, stropea florile din glastre şi cocheta cu noi, zâmbindu-ne dulce. Repetându-se jocul acesta, am rugat-o să-mi stea model, cu promisiunea că-i voi dărui ei portretul; şi-ntr-adevăr, frumoasa nemţoaică mi-a făcut mai multe vizite, însă portretul, totuşi, nu i l-am dat… Peste vreo câţiva ani, am întâlnit-o iarăşi, dar floarea involtă de mai înainte o bătuse bruma…”.
Rămâne dus pe gânduri ca să-şi mai perinde, încă o dată, prin minte toate scenele vesele şi fericite din viaţa lui trecută, de student.
Deodată, întrerupse, brusc, tăcerea:
„Ştii că asta-i o osândă, să-ţi petreci viaţa într-un oraş de provincie, unde nimeni nu te înţelege, nu te pricepe şi mai ales după ce ai trăit, câtva timp, în Italia!… Hei, frate! Să mai pot călători, încă o dată, în Italia!… Să mai soarbă ochii mei lumina aceea dulce a cerului veşnic albastru!… Ce zile frumoase am petrecut eu la Roma! Ziua, prin muzeele statului, prin Villa Borghese şi Vatican, serile cu lună, pe Monte Piucio şi pe malul Tibrului, iar noaptea, în „osteriile” Romei, cu artişti adunaţi din toată lumea. Ce cântec şi ce veselie! O adevărată viaţă de boemi! Şi acum?… Cât de dureros e să fii sărman! Îţi vin în minte atâtea concepţii artistice, atâtea idei sublime, pe care ai voi să le eternizezi în marmură sau bronz, dar nevoia nu-ţi îngăduie. Şi, ca să-ţi satisfaci, oarecum, orgoliul, te mulţumeşti numai să-ţi întrupezi ideea ce cerea viaţă în ghips sau în lut; apoi, chemi fotograful să-ţi ia chipul statuii, iar lutul trecător îl sfarmi, cum am făcut eu cu „Hercule”, „Magdalena” şi „Crist pe cruce”…”.
Şi-mi arată fotografia statuii de ghips a „Magdalenei”. Ea, frumoasa şi păcătoasa Magdalena, stă în genunchi, cu părul despletit, şi ţine în mâini chipul lui Crist, la care priveşte cu atâta ardoare şi speranţă că-i va ierta păcatele. Sufletul ei pare o coardă întinsă prea tare şi care ameninţă să se rupă în două. „Magdalena” trăieşte; vezi aceasta din ochii ei, scurşi de lacrimi, din privirea rugătoare şi din durerea ce pluteşte în toată fiinţa ei…
Roşca a văzut că mă frământă gândurile şi, de aceea, îmi propune să-mi arate placheta „Dragoste de mamă”, opera la care ţine cel mai mult. Văd că scoate, dintr-un dulap, un relief sculptat în lemn, ce reprezintă o mamă cu un copil în braţe. Ce moment de fericită inspiraţie! O mamă, pe al cărei trup curge striul în unduiri uşoare, ţine un copil gol în braţe. Artistul a prins momentul când mama voieşte să-şi sărute copilul. Buzele ei mai că se apropie de ale copilului şi faţa ei fericită tresaltă de un fior ascuns, nespus de dulce, la apropierea de odorul ei: e fiorul iubirii de mamă. Tot sentimentul acesta sfânt e concentrat, mai ales, în buzele puţin întredeschise şi în ochii ce parcă lucesc de fericire.
„Să am eu bani ca să torn în bronz acest chip, m-aş face bogat şi renumit!…”.
„De ce n-ai expus placheta la Expoziţia de la Bucureşti?”.
„N-am cutezat, dar poate că o voi expune mai târziu”.
În momentul acesta, se deschide uşa şi un om intră în odaie: e servitorul de la liceul de fete din localitate.
„Domnul director V-a chemat să supliniţi pe un domn profesor…”.
„Bine, bine, vin îndată!… Vezi, frate, iac-aşa îmi pierd eu timpul cel mai frumos din zi, când aş putea lucra ceva! Şi-apoi, să-ţi mai vină poftă să faci artă!…Tu mai rămâi, căci eu vin într-un ceas…”.
Şi, îmbrăcându-se, o porni repede spre uşă.
Eu am rămas singur în atelier.
O rază prietenoasă de soare se furişă pe fereastră, ca să lumineze mai bine obiectele pline de praf, aruncate în neregula din odaie, iar eu răsfoiam, pe gânduri, cele patru carnete de schiţe, în care frânturi de scene de pe străzile oraşelor din Italia contrastează cu alte scene, din viaţa noastră de la ţară. / Ion Grămadă („Junimea Literară”, nr. 3, martie 1907, pp. 59-61).


Pictori sculptori II

Pictori şi sculptori bucovineni (II)

Pictori

4. „Precum valea, cu cât e mai profundă,
înalţă mai în slăvi muntele”

După Epaminonda Bucevschi, cel dintâi român bucovinean care a existat drept mucenic al frumosului, ar fi rămas, după cum susţine Corneliu Gheorghian, două ucenice, Camilla Neumann „şi o domnişoară Bodnărescu”, prima, fiica unui poet german, profesor, într-o vreme, pe la Rădăuţi, iar cealaltă, Mărioara, o viitoare profesoară rădăuţeancă, sora directorului Leonidas Bodnărescu, de la „Hurmuzachi”, amândouă anonimizate, ulterior, în tumultoasa viaţă bucovineană.
Pictura bucovineană renaşte, în epoca Bucovinei României Mari, prin doi feciori de boieri, Radu Giurgiuveanu şi Paul Verona, primul, descendent al neamului Giurgiuvenilor (Giurgiu deriva din Giulea şi însemna, în româna veche, Gheorghe), cu moşii în nordul Bucovinei, până în valea Ceremuşului, iar celălalt, Verona, cu moşii în ţinutul Herţei.
Prima expoziţie cernăuţeană este, totuşi, cea a Virginiei Tomescu-Sirocco, din 4 martie 1924, urmată de cea a lui Radu Giurgiuveanu, un pictor „romantic şi îngrijit”, cum avea să-l categorisească Eugen Pohonţu, care a expus în octombrie 1924; cea de a doua expoziţie a lui Radu Giurgiuveanu, deschisă în toamna anului 1927, după cea a lui Leon Hruşcă, din 8 august 1926, aducea, lângă tablourile lui, şi pe cele ale moşierului din Herţa, Paul Verona. În jurul celor doi pictori-boieri, care, prin poziţia lor socială, indirect şi prin erudiţie, conferă picturii bucovinene o aură de nobleţe, s-au adunat „puzderie” de pictori tineri, şi români, şi poloni, şi germani, şi evrei, şi ucraineni, şi ruşi, toţi grupaţi într-o naţiune nouă, naţiunea artiştilor.
„Puzderia”, cum o numea Pohonţu, nu prea contează pentru memorie, din moment ce, în toate domeniile artelor, dispun, stabilesc ierarhii şi drepturi la înveşnicire rataţii, indivizii fără har, dar care se erijează în atoateştiutori, în critici.
Primul critic al artei din Bucovina ar fi, în accepţiunea generală, Eugen Pohonţu (1897-1992), profesor la Liceul Militar din Cernăuţi, până în 1934, şi şef al „Străjii Ţării”, apoi profesor la Liceul Marelui Voievod Mihai din Bucureşti, unde s-a şi ocupat de educaţia celui care avea să ne fie şi rege.
În Bucovina, Pohonţu s-a străduit să antreneze artiştii plastici în cristalizarea unei mişcări artistice, beneficiind de o anume autoritate, datorită priceperii, adeseori prea subiectivă şi ultimativă, în a recepta arta plastică. Cu meritele şi cu mărturiile lui, ne vom mai întâlni, aşa cum ne vom reîntâlni şi cu discordia provocată de Pohonţu, printr-un anume partizanat, care va provoca furia lui Mircea Streinul.
Din punctul meu de vedere, Traian Chelariu şi Mircea Streinul au fost, cu adevărat, primii cronicari de artă ai Bucovinei (mă păzesc să-i numesc pe ei, jertfelnicii întru durabil, critici), demersurile lor publicistice vizând încurajarea unei vieţi culturale bucovinene de amploare, în care şi numele sonore, dar şi cele modeste să poată convieţui şi sluji idealul conturării unei naţiuni. Iar dacă Streinul doar a făptuit în acest sens, Chelariu a avut şi o persuasivă luare de poziţie împotriva dihoniei şi fanfaronadei, care a trebui să dea de gândit şi contemporanilor noştri:

„Ştim că artiştii, fiecare pe proprie socoteală, îşi vor merge drumul cel mai potrivit. Pentru profitul Bucovinei şi al Cernăuţilor, însă, să ni se ierte pronunţarea unei pioase dorinţe:
Noi, aceştia care stăm departe de agitaţia, din toate punctele de vedere utilă, a capitalei şi nu avem nici vreun alt îndemn pentru promovarea artelor frumoase, în afară numai de dragostea noastră pentru ele, am fi fericiţi dacă Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina ar colabora, pe deasupra tuturor intereselor centrifuge, la realizarea adevăratului atelier, a atelierului şcoală artistică. Şcoală nu în sensul atât al unui nou curent artistic, nivelator sau de altă natură, ci şcoală în înţelesul de cultivare reciprocă a artiştilor şi de cultivare a publicului, care, orice s-ar obiecta, intră, cu dragă inimă şi cu suflet umil, în sanctuarul artei şi aşteaptă să vadă, aşa cum înţelege mai bine, şi poate chiar şi mai bine, ceea ce, pe buzele tuturor muritorilor, se numeşte artă şi anume artă menită să-ţi fie bucurie şi solemn prilej de precistuire cu pânea şi vinul divin al emoţiei sale estetice. Iar pentru a putea crea un astfel de atelier-şcoală, artiştilor bucovineni nu le trebuie decât bună înţelegere întreolaltă şi preţuire a muncii fiecăruia, chiar dacă acea muncă e muncă de şarlatan (subliniem aceste din urmă cuvinte, căci e adevărat, fiecare muncă făcută ne este de folos şi, adeseori, e nevoie să greşeşti de nouăzeci şi nouă de ori ca să poţi reuşi a suta oară). Astfel, precum valea, cu cât e mai profundă, înalţă mai în slăvi muntele, la fel, cu cât mai mare e rătăcirea, cu atât mai valoroasă devine cunoaşterea drumului bun. Şi o vorbă a unui mai puţin mare om, deprins să cugete pe proprie socoteală, zice că: gustul se formează prin dezgust.
Munca mea, deci, şi respectul pentru munca vecinului meu, iată porţile deschise spre îngustul şi anevoiosul drum al progresului în ale artei”.

E cunoscut faptul că iconarii ardeau de dragoste pentru patrimoniul spiritualităţii româneşti din Bucovina, o dragoste care îi împingea şi spre exagerări, precum cea a lui Mircea Streinul despre poetul Teofil Lianu („i-ar încânta pe Paul Valery şi pe umilul ţăran din Bretagne”), dar, dincolo de toate, în dragostea aceasta pentru „ce-i al nostru” stă, de fapt, condiţia transformării gloatelor româneşti într-o naţiune, condiţia aceasta fiind memoria. Câtă vreme ştim că prin odăile unor poeţi, pictori sau muzicieni deja uitaţi ai Bucovinei au străfulgerat nopţile vii ale planetei, numele acelor găzduitori de astralitate ne obligă la neuitare, la omagiu, la recunoştinţă. Cu atât mai mult cu cât, între numele acelea uitate şi refuzate, din trândăvie şi din indolenţă, de erudiţii rataţi ai artelor, criticii, există şi nume care strălucesc senine pe cerul Europei, nu şi pe petecul nostru de cer, pururi împâclit de insensibilitatea şi de rătăcirea noastră.
Ca să răzbim spre numele uitate este aproape imposibil, pentru că, vreme de o săptămână de început de iulie 1952, au fost arse cărţile şi revistele Bucovinei, în curtea interioară a închisorii din Suceava şi în curţi dosnice de instituţii opresive din întreaga ţară. Se ştie doar că însuşi Iancu Nistor, tribunul românismului bucovinean, a fost demis din funcţia de director al Bibliotecii Academiei, funcţie pe care o ocupa din 11 mai 1945, în 28 mai 1947, pe motiv că „încalcă legea de aplicare a Armistiţiului, deoarece a ordonat păstrarea pe mai departe a publicaţiilor retrase din circulaţie” (colecţiile gazetelor, ziarelor, cărţilor şi broşurilor vechi). Dat afară şi din Academie, în 8 iunie 1948, în urma unei hotărâri semnate de C.I. Parhon, Avram Bunaciu şi Marin Florea Ionescu, Nistor a fost arestat, în 5 mai 1950, şi încarcerat, vreme de 5 ani, la Sighetul Marmaţiei.
Ce s-a mai salvat din memoria Bucovinei sunt doar boabe de rouă, greu de aflat şi aproape imposibil de cules. Tocmai de asta, cât încă se mai poate, cât încă nu dispar, distruse, prin decupări iresponsabile, de „exegeţii” zilei sau prin măcinarea vechimii, puţinele colecţii şi mărturii bucovinene, e de datoria noastră să culegem nume cu nume şi să le încredinţăm viitorimii.
În mod ciudat, unul dintre marii artişti ai Bucovinei, dar şi ai Europei, Rudd Rybiczka, prieten cu toţii iconarii şi cu toţi publiciştii din vremea lui, nu a fost mărturisit de nici unul dintre prietenii săi, nici de Mircea Streinul, căruia i-a ilustrat toate cărţile de poezie şi nici măcar de, pe atunci, tânărul Aurel Fediuc, beneficiar al ilustraţiilor lui Rybiczka pentru primele şi singurele sale două cărţi de poeme. Rudd era atât de aproape şi de apropiat de fiecare scriitor în parte, se bucura de atâta notorietate în lumea sfântă a artei, încât nimeni nu a mai simţit nevoia să-l mărturisească şi, tocmai de aceea, cu câţiva ani înainte de moarte, când s-a scris despre opera lui în cotidianul sucevean „Crai nou”, artistul, cu mare notorietate în Germania, a fost extrem de emoţionat.
Rudd Rybiczka s-a născut la Vaşcăuţi pe Ceremuş, în 26 martie 1911, şi a murit în Germania, la Kressbronn, în 6 octombrie 1998. Fiu al lui Leo şi al Elisabetei (născută Zukowski), Rudd Rybiczka a făcut liceul şi facultatea (de Ştiinţe Naturale!) la Cernăuţi, dar s-a dedicat, de tânăr, artelor plastice, grafica lui poposind prin cărţile Bucovinei, începând cu inegalabila „Tarot”, a lui Mircea Streinul, apărută în 1935. În spaţiul german, se spune că Rybiczka ar fi trăit la Cernăuţi până în 1937, dar era prezent, alături de Mircea Streinul, şi în 1938, şi în 1939, ilustrând ziarul „Suceava”, inclusiv cu portretele redactorilor, câteva dintre acestea reproduse şi în lucrarea monografică „Societatea Scriitorilor Bucovineni” (care număra, printre membrii ei, pe Rudd Rybiczka şi pe Ludovic Rybiczka, fratele lui Rudd, şi el un grafician talentat).
Prima expoziţie personală a lui Rudd Rybiczka, la Cernăuţi, s-a vernisat în toamna anului 1937, celelalte urmând un itinerariu de viaţă, pe ruta Bucureşti, Breslau, Stuttgart, Singen, plus încă alte 6 în Germania, unde critica de specialitate l-a comparat ba cu Albrecht Durer, ba cu sculptorul impresionist Barlach, ba cu „fantasticul Nolde”, două dintre lucrările lui, „Gânditoarea” (1957, care aminteşte, cumva, de „Melancolie” de Durer) şi, mai ales, „Rugul” (1962, o trimitere plastică directă la opera lui Mircea Streinul, închinată românilor care au suferit prin închisorile comuniste), reprezentând capodoperele lui Rudd (Rudolf) Rybiczka, un suflet profund românesc, găzduit într-un trup prin care curgea, într-o deplină armonie, sânge slav, evreiesc, german şi poate că şi un strop de sânge românesc.
Un alt mare nedreptăţit este pictorul „italian” Eugen Drăguţescu, născut la Iaşi, în 19 mai 1914 (1993, Roma), dar cu întreaga copilărie trăită la Vicovu de Jos şi cu studii liceale la Rădăuţi, alături de poeţii Mihai Horodnic, Iulian Vesper şi de viitorul publicist şi economist de marcă Ionel Negură, cu care va realiza, din postura de ilustrator, teribila revistă „Muguri” (1924-1926, dar revista apărusese în 1922). Au urmat studiile universitare, la Academia de Belle-Arte din Bucureşti (1932-1938), şi o primă expoziţie personală (după cele colective), în 1936, la Galeria Mozart din Bucureşti. În 1935, tinerii studenţi bucovineni de la „Gazeta Bucovinenilor” aveau să scrie că, „la expoziţia de pictură a tinerilor Drăguţescu şi Dobrian, organizată în Bucureşti, de la 28 Aprilie la 7 Mai, am remarcat un tablou, reprezentând o piaţă din Cernăuţi”.
În 1939, Eugen Drăguţescu a câştigat „Premiul Romei”, care i-a permis să studieze la Accademia din Romania, în Italia, revenind în Bucureşti, cu 6 lucrări, în 1940, la „Salonul Oficial de Toamnă”, şi, cu o personală, expusă şi la Ministerul Propagandei Naţionale, şi la Ateneu, în toamna anului 1943, când fostul lui coleg de la „Muguri” şi de la „Hurmuzachi”, Ionel Negură, îl reîntâlneşte şi se mândreşte, de parcă ar fi şi a lui, cu acea minunată expoziţie, în care Eugen Drăguţescu „ne înfăţişează, în desene, uleiuri şi acuarele, fructul inspiraţiei şi muncii sale din Italia (de unde s-a întors recent de tot, după răsunătoare succese), „profiluri italiene”, „copiii Italiei” şi colţuri din oraşele celebre ale artei italiene, al căror contur artistul îl redă impresionant de limpede prin linii, aducând o notă de originalitate în arta plastică românească, cum recunoaşte, cu îndreptăţită bucurie, critica de specialitate”.
În 1946, pictorul pleacă în Olanda, unde rămâne vreme de trei ani, apoi, în 1949, se întoarce în Italia, la Assisi, stabilindu-se, definitiv, la Roma, în 1959, pentru a lucra şi trăi în tumultul unei vieţi artistice autentice, şi ca portretist al clasicilor literaturii lumii, pe care-i desena pentru reeditarea operelor lor, dar şi ca portretist şi prieten al celor mai mulţi dintre scriitorii italieni, inclusiv al poetului Marino Piazzolla, al cărui portret îl reproducem.
Timp de o viaţă, acest mare pictor bucovinean (ştiinţa şi nervul desenului, precum şi armonia cromatică îl consacră drept bucovinean) a expus în Italia, în Olanda, în Elveţia, în Statele Unite, în Mexic etc. lucrări superbe, care balansează între limitele figurativului şi expresivităţi abstracte, dar în ţara lui nu-l mai ştie nimeni, cu atât mai puţin în Bucovina, cea atât de ignorantă cu fiii care cu adevărat o întrupează.
Dar nu toţi artiştii bucovineni au avut inspiraţia şi şansa lui Rudd Rybiczka sau a lui Eugen Drăguţescu de a pleca în spaţii spirituale vii, doldora de memorie fremătătoare, aşa că au fost măcinaţi, în Bucovina, de vreme, de insensibilitate, de necunoaştere. Unul dintre ei, poetul iconar şi pictorul Dimitrie Loghin, s-a irosit, a ars ca o lumânare tăinuită, la catedra Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava, iar noi, elevii lui de atunci, nu ştiam că Dimitrie Loghin trăise, cândva, superb, că făcuse, în 1935, un superb bust eminescian (pe care l-am reprodus pe coperta finală a acestei cărţi, cu gândul mărturisit că îl va şi turna cineva, ca să-l aşeze într-un oraş cu adevărat bucovinean), că publicase superbe poeme prin revistele iconarilor şi că, într-un „curier artistic”, publicat de Mircea Streinul, în ziarul „Suceava”, nr. 7, din 10 ianuarie 1939, pg. 2, desăvârşitul cărturar al Bucovinei şi tocmai de aceea ignoratul Mircea Streinul scria: „Domnii Vladimir Nichitovici, Parteniu Masichievici, Leon Hruşca, Vasile Ştefan, Dimitrie Loghin-Suceava şi Urbanski-Nieczuia sunt rugaţi să ne comunice adresa”.
Nu ştiu dacă Dimitrie Loghin a mai apucat să expună la Cernăuţi sau nu, dar, după Revoluţie, când s-a ridicat, pentru o clipă, perdeaua de pe uitare, am putut vedea opera unui pictor al luminii tulburător, apoi i-am văzut, călătorind prin satele noastre, doar două busturi discrete: „Vasile Todicescu”, dezvelit, în 1933, în Boteşti, şi „Învăţătorul erou Nicolae Stoleru”, dezvelit, în 1934, la Baia.
Dimitrie Loghin s-a născut pe graniţa Bucovinei, la Boteşti-Horodniceni, în 13 octombrie 1910 (m. 1982, Suceava). A urmat studii gimnaziale la Şcoala Normală din Fălticeni, iar din 1929 a fost studentul maeştrilor Ştefan Dimitrescu şi Nicolae N. Tonitza la Academia de Arte Frumoase din Iaşi. A fost profesor de desen la Botoşani (1935), apoi la Liceul „Ştefan cel Mare“ din Suceava, unde i-a urmat la catedră, din 1936, lui Ion Cârdei.
Lirica lui Dimitrie Loghin schiţează pe cer, în cea mai bună tradiţie iconaristă, „moluz cu stropi de sânge muiat în veac trecut”, deschizând „zarea înaltă versurilor ce se desprind” când „din stele plouă aur” şi „nu-i nimeni sub amurguri – doar Pan mai întristat”. Dimitrie Loghin doar schiţa, doar contura cu o rază de lumină clipele care întregesc o viaţă sau alta („ca aripile ziua se sbate în năvod”). Lirica lui, disimulată în culoarea pânzelor de după tăcere („şi şoimul de sub frunte în vise de-l mai scap / În ochi o lumânare de viziuni aprinde”), a rămas în paginile de dincolo de sine: „Încet, încet, tămâie-mă luceafăr duh etern, / Îmbracă-mă cu veghe cânt de greier – câmpeneşte, / În pulberea de rouă pat trupului aştern / Şi-o punte dimineţii care înmugureşte”.
După război, când poeţii Bucovinei ispăşeau pentru nevinovăţia metaforelor, Dimitrie Loghin n-a mai publicat nimic. L-am întâlnit, uneori, pe la şedinţele cenaclurilor sucevene, ba şi în paginile unei antologii, în care aşezase, din „Panerul cu rod” al vieţii sale, câte ceva din „zidirea asta revărsată din mister”.
Din textele aflate prin vechile reviste bucovinene („Revista Bucovinei”, nr. 4/1943, pg. 182), am să-i reproduc doar trei poeme, în care Dimitrie Loghin pictează cu cuvinte, opera lui, în întregul ei (fie că e vorba de artă plastică sau de literatură), cântând, vizualizând şi vibrând, simultan, de inefabilul liric:

Autoportret

Brăzdaţi cu ani, obrajii cu mâna-i şterg de praf.
Nutreţ de versuri gura cu buzele mai prinde
Şi şoimul de sub frunte în vise de-l mai scap
În ochi o lumânare de viziuni aprinde.

Seară în turnul Nebuise

Moluz cu stropi de sânge muiat în veac trecut.
Cetatea spre Suceava şi-arată sânul veşted,
Doar ploaia-i paşte fruntea – un corn prin ani căzut
Un bour de la poară îi plânge urma-n creştet.

Prevestire

Păunii întind foşnet şi curcubeie-n ramuri
Roteşte-n trunchiuri seva şi-o toamnă grea de rod,
Un corn răstoarnă-n codri singurătăţi – prin geamuri
Ca aripile ziua se sbate în năvod.

Dimitrie Loghin şi-a aflat, la Suceava, un maestru în Ioan Cârdei (şi poemele lor, scurte, concise, picturale, sunt înrudite), dar, ca şi Loghin, ca şi Cârdei, au existat, în Bucovina, şi alţi trăitori de frumos, pe care nu avem dreptul nici să-i ignorăm, nici să-i pierdem. Despre ei, am aflat puţine lucruri (la fel ca şi neostenitul slujitor al memoriei româneşti în Bucovina, Emil Satco, pe care-l rememorez, citându-l mereu, cu cea mai curată şi mai sinceră evlavie), dar vi le încredinţez aşa cum le-am aflat, cu tristeţea conştientizării faptului că nimeni nu o să mai caute veşti despre ei, nici „exegeţii” şi nici măcar rubedeniile naturale sau artistice (I.D.).

Bilan, Gheorghe

Ateneul Român din Suceava, care, încă din 6 Octombrie 1934, a luat hotărârea (la iniţiativa domnului prof. Ştefan Pavelescu) să ridice un bust marelui nostru folclorist şi temerar luptător naţionalist, pe vremuri de vitregă guvernare austriacă, Academicianul S. Fl. Marian, în grădina botanică a liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava, aduce la cunoştinţă publică următoarele:
În 2 Iunie 1935, s-a ţinut concurs pentru alegerea bustului. În faţa juriului (compus din domnii dr. Eusebie Popovici, prof. univ. Victor Morariu, Nicolae Caba, preşedintele Ateneului, doamnele Nuţa Marian-Cărăuşu şi Aglaia Botezat, Ştefan Pavelescu, Mihai Cărăuşu şi Ion R. Sbiera) s-au prezentat patru busturi, ale domnilor Gheorghe Bilan, V. Dumitriu-Leorda, prof. N. Dumitraş şi Iftimie Bârleanu.
Juriul a acceptat, după ce i s-au adus câteva modificări, cu unanimitate de voturi, bustul domnului Gheorghe Bilan, diplomat al Academiei de Bele Arte Bucureşti şi elevul domnului Oscar Han, bust care îndeplineşte toate exigenţele, atât de asemănare, cât şi în ce priveşte execuţia artistică.
Meritoria lucrare a domnului Gheorghe Bilan a şi fost trimisă la „Arta Română” Bucureşti, spre a fi turnată în bronz; desvelirea bustului va avea loc la începutul lui Octombrie 1935, în cadrul serbărilor jubiliare ale liceului „Ştefan cel Mare”.
Până atunci, domnul sculptor în piatră Mendiac va executa soclul, după schiţa domnului Gheorghe Bilan („Gazeta Bucovinenilor”, Anul II, nr. 18, 25 iulie 1935, pg. 4).
                                                         *
Bustul lui Simion Florea, opera sculptorului Stupcan Gheorghe Bilan, s-a desvelit, la 12 Octombrie 1935, la Suceava. („Gazeta Bucovinenilor”, Anul II, nr. 24, 1 Decembrie 1935, pg. 3).
*
Bustul lui Ciprian Porumbescu, pe care „Asociaţia intelectualilor” din Stupca a decis să-l desvelească, în 6 Iunie 1937, este opera domnului artist-sculptor Gheorghe Bilan, din Stupca, elevul maestrului Oscar Han. Bustul acesta va fi ridicat numai din contribuţia intelectualilor stupcani. („Gazeta Bucovinenilor”, Anul III, nr. 37, 1 septembrie 1936, pg. 3).

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: BILAN, GEORGE (17.V.1883, Stupca, districtul Gura Humorului, azi „C. Porumbescu” / Suceava-?), sculptor. Părinţii: Ilie şi Ileana (n. Nimiţan). Studii: Şcoala de arte şi meserii din Câmpulung Moldovenesc, cu profesorul Ion Pâşlea; Academia de Arte Frumoase din Bucureşti (elevul lui Paciurea, Oscar Han şi Corneliu Medrea). Lucrează în bronz, piatră, ghips. Busturi: S. Fl. Marian, Ştefan cel Mare, C. Porumbescu; opere inspirate din mitologia populară. Apreciat pentru portretistică. Prezent cu picturi şi sculpturi la Salonul Oficial (Bucureşti), Saloanele Ateneului Român etc.).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Format în ambianţa Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti şi în proximitatea lui Dimitrie Paciurea, Gheorghe Bilan a avut şansa de a primi lecţii artistice de maximă probitate profesională. Aici, rigoarea avea motivaţia deprinderii unui bun meşteşug, iar exemplul profesorului pe aceea a spiritului liber. Substanţa romantică a viziunii s-a concretizat în modelarea din perspectivă eroică şi monumentală a unor portrete de personalităţi, dar şi în interpretarea mai liberă a eposului popular. Dacă portretele lui Ciprian Porumbescu şi Simion Florea Marian se identifică prin datele fizionomicului, personajele din basmele populare româneşti nu sunt altceva decât materializări ale fantasticului. Departe de lumea Himerelor lui Paciurea, sculptorul se revendică mai cu seamă din modelul celorlalţi doi mentori: Oscar Han şi Cornel Medrea. Tratarea formelor are logica volumetriei şi substanţa narativă a basmului).

Boronska, Jadwiga

Doamna I. Boronska afirmă genul decorativ, pe care l-ar putea desăvârşi. S-ar pune, astfel, în acord cu ritmul timpului, lipsit de acele zorzoane, aşa cum îl găsim în arhitectura şi arta decorativă a vremii noastre (Eugen Pohonţu, „Consideraţiuni despre plastica anului 1932”, în „Junimea Literară”, nr. 7-12, iulie-decembrie 1932, pp. 337-340).
                                                        *
Doamna Boronska Jadwiga expune şaisprezece lucrări, în cari abordează, cu mult curaj, atât peisajul, cât şi portretul, şi reuşeşte, cu acelaşi talent feminin, să-şi impună sensibilitatea cromatică atât în pictarea florilor, cât şi în dificila compoziţie a unei idile (Idila din Locwicz-Polonia). Ceea ce trebuie să reţinem, însă, este faptul că doamna Boronska e singura care expune, în acest salon, un grup şi încă demn de meritată atenţie.
O plină de atmosferă „Vedere din Vatra Moldoviţei”, în care culorile degajă o discretă gamă de gris-albastru, dominant, de altfel, în mai toate tablourile doamnei Boronska; o „Bisericuţă” (de fapt, o troiţă catolică, nu e nici capelă), în care, din câteva trăsături de penel bine puse, culoare îţi spune o elegie autumnală, şi două portrete, în cari doamna Boronska tinde către o mai evidentă originalitate, îi dau, fără discuţie, dreptul să continue, dimpreună cu doamna Isidora Constantinovici-Hein (căci fructele expuse de domnul profesor Cârdeiu Ioan, care e sculptor în pictură, sunt cu adevărat natură moartă, ca să ne oprim mai mult asupra lor, deşi am avut prilejul să vedem, la domnul Cârdeiu, acasă, tablouri cari meritau să fie expuse şi pe cari domnia sa nu le-a învrednicit de salon), cuplul feminin de pictori, cari merită aceeaşi considerare, pe care ţi-o impun domnii Paul Verona şi Vladimir Zagorodnicov între domnii pictori (Traian Chelariu, „Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina”, în „Glasul Bucovinei”, Nr. 4717, 25 decembrie 1935, pp. 9-11).
                                                         *
Doamna Jadwiga Boronska, pictură veche, onorabilă în felul ei (Mircea Streinul, „Salonul de iarnă”, în „Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2).

Cârdei, Ioan

Un bust al lui Eminescu la Suceava. După ce, în 15 Octombrie 1933, Reuniunea muzicală dramatică „Ciprian Porumbescu” i-a ridicat autorului lui „Crai Nou” un bust, la Suceava, iar în 12 Octombrie 1935, „Ateneul Român” s-a achitat de-o sfântă datorie faţă de memoria folcloristului S. Fl. Marian, eternizându-l în bronz, lângă liceul „Ştefan cel Mare, de curând, a treia serată culturală din Suceava, „Liga Culturală” ne aduce îmbucurătoarea ştire că, la finele acestui an, va desveli un bust celui mai mare poet al Neamului, lui Mihai Eminescu. Bustul va fi executat de domnul prof. Ioan Cârdei, pictor şi sculptor. Liga a pus bazele acestui fond cu 1.000 lei, la care s-a adăugat Reuniunea muzicală dramatică „Ciprian Porumbescu”, cu altă mie de lei; la un loc, 2.000 lei.
Să fie într-un ceas bun!… Ofrandele se vor adresa S.S. Părintelui Toader Coclici, preşedintele Ligii, Suceava. E de remarcat că iniţiativa ridicării celor trei busturi îi revine domnului prof. Ştefan Pavelescu, care a depus şi cele mai mari strădanii pentru realizarea primelor două („Gazeta Bucovinenilor”, Anul III, nr. 27, 1 februarie 1936, pg. 3).
                                                       *
Ioan Cârdei, două copii bune. Aş dori să-l văd într-o expoziţie personală. Deocamdată, şovăiesc să mă hazardez în vreo concluzie definitivă (Mircea Streinul, „Salonul de iarnă”, în „Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2).

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: CÂRDEI, ION (12.IX.1906, Smârdan, com. Suharău, Dorohoi / 10.XII.1970, Bucureşti), pictor; sculptor; poet. Părinţii sunt bucovineni, din Frătăuţii Noi (Rădăuţi). Urmează liceul la Dorohoi; Academia de Arte Frumoase în Iaşi (1925-1927) şi în Bucureşti (1927-1930), secţia pictură. Profesor de desen la Liceul „Ştefan cel Mare” în Suceava (1930-1936); la licee din Giurgiu, Cernăuţi, Bucureşti (1937-1962); lector universitar la Institutul Pedagogic de 3 ani Bucureşti (1962-1967). Colaborări cu grafică şi versuri în „Revista Bucovinei”, „Făt-Frumos” etc. Membru al Reuniunii muzical-dramatice „C. Porumbescu” din Suceava (1933); membru al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina (1943); al Societăţii Scriitorilor Bucovineni. În 1933, câştigă concursul pentru realizarea unui bust al compozitorului C. Porumbescu la Suceava, instalat în centrul oraşului. Autor a sute de tablouri, mii de desene şi sculpturi răspândite prin ţară; La Muzeul Literaturii Române se află aproximativ 5.000 desene (seturi tematice), ce reproduc artistic (riguros redate), case din Bucureşti, în care au trăit personalităţi literare. Prezent cu expoziţii personale şi la Saloane Oficiale).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Deopotrivă înzestrat pentru pictură şi sculptură, Ion Cârdei a avut toate calităţile unui bun colorist şi abilităţile unei manualităţi necesare sculpturii. Dacă memoria timpului a reţinut îndeosebi bustul lui Ciprian Porumbescu, amplasat în spaţiul public sucevean, nu pot fi nicidecum ignorate mapele cu desenele tematice create de-a lungul carierei. Ele trec dincolo de valoarea strict documentară şi se constituie în ipostaze sensibile asupra farmecului urban în ciclul destinat evocării caselor memoriale din Bucureşti, al altor edificii cu rezonanţă culturală şi istorică.
Fidelitatea exprimării subliniază cordialitatea raporturilor cu realul, buna artă a detaliilor revelatoare şi personalizante, emoţia dialogului cu un trecut devenit memorie. Casele, edificiile sunt pentru Ion Cârdei martorii tăcuţi ai unui veac ce s-a stins, dar continuă să trăiască prin gestul recuperator al artiştilor. În pictură, peisajul are ca dominantă motivul ctitoriilor bucovinene, tratat cu disciplină de arhitect şi cu sensibilitate de poet, după cum compoziţia de atmosferă sau portretul beneficiază de tratamentul unui intimist marcat de discreţie şi rafinament).

Cosmovici

Lucrările Domnului Cosmovici au transparenţă, lucru greu de realizat cu materialul opac al temperei. Coloritul este clar. Împerecheri ingenioase de culori vii, ce se împacă, totuşi. Tablourile-i sunt natură policromă, în haină de sărbătoare. Pictorul vădeşte o dexteritate tehnică remarcabilă.
Dacă dexteritatea este o calitate indiscutabilă, ea poate constitui şi un defect, atunci când depăşeşte cadrul sensibilităţii sincere, adecvată la motivul pictural ales. Prin tehnică fixată, prin exerciţii îndelungate, artistul poate realiza lucrări chiar şi în situaţii când nu încearcă emoţii faţă de subiectele din natură sau are alte emoţii, care cer mijloace de exprimare. În acest caz, opera este convenţională. Între numeroasele lucrări admirabile, prezentate de Domnul Cosmovici, sunt şi unele ce transpiră convenţionalism (Eugen Pohonţu, „Junimea Literară”, nr. 5-8, mai-august 1930, pp. 345-348).

Drăguţescu, Eugen

La expoziţia de pictură a tinerilor Drăguţescu şi Dobrian, organizată în Bucureşti, de la 28 Aprilie la 7 Mai, am remarcat un tablou, reprezentând o piaţă din Cernăuţi. („Gazeta Bucovinenilor”, Anul II, nr. 14, 15 mai 1935, pg. 4).
                                                        *
Prin însăşi deschiderea ei la Ministerul Propagandei Naţionale, imediat după ce se închisese la Ateneu (N.R.: ambele, în Bucureşti), înseamnă un triumf puţin cunoscut la noi, dar bine meritat pentru acest tânăr şi fin artist. Şi critica de artă este unanimă în aprecieri şi elogii.
Acest eveniment artistic marchează o semnificativă coincidenţă cu momentele fixate mai sus. Şi Eugen Drăguţescu a sorbit seva anilor de glorie a „Mugurilor” (N.R.: Revista literară a elevilor de la Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi” din Rădăuţi, condusă de Mihai Horodnic şi de Iulian Vesper). Copilăria şi-a petrecut-o în Vicovu de jos, satul natal al lui Ion Roşca, iar liceul l-a urmat (nu ştiu dacă în întregime) la Rădăuţi. Elev, mi se pare în clasa a patra, a fost deţinătorul rolului lui Brumărel, din piesa „Haiducii” a lui Mihai Horodnic, reprezentată la serbarea de pomenire, din 25 Noiembrie 1926, în Rădăuţi. Însăşi coperta şi cele mai multe desene ce ilustrează „Antologia Rădăuţeană” a lui E. Ar. Zaharia se datoresc lui Eugen Drăguţescu.
Expoziţia ne înfăţişează, în desene, uleiuri şi acuarele, fructul inspiraţiei şi muncii sale din Italia (de unde s-a întors recent de tot, după răsunătoare succese), „profiluri italiene”, „copiii Italiei” şi colţuri din oraşele celebre ale artei italiene, al căror contur artistul îl redă impresionant de limpede prin linii, aducând o notă de originalitate în arta plastică românească, cum recunoaşte, cu îndreptăţită bucurie, critica de specialitate (Ionel Negură, „Expoziţia pictorului Eugen Drăguţescu”, în „Revista Bucovinei”, Nr. 10, Octombrie 1943, Cernăuţi, pg. 504).

Dzierzek, Cornel

Cornel Dzierzek, o ieftină carte poştală: „Pace”, în care nu ştii ce să condamni întâi, prostul gust al subiectului sau coloritul neîndemânatic. „În umbră” nu spune nici el mare lucru. I-aş recomanda, acestui pictor, puţină nebunie… (Mircea Streinul, „Salonul de iarnă”, în „Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2)

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: DZERDJIK, KORNELIU (7.I.1888, Hliviţa, Cernăuţi / 10.V.1965, Cernăuţi), pictor. A luat lecţii de pictură de la M. Ivasiuc (1904-1908). Studii libere de pictură între anii 1904-1908. A lucrat portrete şi peisaje, compoziţii tematice. Membru al Asociaţiei Artiştilor Plastici din Ucraina. Multe din tablourile sale proslăvesc viaţa în Uniunea Sovietică. Expoziţii între 1950-1951).

Ghiorghiu, C.

C. Ghiorghiu accentuează îndemânarea şi siguranţa pastei. Leagă şi unifică elementele diferite ale motivului. Fondul nu-i simplu decor sau mijloc de evidenţiere, ci corp comun şi integrant al subiectului (Eugen Pohonţu, „Consideraţiuni despre plastica anului 1932”, în „Junimea Literară”, nr. 7-12, iulie-decembrie 1932, pp. 337-340).

Giurgiuvanu, Radu

Expoziţie de pictură: Radu Giurgiuvanu. Mica sală a „Muzeului Industrial” ne-a adus o delicată surpriză, Duminică, în 24 Februarie 1926, cu ocazia inaugurării expoziţiei de pictură a modestului şi distinsului pictor Radu Giurgiuvanu.
Nu este prima oară când putem să apreciem simpaticele tablouri, lucrate cu conştiinţa şi mândria unui îndrăgostit de frumuseţile pe care ochiul de artist şi sufletul de copil al naturii ştie să le vadă, în orice colţ s-ar mişca. Ne cunoaştem şi suntem prieteni, de acum doi ani (N.R.: 1924), când am ştiut, la rândul său, să apreciem, după cum se cuvine, rodul muncii adevărate şi cinstite a unui artist cu viitor. Nu ştiu dacă fiecare ştie să înţeleagă şi să aprecieze însemnătatea câtorva clipe, petrecute într-un colţ plin de flori şi de soare, de curăţenie sufletească, în ciuda realismului şi materialismului întâlnit la fiecare pas. / Olt. („Junimea Literară”, 1926, pg. 106).

Gherghely

Aşa, în expoziţia Doamnei Gherghely, un tablou al „Magdalenei”, cu părul roşcat şi despletit, calcă domeniul de subiect şi culoare al pictorului francez J. Henner. Carnaţia stacojie şi rotunjimea ca o minge a încheieturilor ascuţite omeneşti vădesc influenţa lui Renoir evoluat. Van Gogh îşi are partea lui de cinste în tablourile cu gamă de galben. Acolo unde au încetat influenţele, arta personală este neînfiripată. Mă gândesc la ţăranca, de mare dimensiune, cu faţa bucălaie şi lăptoasă, cu nasul mic şi bărbie considerabilă, intitulată „Dulce Bucovină” dintr-un exces de atenţie, deloc flatantă pentru regiunea noastră (Eugen Pohonţu, „Junimea Literară”, nr. 5-8, mai-august 1930, pp. 345-348).

Hette, R. P.

Domnul Hette, partenerul sculptural al Domnului Cosmovici, aduce mai puţin convenţionalism şi mai multă sinceritate, dacă ni se permite o apropiere între aceste două genuri plastice.
Sculptura Domnului Hette este spontană, lipsită de migală şi de şlefuire până la lustru. Spontaneitatea nu este un lucru de neglijat în artă.
Se zice că un scriitor îşi trece opera prin 40 de etape de purificare. La început, construia după imboldul sufletesc, de care era cuprins. Alegerea cuvintelor, topica, sintaxa erau puse, deci, în slujba stărilor sufleteşti. În acest stadiu brut, opera era pusă într-un sertar. După trecere de vreme, îşi revedea manuscrisul, aducea modificări de redactare şi-l aşeza în sertarul al doilea. Operaţia se continua, astfel, până se ajungea la sertarul numărul 40, după care lucrarea putea fi tipărită. Exagerata grijă ca opera să fie impecabil construită nu e lipsită de partea ei de neajuns. Entuziasmul prim este diminuat, pe măsură ce creşte interesul pentru gramatică şi logică. Un orator, exprimându-se logic şi impecabil gramatical, este, în genere, un orator ce nu trezeşte entuziasm.
Oroarea contemporană pentru cizelarea extrem de muncită, ce înăbuşă spontaneitatea sentimentelor, a ajuns la cealaltă extremitate: cultul pentru primitivism.
În artă e necesară o anumită măsură, un anumit echilibru. Domnul Hette vădeşte măsură. Atâta spontaneitate cât e nevoie, nici mai mult, nici mai puţin. Ţine cumpăna între primitivism şi lustrangism (Eugen Pohonţu, „Junimea Literară”, nr. 5-8, mai-august 1930, pp. 345-348).
                                                          *
… Duminică, 7 Decembrie 1930, pe o vreme admirabilă ca de primăvară, s-a dezvelit, în parcul „Arboroasa”, din faţa Catedralei, bustul nemuritorului Eminescu. Înfăptuirea dorinţei de a-l avea acest bust, în oraşul şcolăritului lui Eminescu, i se datoreşte „Ligii culturale” secţia Cernăuţi, de subt preşedinţia domnului prof. univ. Dr. Vasile Gherasim.
O imensă mulţime de pioşi admiratori ai poetului era adunată în Catedrală, unde s-a săvârşit un parastas pentru odihna sufletului aceluia care a fost un fervent român şi un bun creştin…
Fondurile le-am adunat încet şi anevoios… Am publicat, în consecinţă, un concurs pentru ziua de 29 mai, cerând să se prezinte machete pentru un bust ce-l reprezintă pe maturul Eminescu, din timpul „Luceafărului”.
Din lucrările prezentate de opt artişti concurenţi (N.R.: inclusiv profesorul, poetul, pictorul şi sculptorul Dimitrie Loghin, din Suceava, a cărui machetă a fost prezentată, prin reproducere fotografică, în ziarul „Suceava”, nr. 46 din 27 februarie 1939, pg. 5), după o bună chibzuire, acea prezentată de artistul sculptor din Iaşi, anume domnul R. P. Hette, cu condiţia ca să mai facă unele modificări, ce i le-am indicat atunci. Bustul acesta, deci, , ultima realizare a proiectului prezentat de domnul Hette, atunci, iar soclul fu executat de domnul Carol Moscaliuc, întocmai după indicaţiile date de domnul Hette.
Comisiunea artiştilor, întruniţi la Ministerul Artelor, a aprobat lucrarea cu unanimitate de voturi, astfel că inaugurarea acestui bust se face după ce au fost împlinite toate formele şi după ce comitetul nostru poate să privească, cu cea mai sinceră satisfacţie sufletească, la o operă înfăptuită… (Vasile Gherasim, „Solemnitatea desvelirii bustului Mihai Eminescu la Cernăuţi”, în („Junimea Literară”, nr. 9-12, septembrie-decembrie 1930, pp. 401-410).

Klinghofer, Berthold

B. Klinghofer sculptează forma cu cărbune, după metode mai vechi; de altfel, nici portretele expuse nu-s de dată recentă (Eugen Pohonţu, „Consideraţiuni despre plastica anului 1932”, în „Junimea Literară”, nr. 7-12, iulie-decembrie 1932, pp. 337-340).
                                                         *
Berthold Klinghofer, un fantast al culorii. Slab în portret, uneori excepţional de interesant în peisagii. De reţinut 108, 112, 107, 120, 121. „Peisaj”-ul (121) e de o factură îndrăzneaţă, care-l impune definitiv pe B. Klinghofer (Mircea Streinul, „Salonul de iarnă”, în „Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2).

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: KLINGHOFER, BERTHOLD (1893, Păltinoasa / ? Milano, Italia), pictor. Studiază matematica la Universitatea din Cernăuţi. Profesor de matematică şi desen la licee din Gura Humorului şi Cernăuţi. Pleacă, apoi, să studieze pictura la Academia de Arte Frumoase din Viena, la Paris (Academia „Grande Chaumiere”) şi Torino (Academia „Albertina”). Între 1920-1940 participă la expoziţii de pictură la Cernăuţi şi în alte oraşe ale ţării. În 1940 se stabileşte în Italia, unde devine un artist cunoscut. Lucrează peisaje pline de lirism şi emoţie artistică, portrete, nuduri, naturi statice, compoziţii, în manieră post-impresionistă. În operele sale descoperim ecouri din arta lui Corot şi Manet. Pornită de la o premisă impresionistă, opera lui B. K. Evoluează spre simbolism).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Scena artistică europeană înregistra, după 1910, lansarea unor manifestări artistice insurgente, iar altele se prefigurau ameninţătoare pentru cei cantonaţi în rigorile cam anoste ale mult hulitului academism. Art Nouveau-ul amplifica apetitul pentru decorativ, în timp ce Futurismul italian ameninţa cu incendierea muzeelor şi a tuturor operelor de artă preexistente. Deruta generală nu l-a atins prea tare pe Klinghofer, care era proiectat pentru stabilitate şi consecvenţă, rigoare şi oarece sentiment.
Unii au văzut în el semnele unui neoimpresionism, unde păstrează însă relaţia prin contur a formelor şi alternanţa definirii suprafeţei prin aplat-uri şi modelare cromatică. În fapt, arta pictorului consistă în manifestarea propriei identităţi în dialog cu imaginile naturii. Berthold Klinghofer pictează peisaje detaşat de primele emoţii şi euforia dialogului sau se mulţumeşte, alteori, cu vederi. Diferenţa dintre peisaj şi vedere se exprimă în gradul de libertate faţă de motiv. Localizarea geografică a motivelor nu ţine de topografie, cât de ataşamentul faţă de un loc. Ideea că se fac simţite ecouri din arta lui Corot şi a lui Manet echivalează cu asemănarea dintre aer şi pământ).

Kochanowska, Jadwiga

Doamna Kochanowska Jadwiga expune cinci peisagii (Traian Chelariu, „Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina”, în „Glasul Bucovinei”, Nr. 4717, 25 decembrie 1935, pp. 9-11).
                                                        *
Doamna Jadwiga Kochanowska expune tablouri curăţele (Mircea Streinul, „Salonul de iarnă”, în „Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2)

Kopelmann, Leon

L. Kopelmann excelează în gravura cu subiecte adânc sociale, care impun prin idee şi amarul condensat în bietul suflet omenesc. Tehnica, însă, de astă dată, nu-i încearcă avânturi noi (Eugen Pohonţu, „Consideraţiuni despre plastica anului 1932”, în „Junimea Literară”, nr. 7-12, iulie-decembrie 1932, pp. 337-340).

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: KOPELMANN, LEON (25.V.1904, Vovcineţ, Lucavăţul de Sus, districtul Vijniţa / 8.IX.1982, Cernăuţi), pictor, grafician. Membru al A.A.P. din Ucraina. Absolvent al Academiei de Arte din Florenţa (1924-1928); Academia de Arte Frumoase din Bucureşti (1929-1931), cu Camil Ressu (desen şi caligrafie). Grafică de carte, afiş, gravură în lemn, acuarelă, ex-libris. Teme religioase (1920-1940), portrete, naturi moarte ş.a. (1940-1980). Expoziţii personale la Cernăuţi.

Krupensky, Maria

De la doamna Maria Krupensky aşteptăm să evolueze (Mircea Streinul, „Salonul de iarnă”, în „Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2).

Lipeţchi, Eusebiu

Eusebiu Lipeţchi, fotografii (Mircea Streinul, „Salonul de iarnă”, în „Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2).

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: LIPETSKY, EUSEBIE (5.VI.1889, Verbăuţi, Zastavna / 18.VI.1970, Bazeruth, Germania), pictor. Absolvent al Academiei de Artă din Munchen. Pictor la Institutul Geografic Militar din Viena (1915-1918); profesor de caligrafie şi desen la Liceul Ucrainean din Cernăuţi (1919-1924). A pus bazele unei şcoli particulare de grafică şi desen, pe lângă Casa Naţională Ucraineană. În 1940 emigrează în Germania. A realizat o serie de portrete: „Autoportret”, „Portretul soţiei”, „Fata în liliachiu”, „Cap de fată” ş.a. Lucrări de factură academică).

Marciuc, Nicolae

Marciuc învinge dificultatea acvarelei. Dar să nu uite că dezrobirea şi facilităţile în artă nu vin numai prin talent, ci şi prin exerciţiu (Eugen Pohonţu, „Consideraţiuni despre plastica anului 1932”, în „Junimea Literară”, nr. 7-12, iulie-decembrie 1932, pp. 337-340).
                                                   *
Domnul N. Marciuc expune peisagii şi flori (Traian Chelariu, „Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina”, în „Glasul Bucovinei”, Nr. 4717, 25 decembrie 1935, pp. 9-11).

Masichievici, Parteniu

Admirabilele siluete de Parteniu Masichievici, care ar putea ilustra inspirat basmele fraţilor Grimm sau chiar pe Ispirescu. De ce nu încearcă acest lucru? Parteniu Masichievici e un fel de Walt Disney al nostru (Mircea Streinul, „Salonul de iarnă”, în „Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2).
                                                       *
Un gen plastic interesant e, desigur, acela al „Scherenschnitt”-ului („silhouette”). La noi, numai puţini artişti s-au ocupat de el.
Un adevărat maestru în acest domeniu trăieşte la Cernăuţi: pictorul Parteniu Masichievici. De-o rară sensibilitate, cu un perfect simţ al liniei, acest artist expune, în fiecare an, câteva lucrări din cele mai realizate.
În actualul salon de iarnă, despre care am scris în foiletonul ziarului nostru, am remarcat, din nou, micile opere ale lui Parteniu Masichievici, care ne introduce într-o fermecată lume a basmelor. I-am sugerat, cu toată căldura, să se pună în legătură cu vreo mare editură din capitală, ca să ilustreze câteva cărţi pentru copii, căci e unul dintre cei mai indicaţi pentru aceasta (Mircea Streinul, „Suceava”, nr. 7, 10 ianuarie 1939, pg. 2)..

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: MASICHIEVICI, PARTENI I. (7.II.1887, Cuciurul Mare, Cernăuţi / 20.IX.1952, Caransebeş), jurist, compozitor. Fiul unui preot ortodox. Urmează şcoala primară în Carapciu pe Ceremuş; liceul la Cernăuţi, unde studiază apoi dreptul şi muzica (armonia şi compoziţia), la Conservator. Obţinând licenţa în drept, este angajat la Camera de Comerţ. Îşi face un nume şi în domeniul componisticii, apoi ca pictor şi poet. A compus valsuri şi hore; a participat la expoziţii locale. A scris poezii în limba germană şi schiţe autobiografice, care zugrăvesc Bucovina dinaintea primului război mondial. După 1933 se dedică tot mai mult picturii. Devine membru al Asociaţiei pictorilor din Cernăuţi, alături de Leon Hruşca, Isidora Constantinovici, Nichitovici ş.a. A lucrat acuarelă, desen, decupaje din hârtie neagră; temele favorite fiind peisajul, florile, aspecte din viaţa socială. Majoritatea lucrărilor sunt păstrate în familie).

Mănescu, Elenuţa

Domnişoara Elenuţa Mănescu se remarcă printr-o caracteristică preferinţă pentru nuanţele de galben şi roz şi printr-o lirică tratare a profilurilor fine ale studiilor dumisale. Domnişoara Elenuţa Mănescu, în virtutea talentului de care dispune, s-ar putea cu succes afirma în rândul portretistelor noastre de valoare (Traian Chelariu, „Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina”, în „Glasul Bucovinei”, Nr. 4717, 25 decembrie 1935, pp. 9-11).
                                                        *
Doamna Elena Mănescu, pe drumul cel bun (Mircea Streinul, „Salonul de iarnă”, în „Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2).

Mândrilă, Anton

E vorba de Anton Mândrilă, unul din pictorii cei mai realizaţi ai ţinutului.
Poartă, în ţinută, superbia omului de la munte şi gestul, expresia îi rămân aspre, tari. Ani de-a rândul, s-a adâncit în viziunile sale plastice, din care cearcă a-şi crea o lume pură. S-a adâncit în studii lungi şi istovitoare de observaţii stricte şi de exaltată pasiune, mai ales pentru natura vie.
Acest om, necunoscut încă, a ştiut, fără program prestabilit, să fie deschizător de drumuri numai prin simplul fapt al muncii hăruite în ogorul artei lui. El este un pictor cu însuşiri de mare colorist, autor de peisagii, naturi moarte şi tablouri bisericeşti, toate tratate într-un stil de siguranţă şi distincţie. O adevărată forţă, în permanentă revărsare de viaţă, o copleşitoare surpriză, o izbândă a plasticei. Arta, pentru el, nu este numai o chemare divină, dar şi o chemare la muncă. Pânzele lui sunt expresia unui echilibru spiritual, al unei sănătăţi sufleteşti.
Acest artist autentic adună mereu, leagă un vast şi bogat material, care se revarsă copleşitor pe câţiva metri de pânză. În veşnică primenire, în căutarea altei expresii, în luptă cu grele probleme în fiecare linie, în fiecare culoare, Anton Mândrilă plânge, râde, suferă, se sbuciumă, trăieşte. Peisagiile lui, oamenii lui nu sunt din Câmpulung, de pe Rarău ori din alte colţuri ale dulcei Bucovine, ci rămân ale vieţii de peste tot locul, sunt peisagii, oameni şi-atât. Ale lui, numai ale lui, ale mărturisirilor lui sufleteşti. Adevărurile ce le spun aici, fără înconjur, se vor ilustra, mai desăvârşit ca niciodată (ştiu de ce anticipez), în expoziţia ce ni se va vesti cât de curând. Dacă, acum, a trebuit să mă mărginesc la un cadru mic, voi adăuga, atunci, contribuţii mai ample la cunoaşterea personalităţii lui Anton Mândrilă. (Vasile Forminte-Ulian, „Anton Mândrilă”, în „Suceava”, nr. 26, 3 februarie 1939, pg. 2).

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: MÂNDRILĂ, ANTONIE (15.I.1898, Câmpulung Moldovenesc / 22.VIII.1951, Bucureşti), pictor amator. Părinţii: Ioan şi Paraschiva (n. Ulian). Înzestrat cu talent, a realizat portrete, flori, peisaje, naturi statice.

Rainer, E.

E. Rainer are rapiditate şi ochi de-o justeţe uimitoare în linie şi valori. Păcat că-i rutinar în colorit; pretutindeni, aceeaşi reţetă inamovibilă pe pecii de motive (Eugen Pohonţu, „Consideraţiuni despre plastica anului 1932”, în „Junimea Literară”, nr. 7-12, iulie-decembrie 1932, pp. 337-340).
                                                         *
Domnul E. Rainer se remarcă, în primul rând, printr-un sobru „Cap” (studiu). „Cimitir vechiu” e literatură şi ştiţi de ce? Fiindcă domnul Rainer a introdus, în primul plan, nenorocita dumisale figură de bătrân gârbov. Cât de altfel ar fi fost totul, dacă cimitirul vechi rămânea pur peisaj de toamnă şi nu alegorie! (Traian Chelariu, „Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina”, în „Glasul Bucovinei”, Nr. 4717, 25 decembrie 1935, pp. 9-11).
                                                         *
E. Rainer, abil (Mircea Streinul, „Salonul de iarnă”, în „Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2).

Rosenstock, I. M.

Domnişoara I. Rosenstock dovedeşte o rafinată inteligenţă. Domnia sa reuşeşte, în „Cactee”, să realizeze o scară de nuanţe de verde sugestiv, discret, şi armonizat. Are spaţiu şi simţ al materiei tratate. „Crysanteme” e o bine studiată succesiune de planuri cromatice, cari, în afară de faptul că redau, adequat şi distinct, sticla, mai impune prin proporţie şi bună dispoziţie a tonurilor de galben auriu şi lila, pe fond gălbui-deschis, de verde închis şi, totuşi, viu, şi de transparenţă a sticlei (Traian Chelariu, „Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina”, în „Glasul Bucovinei”, Nr. 4717, 25 decembrie 1935, pp. 9-11).
                                                         *
Remarc „Ţăranca” domnişoarei I. M. Rosenstock (Mircea Streinul, „Salonul de iarnă”, în „Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2).

Sârghie, H. Ion

A apărut „Sculptura în lemn”, partea I-a, de Ion H. Sârghie, profesor şi sculptor bucovinean. O lucrare de specialitate de necontestată valoare, cu 72 tablouri în text, hârtie velină şi un tipar extrem de îngrijit. Preţul 100 lei. („Gazeta Bucovinenilor”, Anul I, nr. 4-5, 16-30 decembrie 1934, pg. 6).

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: SÂRGHIE, IOAN H. (8.III.1893, Pârteştii de Jos, Gura Humorului / 17.XII.1971, Câmpulung Moldovenesc), sculptor. Părinţi: Haralambie (notar comunal) şi Ecaterina (n. Şuhani). Studii: Şcoala primară, la Ilişeşti (1900-1907); două clase la Liceul din Suceava, continuate la Liceul „Aron Pumnul” din Cernăuţi (1908-1912); bursier la Şcoala Superioară de Arte şi Meserii Bucureşti (1912-1914). După o perioadă de practică la Fabrica „Portois Fix” din Viena, revine la Bucureşti, unde susţine examenul de absolvire. Desenator la firma Haug din Bucureşti (1915), sculptor de mobilă stil la atelierul lui Constantin Dimitriu din Bucureşti; voluntar în contingentul românilor Bucovineni. Autorităţile habsburgice îl judecă, în lipsă, pentru trădare şi-l condamnă la moarte. După unire se întoarce, cu familia, la Ilişeşti. Profesor-maestru, sculptură lemn, la Şcoala de Arte şi Meserii Timişoara (1924-1926); profesor şi director la Şcoala de Arte şi Meserii din Vijniţa (1926-1934); susţine examenul de capacitate (1934); profesor la Şcoala de Arte şi Meserii din Câmpulung Moldovenesc (1934-1948); pensionat pe caz de boală, după care revine în activitate, îndeplinind funcţia de director. Pensionat, în 1966. Execută lucrări de sculptură în lemn: portrete, obiecte de cult, obiecte de mobilier, piese ornamentale. Unele dintre ele fac obiectul unor expoziţii personale. În 1970 şi-a deschis o expoziţie permanentă în propria-i casă. 35 piese au fost achiziţionate de Muzeul Lemnului din Câmpulung Moldovenesc. A publicat o serie de lucrări, între care „Sculptura în lemn” (1934) rămâne reprezentativă pentru domeniul respectiv. Artistul a fost distins cu diferite premii).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Exersat îndeosebi ca profesor-maestru la Şcolile de Arte şi Meserii, vocaţia sculptorului Ioan Sârghie s-a împlinit în două planuri: didactică şi de creaţie artistică. Fireşte că cea dintâi i-a permis să pregătească buni profesionişti în arta lemnului, într-un spaţiu cultural definit covârşitor prin astfel de lucruri, cea de a doua acordându-i un onorant loc între artiştii genului. Pe teritoriul ierarhizărilor posibile, este dezagreabil să asociezi un artist de la începutul veacului trecut cu un artist marcat de frisoanele postmodernităţii artistice.
Judecat pe orizontala timpului în care a comunicat artistic, se impune observaţia că însuşirile nu-i lipseau şi că unele opere, dincolo de retorica lor, supravieţuiesc prin arta proporţiilor, a tratării volumului şi, în general, a expresiei portretistice. În ordinea amintită, unele portrete evocă idolii comunismului de mai târziu, dar ceea ce rezistă, dincolo de conjuncturile istoriei, sunt figurile emblematice ale sanctuarului eroic românesc. Ştefan cel Mare a fost pentru sculptor un subiect, dar mai ales o profesiune de credinţă).

Seleschi, Maria

Doamna Maria Seleschi expune, printre altele, o „Bătrâna cu lumânare” (Traian Chelariu, „Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina”, în „Glasul Bucovinei”, Nr. 4717, 25 decembrie 1935, pp. 9-11)

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: SELESCHI, MARIA (24.IX.1870, Cernăuţi / 26.III.1955, Turda), pictor. Studii la Academia de Arte Frumoase din Praga (1908). Lucrează peisaje, portrete, copii după picturi celebre. A avut expoziţii organizate de Societatea pictorilor din Bucovina).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Anvergura artistică a pictoriţei Maria Seleschi se raportează la orizontul cultural bucovinean şi la limitele academismului ca exprimare plastică. O astfel de constatare are menirea de a situa parcursul artistic în parametrii fireşti ai exerciţiului critic şi a sesiza unele elemente ce pot fi reţinute pentru viitor. Asemenea unor maeştrii ai săi praghezi, exersează cu insistenţă pe tema portretului şi obţine notabile rezultate cu ceea ce era pe gustul epocii: Capul de expresie. Pictează cu sensibilitate şi înţelegere Cap de copil din Botoşana, Cap de bărbat, dar şi unele lucrări mai libere şi mai credibil-expresive: Zoe Hacman, Portret de femeie, Fetiţă cu flori. În asemenea lucrări, sesizăm licărul unei preocupări pentru definirea caracterologică, marca distinctă a etnicităţii, uimirea copilăriei).

Ştefan, Vasile

Actuala expoziţie a pictorilor bucovineni aduce o certă consacrare: Vasile Ştefan, un talent cu adevărat puternic.
Plecând de la un desemn neşovăitor, acest pictor îl depăşeşte prin culoare. Las la o parte consideraţiile generale, pe care le-aş putea aplica la V. Ştefan şi trec la tablourile lui, alegând, dintru început, o rară natură moartă, realizată major în verde şi violet puternic, tur de forţă pentru orice pictor.
Acvarelele, deşi sunt bune, n-au reuşit să mă intereseze, căci distonează neplăcut (evident, numai prin materialul plastic) de celelalte tablouri. Lucruri definitive: „Horecea” (în care lipsesc doar stihiile lui Drumur), „Ţeţina 2” şi „Balcic 1”. Foarte merituoase, celelalte uleiuri. „Pieta”, în orice caz, o îndrăzneaţă compoziţie, în care notez un cer greu, de plumb, în stranie armonie cu roşul de sub capul lui Hristos.
Regretăm că Vasile Ştefan n-a expus şi celelalte lucrări ale sale, îndeosebi un „Cernăuţi, oraşul dintre ceţuri”, văzut de la înălţime.
Continuând în aceeaşi vigoare, Vasile Ştefan are toate şansele să poată sta, odată şi odată, alături de Petraşcu în plastica românească (Mircea Streinul, „Salonul de iarnă”, în „Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2).

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: VASILE, ŞTEFAN (22.XI.1905, com. Băluşeni, jud. Botoşani / ? Bucureşti), pictor. Membru al U.A.P. Studii, la Academia de Arte Frumoase, Iaşi (1925-1929). Profesor la Cernăuţi, la Liceul „Aron Pumnul” şi Seminarul Pedagogic. Membru al Societăţii Pictorilor Bucovineni. În 1939 face o călătorie de studii în Franţa. Stabilit în Bucureşti; expune la saloane oficiale, la manifestările „Tinerimii artistice”, la anualele de pictură. Lucrează pictură în ulei (compoziţia istorică surprinde corect mesajul pe care pictorul vrea să-l transmită privitorului; peisajele, adevărate studii după natură, se disting prin echilibrul între umbre şi lumini, echilibru pe care îl întâlnim, de fapt, în întreaga sa operă). Apreciat de criticul I. Frunzetti. Expoziţie retrospectivă, în 1975, la Bucureşti).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Colorist vivace şi mereu animat de sentimentul definitivului, face pictură cu verva unui febril, sedus de marele mister al naturii în ipostazele ei triumfale sau umile. Pictorul are un continuu nesaţ de a picta spectacolul lumii, atras, ca veneţienii altădată, de fulguranta strălucire a apei în asfinţit. Tablourile lui degajă o volatilitate mereu animată de solaritatea unor aştri imaginari. Bogăţia reflexelor dinamizează potenţele secrete ale culorii pe baza unui scenariu grafic mereu surprinzător. Colorismul lui are vitalitatea imaginativă a unui vizual pur, sensibil şi ataşat stărilor de jubilaţie, de adoraţie chiar a naturii. În prelungitele dialoguri cu realitatea a aflat că lumina taborică are sensul revelaţiei. Practic, sfinţenia luminii miraculoase face ca suprafaţa tabloului să exulte ca urmare a unei tandre mângâieri.
Natura nu-l pune niciodată în situaţia de a se uimi, ci mai degrabă determină complexe stări de hedonism spiritual, simţindu-se, ca şi Luchian, un ales. Dar, dacă Luchian privea dramatismul culorii, Vasile Ştefan doar bucuriile ei. Pictor în toată fibra fiinţei sale, Vasile Ştefan a celebrat ca un preot cu har în altarul frumuseţii naturii. Pictura i-a oferit prilejul să fie fericit şi să-i fericească pe alţii. În spaţiul vast al naturii, tinere nubile pozează în splendoarea senzualei lor nudităţi şi scena nu cunoaşte nici o clipă tentaţia frivolităţii. Ştefan Vasile este artistul căruia memoria colectivă îi datorează încă foarte mult, el fiind, în fapt, unul dintre marii noştri interbelici).

Topor-Tarnovietzky, Maria

Autocriticismul ce i-a lipsit Domnului Hruşca l-a avut, în acest an, Doamna Maria Topor-Tarnovietzky. Timp de aproape cinci ani, a fost absentă din manifestările plastice bucovinene. Expoziţia dumisale a fost, acum, o revelaţie. Sensibilitatea artistică e adecvată fiecărui motiv. Expoziţia a fost prea bună ca să insistăm, aici, asupra câtorva scăderi, ce le-am schiţat destul de dur cu altă ocazie. Pe lângă acordarea tehnică la stările sufleteşti, se adaogă gustul cu care motivul este pus în pânză. Multă înţelegere. Utilizează spaţii necolorate sau colorate puţin, cu efecte minunate. În muzică, pauzele uneori destul de lungi, ca durată, nu strică unităţii componistice, fiindcă auditorul, odată prins în mrejele ritmului, completează tainic mai departe ceea ce lipseşte. Acelaşi lucru, şi în pictură, cu deosebirea că golul de timp este, aici, spaţiul gol.
Artista stăruie în portret. Portretul este specie dificilă. Trebuie împăcate tehnica cu asemănarea. Artista este aproape de concilierea lor. Are portrete bune, după cum bune portrete are şi celălalt iubitor de portret: Domnul Hruşca (Eugen Pohonţu, „Junimea Literară”, nr. 5-8, mai-august 1930, pp. 345-348).

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: TARNOVEŢCHI, MARIA (TOPOR) (? / ?), pictor. Profesoară de desen la Cernăuţi. Între 1920-1940, participă cu picturi la expoziţii organizate în acest oraş).

Ţintă, E.

E. Ţintă, impresionist de talie pură, acrobaţeşte cuţitul, pensula şi culoarea în sensuri şi stratificări multiple şi dulci (Eugen Pohonţu, „Consideraţiuni despre plastica anului 1932” („Junimea Literară”, nr. 7-12, iulie-decembrie 1932, pp. 337-340).

Veslovschi-Niţescu, Vera

Expoziţia Veslovschi Niţescu. De la expoziţia lui Kolnic (doi ani, aproape), n-am mai văzut, în Cernăuţi, ceva remarcabil, din punct de vedere artistic-plastic. Pânzele doamnei Niţescu-Veslovschi fac să vibreze sufletul, ceea ce constituie garanţia unei arte inspirate, sinceră.
Marea calitate, însă, a acestei artiste, pentru noi, e că simte româneşte. De după război, au răsărit o puzderie de pictoraşi şi pe la noi, cari s-au repezit prin muzeele de la Paris (îndeosebi, cele din Bulevardul Montparnasse…), apoi s-au întors, repejor, în ţară, fiecare cu câte un „styl afirmat personal”. Nimic românesc, însă! Ceea ce cred că întrevăd în realizările doamnei Veslovschi Niţescu este tocmai această atmosferă intimă caldă, sănătoasă; această eleganţă a liniilor şi armonia tonală a coloritului, care ar putea fi învinuit de timiditate, dacă nu s-ar şti aprecia tocmai delicateţea unui suflet feminin, modest şi iubitor…
Păcat că cetăţenii Cernăuţului, renumiţi ca iubitori de muzică, cremvurşti, cafea cu lapte, nu ştiu să aprecieze şi artele plastice, încât vizitatorii acestui fel de manifestări artistice sunt de un mic procent şi mereu aceiaşi.
Dar unde sunt şcolile, profesori, elevi? / Paje („Junimea literară”, 1928, pg. 287)
                                                        *
Expoziţie: Domnul Jean Niţescu, soţul doamnei Vera Veslovschi-Niţescu, pictor de mare valoare şi domnia sa, a deschis, la 1 Mai 1935, expoziţia lucrărilor sale în sala Dalles.
Domnia sa expune 11 portrete-figuri, 14 nud-studii, 10 compoziţii-grupuri şi 35 de peisagii diferite, majoritatea reprezentând scene, peisagii şi tipuri de ţărani munteni din Bucovina.
Cititorii noştri şi, în special, Bucovinenii sunt rugaţi să viziteze această expoziţie, unde vor găsi o adevărată reconfortare sufletească. („Gazeta Bucovinenilor”, Anul II, nr. 14, 15 mai 1935, pg. 1).

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: VESLOVSCHI-NIŢESCU, VERA (10.IX.1901, Câmpulung Moldovenesc / 3.VIII.1974, Bucureşti), pictor. Studii de pictură la Brno (1915-1916), după care se înscrie la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti pe care o absolvă în 1924. Pleacă la Paris pentru a-şi continua studiile la Academia Julian (1924-1926). În capitala Franţei expune lucrări la Salonul Oficial şi la Salonul Societăţii Naţionale. Revenită în ţară îşi continuă activitatea la Craiova (1927-1929) şi Bucureşti (1929-1974). Membră a Asociaţiei „Tinerimea artistică” şi a cenaclului „Ion Andreescu” din Bucureşti. A lucrat pictură în ulei (portret, natură statică, flori), în cadrele realismului figurativ naţional. A pictat, cu delicateţe, figuri de tineri şi tinere, atrasă de frumuseţea fizică a corpului uman, pe care a căutat s-o redea cu ajutorul culorilor. Bucovina i-a fost un permanent izvor de inspiraţie. A avut expoziţii personale şi de grup).

Wedeniwsky, N.

Domnul N. Wedeniwsky expune, printre altele, un autoportret (Traian Chelariu, „Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina”, în „Glasul Bucovinei”, Nr. 4717, 25 decembrie 1935, pp. 9-11).

5. Aristocraţii frumosului

Odată cu Radu Giurgiuveanu, Leon Hruşca şi Paul Verona, în Cernăuţi începe să se afirme o aristocraţie a frumosului, care capătă contur şi se afirmă, drept grupare artistică oarecum distinctă, începând din toamna anului 1931, când, datorită eforturilor profesorului-căpitan Eugen Pohonţu şi ale pictorilor Giurgiuveanu şi Verona, se organizează, după model nemţesc, un adevărat „Octombrie de Bucovina” românesc, respectiv Salonul de Toamnă, cu intenţia declarată de a se ajunge, în curând (dar mult mai durează „curând”-ul la români!), şi la un Salon de Iarnă, cele două manifestări de artă obligând, practic, oficialităţile (şi ce oficialităţi aveau Cernăuţii!), să caute soluţii pentru construirea unui spaţiu expoziţional adecvat şi, drept anexă, a câtorva ateliere, care să fie puse la dispoziţia artiştilor.
Expoziţiile, în Cernăuţi, se făceau, de prin 1906, în spaţii improprii, drept aglomerări de lucrări pe pereţi slab luminaţi, dar se pare că şi „tradiţia” aceasta avea un oarecare farmec, din moment ce Vladimir Nichitovici avea să o folosească şi în vremuri mai bune.
Odată cu salonul de toamnă din 1931, se afirmă, la Cernăuţi, o adevărată aristocraţie a frumosului, recunoscută ca atare şi în vremurile istorice ale Bucovinei, şi în vremurile de după aceea, în care, şi de o parte, şi de alta ale sârmei ghimpate, creaţia începe şi se sfârşeşte cu suficienţii impuşi de bolşevism şi care nu au memorie, nu au rădăcini, ci doar plutirea aceea stranie de balon colorat, regăsibilă mai ales în lumea poeticească, în trândăvia scremută a versificărilor albe.
Apariţia, prin afirmare, a unei noi generaţii de artişti plastici, şcoliţi şi răsşcoliţi, în tehnică şi în cultură artistică, prin diverse academii europene de arte frumoase, determină şi afirmarea unor trăitori ai frumosului, precum Eugen Pohonţu, Traian Chelariu sau Mircea Streinul, care, foarte curând, datorită subiectivităţii, vor duce şi la închegarea unei vieţi artistice unitare la Cernăuţi, dar şi la o dezbinare teribilă între artişti, „mărul discordiei” fiind George Lowendal, un adevărat Maiakovski al picturii, care, sub aparenţa de cuminţenie iconografică, produce o adevărată revoluţie în pictura bucovineană, una „în gura mare”, care îi transformă pe trăitorii de frumos, şi, în primul rând, pe Pohonţu, în critici. Dar nici măcar Mircea Streinul nu poate evita acest risc, el fiind partizanul unui Esenin al penelului, Vladimir Zagorodnicov, şi, datorită exagerărilor agresive, ba chiar insolente ale lui Pohonţu, un anti-Lowendal, deşi, în lăuntric, îl preţuia pe năvalnicul leningrădean.
Eugen Pohonţu însemna, prin profesie şi prin viaţa lui socială, lustrul clipei, personajul care îşi durează numele pe opera altora, în vreme ce Streinul, care era o vâlvătaie artistică, pe neaşteptate străfulgerată pe cerul Bucovinei, detesta ierarhizările până la a comite ierarhizări şi adora orice gest creator, prin care patrimoniul spiritualităţii bucovinene avea de câştigat. Tocmai de asta, Mircea Streinul, ca şi în cazul lui Teofil Lianu, ajunge să exagereze în privinţa valorii operei lui Vladimir Nichitovici, ba mai antrenează după sine şi o întreagă generaţie scriitoricească şi artistică întru omagierea lui Nichitovici. Gestul este superb, fără îndoială, şi nu cred că vreun alt pictor român în viaţă a avut, în vreun moment aniversar, elogii din partea tinerilor scriitori şi din partea marilor artişti ai vremii sale, aşa cum s-a întâmplat, după cum veţi vedea în paginile care urmează, cu Vladimir Nichitovici, admirabil profesor cernăuţean şi, mai târziu, din postura de primar al Iacobenilor, un om care avea să-şi vadă visul de a construi o casă de creaţie pentru artiştii plastici aproape împlinit, apoi spulberat de vâltoarea războiului. Dacă visul lui Nichitovici ar fi fost dus până la capăt, Iacobenii s-ar fi ales cu cel mai reprezentativ muzeu al artei plastice bucovinene. Dacă, măcar în anii aceştia sau în cei care vor urma, ar mai exista, în Bucovina, un Vladimir Nichitovici şi un Mircea Streinul, muzeul acela ar deveni realitate, iar artele plastice bucovinene ar reînvia cu vigoarea perioadei interbelice.
Despre aristocraţii frumosului (poetul E. Ar. Zaharia îi numise pe iconari „aristocraţii simţirii”, şi tocmai de asta sintagma derivată mi se pare suficient de sugestivă), despre aristocraţii frumosului s-au scris pagini memorabile, pe care le voi reproduce, fără alte comentarii (I.D.).

Vladimir NICHITOVICI

(28.09.1890, Rădăuţi – 1979, Iacobeni)

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: NICHITOVICI, VLADIMIR (28.IX.1890, Rădăuţi / 1979), pictor de formaţie clasică. Licenţiat în Drept, Istorie şi Geografie. Profesor la Liceul Particular nr. 1 „Em. Grigorovitza” din Cernăuţi. Prezent la manifestările de artă organizate de Asociaţia Pictorilor Bucovineni. Adevărat „poet al paletei”, acest artist înzestrat a pictat, într-o cromatică vie, peisaje din Bucovina. Din lucrările sale: „Prin munţii Bucovinei”, „Pârâu de munte”, „Vedere din Şipotele Sucevei”, „Cascadă 2” etc.).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Cunoscut în spaţiul cultural bucovinean, pictorul a insistat în creaţie asupra artei peisajului. S-a manifestat ca un hedonist care ştie că dialogul vizual poate genera suportul intimităţilor confesive ale unui cuplu în care partenerii ştiu să ofere, dar să şi primească. Tratarea plastică a peisajului mizează pe regulile de autoritate ale instrumentarului clasic, fără excesele unei fantezii scăpată de sub controlul intelectivului. Senine şi armonioase, viziunile pictorului fac din întâlniri cu natura momente stenice, irepetabile, şi stau sub semnul cordialităţii. Sunt, altfel spus, colocvial-reciproce confesiuni, unde nota lirică nu poate fi exclusă. Pictând cu o evidentă plăcere, Vladimir Nichitovici a avut şansa de a convinge şi de a rămâne, astfel, în conştiinţa concitadinilor).

Domnul Nichitovici nu este tributarul influenţelor. Şcoleşte pe cont propriu. E la prima expoziţie. Constatăm divorţ între eventuala dumisale sensibilitate de artist şi mijloacele de exprimare de care dispune.
În literatură, trecerea nesimţită de la o situaţie la alta se face prin mijlocirea ideilor şi a cuvintelor de legătură, ce asigură unitatea lucrării. În pictură, mijlocirea dintre culorile disparate, stridente, dintre subiect şi mediul înconjurător, se face cu ajutorul reflexelor (penetraţia reciprocă a unei culori în alta). Unele din tablourile cu flori ale domnului Nichitovici sunt tăioase, nu se armonizează cu fondul, din cauza lipsei reflexelor şi, mai ales, a lipsei de valori juste ale tonurilor. Tonurile de aceeaşi valoare stau pe acelaşi plan, nu reliefează.
Valoarea tonului şi trăsătura bine găsită echivalează, în poezie, cu cuvântul pregnant, iar în teatru, cu gestul bine sintetizat. Gestul sintetic subliniază o situaţie mai bine decât dacă s-ar întrebuinţa un surplus de mişcări succesive. În poezie, cuvântul pregnant sugerează o imagine, o stare sufletească mai bine decât o interminabilă perifrază, umplutură cu efect diluat, deşi ar putea spune acelaşi lucru.
Domnul Nichitovici are culoarea migălită. Trăsăturile bat pe loc (Minuţiozitatea Domniei sale a fost socotită de unii drept realism. Detaliul şi minuţiozitatea nu sunt atributele esenţiale ale realismului. Realismul constă în preferinţa de a înfăţişa viaţa aşa cum este, banală şi urâtă. Între realismul pictural şi cel literar nu este altă deosebire decât aceea a mijloacelor prin care se realizează aceste două arte diferite). O trăsătură sintetizată şi o tonalitate sigură ar fi produs efecte mult mai mari. Se ajunge la acest lucru numai atunci când între ceea ce simţim şi ceea ce vrem este acord cu ceea ce putem. Şi o putem în general, în măsura în care am căpătat dexteritatea prin exerciţiu.
Domnul Nichitovici este bine intenţionat, lucrează fără răgaz şi are auspicii de devenire. / Eugen Pohonţu („Junimea Literară”, nr. 5-8, mai-august 1930, pp. 345-348).
                                                         *
Domnul Vladimir Nichitovici, cel mai bogat în lucrări, douăzeci, în total, are trei peisagii /”Din Grădina Publică”, „Toamna în Grădina Publică” şi „Spre seară”), cari îi arată drumul pe care ar trebui numai să meargă până la capăt ca să scape de migala obositoare, la care l-a condamnat tehnica dumisale de aquarelist petit-bourgerois. / Traian Chelariu („Glasul Bucovinei”, Nr. 4717, 25 decembrie 1935, pp. 9-11).
                                                          *
Pictorul Vladimir Nichitovici, unul din fruntaşii vechei garde a plasticii bucovinene, al cărui colorit completează fericit un desemn din cele mai minuţioase, pregăteşte o expoziţie personală.
Cu toate că, în timpul din urmă, arta lui Vladimir Nichitovici a fost (atât de pe nedrept!) atacată (şi sunt sigur că atacurile au fost interesate), tablourile acestui maestru continuă să atragă prin sinceritatea lor şi prin atmosfera de basm, pe care nici un fals modernism, fie chiar… loewendalist, n-o poate devaloriza („Suceava”, nr. 5, 6 ianuarie 1939, pg. 2).
                                                       *
Aseară, traversând Piaţa Unirii, am văzut, deodată, o arătare ciudată, şchioapă, care, şotânc-şotânc, se grăbea spre strada Brâncoveanu.
„Hei!, i-am strigat. Nu cumva ne cunoaştem, coane Barbă-Cot?”.
Arătarea s-a oprit, uitându-se bănuitor la mine; apoi, faţa i se lumină ca şi cum ar fi trecut o rază de lună peste ea.
„Mata eşti? Credeam că s-a luat vreun poliţist după mine…Am fugit dintr-o carte de poveşti şi proprietarul ei m-a reclamat la domnu’ Bolocan!”.
„Ştii ce? Vino într-o carte de-a mea!…”.
„Mulţumesc, însă am un plan mai bun. Mă duc la „Salonul de iarnă”, să m-ascund într-un tablou de Nichitovici. Vrei să mă conduci pân-acolo?”.
„Mai e vorbă?!”.
Ajungând la expoziţie, piticul şi-a luat rămas-bun de la mine, a făcut un salt şi… iată-l într-un tablou. Încă puţin şi Barbă-Cot a şi dispărut între nişte brazi! Întocmai ca un erou al lui Andersen…
                                                        *
Munţii se înalţă ca-ntr-o legendă cu pajere de aur. Nourii curg leneşi peste culmi şi brazii îşi freamătă verdea eternitate. Minunatele, calmele dumbrăvi! Oare piticii nu se-adună la sfat acolo? Căci totul e de poveste şi isvoarele murmură cu plâns mic de doină…
Astfel sunt tablourile profesorului Nichitovici!
Peisagii admirabile, dintre cele mai frumoase ale Bucovinei.
Pictor de educaţie clasică, Vladimir Nichitovici îşi alege în consecinţă subiectele: viziuni limpezi, grandioase, pe cari le tratează larg, după un desen minuţios, perfect, de-o siguranţă puţin întâlnită.
Întotdeauna, generos în culoare, evită, totuşi, efectele imediate, aşa că nu vom găsi niciodată stridenţe în tablourile profesorului Nichitovici. Priviţi câtă armonie, de pildă, în „Prin munţii Bucovinei”, „Pârâu de munte” sau „Vedere din Şipotele Sucevei” (expuse în „Salonul de iarnă”).
„Cascadă 2” (No. 49) e o capodoperă, în care maestrul se întrece pe sine însuşi. Atrag atenţia, mai ales, asupra felului în care e tratată apa, element atât de dificil în pictură, şi vă veţi convinge că Vladimir Nichitovici e un mare maestru. „Cascadă 2”, în care autorul încearcă (şi cu cât succes!) o manieră mai nouă, e o culminaţie a acestui sobru artist.
Întru toate remarcabil e şi „De pe Dominic”, de-o suavă poezie hibernală, căci Vladimir Nichitovici cunoaşte şi toate tainele pastelului, pe care-l utilizează cu o desăvârşită măiestrie.
                                                         *
Vladimir Nichitovici, pe care am avut fericirea să-l cunosc şi ca profesor, un profesor drept, bun şi cu dragoste de specialitatea sa, a fost atacat, nu prea de mult, pentru… cinstea lui artistică. Da, se-ntâmplă şi astfel de lucruri… Astăzi, vreau să lămuresc pe cei ce, din întâmplare, cunosc atacurile respective: Vladimir Nichitovici a fost înjurat nu pentru că ar fi pictor slab, ceea ce nu e cazul, ci pentru că tablourile lui se vindeau, pe când altele, bune în felul lor, dar de provenienţă oarecum galiţiană, mucezeau prin cotloane.
Vladimir Nichitovici a fost, totdeauna, duşmanul unor anumite moravuri gazetăreşti. Şi nici că se poate altfel; căci e un pictor prea valoros, ca să meargă, pentru a-şi vinde tablourile, la micile şi murdarele notiţe de reclamă, câştigate prin bani sau chiar prin alte „remuneraţii”.
Vladimir Nichitovici, care, ca profesor, a educat atâtea generaţii de cunoscători ai plasticei, a depăşit, de mult, diletantismul. În plină maturitate, Vladimir Nichitovici se poate mândri că arta sa a parcurs un drum drept, fără ezitări de diletant. Peisaj, portret sau floare, toate sunt frumoase la acest poet al paletei, ceea ce e un mare dar al zeilor.
De admirabile calităţi sufleteşti, Vladimir Nichitovici e admirabil şi în creaţiile sale. Într-un timp când pictura se află la periculoase răscruci, tablourile profesorului Vladimir Nichitovici sunt un model de măiestrie tehnică, de grandoare a subiectului, de cuminţenie a tratării, aşa că, fără nici o ezitare, acest artist trebuie considerat ca un adevărat vrăjitor al penelului, ca un neîntrecut peisagist şi, în cele din urmă, ca un clasic al culorii.
În pictura românească, Vladimir Nichitovici şi-a cucerit un loc de onoare! / Mircea Streinul („Un poet al paletei: Vladimir Nichitovici”, în „Suceava”, nr. 14, 18 ianuarie 1939, pg. 2).
                                                           *
În pictura bucovineană, maestrul Vladimir Nichitovici e un nume consacrat.
În foiletonul pe care l-am închinat, nu de mult, acestui visător al paletei, am analizat câteva aspecte din bogata şi sugestiva lui operă.
Arătam, acolo, că Vladimir Nichitovici e un adevărat poet în pictura sa, care evocă întreaga frumuseţă a peisagiului bucovinean.
Om de imens bun-simţ (vai, dacă toţi pictorii noştri ar avea bun-simţul lui Vladimir Nichitovici!), el a lucrat, întotdeauna, pentru unitatea spirituală a artiştilor plastici din Bucovina, iniţiind, împreună cu alţi oameni de mult suflet, o asociaţie profesională, care-a dat cele mai frumoase rezultate.
Astăzi, Vladimir Nichitovici e primar la Iacobeni, admirabila noastră localitate carpatină.
La Iacobeni, Vladimir Nichitovici se gândeşte să facă lucruri mari pentru pictorii arboroseni. Între altele, intenţionează să facă o casă de odihnă pentru pictorii din Ţinutul Suceava (N.R.: aşa i se spunea, oficial, Bucovinei, pe vremea dictaturii carliste), care, astfel, ar avea prilejul să-şi împrospăteze, cu minunate peisagii, viziunea. În felul acesta, ar avea de câştigat nu numai artiştii plastici, ci şi frumoasa localitate a Iacobenilor.
Prefectura de Câmpulung îi va acorda, desigur, întregul sprijin.
În ce priveşte arta lui Vladimir Nichitovici, ea se bucură de preţuirea tuturor cunoscătorilor, întrunind o impresionantă unanimitate.
Astăzi, Vladimir Nichitovici lucrează la o epopee plastică a munţilor noştri. Va fi o simfonie de culoare, o operă menită să smulgă munţilor carpatini tot farmecul uriaşelor culmi, toată culoarea brazilor şi tot azurul calmelor ceruri, unduite peste uriaşele stânci.
Vladimir Nichitovici rămâne, prin excelenţă, evocatorul munţilor şi-al isvoarelor. Acesta e specificul lui. Munţii şi isvoarele lui Vladimir Nichitovici, s-ar putea spune, fac concurenţă naturii…
Noi, tinerii scriitori bucovineni, îi aducem lui Vladimir Nichitovici urarea să-şi continue, cu acelaşi entuziasm şi cu acelaşi mare talent, opera, operă care, integrată în sufletul arborosean, continuă o superbă tradiţie artistică. / Mircea Streinul („Profesorul Vladimir Nichitovici, pictorul şi omul”, în „Suceava”, nr. 52, 6 martie 1939, pg. 3).
                                                       *
Sta pitită printre crengile unei răchite, deasupra luciului de-argint al apei, deasupra jocului vrăjit al peştilor, deasupra poveştii neînţelese a sclipirii umbrelor purtate de unde, leagăn şi, totuşi, barcă spre tărâmurile necunoscute ale viitorului.
Muşchii înnodaseră covor umed pe margini şi fiecare pas se ghicea în tresăririle mute, tot mai mute, ale trunchiului.
Omul îşi mângâia picioarele în praful cărării. Se bucura. Şi binecuvânta mâna măiastră a semenului, pe cărarea de dincolo de punte.
Departe, înfrânt de dorinţe, povârnit sub freamătul aşteptatului mâine, îi uita farmecul…
Omul păşea, înfrânt de dorinţe, povârnit sub freamătul aşteptatului mâine, ducând în suflet, nebănuite, comorile punţilor prezentului.
Fiecare bătaie a ornicului era o punte. O punte deasupra pârâului cu jocuri de peşti şi, totuşi, deasupra adâncii prăpastii a vieţii. / Aurel Fediuc („Puntea / Domnului profesor Vladimir Nichitovici”, în pagina lui Mircea Streinul, „Profesorul Vladimir Nichitovici, pictorul şi omul”, „Suceava”, nr. 52, 6 martie 1939, pg. 3).
                                                         *
Pictorului de distinsă şi bucovineană factură, adeziunea cea mai integrală, în lupta de cucerire a frumosului.
Dea bunul Dumnezeu biruinţă definitivă artistului Vladimir Nichitovici, spre mândria acestui neam. / Procopie-Milişte („Lui Vladimir Nichitovici”, în pagina lui Mircea Streinul, „Profesorul Vladimir Nichitovici, pictorul şi omul”, „Suceava”, nr. 52, 6 martie 1939, pg. 3).
                                                         *
O primăvară cu început de vis…
La marginea satului, se despărţeau două lumi: cea de lemn şi cea de lut…
Iarba ştergea nume uitate pe cruci, spălate de rouă, de ploi sau de brumă…
Linişte. Puteai să-ţi auzi gândul…
Poate un străin?…
Un cânt sau un plâns sfinţea ceaţa, în care se dizolvau, ca într-un poem de Streinul, stejarii.
Câteva frunze, rămase din toamnă, fâlfâiau ca nişte batiste-nsângerate depărtării…
O groapă nou săpată… Pământul jilav aştepta primenire, un trup vânturat să înnoiască bogăţiile Tale, să le hrănească…
O groapă aşteaptă… Pe cine?
Linişte…
Puteai să-ţi auzi gândul…
O primăvară cu început de vis… / Neculai Tăutu („Pastel / Domnului profesor Vladimir Nichitovici”, în pagina lui Mircea Streinul, „Profesorul Vladimir Nichitovici, pictorul şi omul”, „Suceava”, nr. 52, 6 martie 1939, pg. 3).
                                                          *
Tablourile lui Vladimir Nichitovici reprezintă peisagii bucovinene, al căror realism e redat cu naturaleţe fină şi cu fericită îmbinare de culori.
Pictor, în sensul desăvârşit al cuvântului, Vladimir Nichitovici şi-a câştigat, în arta românească, un loc de onoare, spre mândria acestor plaiuri de vis şi lumină. / Adrian Bondar („Vladimir Nichitovici, pictorul peisagiului bucovinean”, în pagina lui Mircea Streinul, „Profesorul Vladimir Nichitovici, pictorul şi omul”, „Suceava”, nr. 52, 6 martie 1939, pg. 3).
                                                          *
Trecând, într-o dimineaţă de iarnă, pe stradă, l-am observat pe Nichita al nostru, stând lângă catedrală şi privind cu dragoste grădina Arboroasa, acoperită de zăpadă multă.
Am observat, personal, că, întotdeauna, când pictează, zâmbeşte, pune multă dragoste, desmierdând cu ochii priveliştea.
E mereu nefericit că, din lipsă de timp, nu poate picta tot ce-i place.
A fost, întotdeauna, conservator în pictură şi oricărei influenţe, venită din afară, nu i-a cedat deloc sau numai parţial.
E constant, în ce priveşte execuţia picturii sale. Bun camarad, nu e invidios, doar la expoziţiile comune vrea să aibă, întotdeauna, un perete, ocupat în întregime, şi, anii trecuţi, parcă l-ar fi monopolizat… / Vladimir Zagorodnicov („Cuvintele unui pictor”, în pagina lui Mircea Streinul, „Profesorul Vladimir Nichitovici, pictorul şi omul”, „Suceava”, nr. 52, 6 martie 1939, pg. 3).

Leon HRUŞCA

(22.02.1895, Cernăuţi – 18.09.1961, Cluj-Napoca)

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: HRUŞCĂ, LEON-ANTON (Hruszka) (22.II.1895, Cernăuţi / 18.IX.1961, Cluj-Napoca), pictor. Studii de pictură, începute la Academia de Arte Frumoase din Viena. Izbucnind primul război mondial, termină studiile la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti (1925). Profesor de desen la Liceul „Aron Pumnul” din Cernăuţi, la liceul din Suceava, apoi la şcoli din Bucureşti, Abrud, Deta-Timişoara, Focşani. Lucrează peisaje, portrete, capete de expresie. A avut expoziţii personale la Cernăuţi (1920, 1926, 1927, 1930 şi 1942), la Ateneul Român din Bucureşti (1942), la Abrud (1945), Cluj (1946 şi 1958), Turda (1947). Participă la Salonul Oficial Bucureşti (decembrie 1929 / ianuarie 1930), Ateneul Român din Bucureşti (1930); Salonul de toamnă Cernăuţi (1932); Focşani (1950-1955); Bucureşti (1952); Iaşi (1954). Premiul Academiei de Arte Frumoase din Iaşi (1945), la Salonul Oficial al Moldovei. La Complexul Muzeal Bucovina din Suceava se află 3 lucrări ale pictorului: „Portret de femeie”, „Rouă cu flori”, „Copilă”. Cele mai multe lucrări s-au păstrat la moştenitorii pictorului).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Precocitatea artistică a pictorului va fi confirmată încă din timpul liceului şi-i va permite o abordare detaşată a autorităţii maeştrilor de la Academiile de artă din Viena şi Bucureşti. Acest statut profesional va fi menţinut pe tot parcursul vieţii, fapt cu implicaţii majore în edificarea operei. Ca orice artist român din perioada interbelică, va resimţi presiunea modelului impresionist în peisaje şi pe cel cu tentă academică în portrete. Putem spune că rigoarea germană este compatibilă construcţiei personajului, în timp ce claritatea franceză şade bine aventurii solitare în natură. Nu este un creator de peisaje, ci, mai cu seamă, un spectator fermecat de motiv. Se abandonează în vastitatea naturii şi se simte bine. Rareori, se revoltă cezanneean şi are vagi tentative de construcţie a spaţiului.
Culoarea exprimă omogenitatea logică a armonicului şi subtilitatea unui liric. În general, se simte la largul său în raport cu variile medii naturale şi se adaptează desfăşurării molcomelor culmi ale Obcinilor Bucovinei, dar şi în relaţie cu Ţara de Piatră a Apusenilor. Locurile prin care a trecut se regăsesc în pictura lui şi traseele existenţei devin parcurs artistic. Plute pe Bistriţa, Iarna la Cluj, Detunata sunt edificatoare pentru aspiraţiile şi posibilităţile artistului. În portrete, nu flatează modelul, dar nici nu-l striveşte sub efectul unor arzătoare ecleraje. Leon Hruşca ar putea beneficia de un tratament critic mai insistent, în sensul valorificării operei printr-o retrospectivă cu lucrări bine selectate, capabile să configureze profilul unui creator).

Domnul Hruşca este un pictor de talent şi plin de nădejdi. Suntem convinşi. Tablourile sale din acest an, însă, denotă graba lucrativă, ca să poată avea la timp numărul de tablouri necesar unei expoziţii. Interesul mercantil poate dăuna artistului. Şi dorim revenirea vechiului control autocritic, pentru ca pe linia de evoluare să însemne crescendo popasuri lăudabile de progres.
Totuşi, trebuie remarcate cele câteva pânze de iarnă şi toamnă, în gamă violetă, pline de atmosferă, încât simţi umiditatea reumatică, penetrantă a anotimpului. / Eugen Pohonţu („Plastica sezonului trecut / 1931”, în „Junimea Literară”, nr. 5-8, mai-august 1930, pp. 345-348).
                                                          *
Pictura Bucovineană, descinzând ca valoare obiectiv-artistică din Epaminonda Bucevschi, a dat, înainte de război, două elemente de suprafaţă: Maximovici şi Arhip Roşca. Primul, în compoziţii uneori prea dulceag tratate, poate din lipsa unei culturi suficiente, e, totuşi, meritoriu. Al doilea, care se anunţa ca o adevărată forţă plastică, n-a reuşit să ajungă la desăvârşire din cauza morţii timpurii. Cine ştie… Dacă Arhip Roşca trăia, ajungea, poate, un mare maestru, care să continue cu succes linia inaugurată de Epaminonda Bucevschi. În orice caz, Arhip Roşca e, în pictură, corespondenţa compozitorului Ciprian Porumbescu (şi cred că Anton Roşca, fratele regretatului artist, ar trebui să adune într-o carte toate câte şi le aminteşte despre el).
După războiul mondial, pictura bucovineană a luat un avânt care ar fi comparabil cu acela al literaturii arborosene.
S-au impus câteva valori sigure, ca doamna Constantinovici-Hein, şi, astăzi, saloanele artiştilor plastici aduc adevărate revelaţii.
În conicele noastre plastice, ne vom ocupa, însă fără a ierarhiza în nici un fel, de pictorii care s-au conturat mai personal în Ţinutul Suceava.
Unul din ei e, cu certitudine, Leon Hruşca.
Desenator sigur pe tratarea liniară pe care o dă obiectului, Leon Hruşca îşi poate permite să interpreteze, printr-o viziune proprie, planurile artistice.
Trecând de la desen la culoare, el se afirmă şi aici, utilizând cu îndrăzneală cele mai variate nuanţe.
Perfect portretist (remarc pastelul care-l înfăţişează pe I. P. S. S. Mitropolitul Visarion, un tablou dintre cele mai valoroase), Leon Hruşca nu e mai puţin mare în peisagiu.
Ceea ce ni-l apropie îndeosebi, şi de aceea Leon Hruşca are, întotdeauna, ceea ce se prezintă destul de rar, succes la public, e că ştie să creeze atmosferă, un dar pe care numai puţini artişti îl stăpânesc. Remarcăm îndeosebi o „Iarnă”, cred că pe malul Prutului, din colecţia profesorului Dr. N. Tcaciuc-Albu, în care găsim întreg meşteşugul lui Hruşca. Desen viguros, justă dozare a albului, atmosferă de vis. O „Iarnă” care trăieşte, care te invită la meditare, o „Iarnă” în care, ca să spunem aşa, simţim omătul şi copacii profilaţi pe-o perspectivă minunat de adâncă.
Leon Hruşca a prins, în numeroase uleiuri, specificul Cernăuţilor (nu trecem cu vederea nici peste acvarelele din Suceava); lucrând în griuri armonios gradate la diferitele sale ierni, a fixat parcă toate negurile acestui oraş atât de pitoresc şi variat.
Adânc lucrate şi aspectele Dominicului solemn şi autumnal. Am dori, date fiind posibilităţile lui Hruşca, să lucreze la câteva perspective ale Cernăuţilor (îndeosebi de pe Dealul Viilor şi de pe culmea Dominicului), utilizând un desen minuţios, gen Breughel, evident: fără să-şi modifice viziunea personală.
Atât în desen, cât şi în culoare, Leon Hruşca, fără a fi de o anumită noutate (stridentă, deci lipsită de gust), aduce aportul preţios al unei viguroase viziuni personale, care-l aşează între maeştrii plasticei contemporane din România.
Plurilateral în motive (portret, peisagiu şi flori), Leon Hruşca e plurilateral şi-n mareie de creion, cărbune, pastel, acuarelă, tempera, ulei. În toate, la fel de propriu.
Uleiurile (ca acele stânci din colecţia Dr. Adolf Schmidt) încoronează posibilităţile plastice ale lui Leon Hruşca. Ele sunt de o tărie admirabilă în culoare şi evidenţiază toate calităţile pictoralului.
Timpul va valorifica talentul lui Leon Hruşca. Noi anticipăm şi credem că nu greşim întru nimic, afirmând că avem în faţa noastră un pictor cu mare viitor. / Mircea Streinul („Suceava”, nr. 10, 13 ianuarie 1939, pg. 2).
                                                        *
Din iniţiativa cercului „Bucovina Literară”, s-a inaugurat prima expoziţie de pictură, de după Reîntregire, din Cernăuţi, aceea a domnului Leon Hruşca.
Despre pictorul Hruşca condeiul te îndeamnă uşor să scrii. Ochiul, prins în mirajul culorii, cheamă inima şi mai puţin raţiunea critică.
De aceea, vom judeca lucrările expuse cu subiectivitate voită. Cine se joacă, primăvara, cu fluturi se zice a fi copil. Pentru că noţiunea de copil înglobează inconştienţa, siguranţa, impetuozitatea cu toate farmecele proprii.
A acuza pe un mânuitor al penelului de copilărie este, în acelaşi timp, un sublim omagiu şi un lucru riscant.
Când cineva spune drept ceea ce vede, aşa cum vede, mărturiseşte simplu tot ce aude, aşa cum a sesizat cu propriile lui simţiri, se cheamă a fi un caracter, adică un om lipsit de contingenţe şi scrupule convenţionale.
În pictura lui Hruşca, obiectul notei noastre, se pare că ne întâlnim cu un fel de alungător de fluturi.
Culori vii, chipuri dragi de copii cuminţi, peisagii cu revărsări de lumină, portrete de codane, capete de expresie, studii în creion şi cărbune, pastel şi ulei, toate izvorâte plastic cu nevinovata sinceritate a ochiului şi simplitatea caldă a meşteşugului, pornit şi condus de unica lege a inimii.
E în pictura lui Leon Hruşca ceva nedefinit: când un vădit accent de urcare către „academic”, către „lege”, când o impetuoasă şi riscată întoarcere către desen simplu, către sine.
Estomparea detaliului, fuga fricoasă de „fotografie”, face pe profesorul Hruşca să exerseze, câteodată, ca, imediat, grija de a nu cădea în simplă înmănunchiere de umbre şi lumini să-l fugărească pe făgaşul celeilalte extreme.
Două piese, „Violonistul” şi „Cap de beţiv”, sunt lucrate cu metode moderne de expresie plastică şi lasă să se întrezărească drumul nou, spre care se îndreaptă pictorul.
Rămâne, totuşi, întrebarea dacă arta, în genere, şi arta plastică de care vorbim nu trebuie să fie şi altceva decât expresia inimii; nu este sau nu trebuie să fie arta şi raţiune, trecută prin focul catalizator al inimii, pentru ca să se numească artă? / Gheorghe Noveanu („Expoziţia de pictură Leon Hruşca”, în „Revista Bucovinei”. Nr. 8, August 1943, Cernăuţi, pp. 403, 404).

Paul VERONA

(09.04.1897, Herţa – 15.01.1966, Bucureşti)

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: VERONA, PAUL (9.IV.1897, Herţa, jud. Dorohoi / 15.I.1966, Bucureşti), pictor. Studii liceale, Facultatea de Drept (1914-1919) şi Şcoala de Belle Arte din Iaşi. La ultima, l-a avut ca profesor pe unchiul său, pictorul Arthur Verona. Între 1919 şi 1921, a studiat la Academia „Julien” din Paris. Întors în ţară, va activa, o perioadă destul de mare, la Cernăuţi, unde pune bazele Societăţii Artiştilor Plastici din Bucovina, al cărei preşedinte va fi între 1931-1934 (N.R.: domnul Emil Satco a preluat o informaţie greşită, de altfel notorie în publicistica de azi; Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina s-a înfiinţat, „Duminică, 31 ianuarie 1932”, cu preşedinţie, pe un an, Paul Verona; SAAAPB a funcţionat şi în 1939, după cum mărturiseşte Mircea Streinul). În 1924, expune lucrări de pictură la Salonul Oficial din Bucureşti. Colaborează cu cronici la „Viaţa Românească”. Autor al unor, aparţinând curentului impresionist (portrete, peisaje, flori ş.a.). Fin colorist, stăpân pe arta interpretării umbrelor şi luminilor, a acordurilor cromatice. Începând cu 1924 (N.R.: de fapt, din 1927), este prezent la toate manifestările de pictură din Cernăuţi. În 1938, are prima expoziţie personală. Din 1940, îl aflăm la Bucureşti, unde, până la dispariţia sa, va mai avea zece expoziţii personale).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Comentariile despre Paul Verona, indiferent dacă aparţin unor specialişti sau prieteni apropiaţi, se întâlnesc atunci când, unanim, este relevată spontaneitatea pictorului. Acest mod de a surprinde impresii pasagere şi a contura imaginea lor definitivă ţine de capacitatea percepţiei vizuale de a cuprinde mişcarea şi emoţia. Mărturie elocventă, mapele cu desene alb-negru sau desenele colorate dezvăluie o lume a sensibilului unde atmosfera şi trecerile tonale de o delicată naturaleţe sunt expresia unui rafinat. Autoportretul de tinereţe, acuarelat şi cu mici intervenţii de creion colorat, ilustrează, dincolo de datele exterioare ale fizionomicului, pulsiunile vitale ale unui spirit de o vibrantă umanitate. Eleganţa personajului se resimte în atitudine, în lejeritatea bonomă a expresiei, în aerul vag melancolic al ochilor. În ansamblul ei, imaginea artistului enunţă o decisă opţiune pentru armonie şi echilibru ca mod de a fi, curiozitate şi interes ca direcţie de evoluţie în artă).
Calităţile desenatorului, indiferent că sunt simple note sau elaborări mai atente şi asociate culorii, definesc o strategie de lucru şi disponibilitatea de a balansa între seducţiile imprevizibile ale comportamentului impresionist şi rigorile desenului ca structură prealabilă tratamentului plastic postimpresionist. Deseori, a lucrat în priză directă, fascinat de ritmurile imanente ale peisajului prin care avea acces la muzica sferelor. Organizarea fiecărui tablou era atent cumpănită, ca nu cumva să fie bruscat echilibrul formelor sau muzicalitatea ansamblului. Lecţia franceză a clarităţii i-a permis să definească masele de culoare, astfel încât suculenţa materiei cromatice să confere aspectul onctuos al suprafeţei inteligent vibrată. Pădure la Herţa, peisajele dobrogene sau bucureştene, periferiile pitoreşti, iernile fabuloase, imaginile de pe Valea Prahovei, naturile statice, florile atestă, exponenţial, calităţile de marcă ale unui colorist sedus de sonorităţile luminii).

Cu sediul împărţit între Cernăuţi şi moşia Herţa, cu ocupaţii ce-l fură stabilităţii, nu însă şi artei, pictorul Paul Verona pătrunde, totuşi, discret şi sigur, mişcarea plastică din nord de Ţară.
Născut la Herţa, în 1897 (N.R.: 6 aprilie; a murit, în 15 ianuarie 1966, la Bucureşti), e crescut în prielnică atmosferă sufletească… picturală. Tatăl său este artist, din cei ce lucrează pentru sine, cu satisfacţia ce-o dă fixarea momentelor pasagere din îmbelşugata poezie oferită de natură. Alături, îl are pe unchiul Artur, pictor, demult, bine reputat. Cu dânsul începe, din copilărie, să i se dezvăluie misterele artei.
Urmează „Şcoala de Arte Frumoase din Iaşi. Şi, fiindcă creaţia valoroasă e mult sau puţin caducă fără cultură, adaogă, la instrucţia profesională, studii universitare. Urmează, apoi, cursul liber de desemn, la „Academia Julien” din Paris. Are, printre alţii, profesori de talia lui Pierre Laurens.
Cu astfel de pregătire, se găseşte pregătit să se pregătească pentru manifestări definitive. Expune la diferite saloane şi are expoziţii personale la Bucureşti.
Legătura cu Bucovina începe în 1927, cu-o expoziţie, organizată, în luna Februarie, dimpreună cu R. Giurgiuveanu, şi se accentuează cu prilejul Salonului de toamnă Bucovinean, din Octombrie 1931. A expus şi a ajutat la realizarea acestei manifestări. Iar când, în Ianuarie 1932, pictorii regiunii s-au constituit în Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice în Bucovina, Paul Verona este ales, pe timp de un an, preşedinte al acestei societăţi.
În ce priveşte arta, Paul Verona este un impresionist pur, un impresionist dârz, din cei care refuză să-şi cufunde tehnica în apele turburi ale modernismului de nu ştii ce şi nu ştii unde. Învinge compoziţia, neglijează portretul, preferă constant nudul şi peisagiul cu adagiul flori. Aceste îi deschid larg drumul posibilităţilor sale coloristice, fiindcă Paul Verona este, în prima linie, colorist, preocupat de justeţea tonurilor şi de realizarea armoniilor, prin variaţiuni de nuanţe şi tonalităţi abundente. Ai spune că arta lui este acea a unui muzicant, cântată, cu adresă, pe o claviatură de note-culori, fără ca să existe preferinţa unui anumit tempo, a unei anumite măsuri, game sau note. Cu toate şi din toate, spre mângâietoare desfătare vizuală. / Eugen Pohonţu („Junimea Literară”, nr. 1-6, ianuarie-iunie 1932, pp. 35-38).
                                                          *
P. Verona, colorist cu aptitudini fireşti, neglijent uneori (neglijenţă din care artiştii îşi fac titlu de cinste, prin ceea ce numesc „neglijenţă artistică”), cu desemn aproximativ, se încumetă în compoziţii de dimensiuni mari şi de care se achită cum poate. Crede în creaţiile de inspiraţie muncită până la transpiraţie şi că arta adevărată nu trebuie să trăiască, invariabil, din lucrări momentane.
Ne însuşim credinţa. Pictura, pentru prestigiul ei, trebuie să părăsească făgaşul comod al florilor, al peisagiilor fugitive, mai ales când se rezumă la schiţă şi atitudini ce bat mereu acelaşi drum. / Eugen Pohonţu („Junimea Literară”, nr. 7-12, iulie-decembrie 1932, pp. 337-340).
                                                        *
Cea mai savantă paletă o are, fără îndoială, domnul profesor Paul Verona. Spunem savantă, fiindcă domnia sa ştie ce vrea şi vrea ce ştie. Fire de om fin şi cult, acest pictor se trădează, în consecinţă, şi-n opera sa, fluctuând între un calm aproape rigid, ca în „Poarta”, şi între căldura şi bucuria culorilor cu mult rafinament alăturate, ca în „Interior”.
Acest „Interior” poate fi o adevărată lecţie de pictură pentru colegii domnului Verona. „Interior” e lucrarea pictorului pentru propria sa încântare. Roşul, acest felinar, care atrage pe toţi naivii, şi-a pierdut, la domnul Paul Verona, calitatea proastă şi, pus în curcubeul tonurilor vecine, cântă o melodie senină, în jurul căreia vibrează, policrom acompaniament, liniile şi suprafeţele obiectelor, de la statueta în alb, deasupra safeului gălbui, şi până la albul mărginind limpezimea aerului abia indicat de afară. Perdeaua poartă toate reflexele, la fel, parchetul şi fondul, în afară, bineînţeles, de roşul împărţit cu dărnicie. Domnul Verona nu are nevoie de lecţii, totuşi, ne permitem a-l contrazice, acolo unde, în „Mănăstirea Moldoviţei”, întrebuinţează culori terne.
Deosebită bucurie ne-a prilejuit liricul dumisale „Pârâu” (iarna) şi „Iarna”, propriu numită. Atâta culoare nu înţelege să pună orice pictor într-un peisaj de iarnă. / Traian Chelariu („Glasul Bucovinei”, Nr. 4717, 25 decembrie 1935, pp. 9-11).
                                                        *
Paul Verona, uneori prea încărcat. Nu înţeleg de ce aleargă atâta pictorii români după Norvegii, Veneţii şi alte străinătăţi (cât de fade, uneori!), când au Cernăuţii, Dumbrava Roşie (e un merit al lui Vasile Ştefan că a descoperit-o), Vijniţe şi Adâncate la îndemână. Oare trebuie să vină străinii să ne arate cât de frumoasă e Bucovina? Revenind la Paul Verona, regăsesc vechile lui calităţi de culoare şi exuberanţă de linii, care l-au impus de mult. În concluzie, un pictor cu care ne putem mândri şi care nu mai are nevoie de calificative. / Mircea Streinul („Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2).

George LOWENDAL

(10.05.1897, St. Petersburg – 18.02.1964, Bucureşti)

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: LOWENDAL, George (27.IV/10.V.1897, Sankt Petersburg / 18.II.1964, Bucureşti), pictor. Studii, la Academia de Belle Arte din Sankt Petersburg. Atras irezistibil de teatru (dramatic şi liric), de pictură, de gazetărie ş.a. A fost regizor, maestru de balet, director de scenă, actor etc. A lucrat la Teatrul Buff din Chişinău (1918-1922), la diverse teatre din Bucureşti (1922-1926), la Teatrul Naţional din Cernăuţi (1926-1937), la Teatrul din Craiova (1942-1943). Profesor la Institutul „Nicolae Grigorescu”, Bucureşti (1950-1957), şi la Şcoala Populară de Artă din Suceava. A excelat ca portretist, fiind un adevărat zugrav al sufletului oamenilor. Chipurile de ţărani din Bucovina, remarcabile prin acuitatea observaţiei, expresivitatea desenului ilustrând veşnica dramă a ţăranului român, măcinat de suferinţe şi lipsuri, în luptă cu greutăţile vieţii, impresionează profund. La fel de valoroase sunt şi portretele unor personalităţi, precum Gala Galaction, Radu Boureanu, N. D. Cocea, Liviu Rebreanu ş.a. G.L. are şi lucrări de artă monumentală. Este, în acelaşi timp, autorul unui volum de poezii. Prezent în numeroase expoziţii personale şi colective).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Ca un veritabil om de Renaştere, George Lowendal a aspirat spre modelul uomo universale. A făcut de toate şi a făcut bine. Talentul lui plural a dovedit că, în sfera spiritualului, marile arte se pot întâlni în substanţa unor exprimări marcate de talent şi de generoase deschideri artistice. Vocaţia umanistă a pictorului s-a potenţat continuu prin exerciţiile de admiraţie în raport cu capodoperele lumii. Disponibil pentru teatru, muzică, balet, regie, publicistică, arte vizuale, s-a dovedit un veritabil aristocrat, nu numai în ordinea genetică a familiei, cât, mai ales, în cea a spiritului. Pictura n-a fost pentru artist ceea ce numim îndeobşte violon d’Ingres, ci vocaţia fundamentală. Percepţia nuanţată a spaţiului, exprimarea lui în tectonica unei linii sau a unei atent cumpănite tuşe de culoare au devenit, cu fiecare nouă lucrare, un argument asupra constituirii unei viziuni originale şi a coerenţei stilistice a operei.
Un loc comun ne agasează cu observaţia că Lowendal este monograful Bucovinei. Se reduce, prin astfel de evaluări, ansamblul unei creaţii cu mult mai vastă şi mai nuanţată decât o ilustrează o formulă sau alta. Trebuie precizat că ataşamentul faţă de oamenii şi locurile Bucovinei, marcat de abundenta utilizare a unor astfel de pretexte artistice, sugerează raportul cauză-efect, cu precizarea că statutul unui artist este dat de calitatea demersului, iar nu de calitatea şi identitatea subiectelor abordate. Astfel, Lowendal, fiind, fără îndoială, un creator proteic, are şi meritul, între altele, de a fi cronicarul în imagini al spaţiului bucovinean.
Latura etnografică a percepţiei sale artistice exploatează patrimoniul de artă şi civilizaţie rurală, exprimată într-o excepţională varietate de semne, simboluri, obiecte utilitare, vestimentaţie, arhitectură etc. ca manifestare inechivocă a identităţii naţionale şi umane. Chipurile de ţărani din Bucovina sunt expresii monumentale şi definitive ale nobleţii trudei şi accesul la dialogul transcendental, la eternitatea înţeleasă din perspectivă mioritică. Restul ţine de recuzita unei montări cu efect emoţional major. Lowendal a intuit măreţia simplă a acestor bărbaţi şi femei, anonimi, dar unici. Elogiul tăriei lor de caracter, moralităţii ca sinteză elocventă a umanului, asumarea senină a destinului le conferă, simbolic, în viziunea pictorului, dreptul de a figura în frescele lăcaşurilor de cult. A simţit arhaitatea frustă şi a exprimat-o fără echivoc, apelând la limbajul direct, realist, unde observaţia trece dincolo de aparenţe şi ajunge în zonele definitivului. Prezentul devine, prin artă, memorie. Peisajele lui, naturile statice, se subsumează acestui Pantheon rural, unde pictorul a aşezat, pentru totdeauna, spiritul şi veşnicia Bucovinei).

Cariera armelor a înăbuşit, timp de generaţii, înclinaţiile către pictură, existente în familia artistului, pentru ca aceste dispoziţii să se elibereze şi să se condenseze în cel ce este Baron Georg Lovendal, născut în St. Petersburg, în ziua de 10 Mai 1897.
A urmat, câtva timp, cursurile Academiei de Arte Frumoase din oraşul natal, având profesori pe Baron Stieglitz şi pe renumitul Seidenberg. Influenţa lor o socoate, însă, fără importanţă. Cu piozitate, toată recunoştinţa sa se îndreaptă către pictorul Alex. Petrovici Alexandrof, actualmente în Soroca, care l-a condus pe căile ce le străbate tumultuos astăzi.
Viaţa lui Lovendal, la începuturile ei, prezintă unele peripeţii. În timpul războiului, este actor, director de scenă într-un teatru din provincie, cântăreţ de operetă etc. În anul 1915, ajunge să lucreze ca pictor scenograf, la Teatrul Prinţului Oldenburg, din Petersburg. Revoluţia rusească îl face să se refugieze, în 1918, la Chişinău. Lucrează la Teatrul Buff. Colindă oraşele Basarabiei. În 1922, trece la Bucureşti, unde desfăşoară o răsfirată activitate decorativă la teatrele „Regina Maria”, „Eforie”, „Carol cel Mare”, „Grădina Blanduziei”, „Cărăbuş” etc., pentru ca, în cele din urmă, să se oprească, în 1926, la Teatrul Naţional din Cernăuţi.
Nu ştiu dacă, în toţi cei 14 ani, de când este Român, a făcut mai mult decât în ultimii 6 ani, de când este la Cernăuţi.
În stagiunea teatrală a anului 1926-1927, bunăoară, a fost atât de activ, a adus atâta noutate de înscenare, încât ziarele, în unanimitate, puteau pe drept să afirme că teatrul nostru a intrat într-o nouă fază şi că succesele ce recoltează se datoresc, în măsură largă, decorurilor lui Lovendal.
Rătăcit, în timp şi spaţiu, dintr-o lume de veridică boemie, ce nu se mai găseşte decât în cartea cu trecută vâlvă a lui H. Murger, Lovendal se complace într-o viaţă totalmente lipsită de prevedere şi simţ practic, din care nu se trezeşte decât atunci când realitatea dură îl încolţeşte prea hain. Spirit vioi, rapid, îndrăzneţ şi independent. Fire bonomă, entuziastă, gata să se devoteze, cu trup şi suflet, unei idei frumoase, unei chestiuni ce-i convine. Fire excesivă, gata să treacă mobil, mediocru, de la exagerarea pozitivă, la cea negativă, fără ca să păstreze reminiscenţele stării anterioare. Considerabilă putere de muncă. În accesele de creaţie, se uită pe sine, până la completa neglijare a cerinţelor vitale. Însuşirile acestea sunt în stare să-i lămurească creaţia.
Lucrează mult. Prin exerciţiu şi prin temperament, stăpâneşte abilităţi excepţionale. Nu-i pic de exagerare în afirmarea că este desenator desăvârşit. Sensibilitatea sa se îndreaptă, cu voluptate, spre linie şi trăsătură, copleşind, tranşant, sensibilitatea coloristică. Culoare prezintă, uneori, violenţe şi astringenţe coloristice, armonii de altfel greu de înfăptuit cu tonuri crude, virgine. În lucrări cu caracter cubist, însă, artistul ne-a dovedit că dezideratele unei astfel de armonii sunt posibile, fireşti şi că le poate realiza cu virtuozitate. Întinderea pastei, excesiv de viguroasă, nu este maniera imutabilă a lui Lovendal, fiindcă găsim şi tehnică liniştită quasi-clasică, unde desemnul îşi recapătă importanţa primordială.
În alegerea subiectului, în compoziţie, în culoare şi tratare, Lovendal, cu inepuizabilele sale resurse şi cu demoniaca frământare lăuntrică, galopează revoluţionar ineditul, de se uită, nedumeriţi şi cruciţi, cei ce cată din urmă. / Eugen Pohonţu („Pictorii noştri: Georg Lovendal”, în „Junimea Literară”, nr. 1-6, ianuarie-iunie 1932, pp. 38-41).
                                                          *
G. Lovendal şi-a etalat o gamă întreagă de posibilităţi creatoare, fără să le fi epuizat, nădăjduim, pe toate. Caută mereu, totdeauna cu urmarea că e departe. Dacă din punct de vedere al compoziţiei şi desenului este mai mult decât un talent obişnuit, coloritul său, însă, este artificiu de om ce ştie, dar nu simte organic armonia. / Eugen Pohonţu („Consideraţiuni despre plastica anului 1932”, în „Junimea Literară”, nr. 7-12, iulie-decembrie 1932, pp. 337-340).
                                                       *
Duminică, 8 Septembrie 1935, s-a deschis, în sala „Mozart” (N.R.: din Bucureşti), expoziţia de pictură a baronului G. Loewendal. Tablourile ce reprezintă mănăstiri şi ţărani din Bucovina fac senzaţie („Gazeta Bucovinenilor”, Anul II, nr. 20, 15 septembrie 1935, pg. 4).

Isidora CONSTANTINOVICI-HEIN

(26.12.1889, Câmpulung – 05.11.1981, Graz, Austria)

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: ZAGORODNIKOW, ISIDORA (n. Constantinovici; 26.XII. 1889, Câmpulung Moldovenesc / 5.XI.1981, Graz, Austria), pictor. Studii, la Liceul de fete din Cernăuţi; Şcoala de Arte Decorative din Praga (1908-1913). Artist decorator în Cernăuţi şi profesoară la Liceul Ortodox de Fete (1913-1940). Bursă de studii la Munchen şi Paris (1923-1924). Documentare în Italia, Austria, Spania şi Danemarca. Lucrează în ulei, acuarelă, frescă, desen, gravură. Membră a Asociaţiei artiştilor plastici din Cernăuţi. Prezentă, cu lucrări, din 1919, în expoziţii colective. Expune portrete şi peisaje, natură statică, preferând subiecte bucovinene, în special biserici. În 1921, a deschis o personală la Bucureşti. În 1924, expune la Munchen. Stabilită în Austria, cu soţul său, Wladimir Zagorodnikow, a devenit o bună ambasadoare a artei populare româneşti. Continuă, şi aici, activitatea expoziţională (1947: expoziţia „Pictori şi artişti români”; 1956: expoziţie la Freiburg-Breisgan; 1963: prezintă o serie de lucrări, în acuarelă şi ulei, la sediul asociaţiei româneşti „Iuliu Maniu” din New-York; 1953: expune, la Graz, lucrări de ceramică) ş.a.).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Studentă a pictorilor munchenezi Hofmann şi Olszewski şi, mai apoi, la Paris, a lui Andre Lhote şi românului Eustaţiu Stoenescu, pictoriţa a înregistrat cu fidelitate momentul schimbărilor de mentalitate şi de recuzită stilistică în arta de la începutul secolului XX. Ezitările unora de a se urca în barca viforosului expresionism, cultivat în mediile grupurilor Der Blaue Reiter şi Die Brucke, erau surmontate de entuziasmul altora, animaţi de fervorile şi deschiderile spre expresia abstractă. Manifestele estetice se succed şi se anulează reciproc. Între timp, cei mai mulţi pictează pur şi simplu. Isidora Constantinovici o face cu atâta naturaleţe încât tablourile ei atrag atenţia şi astăzi, deloc dintr-un reflex recuperator.
Pictura ei are prospeţime imaginativă şi lasă mereu impresia că tabloul a fost terminat de curând. Are aerul specific interbelicului, când fastul cromatic, deschiderea spre nota orientală, impusă de pictorii Balcicului sau ca un ecou al orientalismului de mahala al lui Băncilă, identificat în chipurile ţigăncilor din Păcurarii Iaşilor, asigura respiraţia naturală a picturii. Câte individualităţi, atâtea formule de exprimare. Isidora Constantinovici lasă impresia că lucrează febril, a la prima, şi efectele ei rezistă. O cordialitate inechivocă face ca dialogul vizual să reconforteze şi să exprime plenitudinea vieţii. În excursiile montane, vede clar şi foarte departe. Rarăul, Pietrele Doamnei sunt privelişti percepute prin grilele transparente ale aerului rece şi efectele potenţează tonurile complementare. Opera ei, exprimată prin mijlocirea acuarelei, desenului, gravurii, consolidează, în fapt, statura reală a Pictorului).

Doamna Constantinovici-Hein e animată de sufletul fericit al epocii. I-am văzut pânzele în atelier, înainte de migraţiunea spre capitală. Cu expoziţia Domniei sale s-a sfârşit sezonul bucureştean.
Pânze din ţările ce le-a cutreierat. Caleidoscop european. Condensare de sentiment, în trăsături largi, sintetizate. Culori clare, în mase mari, armonizate. O artistă de rasă, cu care Bucovina se poate mândri. / Eugen Pohonţu („Plastica sezonului trecut”, „Junimea Literară”, nr. 5-8, mai-august 1930, pp. 345-348).
                                                            *
Doamna I. Constantinovici-Hein, reprezentată abundent şi inegal, persistă (lucru ce-i face cinste) vechea şi cunoscuta atitudine de gingăşie şi naturaleţe în tratarea motivelor. / Eugen Pohonţu („Consideraţiuni despre plastica anului 1932”, în „Junimea Literară”, nr. 7-12, iulie-decembrie 1932, pp. 337-340).
                                                           *
Doamna profesor Isidora Constantinovici-Hein! Domnia sa a făcut o călătorie de studii pe litoralul dalmatin şi s-a întors cu o nouă şi interesantă experienţă, experienţa peisajului arid, alb şi copleşit de lumina multă a unui cer mai pur decât al nostru. Şi domnia sa a văzut munţi şi localităţi altfel decât ale noastre. Se înţelege că experienţa unui astfel de peisaj, fie că se suprapune experienţelor vechi, fie că le tulbură, are o imensă influenţă asupra picturii rezultate. O cunoaştem pe doamna Constantinovici-Hein fină şi expertă tehniciană a panourilor decorative şi a unor picturi pline de o dulceagă melancolie, agreabilă majorităţii dintre ne-pictori. Iată, însă, că recolta acestei toamne ne revelează o doamnă Constantinovici-Hein voluntară, viguroasă, colorată abrupt. Munţii domniei sale nu stau indiferenţi, ca simplă arhitectonică, cerul nu e numai baldachin, apa nu e oglindă mai mult sau mai puţin clară, vegetaţia şi clădirile omeneşti nu mai păstrează sfială convenţională, ci toate participă la crearea unei lumi proaspăt văzute şi împotriva plictisului vinovat al celor cari nu văd nimic nou şi colorat în jurul lor.
Doamna Constantinovici-Hein a încercat un salt dincolo de tehnica dumisale de până mai ieri. Domnia sa, pornind de la reflexe, precum cele expuse sub N-rul 28, şi trecând la „Agave” şi la peisajul „Perzagno” (Bocche di Cattaro), a parcurs un drum apreciabil. Din noua dumisale experienţă şi din cele ce-i oferă peisajul autohton, aşteptăm numai surprize. / Traian Chelariu („Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina”, în „Glasul Bucovinei”, Nr. 4717, 25 decembrie 1935, pp. 9-11).
                                                           *
Doamna Constantinovici-Hein, în manieră nouă. Această pictoriţă de vaste resurse, ai cărei munţi din alte expoziţii sunt atât de vii în amintirea mea, abordează teme din ce în ce mai dificile. „Stradă din Sibiu” şi „Case din Sighişoara” se evidenţiază îndeosebi.
Aş îndrăzni o sugestie vrednică de frumosul talent al doamne Constantinovici-Hein: să descopere Cernăuţii (Vasile Ştefan l-a şi descoperit, în parte!). Oraşul acesta ar putea deveni un nou Balcic pentru pictorii români. Într-adevăr, capitala Ţinutului Suceava oferă teme extraordinare. Indic: panorama oraşului, văzută de pe Dealul Viilor, valea Prutului, văzută de pe aceeaşi înălţime, iarna în faţa bisericii iezuite şi câte şi mai câte!, o minune de cobalturi, griuri şi verde…
Cred că i-am rămâne cu toţii recunoscători doamnei Constantinovici-Hein, dacă ne-ar da, în pânzele-i de puternică viziune plastică, aspecte din Cernăuţii aceştia imenşi şi neguroşi. / Mircea Streinul („Salonul de iarnă”, în „Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2).
                                                         *
Transparenţe de-o suavă luminozitate, un colorit deosebit de gingaş, o rară armonie a liniei, iată câteva din atributele picturii semnate de doamna Isidora Constantinovici-Hain.
Am avut fericitul prilej să văd „Ţeţina”, un luminiş, sub o imensă baltă de albastruri onirice şi griuri autumnale, un tablou de maestru, care mi-a amintit, imediat, de superbul catren baudelaireian:

„Natura e un templu cu mii de colonade
ce freamătă de viaţă, şoptindu-mi uneori
prin frunze cu priviri ciudate şi prin flori
simbolice cuvinte sub vastele arcade”.

„Ţeţina” (ulei), „Fundul Herţei” (tempera) şi „Pietrele Doamnei” (ulei) sintetizează întreaga artă peisagistică a doamnei Isidora Constantinovici-Hain. Ultimul, îndeosebi, e tratat larg, cu vigoare şi siguranţă, reuşind să sugereze o nesfârşită poezie de stânci, învăluite în ceaţă.
De la aceste trei tablouri, cari explică concepţie de artă, trecem la „naturile moarte”, unde regăsim toate calităţile doamnei Isidora Constantinovici-Hain, plus o exuberanţă liniară de cea mai bună calitate, admirabil completată de culoare.
Menţionez şi „Magnolii”, un pastel vaporos, de-o discretă poezie şi-o răsăriteană, parcă de stampă, suavitate.
Arta doamnei Isidora Constantinovici-Hain se împlineşte, cu toate virtuozităţile, în compoziţie. „Târg” e de un perfect simţ al proporţiilor. Remarc, în primul rând, armonia grupurilor, calitate care se menţine în toate compoziţiile doamnei Isidora Constantinovici-Hain, precum şi desenul sigur în detaliile tabloului.
                                                       *
Vizionând arta acestei pictoriţe, nu şovăieşti, nici o clipă, de la impresia că te afli în faţa unui mare talent.
„Arhanghelii”, „Balcicurile”, „Ştefan-cel-Mare”, „Ţărancă din Cuciurul-Mare”, „Ţărancă din Ardeal”, „Fecioara Maria”, toate acestea impun o desăvârşită creatoare.
Până în prezent, doamnei Constantinovici-Hain n-a încercat să treacă de hotarele Bucovinei. Cred că Domnia sa ar trebui să expună, neapărat, la Bucureşti. Pictura doamnei Isidora Constantinovici-Hain aparţine întregii ţări şi ţinerea ei sub obroc e pur şi simplu un păcat. Creatoare de specific bucovinean în plastică, Domnia sa ar integra, cu succes, în arta românească acest specific.
                                                       *
Talent maturizat, în plină activitate creatoare, doamnei Isidora Constantinovici-Hain e o figură aristocrată în arta bucovineană (N.R.: referire la sintagma iconaristă „aristocraţii simţirii”, născocită de poetul E. Ar. Zaharia). Departe de orice clan pictoricesc, de orice mărunte preocupări de reclamă, Domnia sa nu-şi profesează, ci-şi oficiază, cu religiozitate, parcă, arta. Înconjurată de stima tuturor iubitorilor de pictură, doamnei Isidora Constantinovici-Hain reprezintă o personalitate din cele mai distinse. De un talent care-o îndreptăţeşte la o punere pe plan egal cu marii creatori străini, Domnia sa justifică cea mai deplină admiraţie.
Sunt sigur că, în curând, voi putea scrie, din nou, asupra doamnei Constantinovici-Hain, căci, după câte ştiu, Domnia sa pregăteşte o expoziţie personală.
Astfel, voi putea, atunci, să arăt, iarăşi, că ne aflăm în faţa uneia din cele mai puternice talente plastice, pe cari le-a dat la iveală ţara noastră. / Mircea Streinul („Doamna Isidora Constantinovici-Hain”, în „Suceava”, nr. 19, 24 ianuarie 1939, pg. 3)
                                                           *
Pictura bucovineană, realizată atât de frumos în Epaminonda Bucevschi, nu s-a desminţit în falanga ulterioară. Puntea de trecere a unor Maximovici şi Arhip Roşca deschide noii picturi din Bucovina un vast luminiş, în care opera doamnei Isidora Constantinovici-Hain străluceşte cu o deosebită intensitate.
Sărbătorind, astăzi, pe această mare maestră a culorii, aducem omagiu uneia dintre cele mai valoroase pictoriţe româneşti.
O revistă de specialitate din Paris („La revue moderne”) scrie următoarele despre doamna Isidora Constantinovici-Hain:
„Ce peintre possede une vitalite, une force d’expression surprenantes, et un metier parfaitement equilibre qui lui permet la meilleure expression de son ideal esthetique”.
Aceste cuvinte sintetizează perfect arta doamnei Isidora Constantinovici-Hain.
Vlăstar al unei vechi familii preoţeşti din Câmpulung, distinsa pictoriţă a făcut liceul la Cernăuţi. De aici, a plecat la Praga, unde a absolvat Academia de Bellearte. Apoi, a făcut studii la Munchen şi la Paris, unde a lucrat cu Andre Lhote şi cu Eustaţiu Stoenescu. Ulterior, a intreprins numeroase călătorii în Danemarca, Italia, Jugoslavia etc., de unde s-a întors cu valoroase uleiuri, cari au fost expuse fie la Cernăuţi, fie la Bucureşti. Obţinând un viu succes, Domnia sa începe o serie de vaste compoziţii (ca „Zi de târg”, pe care-l reproducem) şi ele îi aduc deplina consacrare.
Despre opera doamnei Isidora Constantinovici-Hain, un critic francez spune:
„Donee d’une comprehension infiniment complexe, d’une sensibilite subtile, aimant la beaute de la forme et de la couleur, cherchant a degager l’âme intime des sujets qu’elle peint, a materialiser l’harmonie d’un paysages, la personalite d’un visage, Isa Constantinovici-Hain est un peintre avant tout subjectif”.
Deşi atât de apreciată, totuşi, doamna Isidora Constantinovici-Hain e de-o rară modestie, calitate esenţială a oamenilor de talent.
Intuind liric culoarea, Domnia sa reuşeşte într-un cromatism perfect susţinut, care se uneşte fericit cu desemnul condus în deplină siguranţă.
Doamna Isidora Constantinovici-Hain reuşeşte, cu uşurinţă, şi în suprafeţele vaste, în cari nu reuşim să descoperim nici o ezitare de linie, de culoare sau de interpretare.
Astăzi, doamna Isidora Constantinovici-Hain s-a destinat picturii de proporţii largi, în special, compoziţia bisericească.
Pe acest drum, marea noastră pictoriţă se realizează, cu talentul ei recunoscut, pe care îl întâlnim în unanimitatea operelor Domniei sale.
Doamna Isidora Constantinovici-Hain, a cărei descendenţă din străbuni munteni se desluşeşte din admirabila dumisale dragoste pentru peisagiul natal, muntele, şi pentru fiii pământului, este, astăzi, o valoare de prim plan în plastica românească, în cadrul căreia s-a desăvârşit cu atâta vigoare. / Mircea Streinul („Arta doamnei Isidora Constantinovici-Hain”, în „Suceava”, nr. 34, 13 februarie 1939, pg. 3)

Vladimir ZAGORODNICOV

(27.09.1896, Kursk, Rusia – 09.11.1984, Graz, Austria)

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: ZAGORODNIKOW, WLADIMIR von (27.IX.1896, Kursk, Rusia / 9.XI.1984, Graz), pictor. Familia sa se stabileşte în capitala Bucovinei, în jurul anului 1900. Urmează Şcoala Reală Superioară Ortodoxă (de limbă germană) din Cernăuţi. Adolescent fiind, ia primele lecţii de pictură de la Nicolae Ivasiuc şi Alfred Offner, îndrumători la „Vereins zur Forderung der bildenden Kunste”. La această şcoală au mai învăţat Salomon Lerner, Hugo von Rezzori, tatăl scriitorului Gregor von Rezzori. În 1919-1921, se pregăteşte în atelierul pictorului polonez Adam Kratochwilla. În 1919, expune, pentru prima dată la Cernăuţi, 19 tablouri. Se perfecţionează, apoi, la Academiile „Julian” şi „Grand Chaumiere” din Paris (1928-1929). Un timp, a lucrat cu pictorul Artur Verona (1930). Profesor de desen la Şcoala de Arte şi Meserii din Cernăuţi (1936-1938). Studiază frescele de la mănăstirile bucovinene şi face copii după ele. În toţi aceşti ani, este prezent, cu lucrări, în expoziţii din Cernăuţi, Bucureşti şi din alte oraşe ale României. În 1930,, scriitorul Mircea Streinul scria despre lucrările sale: „violent, forţă în desen, linie calculată, dar impresionantă, un temperament care se realizează”. Pictează mult: peisaj, natură statică, icoane. În 1939, şi-a deschis o expoziţie personală. În 1940, devine membru al Sindicatului Artiştilor Plastici din Bucovina. În acelaşi an, este nevoit să plece din ţară şi se stabileşte în Austria, la Graz, capitala landului Stiria. Aici, continuă să lucreze în ulei, tempera, cretă, acuarelă, monotip etc. Stăpân pe tehnica desenului, Wl. Z. Creează o operă durabilă. Aflat, la început, sub influenţa academismului, a trecut printr-o serie de experienţe, fixându-se, în final, undeva, într-o zonă a suprarealismului. Pictura sa se revendică de la tehnica icoanelor bizantine şi ruseşti, al cărei secret a ajuns să-l stăpânească. Pictor modern, care nu se situează între arta concretă şi absolută, având un stil propriu, în care concepe picturile ca semne, ca realitate transcedentală, ca vis, ca vedenie sau ca mărturie, trecând, de la mit, la compoziţia absolută, de la icoana unui sfânt, la arta „predicativă”, de la subpământesc, la supranatural. „Plecând de la icoane, a ajuns la o esenţializare a formelor umane. El cuprinde realitatea în contururi negre puternice, cu aparenţă de grafică, de desen masiv, a cărui duritate o atenuează cu strălucirea mistică a culorii. Uneori aşază culori delicate şi adesea în pastă foarte subţire. Jocul luminilor pe suprafeţele tablourilor le măreşte efectul. Impresia puternică produsă de tablouri se datoreşte prevalenţei de tonuri închise cu desenul tăiat parcă în lemn, peste care pluteşte o licărire slabă de aur-argint”. În 1947, devine membru al Uniunii de Muncă în Asociaţia de Artă din Stiria. Deschide o serie de personale: 1946, Galeriile Noi ale Muzeului landului Stiria „Ioanneum”; 1958, Freiburg, în Breisgau; 1961, Mainz (Germania de Vest). Participă la expoziţii colective ale Uniunii de Muncă la Graz (Trigon 63, Religio 63, Religio 65). În 1970, deschide o personală de grafică şi icoane în Koln. Operele sale sunt foarte solicitate, atât pentru colecţii particulare, cât şi pentru cele muzeale. Ele se află la Cernăuţi, la Noile Galerii ale Muzeului Landului Stiria din Graz, la Primăria municipiului Graz, la Primăria municipiului Berlin-Schonenberg. Dar Wl. Z. Nu şi-a uitat ţara în care s-a format şi a cărei limbă o stăpânea la perfecţie. Întreţine strânse relaţii cu românii plecaţi în Occident şi, în special, cu prof. dr. O. Nandriş. A ţinut o serie de conferinţe, în Austria şi în Germania, la invitaţia unor instituţii de învăţământ superior, pe tema picturilor bisericeşti din Bucovina. Împreună cu soţia sa, Isidora, au fost adevăraţi ambasadori ai artei populare româneşti. În 1959, primeşte Medalia de Argint de Onoare a Landului Stiria, iar în 1967, Preşedintele Republicii Austria îi conferă titlul de „Profesor”).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Varietatea şi impecabila manualitate în exersarea tehnicilor grafice şi ale picturii au permis artistului să exploreze, fără reticenţe, spaţii de expresivitate complexe şi marcate de amprente stilistice diferite. Astfel, aşa-zisele ecouri academiste nu sunt altceva decât exerciţiile de virtuozitate tehnică ale unui creator care face din rigoare un fel superior de a fi. Respectul pentru tehnicitatea limbajului nu are, în mod obligatoriu, drept consecinţă o formă de pedanterie sau blocare a expresiei, ci, dimpotrivă, o potenţare a ei prin asigurarea coerenţei discursului. Artistul s-a comportat asemenea congenerilor interbelici şi a abordat toate temele circulate prin expoziţiile vremii. Miza reală a interbelicilor era obţinerea unor virtuozităţi cromatice şi aflarea unui anumit exotism în spaţiile cu tentă orientală de la Balcic sau decorative ca în Colonia de la Baia Mare. Stimulaţi de purificarea paletei sub cerul Dobrogei sau al Bucovinei, senzaţiile şi percepţiile cromatice ale pictorilor depind, în mare măsură, de puritatea şi transparenţa aerului şi de efectele meteorologicului.
Vladimir Zagorodnicov s-a pliat pe datele acestei realităţi şi operele lui exprimă, în sens larg, spiritualitatea unor privelişti devenite stări de cordială reflexivitate. Sobrietatea nu exclude disponibilităţile spre temperate elanuri vitale, sensibile glose paseiste sau reacţii motivate. Pare, în totul, un comentator implicat al minunilor cu care, înainte de a dialoga, trebuie să se obişnuiască. Formulele senectuţii au încercat o adaptare, care poate fi posibilă doar cu preţul unei inevitabile despărţiri).

V. Zagorodnicov, care, în acest an, a făcut paşi siguri, pe teren solid, în ce priveşte culoarea. Culoarea-i este vie şi nu depăşeşte, cu mult peste cele şapte culori spectrale, numărul nuanţelor. Culoarea exagerată, simplificată, prevalând viziunea subiectivă peste motivarea externă, constituiesc nota dominantă a originalităţii sale. / Eugen Pohonţu („Consideraţiuni despre plastica anului 1932”, în „Junimea Literară”, nr. 7-12, iulie-decembrie 1932, pp. 337-340).
                                                        *
Ajungem la domnul Vladimir Zagorodnicov. La acest pictor, ne-a surprins, încă de anul trecut, atitudinea mistică faţă de artă. Dar ne-a surprins şi tehnica domniei sale.
Îmbuibat de lumea „bilinelelor” ruseşti şi fermecat de bizantinismul frescelor de pe zidurile mănăstirilor bucovinene, domnul Zagorodnicov este un pictor al cărui nume, într-o zi, s-ar putea să treacă frontierele ţării. Îi trebuie un singur lucru: timp. Şi toată lumea ştie că domnul Zagorodnicov, ca, de altfel, toţi pictorii bucovineni, nu dispune de acest preţios talisman al tuturor lucrărilor durabile.
Din cele expuse de domnia sa, subliniem, deci, copiile după frescele noastre mănăstireşti, fiind convinşi că toţi colegii domniei sale, imitându-i râvna, vor colinda Bucovina, exploatând aceste preţioase filoane, echivalente cu un muzeu de pictură românească. Domnul Zagorodnicov persistă în dragostea domniei sale pentru această mare artă şi bine face.
Dar domnia sa expune şi lucrări originale: puternica „Poartă”, scoasă, parcă, din plină preistorie, în care pictorul are posibilitatea să plaseze culorile unui întreg apus de soare. „Poarta” aceasta, aceeaşi ca a domnului Verona, de care se deosebeşte, însă, esenţial, vădeşte un puternic temperament de artist novator. Un reuşit „Barzoi” (desen tuş) marchează just cealaltă extremă a posibilităţilor domnului Zagorodnicov. Aşteptăm mult de la domnia sa. / Traian Chelariu („Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina”, în „Glasul Bucovinei”, Nr. 4717, 25 decembrie 1935, pp. 9-11).
                                                        *
V. Zagorodnicov, violent, forţă în desemn, linie ciudată, dar impresionantă, un temperament care se realizează. / Mircea Streinul („Salonul de iarnă”, în „Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2).
                                                        *
Până nu de mult, n-am cunoscut decât fragmentar opera plastică a lui Vladimir Zagorodnicov şi, mărturisesc, uneori n-am avut impresii prea bune.
Dăunăzi, însă, am avut prilejul să vizitez atelierul acestui pictor şi rezultatul a fost o… convertire totală. Într-adevăr, sunt, astăzi, cu totul câştigat de arta unică a acestui creator. Văzând lucrările lui Vladimir Zagorodnicov, peste 300 de uleiuri, tempera, pasteluri şi acuarele!, am avut certitudinea că sunt în faţa unui miraculos talent, pentru a cărui completă recunoaştere îmi fac un titlu de onoare de-a lupta cu prostul gust, invidia, bârfeala şi critica venală.
Opera lui Vladimir Zagorodnicov e o permanentă lecţie de artă, care culminează în două piese de geniu (şi întrebuinţez, în toată puterea lui, acest vocabul!): „Sfântul Gheorghe” şi „Naşterea Domnului”. Nu ştiu ce să admir mai mult în aceste două copo-d’opere: culoarea (un triumf de lumini şi de umbre) sau dinamica liniei. „Sfântul Gheorghe”, piesă vrednică de Muzeul Vaticanului, e o simfonie de culori. Violetul, albastrul, roşul, cenuşiurile se topesc într-un magnific alb, care iradiază, cu o puternică licărire, ca de soare.
În „Naşterea Domnului” se regăseşte aceeaşi calitate a luminii. Remarc şi tehnica grupajului, realizată într-o perfectă armonie.
Acuma, ceva cu privire la mănăstirile din Bucovina. Adevăratul lor descoperitor n-a fost Loewendal, ci Zagorodnicov, căci primul n-a prins nimic din fiorul lor mistic, ci s-a limitat la o redare realistă. Zagorodnicov, însă, a ştiut să redea tot patosul bizantin şi transfigurarea serafică a obiectului din freşce. Menţionez, îndeosebi, „Sfinţii” (am publicat o reproducere a lor) şi „Îngerul cu vioară”.
                                                        *
Extraordinar, un mag sau un vrăjitor deslănţuit, e Zagorodnicov în compoziţiile sale fantastice. Am rămas copleşit de biserica dintre munţi, o cotropire de luturi, în jurul unei lumini de peste fire, care înconjoară nava Domnului; de vraciul care trece singur printr-un târg gol (o uriaşă cetate de lemn, care ameninţă să se prăbuşească peste solitudinea omului), de mănăstirea cu doi arhangheli, ridicaţi peste nimicnicia lumii; de înmormântarea călugărului, o navă imensă, biserica, în care ghiceşte prezenţa lui Dumnezeu; sau de cei trei luptători, în goană apocaliptică.
Am reţinut şi două pasteluri, de asemenea fantastice, două peisagii de noapte, acordate la subiecte de legendă slavă.
                                                        *
Zagorodnicov e, însă, când obiectul o cere, şi un mare realist. Balcic-urile lui sunt de o nebănuită putere şi, tot aşa, aspectele din Cernăuţi. Un ulei, cu un peisaj din oraşul nostru, e una din cele mai reuşite, din câte le-am văzut, şi Vladimir Zagorodnicov trebuie felicitat pentru el.
                                                         *
În portret, Vladimir Zagorodnicov e, de asemenea, desăvârşit. Menţionez un cap de mongol, de-o vigoare admirabilă şi de-o adâncă sesizare psihologică. Studiile după om ale acestui pictor dovedesc o râvnă adevărat roditoare.
                                                          *
Ce altceva s-ar putea spune, în concluzie, despre Vladimir Zagorodnicov, decât că e un posedat al artei sale, un dinamic de pe marea linie a lui Van Gogh, colorist unic, un artist care biruie toate dificultăţile tehnice pentru a ridica, în fiecare tablou al său, un imn de slavă materiei transfigurată prin talent?
Cea ce dorim noi, acuma, e ca Zagorodnicov să dea publicului cernăuţean prilejul de-a-l admira într-o expoziţie integrală. Apoi, Bucureştii şi, poate, Parisul… Nu e aşa, Vladimir Zagorodnicov? / Mircea Streinul (Un fantast: Vladimir Zagorodnicov, „Suceava”, nr. 21, 28 ianuarie 1939, pg. 2).

6. Societatea Artiştilor şi

Amicilor Artelor Plastice din Bucovina

„Duminică 31 Ianuarie 1932: În Cernăuţi are loc constituirea Societăţii artiştilor şi amicilor artelor plastice” (Calendarul „Glasul Bucovinei” 1933, pg. 81).
Ştirea, singura ştire exactă, confirmată, de altfel, şi de Mircea Streinul, doar de Mircea Streinul, a apărut la rubrica „Cronica întâmplărilor mai însemnate / de la 1 Decembrie 1931 la 30 Octombrie 1932”, fără alte amănunte, dar parcă pentru a mai stăvili entuziasmul exagerat al manifestărilor monden-plastice din anul respectiv, deşi mondenitatea cernăuţeană era asigurată de personalităţi culturale de primă mână, din moment ce primar al capitalei Bucovinei era Dimitrie Marmeliuc (1886-1970), istoric literar, folclorist, publicist, decorat, pentru sângele vărsat la Oituz, de însuşi Regele, cu „Coroana României”, iar viceprimar era profesorul universitar Petru Luţa, unul dintre marii „amici ai artelor plastice din Bucovina”
Pictorii bucovineni se constituiseră, practic, într-o grupare artistică cu ocazia expoziţiei de toamnă din 1931, când Eugen Pohonţu, pe atunci singurul critic de artă al Bucovinei, relansase, cu şi mai multă persuasiune, ideea necesităţii constituirii unei societăţi profesionale a artiştilor plastici, idee întrezărită, după cum susţine Mircea Streinul, încă din 1927, cu ocazia expoziţiei lui Radu Giurgiuveanu şi a lui Paul Verona. Pohonţu a dat imboldul necesar pentru ca, în 31 ianuarie 1932, Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina să devină o realitate, iar datorită acestui imbold a şi fost considerat drept primul preşedinte al societăţii, al doilea fiind, din 31 ianuarie 1932, până în 31 ianuarie 1933, pictorul Paul Verona, stabilindu-se, astfel, o tradiţie a unei preşedinţii de un singur an, într-o alternanţă amic-artist, probată şi în 1935, când preşedinte al Societăţii era „amicul artelor plastice din Bucovina” Petre Luţa, pe atunci viceprimar al Cernăuţilor.
Sugestia şi realitatea „amicului” determina avantaje pentru breasla pictorilor (sculptori erau puţini), pentru că „amicii” se iveau din rândurile colecţionarilor de artă, din cele ale politicienilor cu putere de decizie sau ale conducătorilor de instituţii publice, toţi dispuşi şi capabili să cumpere operele expuse prin expoziţii, să promoveze artele plastice şi să sprijine breasla creatoare cu spaţii expoziţionale noi şi cu ateliere. În acest fel, artele plastice bucovinene devin o problemă şi o mândrie a tuturor, cu beneficii pentru artă lesne de întrezărit.
Istoria artelor plastice bucovinene, bazată, din păcate, doar pe preluări de date, multe dintre acestea voit falsificate, încadrează, temporal, SAAAPB între anii 1931-1934, deşi Societatea a funcţionat până la prima ocupaţie rusească, cea din 1940, dovadă fiind şi mărturia lui Petre Luţa, reprodusă, în paginile care urmează, de Traian Chelariu, dar şi mărturia lui Mircea Streinul, care vizează anii 1938-1939, deşi, după 1935, arta plastică devine, adesea, un pretext pentru evenimente mondene sau electorale, cum s-a întâmplat în 1937, când, în pregătirea alegerilor din 20 decembrie („Votaţi stâlpul încrederii, omul de care se razimă ziua de mâine a ţării: I”), s-au derulat, sub pretextul „serbărilor jubiliare ale Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, care împlineşte 75 ani de existenţă”, o puzderie de manifestări menite să vizualizeze doar politicieni cernăuţeni, inclusiv vernisajul unei expoziţii, cu tablouri din patrimoniul SCLRB şi ale unor pictori ai vremii, „în sala festivă se află galeria tablourilor, care trece drept cea mai bogată colecţie de tablouri din Cernăuţi. Putem admira aici picturi de Grigorescu, Luchian, Bucevschi, Maximovici; iar dintre pictorii contimporani, Lowendal, Constantinovici-Hein, Troteanu, Tarasov etc.” („Glasul Bucovinei”, nr. 5178, 20 octombrie 1937, pg. 2).
Şi tot istoria partizană a artelor bucovinene îl insinuează pe George Lowendal drept iniţiator al societăţii („În1931 înfiinţează prima societate a artiştilor plastici din Bucovina numită Prietenii Artei”), deşi inconfundabilul pictor bucovinean, mereu agitat în trudnică şi frământată căutare de sine, nu prea avea timp şi nici dispoziţie pentru astfel de „socializări”; ca să nu mai vorbim de faptul că societatea nu se numea „Prietenii Artei”, ci Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina, dar fără să se excludă, prin această denumire, şi o restrângere a titulaturii, în limbajul de fiecare zi, la „Prietenii Artei”.
În epocă, a funcţionat o neîntreruptă zâzanie, care l-a îmbrâncit la agresivităţi chiar şi pe Mircea Streinul („Acuma, ceva cu privire la mănăstirile din Bucovina. Adevăratul lor descoperitor n-a fost Loewendal, ci Zagorodnicov, căci primul n-a prins nimic din fiorul lor mistic, ci s-a limitat la o redare realistă. Zagorodnicov, însă, a ştiut să redea tot patosul bizantin şi transfigurarea serafică a obiectului din freşce”), de care va trebui să ne detaşăm, adăpostindu-i în memorie, unul lângă celălalt, pe toţi pictorii şi sculptorii Bucovinei, pentru că toţi ne aparţin şi tuturor le suntem datori cu recunoştinţă şi cu un Muzeu al Artelor Plastice Bucovinene.
Mişcarea artistică din Bucovina, în partea ei sublimă, cea a expunerii şi cunoaşterii operelor, a fost descrisă, pe fondul acelei zâzanii, de condeie măiestre, pentru un public din ce în ce mai numeros şi mai educat, capabil să se integreze, să devină parte dinamică a mişcării şi, indirect, dar motivant, a desăvârşirii actului creator. Din păcate, mărturiile care ne-au mai rămas sunt puţine, dar suficient de complexe şi de exhaustive pentru a ne îngădui, ba chiar determina un început de cunoaştere a temeliilor creaţiei bucovinene.

Plastica sezonului trecut (1929-1930)

La artişti, stările afective, cu ritmul lor sufletesc nou, pe lângă faptul că se traduc, ca la toţi oamenii, în expresii corporale, tind să se exprime în opere de artă, cu mijloacele proprii fiecărei arte. Poetul tinde să-şi exprime sentimentele şi emoţiile prin cuvinte rimate, muzicantul prin tonuri, pictorul prin culoare, lumină şi linie, etc.
Noţiunea de artă, formă exprimată, implică afectivitate, fond, cu sistemul ei de cunoştinţe, de reprezentări. Pentru ca artistul să poată comunica reale stări sufleteşti, pe lângă talent, dispoziţie, inspiraţie etc., peste care trecem în consideraţiile de faţă, are nevoie de exerciţii prealabile. Prin exerciţiu, se capătă uşurinţa de a pune în acord forma cu fondul sufletesc.
Fiecare om, fiecare artist îşi are felul său particular de a simţi, se impune, deci, să aibă şi felul său particular de a exprima. Găsirea de sine, fond şi formă, nu e uşoară. De cele mai multe ori, după şcolirea normativă, unde artistul deprinde elementele esenţiale, dibueşte, încă mult timp, bătând, pe rând, pe la porţile artiştilor în care îşi pune nădejdea, să le arate calea dezrobirii propriului suflet.
Aşa, în expoziţia Doamnei Gherghely, un tablou al „Magdalenei”, cu părul roşcat şi despletit, calcă domeniul de subiect şi culoare al pictorului francez J. Henner. Carnaţia stacojie şi rotunjimea ca o minge a încheieturilor ascuţite omeneşti vădesc influenţa lui Renoir evoluat. Van Gogh îşi are partea lui de cinste în tablourile cu gamă de galben. Acolo unde au încetat influenţele, arta personală este neînfiripată. Mă gândesc la ţăranca, de mare dimensiune, cu faţa bucălaie şi lăptoasă, cu nasul mic şi bărbie considerabilă, intitulată „Dulce Bucovină” dintr-un exces de atenţie, deloc flatantă pentru regiunea noastră.
Domnul Nichitovici nu este tributarul influenţelor. Şcoleşte pe cont propriu. E la prima expoziţie. Constatăm divorţ între eventuala dumisale sensibilitate de artist şi mijloacele de exprimare de care dispune.
În literatură, trecerea nesimţită de la o situaţie la alta se face prin mijlocirea ideilor şi a cuvintelor de legătură, ce asigură unitatea lucrării. În pictură, mijlocirea dintre culorile disparate, stridente, dintre subiect şi mediul înconjurător, se face cu ajutorul reflexelor (penetraţia reciprocă a unei culori în alta). Unele din tablourile cu flori ale domnului Nichitovici sunt tăioase, nu se armonizează cu fondul, din cauza lipsei reflexelor şi, mai ales, a lipsei de valori juste ale tonurilor. Tonurile de aceeaşi valoare stau pe acelaşi plan, nu reliefează.
Valoarea tonului şi trăsătura bine găsită echivalează, în poezie, cu cuvântul pregnant, iar în teatru, cu gestul bine sintetizat. Gestul sintetic subliniază o situaţie mai bine decât dacă s-ar întrebuinţa un surplus de mişcări succesive. În poezie, cuvântul pregnant sugerează o imagine, o stare sufletească mai bine decât o interminabilă perifrază, umplutură cu efect diluat, deşi ar putea spune acelaşi lucru.
Domnul Nichitovici are culoarea migălită. Trăsăturile bat pe loc (Minuţiozitatea Domniei sale a fost socotită de unii drept realism. Detaliul şi minuţiozitatea nu sunt atributele esenţiale ale realismului. Realismul constă în preferinţa de a înfăţişa viaţa aşa cum este, banală şi urâtă. Între realismul pictural şi cel literar nu este altă deosebire decât aceea a mijloacelor prin care se realizează aceste două arte diferite). O trăsătură sintetizată şi o tonalitate sigură ar fi produs efecte mult mai mari. Se ajunge la acest lucru numai atunci când între ceea ce simţim şi ceea ce vrem este acord cu ceea ce putem. Şi o putem în general, în măsura în care am căpătat dexteritatea prin exerciţiu.
Domnul Nichitovici este bine intenţionat, lucrează fără răgaz şi are auspicii de devenire.
Lucrările Domnului Cosmovici au transparenţă, lucru greu de realizat cu materialul opac al temperei. Coloritul este clar. Împerecheri ingenioase de culori vii, ce se împacă, totuşi. Tablourile-i sunt natură policromă, în haină de sărbătoare. Pictorul vădeşte o dexteritate tehnică remarcabilă.
Dacă dexteritatea este o calitate indiscutabilă, ea poate constitui şi un defect, atunci când depăşeşte cadrul sensibilităţii sincere, adecvată la motivul pictural ales. Prin tehnică fixată, prin exerciţii îndelungate, artistul poate realiza lucrări chiar şi în situaţii când nu încearcă emoţii faţă de subiectele din natură sau are alte emoţii, care cer mijloace de exprimare. În acest caz, opera este convenţională. Între numeroasele lucrări admirabile, prezentate de Domnul Cosmovici, sunt şi unele ce transpiră convenţionalism.
Domnul Hette, partenerul sculptural al Domnului Cosmovici, aduce mai puţin convenţionalism şi mai multă sinceritate, dacă ni se permite o apropiere între aceste două genuri plastice.
Sculptura Domnului Hette este spontană, lipsită de migală şi de şlefuire până la lustru. Spontaneitatea nu este un lucru de neglijat în artă.
Se zice că un scriitor îşi trece opera prin 40 de etape de purificare. La început, construia după imboldul sufletesc, de care era cuprins. Alegerea cuvintelor, topica, sintaxa erau puse, deci, în slujba stărilor sufleteşti. În acest stadiu brut, opera era pusă într-un sertar. După trecere de vreme, îşi revedea manuscrisul, aducea modificări de redactare şi-l aşeza în sertarul al doilea. Operaţia se continua, astfel, până se ajungea la sertarul numărul 40, după care lucrarea putea fi tipărită. Exagerata grijă ca opera să fie impecabil construită nu e lipsită de partea ei de neajuns. Entuziasmul prim este diminuat, pe măsură ce creşte interesul pentru gramatică şi logică. Un orator, exprimându-se logic şi impecabil gramatical, este, în genere, un orator ce nu trezeşte entuziasm.
Oroarea contemporană pentru cizelarea extrem de muncită, ce înăbuşă spontaneitatea sentimentelor, a ajuns la cealaltă extremitate: cultul pentru primitivism.
În artă e necesară o anumită măsură, un anumit echilibru. Domnul Hette vădeşte măsură. Atâta spontaneitate cât e nevoie, nici mai mult, nici mai puţin. Ţine cumpăna între primitivism şi lustrangism.
Domnul Hruşca este un pictor de talent şi plin de nădejdi. Suntem convinşi. Tablourile sale din acest an, însă, denotă graba lucrativă, ca să poată avea la timp numărul de tablouri necesar unei expoziţii. Interesul mercantil poate dăuna artistului. Şi dorim revenirea vechiului control autocritic, pentru ca pe linia de evoluare să însemne crescendo popasuri lăudabile de progres.
Totuşi, trebuie remarcate cele câteva pânze de iarnă şi toamnă, în gamă violetă, pline de atmosferă, încât simţi umiditatea reumatică, penetrantă a anotimpului.
Autocriticismul ce i-a lipsit Domnului Hruşca l-a avut, în acest an, Doamna Maria Topor-Tarnovietzky. Timp de aproape cinci ani, a fost absentă din manifestările plastice bucovinene. Expoziţia dumisale a fost, acum, o revelaţie. Sensibilitatea artistică e adecvată fiecărui motiv. Expoziţia a fost prea bună ca să insistăm, aici, asupra câtorva scăderi, ce le-am schiţat destul de dur cu altă ocazie. Pe lângă acordarea tehnică la stările sufleteşti, se adaogă gustul cu care motivul este pus în pânză. Multă înţelegere. Utilizează spaţii necolorate sau colorate puţin, cu efecte minunate. În muzică, pauzele uneori destul de lungi, ca durată, nu strică unităţii componistice, fiindcă auditorul, odată prins în mrejele ritmului, completează tainic mai departe ceea ce lipseşte. Acelaşi lucru, şi în pictură, cu deosebirea că golul de timp este, aici, spaţiul gol.
Artista stăruie în portret. Portretul este specie dificilă. Trebuie împăcate tehnica cu asemănarea. Artista este aproape de concilierea lor. Are portrete bune, după cum bune portrete are şi celălalt iubitor de portret: Domnul Hruşca.
                                                        *
Inepţiile repugnate ale atâtor artişti, frământaţi de inovaţii, a dat cuvântului „modernism” nu ştiu ce sens peiorativ. Alături de acest soi de modernism, există un altul, ce nu trebuie condamnat. El a dislocat preferinţa veche şi vrea să impună o alta nouă, ce-şi caută stilul menit să caracterizeze epoca. Când e vorba de stilul unei epoci, toate artele concură. Pictura lui F. Boucher, de exemplu, graţioasă, trandafirie (motiv şi culoare) e în acord perfect cu arta interiorului din vremea sa, ce caracterizează stilul lui Ludovic XV.
Care este stilul vremurilor noastre? Greu de precizat. Constatăm, deocamdată, numai tendinţa, în jurul căreia se va cristaliza, şi această tendinţă este simplificarea. Arhitectura a renunţat la ornamentaţii. Planurile mari şi linia dreaptă predomină. Arta mobilierului a renunţat la zorzoane. Pictura şi sculptura se îndreaptă în acelaşi sens. Pictura actuală preferă trăsătura largă, culoarea limitată, nuanţe puţine şi armonizate.
Doamna Constantinovici-Hein e animată de sufletul fericit al epocii. I-am văzut pânzele în atelier, înainte de migraţiunea spre capitală. Cu expoziţia Domniei sale s-a sfârşit sezonul bucureştean.
Pânze din ţările ce le-a cutreierat. Caleidoscop european. Condensare de sentiment, în trăsături largi, sintetizate. Culori clare, în mase mari, armonizate. O artistă de rasă, cu care Bucovina se poate mândri. / Eugen Pohonţu („Junimea Literară”, nr. 5-8, mai-august 1930, pp. 345-348).

Consideraţiuni despre plastica anului 1932

Raportul dintre artist şi public este foarte variat, fiindcă, de o parte, creaţia, iar de alta, gustul prezintă fiecare cel puţin trei grade: nivelul, la nivelul şi deasupra nivelului la care a ajuns arta, în lunga ei evoluţie.
Buna apreciere a operei de artă se face atunci când între creator şi spectator se stabileşte corespondenţă de grad. Un artist începător poate place necondiţionat unui neiniţiat.
Dar tragedia creaţiei artistice sălăşluieşte acolo unde începe declanşarea unei originalităţi vădite. Unei opere de artă, ca să depăşească prezentul şi să treacă pe planul durabilităţii viitoare, i se cere originalitate, adică să poarte semnul unei personalităţi distinctă de personalităţile artistice de până acum, altfel riscă să se învârtă comod, ce e drept, în orbita unui creator original, prezent sau din trecut, dar şi să fie înăbuşit de strălucirea acestuia. Din perioada minoră a poeţilor eminescieni, gustaţi, de altfel, la vremea lor, nu mai viază nici unul, fiindcă i-a adumbrit lumina lui Eminescu. Acest fenomen s-a extins chiar şi asupra unei părţi din opera lui Vlahuţă. Din şcoala cu elevi mulţi a maestrului P. Rubens, cine a mai rămas pentru posteritate din cei care au lucrat aidoma cu maestrul? A rămas un Jordaens, care, oricum, nu urcă complet pe învăţăturile căpătate, a rămas, mai cu seamă, un Van Dyck, şi asta fiindcă a putut să-şi croiască alt drum, drumul său propriu.
Originalitatea, aşa de necesară unei arte durabile, este o forţă dinamică, ce destramă fixata tradiţie, pentru a individualiza creaţia. Şi când e vorba de individualizarea, de singularizarea unei opere, gustul publicului se găseşte, îndeobşte, nepregătit, deoarece gustul este elementul static, rezultat din experienţa trecută, făcută cu lucrări de factură mai veche, uneori foarte veche, se găseşte cu atât mai nepregătit, atunci când nu-i ţinut la curent cu mişcarea artistică.
În centrele mici, unde nu pătrunde ecoul frământărilor, în centrele mari, dar eminamente cu alt ordin de ocupaţiuni, mediul artistic nu-i prielnic totdeauna. Oraşul nostru se găseşte în această situaţie, în ce priveşte pictura. Gustul publicului, rămas, figurat, în epoca de piatră a artei, adică la fotografie colorată simplu şi meticulos, se opune, totdeauna tranşant şi dârz, în numele bietului „bun simţ”, în numele pretinsului „gust”, chiar şi în faţa creaţiunilor care, în alte părţi, de mult au trecut în istorie.
Artiştii plastici de pe teritoriul Bucovinei au luat iniţiativa ca, în fiecare an, să organizeze expoziţii colective, cu lucrările ultimului an de activitate, pentru a deplasa, pe încetul, gustul către limanuri mai avansate. Până acum, s-au organizat două „Saloane de toamnă”: cel de anul trecut, mai mare, cu mai variate direcţiuni, deci mai aproape de scopul propus; Salonul de toamna aceasta, mai mic şi mai unitar.
Analizând aspectul Salonului al doilea şi având treaz, în minte, întâiul salon, o constatare imediată se desprinde: s-au împuţinat lucrările fără valoare ca şi cele de mare valoare. S-a realizat o medie uniformă şi monotonizată. S-a coborât nivelul artei mai aproape de înţelegerea spectatorului şi, totuşi, imperturbabilul gust lipsă s-a dovedit, şi de astă dată, că nu poate urca aşa de sus. Constatarea ultimă e firească, dacă se pleacă de la premisa că ceea ce place tinde la posesiune; ori, de vreme ce această tendinţă a lipsit completamente (fără să fie dată scuza unei exagerări de cost, fiindcă similare lucrări, în alte centre, se evaluează incomparabil mai mult), se deduce că nu a plăcut şi n-a plăcut nu din vina creaţiilor, ci din vina înţelegerii (probele nu ne lipsesc nici de astă dată).
Pentru a rămâne tot în cadrul generalităţilor, totuşi, de altă natură, ţinem să subliniem lipsa unui criteriu unitar de selecţiune a lucrărilor, că încăperile improprii unei expoziţii n-au pus în valoare lucrările prin lumină prielnică, după cum, iarăşi, îngrămădirea tablourilor pe pereţi a dăunat, prin anturaj, unele altora.
Sub raportul realizărilor, considerând expozanţii individual, apoi nume noi:
E. Ţintă, impresionist de talie pură, acrobaţeşte cuţitul, pensula şi culoarea în sensuri şi stratificări multiple şi dulci.
E. Rainer are rapiditate şi ochi de-o justeţe uimitoare în linie şi valori. Păcat că-i rutinar în colorit; pretutindeni, aceeaşi reţetă inamovibilă pe pecii de motive.
B. Klinghofer sculptează forma cu cărbune, după metode mai vechi; de altfel, nici portretele expuse nu-s de dată recentă.
Marciuc învinge dificultatea acvarelei. Dar să nu uite că dezrobirea şi facilităţile în artă nu vin numai prin talent, ci şi prin exerciţiu.
Din cei întâlniţi în expoziţia anului trecut, reprezentaţi fie prin lucrări puţine, fie prin factura lor cunoscută, încât nu se poate spune mai mult decât se cunoaşte, sunt: Domnişoara M. Seleski, Doamna I. Cuparencu, Doamna L. Mironescu (de remarcat o natură moartă cezaniană), Domnişoara A. Topor-Tarnoviecki (cu menţiunea unor flori, redând adecvat materia, şi a unui portret cu interesantă expresie), Domnişoara E. Morcarova (chinuită şi convertită la diformare), Domnii V. Nichitovici, R. Giurgiuveanu (romantic şi îngrijit), D. Eisenberg; iar la Domnul I. Sîrghie, sârguincios şi cunoscător al formei, râvnim atacarea directă a naturii, nu prin intermediu.
Doamna I. Constantinovici-Hein, reprezentată abundent şi inegal, persistă (lucru ce-i face cinste) vechea şi cunoscuta atitudine de gingăşie şi naturaleţe în tratarea motivelor.
Doamna I. Boronska afirmă genul decorativ, pe care l-ar putea desăvârşi. S-ar pune, astfel, în acord cu ritmul timpului, lipsit de acele zorzoane, aşa cum îl găsim în arhitectura şi arta decorativă a vremii noastre.
C. Ghiorghiu accentuează îndemânarea şi siguranţa pastei. Leagă şi unifică elementele diferite ale motivului. Fondul nu-i simplu decor sau mijloc de evidenţiere, ci corp comun şi integrant al subiectului.
L. Kopelmann excelează în gravura cu subiecte adânc sociale, care impun prin idee şi amarul condensat în bietul suflet omenesc. Tehnica, însă, de astă dată, nu-i încearcă avânturi noi.
G. Lovendal şi-a etalat o gamă întreagă de posibilităţi creatoare, fără să le fi epuizat, nădăjduim, pe toate. Caută mereu, totdeauna cu urmarea că e departe. Dacă din punct de vedere al compoziţiei şi desenului este mai mult decât un talent obişnuit, coloritul său, însă, este artificiu de om ce ştie, dar nu simte organic armonia. Acest lucru trece asupra lui V. Zagorodnicov, care, în acest an, a făcut paşi siguri, pe teren solid, în ce priveşte culoarea. Culoarea-i este vie şi nu depăşeşte, cu mult peste cele şapte culori spectrale, numărul nuanţelor. Culoarea exagerată, simplificată, prevalând viziunea subiectivă peste motivarea externă, constituiesc nota dominantă a originalităţii sale.
P. Verona, colorist cu aptitudini fireşti, neglijent uneori (neglijenţă din care artiştii îşi fac titlu de cinste, prin ceea ce numesc „neglijenţă artistică”), cu desemn aproximativ, se încumetă în compoziţii de dimensiuni mari şi de care se achită cum poate. Crede în creaţiile de inspiraţie muncită până la transpiraţie şi că arta adevărată nu trebuie să trăiască, invariabil, din lucrări momentane.
Ne însuşim credinţa. Pictura, pentru prestigiul ei, trebuie să părăsească făgaşul comod al florilor, al peisagiilor fugitive, mai ales când se rezumă la schiţă şi atitudini ce bat mereu acelaşi drum. / Eugen Pohonţu („Junimea Literară”, nr. 7-12, iulie-decembrie 1932, pp. 337-340).

Pentru promovarea picturii în Bucovina

Ieri, Luni, 9 Decembrie 1935, la orele 12, s-a deschis, în Muzeul „Regele Carol al II-lea” din Cernăuţi, şi în prezenţa unui ales public cernăuţean, a cincia expoziţie anuală a Societăţii Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina. Remarcăm, între cei prezenţi, pe domnii: Primar Dr. Dimitrie Marmeliuc, Prefect Gheorghe Vântu, Preşedinte al Camerei de Comerţ, senator Iosif Vihovici, consilieri municipali Iancu Avram şi Dr. Ilie Mandiuc, consul Uzdowski, prelat Lukasiewicz şi Grabowski, colonel Cantemir, colonel Holban şi Drăgulescu, contele della Scala, preşedintele comisiei locale de revizuire, Ştefănescu, domnul director Baculinschi, profesor universitar Nelolitzki, profesor universitar Stoilov şi mulţi alţi şi distinşi oaspeţi. Domnul viceprimar Dr. Petre Luţa a deschis expoziţia, cu următoarea cuvântare:
„Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina inaugurează, astăzi, a cincia sa expoziţie anuală. Urmând, cu avânt şi dragoste de muncă, drumul spre realizarea scopului pentru care a fost înfiinţată, ea face un scurt popas, pentru a prezenta, din nou, publicului nostru roadele muncii sale, menite să contribuie la dezvoltarea şi aprofundarea pentru frumos, în straturi cât mai largi ale societăţii, să atragă, de la grijile vieţii de toate zilele, spre sferele luminoase ale idealului, spre înfrăţirea între oameni, astăzi atât de puţin mărturisită, în adâncul sufletelor încă, poate cu atât mai mult dorită.
La această manifestare şi trecere în revistă a lucrărilor ei artistice, Societatea noastră păşeşte, cu atât mai multă satisfacţie, cu cât a primit un nou imbold şi o încurajare, prin faptul că, graţie înţelegerii generoase a domnului Ministru Dr. Ion I. Nistor şi a bunăvoinţei domnului Preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie, Dr. Iosif Vihovici, şi a domnului Primar Dr. Dimitrie Marmeliuc, suntem fericiţi a avea, în clădirea Muzeului „Regele Carol II”, un atelier propriu, nou construit, care, în curând, va fi sfinţit şi pus la dispoziţia artiştilor noştri, pentru a le înlesni crearea operelor ce aşteptăm de la ei, şi pentru care exprim, şi pe această cale, mulţumirile noastre cele mai bine simţite acestor mărinimoşi sprijinitori.
Expoziţia de astăzi constituie o nouă dovadă că artiştii noştri se străduiesc, cu suflet şi cinste, să contribuie la îmbogăţirea patrimoniului artistic al acestui colţ de ţară. Rămâne, acum, ca şi marele nostru public iubitor de artă să încurajeze, din partea-i, pe artiştii noştri, în realizarea unor opere cât mai alese şi frumoase, prin vizitarea numeroasă a expoziţiei, pe care o declar deschisă, odată cu această solemnitate, şi prin achiziţionarea picturilor ce prezentăm binevoitoarei Domniilor Voastre aprecieri, cu dorinţa vie ca drumul străbătut de Societatea noastră să creeze orientări luminoase asupra perspectivelor viitoare ale artei în Bucovina”.
Deschiderea festivă a decurs, apoi, într-o atmosferă de sincer entuziasm pentru artă. Sunt expuse 150 opere de artă. O adevărată comoară de sensibilitate şi cult artistic. Vom reveni. („Glasul Bucovinei”, nr. 4707, 11 Decembrie 1935).

Societatea Artiştilor şi

Amicilor Artelor Plastice din Bucovina

Deschiderea atelierului. Al V-lea salon de pictură şi sculptură. Deziderate

Dumnezeu a sfinţit locurile în cele dintâi, omul le sfinţeşte în cele din urmă, dar, fiind mai pe înţelesul nostru, ne-am obicinuit cu dictonul programatic: omul sfinţeşte locul.
Vineri, 20 Decembrie 1935, s-a deschis, după creştinesc obicei, atelierul Societăţii Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina. Părintele protopop Prelici (N.R.: George Prelici, fost preot la Breaza şi membru al Partidului Naţional Român, pe vremea austriecilor; unchiul preotului Agapie şi al… actorului Florin Piersic), după frumosul serviciu divin, a ţinut o emoţionantă cuvântare, mulţumind artiştilor că nu au uitat de biserică, într-un aşa de solemn moment, cum este deschiderea acestui atelier, şi, îndemnându-i la sinceră jertfă pe altarul artei şi la plinirea poruncii dumnezeieşti, după care toate câte se fac în lumea oamenilor trebuie să-l cultive pe om, apropiindu-l de Dumnezeu, le-a dorit spor la muncă şi deplină satisfacţie în toate lucrările lor. Părintele protopop Prelici a dat, apoi, preoţească binecuvântare tuturor celor de faţă şi a stropit cu aghiazmă noul local.
A luat cuvântul domnul viceprimar Dr. Petre Luţa, făcând un scurt istoric al Societăţii artiştilor şi a atelierului:
„Societatea noastră, a zis domnia sa, există acu, de 5 ani, înfiinţată fiind de truda harnicului căpitan Eugen Pohonţu, un pasionat al artei. Membrii Societăţii s-au manifestat prin expoziţii anuale, reuşind a-şi atrage atenţia şi simpatia publicului bucovinean şi, în special, cernăuţean. Unii dintre pictori au înregistrat chiar frumoase succese. Onoare deosebită au avut doi dintre dumnealor, şi anume domnii Zagorodnicov şi Rainer, cărora li s-au încredinţat câteva lucrări importante: portretele M. Sale Regelui, al Marelui Voevod Mihai, al lui Ştefan cel Mare şi al regretatului Mitropolit Nectarie (N.R.: Cotlarciuc).
Arta, însă, e în veşnică luptă cu o mulţime de greutăţi materiale şi morale. Totuşi, Societatea s-a dovedit a fi instituţie necesară în Cernăuţi, căci, mulţumită intervenţiilor pe lângă oameni plini de înţelegere pentru artă, dintre cari primii au fost domnul Ministru Ion I. Nistor şi domnul Dr. Iosif Vihovici, preşedintele Camerei de Comerţ, s-a înlăturat lipsa cea mai mare, până în prezent, şi anume lipsa unui atelier propriu şi bun. Deosebită mulţumită se cuvine şi Primăriei Municipiului Cernăuţi pentru sprijinul material dat şi domnului consilier ing. Stubchen-Kirchner pentru dezinteresata dumisale muncă, depusă la executarea lucrărilor de construcţie.
Astăzi, deschizând acest atelier, artiştii bucovineni păşesc, cu unire şi încredere, într-o nouă fază, mai profitabilă artei şi activităţii lor”.
Încheindu-şi cuvântarea, domnul viceprimar Dr. Petre Luţa, preşedintele Societăţii Artiştilor, predă atelierul, în mod formal, administrării Muzeului „Regele Carol al II-lea” din Cernăuţi.
Directorul Muzeului, domnul profesor Stupniţchi, declară că ia în primire noul local. Urmează, la cuvânt, domnul Masichievici, secretarul Camerei de Comerţ, aducând, în numele domnului preşedinte Vihovici, absenţa căruia o scuză, sincere urări de succes tuturor acelora cari vor lucra în nou deschisul atelier.
Domnul profesor Verona ia, apoi, cuvântul, în numele artiştilor, insistând asupra necesităţii acelui veritabil şi mare cult al artei, care singură poate remedia haosului ivit în lumea valorilor secolului nostru.
Ca încheiere, domnul prefect Gheorghe Vântu îşi exprimă satisfacţia de a fi putut asista şi la această solemnă deschidere a unui atelier, din încăperea căruia, speră şi crede domnia sa, vor ieşi opere menite să facă cinste capitalei judeţului dumisale.
După această parte oficială a inaugurării noului atelier, s-a servit o gustare. Graţiile doamnelor şi delicatesele bufetului, excelent asortat, au dat deosebit farmec acestei distinse serbări, în noul templu al artei. Atmosfera aleasă şi prietenească a reţinut pe invitaţi până târziu, după miezul nopţii.
Şi, întrucât momentul îşi are importanţa istorică, subsemnatul, părăsind cadrul unui simplu reportaj, ţine să remarce, între cei prezenţi, pe domnii prefect Gheorghe Vântu, Director general Ştefan Scalat, reprezentantul Primăriei, doamna şi domnul director Baculinschi, ing. Stubchen-Kirchen, doamna profesor Danciul, domnul Dr. Szczudlick, domnul Dr. Boronski, Director Hanicki, Dr. Iulanschi, profesor Stupnicki, toţi reprezentanţii presei, următorii pictori, doamne şi domni, vrednici reprezentanţi ai artei: doamna profesor Isidora Constantinovici-Hein, doamna Jadwiga Boronska, domnişoara Elenuţa Mănescu, Krause-Constantinovici, Edwiga Kochanowska, I. Rosenstock, Maria Seleschi, domnii pictori Paul Verona, Vladimir Zagorodnicov, E. Rainer, profesor Vladimir Nichitovici, profesor Ion Cârdei, N. Marciuc, Masichevici, E. Lipeckyi, N. Wedeniwsci şi mulţi alţii, al căror nume, scăpându-ne, le cerem cuvenitele scuze.
Iată, deci, că inaugurarea festivă a noului atelier al Societăţii Artiştilor a decurs în modul cel mai plăcut cu putinţă.
La discursurile rostite, nu avem nimic de adăugat. Ştim că artiştii, fiecare pe proprie socoteală, îşi vor merge drumul cel mai potrivit. Pentru profitul Bucovinei şi al Cernăuţilor, însă, să ni se ierte pronunţarea unei pioase dorinţe:
Noi, aceştia care stăm departe de agitaţia, din toate punctele de vedere utilă, a capitalei şi nu avem nici vreun alt îndemn pentru promovarea artelor frumoase, în afară numai de dragostea noastră pentru ele, am fi fericiţi dacă Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina ar colabora, pe deasupra tuturor intereselor centrifuge, la realizarea adevăratului atelier, a atelierului şcoală artistică. Şcoală nu în sensul atât al unui nou curent artistic, nivelator sau de altă natură, ci şcoală în înţelesul de cultivare reciprocă a artiştilor şi de cultivare a publicului, care, orice s-ar obiecta, intră, cu dragă inimă şi cu suflet umil, în sanctuarul artei şi aşteaptă să vadă, aşa cum înţelege mai bine, şi poate chiar şi mai bine, ceea ce, pe buzele tuturor muritorilor, se numeşte artă şi anume artă menită să-ţi fie bucurie şi solemn prilej de precistuire cu pânea şi vinul divin al emoţiei sale estetice. Iar pentru a putea crea un astfel de atelier-şcoală, artiştilor bucovineni nu le trebuie decât bună înţelegere întreolaltă şi preţuire a muncii fiecăruia, chiar dacă acea muncă e muncă de şarlatan (subliniem aceste din urmă cuvinte, căci e adevărat, fiecare muncă făcută ne este de folos şi, adeseori, e nevoie să greşeşti de nouăzeci şi nouă de ori ca să poţi reuşi a suta oară). Astfel, precum valea, cu cât e mai profundă, înalţă mai în slăvi muntele, la fel, cu cât mai mare e rătăcirea, cu atât mai valoroasă devine cunoaşterea drumului bun. Şi o vorbă a unui mai puţin mare om, deprins să cugete pe proprie socoteală, zice că: gustul se formează prin dezgust.
Munca mea, deci, şi respectul pentru munca vecinului meu, iată porţile deschise spre îngustul şi anevoiosul drum al progresului în ale artei.
După aceste cuvinte, profităm de îngăduinţa tuturor celor interesaţi, încercând a ne pronunţa şi despre cel de al cincilea salon de pictură şi sculptură, deschis în 9 Decembrie 1935, de Societate şi accesibil, până la 15 Ianuarie 1936, tuturor curioşilor.
Trebuie s-o spunem de la început că acest al 5-lea salon de pictură şi sculptură este numai salon de pictură şi „Scherenschnitte” (N.R.: siluete, de altfel preţuite de Mircea Streinul, care îl va încuraja pe Parteniu Masichievici), căci, cu toată bunăvoinţa oricui, siluetele fine, tăiate cu foarfeca, aşa zisele „Scherenschnitte”, cari mărturisesc despre o extrem de răbdulie abilitate a mânilor celui ce le-a executat (Parteniu Masichievici), nu sunt sculptură. Remarcăm, cu acest prilej, interesanta „Consfătuire”.
Dar să trecem la catalog: Doamna Boronska Jadwiga expune şaisprezece lucrări, în cari abordează, cu mult curaj, atât peisajul, cât şi portretul, şi reuşeşte, cu acelaşi talent feminin, să-şi impună sensibilitatea cromatică atât în pictarea florilor, cât şi în dificila compoziţie a unei idile (Idila din Locwicz-Polonia). Ceea ce trebuie să reţinem, însă, este faptul că doamna Boronska e singura care expune, în acest salon, un grup şi încă demn de meritată atenţie.
O plină de atmosferă „Vedere din Vatra Moldoviţei”, în care culorile degajă o discretă gamă de gris-albastru, dominant, de altfel, în mai toate tablourile doamnei Boronska; o „Bisericuţă” (de fapt, o troiţă catolică, nu e nici capelă), în care, din câteva trăsături de penel bine puse, culoare îţi spune o elegie autumnală, şi două portrete, în cari doamna Boronska tinde către o mai evidentă originalitate, îi dau, fără discuţie, dreptul să continue, dimpreună cu doamna Isidora Constantinovici-Hein (căci fructele expuse de domnul profesor Cârdeiu Ioan, care e sculptor în pictură, sunt cu adevărat natură moartă, ca să ne oprim mai mult asupra lor, deşi am avut prilejul să vedem, la domnul Cârdeiu, acasă, tablouri cari meritau să fie expuse şi pe cari domnia sa nu le-a învrednicit de salon), cuplul feminin de pictori, cari merită aceeaşi considerare, pe care ţi-o impun domnii Paul Verona şi Vladimir Zagorodnicov între domnii pictori.
Deci, doamna profesor Isidora Constantinovici-Hein! Domnia sa a făcut o călătorie de studii pe litoralul dalmatin şi s-a întors cu o nouă şi interesantă experienţă, experienţa peisajului arid, alb şi copleşit de lumina multă a unui cer mai pur decât al nostru. Şi domnia sa a văzut munţi şi localităţi altfel decât ale noastre. Se înţelege că experienţa unui astfel de peisaj, fie că se suprapune experienţelor vechi, fie că le tulbură, are o imensă influenţă asupra picturii rezultate. O cunoaştem pe doamna Constantinovici-Hein fină şi expertă tehniciană a panourilor decorative şi a unor picturi pline de o dulceagă melancolie, agreabilă majorităţii dintre ne-pictori. Iată, însă, că recolta acestei toamne ne revelează o doamnă Constantinovici-Hein voluntară, viguroasă, colorată abrupt. Munţii domniei sale nu stau indiferenţi, ca simplă arhitectonică, cerul nu e numai baldachin, apa nu e oglindă mai mult sau mai puţin clară, vegetaţia şi clădirile omeneşti nu mai păstrează sfială convenţională, ci toate participă la crearea unei lumi proaspăt văzute şi împotriva plictisului vinovat al celor cari nu văd nimic nou şi colorat în jurul lor.
Doamna Constantinovici-Hein a încercat un salt dincolo de tehnica dumisale de până mai ieri. Domnia sa, pornind de la reflexe, precum cele expuse sub N-rul 28, şi trecând la „Agave” şi la peisajul „Perzagno” (Bocche di Cattaro), a parcurs un drum apreciabil. Din noua dumisale experienţă şi din cele ce-i oferă peisajul autohton, aşteptăm numai surprize.
Doamna Kochanowska Jadwiga expune cinci peisagii.
Krause Grete, trandafiri, domnul E. Lipeckyi, două studii: Mitropolitul Nectarie.
Domnişoara Elenuţa Mănescu se remarcă printr-o caracteristică preferinţă pentru nuanţele de galben şi roz şi printr-o lirică tratare a profilurilor fine ale studiilor dumisale. Domnişoara Elenuţa Mănescu, în virtutea talentului de care dispune, s-ar putea cu succes afirma în rândul portretistelor noastre de valoare.
Domnul N. Marciuc expune peisagii şi flori, iar domnul Vladimir Nichitovici, cel mai bogat în lucrări, douăzeci, în total, are trei peisagii /”Din Grădina Publică”, „Toamna în Grădina Publică” şi „Spre seară”), cari îi arată drumul pe care ar trebui numai să meargă până la capăt ca să scape de migala obositoare, la care l-a condamnat tehnica dumisale de aquarelist petit-bourgerois.
Domnul E. Rainer se remarcă, în primul rând, printr-un sobru „Cap” (studiu). „Cimitir vechiu” e literatură şi ştiţi de ce? Fiindcă domnul Rainer a introdus, în primul plan, nenorocita dumisale figură de bătrân gârbov. Cât de altfel ar fi fost totul, dacă cimitirul vechi rămânea pur peisaj de toamnă şi nu alegorie!
Domnişoara I. Rosenstock dovedeşte o rafinată inteligenţă. Domnia sa reuşeşte, în „Cactee”, să realizeze o scară de nuanţe de verde sugestiv, discret, şi armonizat. Are spaţiu şi simţ al materiei tratate. „Crysanteme” e o bine studiată succesiune de planuri cromatice, cari, în afară de faptul că redau, adequat şi distinct, sticla, mai impune prin proporţie şi bună dispoziţie a tonurilor de galben auriu şi lila, pe fond gălbui-deschis, de verde închis şi, totuşi, viu, şi de transparenţă a sticlei.
Doamna Maria Seleschi expune, printre altele, o „Bătrân cu lumânare”.
Cea mai savantă paletă o are, fără îndoială, domnul profesor Paul Verona. Spunem savantă, fiindcă domnia sa ştie ce vrea şi vrea ce ştie. Fire de om fin şi cult, acest pictor se trădează, în consecinţă, şi-n opera sa, fluctuând între un calm aproape rigid, ca în „Poarta”, şi între căldura şi bucuria culorilor cu mult rafinament alăturate, ca în „Interior”.
Acest „Interior” poate fi o adevărată lecţie de pictură pentru colegii domnului Verona. „Interior” e lucrarea pictorului pentru propria sa încântare. Roşul, acest felinar, care atrage pe toţi naivii, şi-a pierdut, la domnul Paul Verona, calitatea proastă şi, pus în curcubeul tonurilor vecine, cântă o melodie senină, în jurul căreia vibrează, policrom acompaniament, liniile şi suprafeţele obiectelor, de la statueta în alb, deasupra safeului gălbui, şi până la albul mărginind limpezimea aerului abia indicat de afară. Perdeaua poartă toate reflexele, la fel, parchetul şi fondul, în afară, bineînţeles, de roşul împărţit cu dărnicie. Domnul Verona nu are nevoie de lecţii, totuşi, ne permitem a-l contrazice, acolo unde, în „Mănăstirea Moldoviţei”, întrebuinţează culori terne.
Deosebită bucurie ne-a prilejuit liricul dumisale „Pârâu” (iarna) şi „Iarna”, propriu numită. Atâta culoare nu înţelege să pună orice pictor într-un peisaj de iarnă.
Domnul N. Wedeniwsky expune, printre altele, un autoportret
Ajungem la domnul Vladimir Zagorodnicov. La acest pictor, ne-a surprins, încă de anul trecut, atitudinea mistică faţă de artă. Dar ne-a surprins şi tehnica domniei sale.
Îmbuibat de lumea „bilinelelor” ruseşti şi fermecat de bizantinismul frescelor de pe zidurile mănăstirilor bucovinene, domnul Zagorodnicov este un pictor al cărui nume, într-o zi, s-ar putea să treacă frontierele ţării. Îi trebuie un singur lucru: timp. Şi toată lumea ştie că domnul Zagorodnicov, ca, de altfel, toţi pictorii bucovineni, nu dispune de acest preţios talisman al tuturor lucrărilor durabile.
Din cele expuse de domnia sa, subliniem, deci, copiile după frescele noastre mănăstireşti, fiind convinşi că toţi colegii domniei sale, imitându-i râvna, vor colinda Bucovina, exploatând aceste preţioase filoane, echivalente cu un muzeu de pictură românească. Domnul Zagorodnicov persistă în dragostea domniei sale pentru această mare artă şi bine face.
Dar domnia sa expune şi lucrări originale: puternica „Poartă”, scoasă, parcă, din plină preistorie, în care pictorul are posibilitatea să plaseze culorile unui întreg apus de soare. „Poarta” aceasta, aceeaşi ca a domnului Verona, de care se deosebeşte, însă, esenţial, vădeşte un puternic temperament de artist novator. Un reuşit „Barzoi” (desen tuş) marchează just cealaltă extremă a posibilităţilor domnului Zagorodnicov. Aşteptăm mult de la domnia sa.
                                                       *
Încheind aceste sumare şi fugare consideraţii, ca un bilanţ al anului plastic bucovinean, am mai avea de exprimat două-trei deziderate.
În Bucovina, încă nu poate fi vorba de supraproducţie plastică şi nici nu am dori să se ajungă la acea superfetaţie de sculptură, de pânze şi cartoane colorate, cari ucid în om dorul de a vedea sculptura şi pictura şi, mai ales, de a o iubi în calitate de cunoscător. E, deci, în Bucovina, şi, în special, în Cernăuţi, un teren virgin, în această privinţă, şi pictorii nu au decât de profitat, mai ales că, dacă s-a vândut, în capitala Bucovinei, pictură proastă, cu siguranţă că se va cumpăra, rentabil pentru artist, şi pictură bună. Pentru această pictură bună, se impune, însă, o serioasă luare de măsuri: e nevoie de muncă, de experienţă nouă şi de promovarea interesului pentru artele plastice al marelui public. Prin muncă înţelegem, cu toţii, un lucru precis şi, deci, nu avem nevoie de explicaţii. Experienţa nouă, însă, se poate câştiga prin conveniri, în cadrul unui cerc de studii artistice, la care pictorii şi amicii artelor plastice să se lămurească reciproc asupra problemelor celor mai importante sau la ordinea zilei. Aceste conveniri ar trebui să se ţină cel puţin o dată pe lună. Sperăm să mai putem da unele sugestii în această privinţă. Pentru promovarea în public a gustului şi a dragostei pentru artele frumoase, credem, însă, că e timpul suprem ca Societatea Pictorilor Bucovineni să aranjeze, pe lângă salonul ei de toamnă, şi o expoziţie de primăvară, la care să participe, dacă se poate, toţi pictorii români, prin ceea ce au reprezentativ ca operă, dar, în primul rând, să participe elita pictorilor din România. Astfel, se va face şcoală, cultură artistică şi propagandă pentru artele frumoase. / Traian Chelariu („Glasul Bucovinei”, Nr. 4717, 25 decembrie 1935, pp. 9-11).

Salonul de iarnă

Actuala expoziţie a pictorilor bucovineni aduce o certă consacrare: Vasile Ştefan, un talent cu adevărat puternic.
Plecând de la un desemn neşovăitor, acest pictor îl depăşeşte prin culoare. Las la o parte consideraţiile generale, pe care le-aş putea aplica la V. Ştefan şi trec la tablourile lui, alegând, dintru început, o rară natură moartă, realizată major în verde şi violet puternic, tur de forţă pentru orice pictor.
Acvarelele, deşi sunt bune, n-au reuşit să mă intereseze, căci distonează neplăcut (evident, numai prin materialul plastic) de celelalte tablouri. Lucruri definitive: „Horecea” (în care lipsesc doar stihiile lui Drumur), „Ţeţina 2” şi „Balcic 1”. Foarte merituoase, celelalte uleiuri. „Pieta”, în orice caz, o îndrăzneaţă compoziţie, în care notez un cer greu, de plumb, în stranie armonie cu roşul de sub capul lui Hristos.
Regretăm că Vasile Ştefan n-a expus şi celelalte lucrări ale sale, îndeosebi un „Cernăuţi, oraşul dintre ceţuri”, văzut de la înălţime.
Continuând în aceeaşi vigoare, Vasile Ştefan are toate şansele să poată sta, odată şi odată, alături de Petraşcu în plastica românească.
Doamna Constantinovici-Hein, în manieră nouă. Această pictoriţă de vaste resurse, ai cărei munţi din alte expoziţii sunt atât de vii în amintirea mea, abordează teme din ce în ce mai dificile. „Stradă din Sibiu” şi „Case din Sighişoara” se evidenţiază îndeosebi.
Aş îndrăzni o sugestie vrednică de frumosul talent al doamne Constantinovici-Hein: să descopere Cernăuţii (Vasile Ştefan l-a şi descoperit, în parte!). Oraşul acesta ar putea deveni un nou Balcic pentru pictorii români. Într-adevăr, capitala Ţinutului Suceava oferă teme extraordinare. Indic: panorama oraşului, văzută de pe Dealul Viilor, valea Prutului, văzută de pe aceeaşi înălţime, iarna în faţa bisericii iezuite şi câte şi mai câte!, o minune de cobalturi, griuri şi verde…
Cred că i-am rămâne cu toţii recunoscători doamnei Constantinovici-Hein, dacă ne-ar da, în pânzele-i de puternică viziune plastică, aspecte din Cernăuţii aceştia imenşi şi neguroşi.
Cornel Dzierzek., o ieftină carte poştală: „Pace”, în care nu ştii ce să condamni întâi, prostul gust al subiectului sau coloritul neîndemânatic. „În umbră” nu spune nici el mare lucru. I-aş recomanda, acestui pictor, puţină nebunie…
Doamna Jadwiga Boronska, pictură veche, onorabilă în felul ei.
Ioan Cârdei, două copii bune. Aş dori să-l văd într-o expoziţie personală. Deocamdată, şovăiesc să mă hazardez în vreo concluzie definitivă.
Doamna Jadwiga Kochanowska expune tablouri curăţele.
Berthold Klinghofer, un fantast al culorii. Slab în portret, uneori excepţional de interesant în peisagii. De reţinut 108, 112, 107, 120, 121. „Peisaj”-ul (121) e de o factură îndrăzneaţă, care-l impune definitiv pe B. Klinghofer.
De la doamna Maria Krupensky aşteptăm să evolueze.
Eusebiu Lipeţchi, fotografii.
Doamna Elena Mănescu, pe drumul cel bun.
Admirabilele siluete de Parteniu Masichievici, care ar putea ilustra inspirat basmele fraţilor Grimm sau chiar pe Ispirescu. De ce nu încearcă acest lucru? Parteniu Masichievici e un fel de Walt Disney al nostru.
Remarc „Ţăranca” domnişoarei I. M. Rosenstock.
Paul Verona, uneori prea încărcat. Nu înţeleg de ce aleargă atâta pictorii români după Norvegii, Veneţii şi alte străinătăţi (cât de fade, uneori!), când au Cernăuţii, Dumbrava Roşie (e un merit al lui Vasile Ştefan că a descoperit-o), Vijniţe şi Adâncate la îndemână. Oare trebuie să vină străinii să ne arate cât de frumoasă e Bucovina? Revenind la Paul Verona, regăsesc vechile lui calităţi de culoare şi exuberanţă de linii, care l-au impus de mult. În concluzie, un pictor cu care ne putem mândri şi care nu mai are nevoie de calificative.
E. Rainer, abil.
Un poet tradiţional al culorii, profesorul Vladimir Nichitovici, un pictor care stă în deplina noastră stimă.
V. Zagorodnicov, violent, forţă în desemn, linie ciudată, dar impresionantă, un temperament care se realizează.
Încheind, regret absenţa pictorilor Milon Tarnavschi, Leon Hruşca, Urbanshi-Neczuya, şi Rudd Rybiczka, oameni de talent, care ar fi putut completa fericit armonia acestui salon de iarnă.
Un gând bun pentru organizatorul expoziţiei. / Mircea Streinul („Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2).

7. Mărturisitorii de întâmplări astrale

Selecţia pictorilor şi sculptorilor, mărturisiţi în această carte, aparţine vremurilor de demult, vremuri în care creatorii Bucovinei, artişti şi scriitori, răzbeau prin dezinteresul vâscos al societăţii spre lumină. Întâmplările acelea tocmai de asta sunt astrale şi nu cred că ar fi vreo diferenţă între cele descrise de Stefan Zweig („Orele astrale ale omenirii”) şi miraculoasele afirmări de spiritualitate românească, în condiţiile în care, în mod istoric, societatea noastră, definită, generaţie după generaţie, drept aprigă şi înfometată consumatoare şi irositoare de prezent, ignora şi ignoră tezaurul ei de spiritualitate, definitorie pentru acest dezinteres fiind petrecerea cernăuţeană elitistă din noapte morţii lui Bucevschi, coroborată, cum ar zice acuzatorii publici, cu risipirea operei mucenicului bucovinean al frumosului, din cauza zgârceniei iresponsabile a acelei societăţi.
Au mai existat, în trecutul nostru, şi alţi artişti bucovineni, dar care n-au clătinat boltirea bucovineană a timpului lor (aidoma clopotului-taur Buga), iar fără freamătul de lumină, încredinţat contemporanilor tăi, nu prea exişti, nu prea te învredniceşti la memorie. În turnul de fildeş vin numai stafiile, nu şi viii vii, iar rostul artei a fost şi va fi, dincolo de aflarea de sine, pe care o săvârşeşte artistul, acela de „şcoală”, aşa cum a fost definit acest termen de Traian Chelariu, în capitolul dedicat Societăţii Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina, deci ca iniţiere cât mai cuprinzătoare şi mai decisivă, cum, de altfel, se poate desluşi şi în titulatura Societăţii.
Mărturisitorii întâmplărilor pe care le întâlniţi în această carte, 28 la număr, la care se adaugă adunătorul acelor mărturii, trăitorul de frumos Gheorghe David şi, drept omagiu adus trudei lor, regretatul Emil Satco şi reputatul exeget al artei Valentin Ciucă, provin din medii diferite, dar au un statut comun, acela de Amici ai Artelor Plastice din Bucovina. Trei dintre ei, Eugen Maximovici, remarcabil şi ca mânuitor de cuvinte, Vladimir Zagorodnicov şi Ioan Cârdei, poet demn de toată atenţia din generaţia iconarilor, au săvârşit, din postura de pictori, şi închinări fără de care nimic nu există şi nici nu merită să existe, iar un al patrulea, Maximilian Monter, pictor austriac şi prieten al lui Eugen Maximovici, nimereşte oarecum întâmplător, dar benefic, prin memoria vie, deşi doar lujer fragil, a Bucovinei.
Celorlalţi autori de mărturii le sunt dator cu o prezentare sumară, chiar dacă îi puteţi întâlni, cu descrieri mai largi şi cu fragmente de operă, în „Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean” sau în recenta mărturie „Societatea Scriitorilor Bucovineni”.

Vicenţiu Babeş a intrat în contact cu spiritualitatea bucovineană „în causa unificării ortografiilor române”, la începutul verii anului 1865, când expediază, pe adresa Societăţii pentru Literatura şi Cultura Română în Bucovina, o scrisoare-manifest a Directoratului Asociaţiunii Naţionale din Arad, semnată, alături de Vicenţiu Babeşiu (aşa îşi scria numele, pe atunci, sub influenţa „lătinismului” etimologic), şi de ceilalţi doi co-directori, Antoniu Mocioni şi Dionisiu Pescutiu, manifest prin care se milita pentru „mediulocirea unei conformităţi în ortografia limbei române”, parteneri de discuţie ai bănăţenilor fiind bucovinenii I. G. Sbiera şi Vasile Bumbac. Dar prieten i-a fost, mai curând, Ciprian Porumbescu, deşi viitorul lider al Partidului Naţional Român din Ardeal întreţinea relaţii cordiale cu mulţi bucovineni.
Vicenţiu Babeş s-a născut, în 21 ianuarie 1821, la Hodoni, şi a murit la Budapesta, în 22 ianuarie 1907, după o frumoasă carieră de deputat al bănăţenilor în Dieta vieneză, din care făcea parte încă din toamna anului 1848.
Avocat, profesor, publicist, om politic, Vicenţiu Babeş s-a căsătorit, în 1851, la Viena, cu Sophia Goldschneider, austriaca fiind mama savantului… român Victor Babeş.

Adrian Bondar, epigramist, poet tânăr şi cam neîndemânatec, în anii 1938-1940, scria, uneori, rubrica „Curier literar” în ziarul „Suceava”, dar şi cronici dramatice suficient de interesante. Aflat sub „zodia” lui Mircea Streinul, a încercat, fără performanţe notabile, poeme în proză, după modelul celor ale lui Georg Trakl, pe care le traducea exemplar şi le publica Streinul.

Traian Chelariu s-a născut la Dărmăneşti, în 21 iulie 1906, şi a murit la Suceava, după un umilitor calvar, în 4 noiembrie 1966. Doctor în filosofie al Universităţii din Cernăuţi (1937), format ca filosof la Cernăuţi, la Paris şi la Roma, dar „acceptat“, în ultimii ani ai vieţii, doar ca lector al Institutului pedagogic din Suceava, a publicat „Exod“ (versuri, Cernăuţi, 1933), „Aur vechi“ (versuri, Cernăuţi, 1936), „Zaruri“ (eseuri filosofice, Cernăuţi, 1936) şi „Versuri de după-amiază“ (Cernăuţi, 1940). Celelalte cărţi s-au publicat postum, graţie lui Eugen Barbu, Ecaterinei Chelariu sau graţie lui Mircea A. Deaconu. În uitarea de după trăirea unor decenii de uitare, lui Traian Chelariu i s-au publicat „Scrieri lirice“ (Ed. Eminescu, 1970), „Necunoscuta“ (nuvele, Ed. Minerva, 1972), „Scrieri lirice (sonete pentru tine)“ (Ed. Eminescu, 1973), „Teatru“ (Ed. Minerva, 1976), „Poezii în vers alb“ (Ed. Junimea, 1983), „În căutarea Atlantidei“ (eseuri, Ed. Dacia, 1989).
„Lirismul pretutindeni insinuant“ al lui Traian Chelariu, de la „renaşteri şi iluminări în straturi profund uitate“ care exprimă „imposibilitatea noastră de a ne cunoaşte prin noi înşine“ şi obligă la „corespondenţe“, la cunoaşterea prin relaţionare, relaţionarea mitică, în care „geniul distinge, nu confundă şi creează, nu construieşte“, definit, astfel, de filosoful creator de program literar Traian Chelariu, „ascultă doar struna stranie-a luminii / ce mi te cântă ca pe o femeie / şi te-nveşmântă-n ceruri şi vecie”. Prin relaţionare de tip androgin, cealaltă jumătate, mereu căutată şi râvnită, devine hologramă, aparenţă de formă materială, şi dor (un fel de hologramă născocită de trăirile care nu se reconstruiesc prin numire, prin folosirea cuvintelor). Şi, astfel, femeia dă „viaţă vie frumuseţii“ sau răneşte „cu cea mai dulce rană“, devine „ţel ne-atins al rătăcirii”, dar pe care îl „ocolesc corăbierii”, „întunecă, dărâmă“, dar şi limpezeşte contururile celorlalte relaţionări: „Deşertăciune toate-s, numai crinii / de foc şi nea şi aur ai iubirii / răsar etern în undele luminii”.
Traian Chelariu modelează lumina până îi dă contur de femeie, punctul de sprijin cu care să mişte universul pentru a se afla pe sine. Şi, astfel, „lirismul, pretutindeni insinuant, îl fură pe poet unde nici nu a vrut să ajungă. În acest fel de a se abandona al poetului constă inspiraţia”. Iar Traian Chelariu nu şi-a dorit „a face poezie lirică din elemente pur melodice”, pentru că „poezia, din momentul în care vrea să fie muzică, nu mai e poezie”, dar a izbutit poezii de o melodicitate fermecătoare, pentru a concluziona, dincolo de noi, într-un sfârşit al sfârşitului şi început al adevăratelor începuturi: „Şi vis e femeia, nu o anumită femeie“.
E posibil ca doar în trăirea visului pe care-l numim femeie să stea raţiunea cosmică a existenţei noastre.

Aurel Fediuc, traducător din opera lui Giovanni Papini, publicase, în 1939, ilustrată de Rudd Rybiczka, o plachetă de versuri (Colecţia „Septentrion” din Cernăuţi), „Interior”, cuprinzând 35 poeme, care l-au „făcut oarecum şeful ultimei generaţii tinere bucovinene”, cartea însemnând, în opinia recenzorului de la „Junimea literară” (nr. 1-12/1939), „o răscruce sau, mai bine zis, o cumpănă a izvoarelor, în ţinutul poetic al domnului Fediuc. Poezia dumisale are ceva dur şi teluric. E o poezie virilă nedesrobită încă de propriile sale zguri fireşti”.
O a doua carte de poezie, ilustrată tot de Rudd Rybiczka, „Rodnicie”, a fost elogiată, în ziarul „Suceava”, de colegul lui de generaţie, Nicolae Tăutu.

Vasile Forminte-Ulian, câmpulungean get-beget, clocotind de patriotism local, dar şi de extazieri prozo-liricoide, s-a insinuat în Societatea Scriitorilor Bucovineni, arătându-şi disponibilităţile aparent creatoare în câteva tablete despre locurile de baştină şi în una despre rubedenia sa, pictorul câmpulungean Anton Mândrilă, o mărturie care, de altfel, îşi are importanţa ei, dincolo de verva omagială adusă până la graniţa ridicolului.

Corneliu Gheorghian, consilier de tribunal la Cernăuţi şi nepot de soră al lui Epaminonda Bucevschi, este tipologic pentru firea românului de fiecare zi, dar şi de fiecare secol, care apelează şi la memorie, dacă prin acest efort se poate lustrui pe sine. Dincolo de toate, contează că, şi prin eforturile lui, s-a închegat, în Bucovina, legenda Bucevschi, care conţine şi o fărâmă din personalitatea şi opera mucenicului frumosului.

Vasile Gherasim s-a născut la Marginea, în 26 noiembrie 1893, drept dâră de lumină cosmică pe cerul Bucovinei, pe care, din păcate, nu o mai conştientizăm, pentru că până şi simţurile noastre au fost abandonate în sipetul ferecat al uitării. A trăit puţin, doar până în 10 februarie 1933. Semăna, la chip şi la suflet, cu Mihai Eminescu şi, aidoma Luceafărului, a ars intens, trăind în doar 39 ani de viaţă o adevărată eternitate. S-a format ca om de cultură, ca exeget, ca filosof, ca poet şi ca prozator la gimnaziul greco-ortodox din Suceava, pe care l-a absolvit în 1914, în 1915, spre sfârşitul anului, mergând la Viena, unde va rămâne până în 1918.
La Viena, Gherasim s-a înscris la Facultatea de litere şi filosofie, dedicându-se studiilor clasice şi scriind primele sale nuvelele, pe care le va publica mai târziu. La Viena, mai tânărul student Lucian Blaga i-a fost cel mai bun prieten.
Întors la Cernăuţi, în 1919, funcţionează ca bibliotecar al Universităţii (1919-1921) şi ca profesor de filosofie la Liceul „Aron Pumnul”, la Şcoala Normală de băieţi şi la Liceul nr. 4. Profesor titular la Catedra de Istoria filosofiei, al cărei profesor suplinitor fusese din 1927, ajunge mult prea târziu pentru el, în 1932.
Ca poet, Vasile Gherasim, „pribeagul suflet (care) trimite nostalgii”, „vrea parcă-o rugăciune să şoptească” pentru a mărturisi, cu o incredibilă neostenire („puterea uriaşă-a re-nvierii”), că „iubeşte-adânc viaţa nesfârşită”, chiar dacă, în jurul său, „vreme ne-mplinită se scurge tot mai multă”, „şi tu, trudite suflet, cauţi pace / Zadarnic pribegind prin spaţii goale, / În tine însuţi cearcă-a te întoarce / Şi vei afla tămăduiri de boale”.
În poemele sale, Vasile Gherasim şi recreează identităţile şi dialoghează, deşi, „simţind adânc, nu-ţi trebuie cuvinte”, deşi el cunoaşte conturul păsării şi conturul zborului, deşi e înzestrat cu memorie („Mi-aduc aminte: / Sufletu-mi trăia când s-a născut Hristos”) şi poate mărturisi veacurilor: „E-atâta linişte în lume / Că-mi vine-a crede că acum se naşte Dumnezeu. / Şi-i ger / Şi stelele lucesc”. Pentru mărturisire, el nu are nevoie de cuvinte (şi Iulian Vesper avea să susţină că tăcerea este cel mai desăvârşit poem), ci doar de „clipa cea cu-adevărat trăită”, care desigur că-i „mai presus de seaca veşnicie”, clipa iubirii ca o întoarcere a păsărilor călătoare sau ca o trecere a mugurilor în floare (aluzie cât se poate de străvezie şi de legitimă la un filosof ca Vasile Gherasim la Argimpassa, la mitologica trecere a zăpezii în iarbă), clipa mai presus de eternitate („Să cadă-n nopţi cu lună oricât o vrea doar bruma! / Ce schimbă-aceasta oare în rostul marii vieţi?), clipa învăluirii în singurătate ca într-un „mormânt al voioşiei“, singurătatea lui Gherasim însemnând, în fond, revenirea în acel „cândva am fost sferici şi pe deplin fericiţi“ care consacră mitul androginului.
Vasile Gherasim, poetul, este un „dor fără margini“, o pasăre cu o aripă în iarbă şi cu cealaltă în cer, numai că „pasărea măiastră zburat-a într-o seară / Spre locuri unde este mai multă primăvară”, iar Bucovina spiritului s-a făcut arbore, „iar arborele-n urmă rămase părăsit / Şi-n bezna cea opacă pustiu şi desfrunzit“.
După Vasile Gherasim au rămas şi câteva studii eminesciene, inventariate meticulos de Leca Morariu, studiile acelea însemnând, probabil, şi expresii ale unei cosmice solidarităţi: „Eminescu în serviciul şcoalei“ (Şcoala, 1921, pp. 242-246), „Eminescu ca optimist“ (Convorbiri literare, 1922, pp. 485-503), „În satul Eminovicenilor“ (Convorbiri literare, 1922, pp. 834-845), „Eminescu la Viena“ (Junimea literară, 1922, pp. 374-379), „Familia Eminovici“ (Convorbiri literare, 1923, pp. 185-188), „George Drogli“ (Adevărul literar şi artistic, 1923, nr. 194, pg. 4), „Iarăşi originea lui Eminescu“ (Revista Moldovei, 1923, nr. 5, pp. 1-11), „Influenţa lui Schopenhauer asupra lui Eminescu“ (Transilvania, 1923, pp. 520-559), „Ipoteştii lui Eminescu“ (1924), „Mihai Eminescu“ (Junimea literară, 1929, pp. 281-284), „Eminescu – Luceafărul“ (Junimea literară, 1930, pp. 419-430).

Ion Grămadă, fiul lui Costan al lui Nicuţă Grămadă, s-a născut la Zahareşti, în 22 decembrie 1885 / 3 ianuarie 1886. A fost gimnazist la Suceava, până în 1906, student la Cernăuţi şi Viena, unde, în 16 iulie 1913, şi-a luat doctoratul în litere şi filosofie.
În 1904, a debutat în literatură, publicând în „Junimea literară“, în cadrul concursului literar organizat de gazeta lui Iancu Nistor, povestirile „De Înviere“ (nr. 4) şi „Mihalache Trăsnea“ (nr. 7 şi 8), „Mihalache Trăsnea“ apărând şi în „Convorbiri literare“ (nr.5/1904, pp. 161-164), dar cu titlul „Reîntoarcerea“ (ca şi în revista Liceului Naţional din Iaşi, „Spre lumină“, care publică povestirea în 1906). În acelaşi an 1904, în 15 octombrie, i se publică în „Luceafărul“ din Budapesta povestirea „În ajunul despărţirii“, cu care participase la concursul din vară al revistei.
Până în 1914, când îşi va asuma destinul neamului, Ion Grămadă va arde intens în publicistică („Junimea literară“, „Apărarea naţională“, „Deşteptarea“, „Tribuna“, „Românul“, „Viaţa românească“, gazeta vieneză „Deutsches Volksblatt“), conturând, între timp, o operă literară şi una ştiinţifică, deşi, în domeniul istoriei, prefera „răspândirea conştiinţei istorice în cercuri cât mai largi“, după modelul lui Gustav Freytag şi ale sale „Bilder aus der deutschen Vergangenheit“ (Ion Andrieşescu, Însemnări şi amintiri, pg. 65).
Povestirile lui Ion Grămadă, „Din război“ (1905), „In Abbiategrasso“ (1905), „De ajun“ (1906), „Grota din Adelsberg“ (1909), „Studenţii“ (1909), „Hagigadar“ sau „O noapte de groază“ (1911), anunţau un prozator de mare forţă, dar care n-a mai răzbit, pentru că a ales să moară pentru neam şi ţară, convins fiind, ca şi Alecu Hurmuzachi, odinioară, că „atât rămâne după fiecare pe lumea asta: binele ce l-ai făcut altora. Încolo, totul e praf şi cenuşă şi le spulberă vântul“.
Ion Grămadă ar fi putut fi, ar fi putut însemna mult pentru literatura română, iar proba geniului său literar trebuie căutată şi în fragmentele târzii, precum cel publicat de „Junimea literară“ nr. 1-3/1923, sub titlul „Vremuri de bejenie (1914)“. Textul acesta, temelie a unei plănuite „cărţi a sângelui“ depăşeşte prin măiestrie aproape tot ce s-a scris până atunci în literatura română; nu cred să existe o metaforă a destinului amar al neamului nostru mai sugestivă decât scena intrării bieţilor ţărani în Catedrala din Cernăuţi, pentru a se închina, înainte de a pleca la oaste, sfântului rămas disponibil, deci unor rămăşiţe de dumnezeire, unor cioburi de sacru aidoma ruinelor de pe câmpurile de bătaie.
În timpul scurtei sale vieţi, Ion Grămadă a publicat doar o broşură cu povestiri istorice, „Din Bucovina de altădată“ (Biblioteca „Steaua“, Bucureşti, 1911), şi monografia „România Jună din Viena / 1871-1911“ (Arad, 1912), celelalte lucrări rămânând risipite prin presa vremii sau pierzându-se pentru totdeauna.
A căzut la Cireşoaia, în 27 August 1917. Fugise din Bucovina, în 1914, militase pentru intrarea României în război şi, pentru că a avut convingerea împlinirii idealului naţional, a ales să sfinţească şi cu sângele lui Întregirea Neamului.
I s-ar fi cuvenit gloria Eroului, a Eroului care a ales să moară, a Eroului care, odată cu viaţa, şi-a sacrificat şi opera literară, cărţile lui rămânând veşnic nescrise, precum acea istorie a literaturii bucovinene, la care lucra de prin anul 1909, sau „Cartea sângelui“, primul său roman, din care ne-a rămas doar fragmentul la care am făcut referire.
Când s-au împlinit 85 de ani de uitare, am adunat, sub titlul „Cartea sângelui“, toate textele literare ale lui Ion Grămadă şi mai tot ce s-a scris despre el, pentru a încredinţa memoria scriitorului-erou trăitorilor din cinci mii de gospodării bucovinene. Din păcate, nici noi nu suntem generaţia care să-l merităm, generaţia care să împlinească datoria obştească prelungită în timp de Dimitrie Marmeliuc: „Un monument lui Ion Grămadă pe pământul Bucovinei – iată care este datoria noastră, a tuturora“. Din fericire, la 90 ani de la sacrificiul Eroului, în 27 August 2007, vreo zece bucovineni, singurii care mai există pe pământul acesta deja pustiit, au pus mână de la mână şi, astfel, monumentul închinat lui şi datorat de nouă decenii, operă a tânărului artist plastic sucevean Cezar Popescu, a putut fi amplasat la Stroieşti, în aşa fel încât din piatra lui să poată scruta Eroul, cu melancolie, înspre satul lui natal, Zahareştii.

Al. Lupu este un nume de publicist cernăuţean, probabil profesor, despre care nu am putut afla ceva.

Petre Luţa s-a născut la Cernăuţi, în 14 martie 1891, şi a murit, la Braşov, ca refugiat bucovinean, în 20 aprilie 1971. Artist plastic modest, viceprimar al Cernăuţilor în legislaturile lui Dimitrie Marmeliuc, secretar al Comisiei Monumentelor Istorice şi, pentru un an, preşedinte al Societăţii Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina, prieten şi protector al artiştilor şi scriitorilor, avea, după cum mărturisea fiul său, Ion Luţa, şi el un pasionat al artei, o impresionantă colecţie de tablouri şi de manuscrise, în bună parte pierdută, după invazia sovietică din 1940. Dar fragmentele de istorie a artelor plastice bucovinene, scrise de tată şi de fiu, rămân şi merită preţuite şi din perspectiva recunoaşterii dragostei lor aproape mistică pentru artă.

Oreste Luţia, profesor la gimnaziul din Rădăuţi, apoi universitar cernăuţean, a fost şi un publicist plin de vervă, de înţelegere şi de dragoste pentru spiritualitatea bucovineană.

Procopie Milişte s-a născut la Gemenea, în 1 mai 1913, şi a murit, la Iaşi, în 23 ianuarie 1964. Poet „c’un Olimp minuscul” şi, tot după spusa lui citire, „liricul motan” de prin preajma lui Mircea Streinul, căruia îi era, de altfel, un prieten apropiat şi de nădejde, Procopie Milişte încercase o poezie în stilul imnic al anticilor elini, sfârşind în preţiozităţi precum „Deşteptarea Rigalei”, „Caseta lui Noe” etc.
În 1935, a publicat poemul „Bibliografie lirică în memoria ţăranului Horia”. Figurează în antologiile tinerilor poeţi bucovineni, publicate, în 1938 şi 1939, de Mircea Streinul şi, respectiv, de E. Ar. Zaharia.

Vladimir Mironescu, siretean prin naştere şi prin primele studii, a ajuns „architecht şi profesor acad.” La Bucureşti, semnând, prin gazetele bucovinene, cu numele uşor înnobilat de iniţiale (Vladimir S. T. M. Mironescu), studii interesante şi temeinic documentate, precum cel intitulat „Mănăstirile şi bisericile întemeiate de Ştefan-cel-Mare / Domn al ţării Moldovei”, de referinţă până astăzi.

Dacă ar mai fi avut istorie şi pentru ultimii 18 ani de viaţă, cei de supravieţuire sub teroarea securităţii, probabil că Alexandru Leca Morariu, al doilea fecior al preotului şi cărturarului Constantin Morariu, născut la Toporăuţi, în 25 iulie 1888, ar fi izbutit să-şi împlinească opera pe deplin. Au rămas după el zeci de mii de pagini scrise, dar Leca, după cum se vede din jurnal şi din documentările lui, abia se pregătea pentru opera cea mare şi definitivă. A scris, desigur, până în ultima clipă de libertate, cu o disperare şi cu un eroism care-l farmecă pe Constantin Loghin, el însuşi un erou al mărturisirii, dar care, lucrând ultimele numere ale „Revistei Bucovinei“, nu se mai vede pe sine, fiind copleşit de exemplul confratelui său.
Leca Morariu a fost filolog, lingvist, istoric, critic literar, etnolog, profesor la Facultatea de Filologie a Universităţii din Cernăuţi, director al Teatrului Naţional şi al Institutului de Literatură, Etnografie şi Folclor din Bucovina, întemeietor şi coordonator al publicaţiilor Buletinul „Mihai Eminescu“ (1930-1943, circa 400 pagini pentru fiecare număr), „Făt-Frumos“ (1926-1944, revistă polemică, în care publica şi poezie cultă, şi epigrame, şi proză literară, şi studii istorice, şi studii monografice), precum şi „Fond şi formă“ (1938-1944).
Între timp, pentru că numai lui putea să-i mai rămână timp, publica masiv în paginile publicaţiilor „Junimea literară“, „Viaţa Nouă“, „Deşteptarea“, „Gazeta Bucovinei“, „Revista Bucovinei“ etc. sau încredinţa tiparului cărţile care să-i contureze opera: „De la noi. Poveşti“ (1920), „Războiul Troadei“ (1923), „Institutorul Creangă“ (1925), „Drumuri moldovene. Pe urmele lui Creangă“ (1925), „La fraţii noştri“ (1928). Şi a mai publicat o mulţime de studii despre viaţa şi opera lui Iraclie Porumbescu, Ciprian Porumbescu, Mihai Eminescu, Veronica Micle, Nicu Gane, T. Robeanu, Iacob Negruzzi etc.
Viaţa lui Leca Morariu e ciudată, ba chiar capricioasă. A crezut în Austria, a luptat pe frontul italian (faptele lui de „vitejie“ fiind povestite în scrisorile adresate lui Victor Morariu), apoi a venit în Bucureşti ca trufaş ocupant austriac, dar trezit la realitate de Dimitrie Onciul, care l-a atenţionat că Austria va pierde războiul.
După Unire, Leca Morariu îşi găseşte motivaţiile interioare în prietenia lui cu iredentiştii români din Bucovina (prietenul lui, Ion Grămadă, dar şi fratele, Aurel Morariu), insinuându-şi un antiaustriacism de care n-a fost capabil, iar, uneori, şi un antiregăţenism în bună parte justificat.
Împăcat cu sine, în ciuda viforoaselor sale izbucniri împotriva tuturor, Leca Morariu, care se căsătorise cu Octavia Lupu, fata politicianului Teofil Lupu, o femeie frumoasă, bogată, cultă şi cu aptitudini artistice remarcabile, devine liderul de necontestat al spiritualităţii bucovinene. Ce-i drept, avea şi erudiţia necesară, şi o inepuizabilă putere de muncă, şi o capacitate de a sintetiza incredibilă, toate acestea suprapunându-se peste un talent literar autentic, manifestat prin frazări care amintesc de Iorga, de la care Leca Morariu chiar împrumută imagini de genul „căruntele ziduri“, „slăvitele ei turnuri“, „şi o tristă, şi o veselă duioşie“ etc.
În viaţa culturală a Bucovinei, Leca Morariu şi-a pus pecetea inconfundabilă, striată de exagerări şi de neadevăruri afirmate prin omisiune. Se bate pentru înfiinţarea unui muzeu autentic, dar elimină dintre întemeietorii reali pe Karl Adolf Romstorfer, arhitectul vienez care a scos cetatea din pământ şi ne-a reconstruit bisericile şi mănăstirile. Mai dur decât Iorga, care-i recunoştea, cu strângere de inimă, meritele, Leca Morariu îl şterge, pur şi simplu, pe vienez din memoria locurilor. În general, de-a lungul întregii sale cariere interbelice, Leca Morariu procedează diametral de cum procedează fratele lui, Victor, adică mărturiseşte pe alţii doar pentru a se înfăţişa pe sine. La temelia soclului său, real şi meritat, zac o mulţime de cadavre. Altminteri, adică dacă îi ignorăm egocentrismul şi exploziile de răutate sufletească, Leca Morariu rămâne un personaj cultural admirabil, o adevărată emblemă a Bucovinei interbelice.
A sfârşit şi el în exil românesc, în 1963, la Râmnicu Vâlcea.

Ionel Negură s-a născut, în 5 ianuarie 1909, la Putna şi a murit, în 2 iulie 1985, la Bucureşti. Fratele său, Radu Negură, a fost un pictor postbelic remarcabil. Economist şi statician de marcă al Bucovinei, dar şi publicist de marcă, Ionel Negură face parte din legendara echipă a revistei rădăuţene „Muguri”, apărută, începând cu ianuarie 1924, sub privegherea profesorilor Ilie Vişan şi Em. Isopescu, prin strădania tinerilor hurmuzăcheşti Mihail Horodnic, Iulian Vesper, Ionel Negură, Eugen Prelipcean, Ion Roşca, Aurel Prelipcean şi Constantin Pavlovici, ilustratorul revistei fiind viitorul mare pictor „italian” Eugen Drăguţescu.
Ionel Negură are contribuţii însemnate, alături de Aurel Morariu, fratele lui Leca Morariu, în întemeierea mişcării cooperatiste din Bucovina.

Gheorghe Noveanu, autor al unei cărţi de poezie, „Laude”, apărută în 1943, în Colecţia SSB, elogios prezentată de critica literară a vremii şi, în special, de Constantin Loghin, care vedea în Gheorghe Noveanu „un ager mânuitor al ideilor, fiind un filosof şi un teolog”, impresionând prin „vigoarea tinerească, pe care o afirmă “ în textele sale.

Eugen I. Păunel, profesor universitar, colaborator tenace al impresionantei publicaţii interbelice „Codrul Cosminului”, se număra printre intimii legendarului tribun unionist Ion I. Nistor.

Eugen Pohonţu (1897-1992), ofiţer şi, din această postură, profesor la Liceul Militar din Cernăuţi şi comandant al „Străjii Ţării”, până în 1934, când a fost transferat la Liceul Marelui Voievod Mihai din Bucureşti, cu obligaţia de a se ocupa de educaţia micuţului… Mare Voievod, are reputaţia de a fi contribuit la întemeierea Societăţii Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina, din postura de întâiul ei preşedinte (ceea ce nu este adevărat, Societate fiind înfiinţată în 31 ianuarie 1932, sub preşedinţia lui Paul Verona) şi de prim critic al artei în Bucovina.

Sextil Puşcariu s-a născut la Braşov, în 4 ianuarie 1877, oraş în care şi-a făcut şi studiile gimnaziale, urmate de studii universitare în Germania, la Leipzig (1895-1899), apoi în Franţa, la Paris (1899-1901) şi Austria, la Viena (1902-1904). A sosit la Cernăuţi, în anul 1906, ca titular al Catedrei de Limba şi Literatura Română, după pensionarea lui I.G. Sbiera, şi ca decan al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Cernăuţi, din 1908, până în primăvara anului 1919, când pleacă la Cluj, iar o stradă cernăuţeană începe să-i poarte numele, faptele ardeleanului fiind demne de recunoştinţă şi încununate ca atare după exemplul lui Pumnul, cel care-l numea nemuritor pe Bariţiu, pe când acesta trăia.
Doctor în litere din 1889, membru corespondent al Academiei Române din 1905 şi titular din 1914, Sextil Puşcariu, bun prieten al lui Iancu Nistor şi colaborator statornic al „Junimii literare“, a coordonat, practic, actul Unirii Bucovinei cu Ţara, după întrunirea secretă a „înţelepţilor ardeleni“ în casa lui Isidor Boda fiind chemat Iancu Flondor pentru a i se încredinţa „steagul“ şi înfiinţându-se ziarul „Glasul Bucovinei“, cel mai răspândit în provincie, care vede lumina tiparului începând cu ziua de 22 octombrie 1918.
În primăvara anului 1919, Puşcariu a refuzat postul de Guvernator al Bucovinei în favoarea celui de prim rector român al Universităţii din Cluj (din postura de Comisar general al Consiliului Dirigent privind organizarea Universităţii din Cluj), de ctitor al „Muzeului Limbii Române“ (1919) şi al buletinului „Muzeului Limbii Române“ din Cluj, „Daco-Romania“, 1921, 1922, 1936-1938 (Vol. IX., 696 pagini).
Opera lui Sextil Puşcariu, începută în Bucovina, e diversă, amplă şi profundă, savantul, membru în delegaţia României la Liga Naţiunilor de la Geneva, în perioada 1922-1925, dominând spiritualitatea românească.
A publicat: „Schiţe“ (în revista Vatra, II, 1895), „Die rumänischen Diminutivsufixe“ (Leipzig, 1899), „Lateinisches ti und ki im Rumänischen, Italienischen und Sardischen“ (Leipzig, 1904), „Rapoarte despre cărţi prezentate la concurs pentru premii“ (Analele Academiei, Tom XLI, 1920-1921, pag. 121, 165), „Raport asupra dicţionariului“ (Analele Academiei, Tom XLI, 1920- 1921, Bucureşti, 1922), „Din perspectiva Dicţionarului“ (Tipografia Ardealul, Cluj, 1922), „Literatura Română“ (Biblioteca Semănătorul, Nr. 70, Arad, 1925), „Dicţionarul Academiei“ (Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1926), „Studii istro-române“, Vol. 2, (Academia Română, Bucureşti, 1926), „Istoria Literaturii Române“ (Editura Krafft şi Droibeff, Sibiu, 1939), „Micul atlas lingvistic român“ (Muzeul limbii române), „Îndreptar şi vocabular ortografic“ (în colaborare cu Naum A. Teodor, Editura Cartea Românească, Bucureşti), „Istoria literaturii române“ (epoca veche, Sibiu, 1930), „Limba română“, Vol. I (Bucureşti, 1940, Vol II urmând să apară postum, în 1950), „Dicţionarul Academiei“, Tomul I (Bucureşti, 1913, 1934, 1937, 1940, 1948, 1949, până la cuvântul „lojniţă“) etc.
Reprezentant al României la Institutul Internaţional de Cooperaţie Intelectuală de pe lângă Societatea Naţiunilor (1922), membru în Comitetul Internaţional de Lingvistică, începând cu anul 1936, dar şi membru al Senatului Legionar, Sextil Puşcariu a scăpat de umilire, de închisori politice şi de batjocura unora precum Ovidiu Crohmălniceanu şi Al. Rosetti (cel care a ordonat arderea manuscrisului „Doinei“ lui Eminescu, în 1949), murind, după un şir de anchete preliminare, în ziua de 5 mai 1948, la Bran. A fost înmormântat, în 7 mai 1848, la Braşov.

Mircea Streinul, cel mai tulburător şi mai deplin spirit bucovinean, s-a născut, în 2 ianuarie 1910, la Cuciurul Mare. A studiat la Liceul „Aron Pumnul“ din Cernăuţi, apoi, din pricina sărăciei, dar şi dintr-un imbold mistic, a urmat teologia la Universitatea din Cernăuţi. Şi-a făcut debutul în revista „Junimea literară“. A colaborat cu versuri, proză şi recenzii la „Tribuna“, „Spectatorul“, „Munca intelectuală“ (toate în Cernăuţi), „Îndrumarea“ (Rădăuţi), „Cronica românească la Cernăuţi“, „Răboj“ (Bucureşti). „Balada spunerii de moarte“ apărusese în revista „Floarea de foc“ (Bucureşti), iar fragmente de roman, povestiri, schiţe, versuri, dări de seamă şi polemică apăreau în foiletonul ziarului „Glasul Bucovinei“. În 1932, deci la 22 de ani, avea, în manuscris, romanul „Zenobia Magheru“ şi un ciclu de poeme, „Spuneri de moarte“, lucrând la romanul „Sanatoriul viselor“ şi adunând material pentru despre poetul bucovinean Constantin Berariu. Tradusese, deja, versuri de Uhland, Platen şi Richard Dehmel.
Era la fel de incredibil de tânăr şi scria, răspunzând polemic unui critic neghiob, despre unul dintre poemele sale, „Tarot“: „Poemul e lucrat în formă ternară, însă pe două idei (vezi tehnica sonatei). Cele două idei sunt mereu suprapuse: arcanele majore (viaţa cosmică) şi cele minore (viaţa omului) – adică: 1) conceperea peste fire a sufletului (vezi strofa primă a poemului); 2) acceptarea trăirilor nemediate şi coborâte în trup pentru cunoaşterea morţii. Deci arcanele majore nu sunt excluse“ (Revista Iconar, nr. 5/1936).
Când publicase „Tarot“, abia împlinise 25 de ani. Când şi-a urmat povaţa de ştiutor de moarte („Atunci, să-ţi lipeşti urechea de pământ, ca să-l auzi cum cântă“), în 17 aprilie 1945, abia împlinise 35 de ani.
În numai doisprezece ani de neastâmpăr şi trudă, Mircea Streinul a publicat „Carte de iconar” (versuri, Cernăuţi, 1933), „Itinerariu cu anexe în vis“ (premiul naţional de poezie pe anul 1934 al Societăţii Scriitorilor Români; Cernăuţi, 1934), „Tarot sau călătoria omului“ (cu cinci gravuri de Rudolf Rybiczka; Cernăuţi, 1935), „Divertisment“ (Cernăuţi, 1936), „Zece cuvinte ale fericitului Francisc din Assisi“ (Cernăuţi, 1936), „Comentarii lirice la poeme într-un vers de Ion Pillat“ (Cernăuţi, 1936), „Legionarii urcau spre cer“ (roman, Cernăuţi), „Poeţii tineri bucovineni“ (antologie, cu 14 portrete de Rudolf Rybiczka; Cernăuţi, 1938), „Aventura Domnişoarei Zenobia Magheru“ (Bucureşti, 1938), „Ion Aluion“, (Cernăuţi, 1938), „Viaţa în pădure“ (Bucureşti, 1939), „Mircea Streinul – Opera lirica / 1929-1939 Vol. I (Cernăuţi, 1939), „Guzli sau Tsui-Tsui, romanul unui băiat de stradă“ (1940), „Drama casei Timotei“ (Bucureşti, 1941), „Prăvălia Diavolului, Vol. I-II“ (Bucureşti, 1942, despre ororile stalinismului după ocuparea Bucovinei în 1940 de către Rusia bolşevică), „Soarele răsare noaptea“ (Bucureşti, 1943). „Băieţi de fată“ (Bucureşti, 1944).
Cărţile lui rodiseră, fuseseră doar încredinţate neamului, cu convingerea că „există un destin al creaţiei, care nu poate fi forţat nici în bine, nici în rău“ (Revista Iconar, nr. 5/1936). Îşi pusese întrebări şi intuise, sau poate chiar aflase, cum se poate „preface gândul în munţi de tăcere, în veşnicie încremenită, în luceafăr, în soare, în inimă“. Şi nu-i mai păsa dacă bursa traficului de valori literare îl va descoperi înrudit cu Rilke sau Trakl, pentru că se ştia înrudit, încă din viaţa cosmică, doar cu „iconarii“ bucovineni, pe care, unul după altul, îi aşeza mai presus de sine, îi răsădea în inima lui ca să atingă cu crengile cerul.
Mircea Streinul a însemnat o zodie norocoasă, cea a „întoarcerii la realităţile naţionale“ prin iluminări care să risipească negura „duhului vechi, statornicit în canoane colbăite de neîntrebuinţare, dar întru tot acceptate“ încă. Hotărâse că generaţia lui trebuie să-şi asume responsabilitatea neîmbătrânirii prin acceptarea raţionalismului bătrânilor, ei înşişi îmbătrâniţi de tineri. Mircea Streinul nu mai putea accepta tradiţia şi obiceiul, preferând saltul în timp înspre datină, deci înspre mit, înspre timpul primordial în care omul („cenuşă de lume“) devenea „lucru spus pe nume, / cu literă neagră, care, / când o citeşti, te doare“, iar această teză taoistă a efemerităţii numitului şi a eternităţii nenumitului zace subconştientă în datină, acolo unde „veghează Capricornul, regentul anului“, moartea şi învierea luminii. Memoria subconştientă, cea care durează legăturile cu moşii (întemeietorii datinii), este, ca şi la Vesper, ca şi la ceilalţi iconari, ba chiar ca şi la Gavril Rotică, „lutul“, în vreme ce „dragostea“ relaţionează cu lumea, în căutarea armoniei cosmice („Îl voi numi Tao, deşi nu are nume“, spunea Lao Tse, fără să ştie că, pe pământurile europene, i s-a spus Anu, iar în spaţiul dintre numele Tao şi numele Anu, Anu-Yahve), deci a „credinţei“. Legăturile acestea determină un alt nenumit, căruia i s-a spus, ca să ştim noi, numiţii, la cine ne referim, Poezie. „Ea e unică, unică aşa cum numai dragostea, credinţa şi lutul pot fi“, scria Mircea Streinul, într-o vreme în care încerca să dea nume detaliilor dintr-un anume panteon, în care, dacă nimerim, ne-am putea rătăci şi însingura. Nici urmă de onirism nu întinează punerile în lumină prin atribuiri de nume, deşi departe, în întunericul de după destrămare, putem întrezări „duhul vechi“ şi halucinant al părţii inconsistente din noi („în suflet am o ladă de gunoi, / ca fiecare, şi azurul meu, / puţin, se spurcă fără semn, / în lada scârnavă de lemn“), al omului cu vanitate de „haiduc de stea măruntă“.
A murit, la Bucureşti, în 17 aprilie 1945.
Semn că ne-a iubit şi că i-am rămas datori cu dragoste.

Neculai Tăutu s-a născut la Cislău-Buzău, în 24 noiembrie 1919, dar a venit de tânăr la Cernăuţi, unde a făcut liceul, urmându-l pe tatăl său, ofiţer de carieră şi tacticianul „Străjii Ţării”. A colaborat la ziarul „Suceava”, iar în 1940, când i-a apărut cărticica „Tăceri peste apă vie”, Mircea Streinul i-a scris prefaţa şi i-a pus la dispoziţie patru gravuri de Rudd Rybiczka. A intrat în Societatea Scriitorilor Bucovineni în 2 octombrie 1943, an în care i-a apărut şi cartea de versuri „Mătănii pe zăpadă”. Cariera literară din vremea comunismul este suficient de cunoscută, inclusiv datorită savuroaselor „Întâmplări cu scriitori”. A murit, la Bucureşti, în 13 iunie 1972.

N. Tcaciuc-Albu s-a născut pe moşia Flondorenilor, la Rogojeşti, în 11 noiembrie 1885. La Siret, unde şi-a început studiile, l-a avut dascăl pe fratele lui Mihai Teliman, foiletonistul vizitând, într-o bună zi, şcoala şi cerând ca elevul Nicolae Tcaciuc-Albu să vină în faţă şi să urce pe catedră, ca să-l vadă toţi şi să înţeleagă cum trebuie să fie şi ei. Studiile secundare şi cele universitare le-a făcut la Cernăuţi, luându-şi doctoratul în litere în anul 1920. A fost profesor la gimnaziul din Suceava, între anii 1916-1918, apoi a plecat la Cernăuţi. Despre Unire, sărbătoare la care a participat cu entuziasm, a scris amănunţit, vioi, izbutind un text al întâmplărilor retrăibile, un text care se citeşte-trăieşte cu o ciudată bucurie a sufletului, reprodus în câteva rânduri de revista „Magazin istoric“.
N. Tcaciuc-Albu, universitar de marcă al Bucovinei, dar şi poet al grupării „Iconar“, a publicat mult prin gazetele vremii, şi-abia atunci când a simţit că a venit sorocul neliniştii, în 1944, şi-a adunat o parte din creaţiile poetice între coperţile unei cărţi, publicată în refugiu românesc, la Brad. Cartea îndrăgitului patriarh bucovinean a fost, imediat, salutată cu entuziasm, parcă profitându-se de acelaşi ultim soroc al neliniştii.
Nicolae Tcaciuc-Albu a fost un cărturar bucovinean de o frumuseţe dumnezeiască. A îndurat nemeritata prigoană românească de stânga, apoi, în 1960, s-a stins în anonimatul cenuşiu şi dezumanizant al Bucureştilor. Cartea lui nu cred să se mai afle prin bibliotecile bucovinene. La Suceava, în curtea centrală a închisorii, a fost arsă, împreună cu cărţile tuturor iconarilor, în vara anului 1952. O văzuse arzând şi Ilie Ilisei, un alt deţinut politic bucovinean, şi o individualizase în rugul incredibil pentru că tocmai o citise, înainte de a fi arestat. Arestat şi el, arestate şi cărţile lui.
O parte dintre poemele publicate de N. Tcaciuc-Albu (semna doar cu iniţiala prenumelui) se mai pot afla prin vechile gazete bucovinene.

Dragoş Vitencu, poet al unei singure cărţi, „Caiet de duminică“ (Cernăuţi, 1943), s-a născut la Cernăuţi, în 15 octombrie 1908. Ca poet, Dragoş Vitencu „e-atât belşug de linişti” încât „citeşte ca vracii-n stele”, identificând semnele scrierilor cosmice „şi se aţine-n calea drumeţilor târzii“ pentru a se plânge de singurătate: „În jurul meu e-aşa de mult pustiu / Că-n lume parcă numai eu sunt viu. / Şi-n fiecare zi pe drumuri fără rost îmi port / Povara nesfârşit de grea a sufletului mort“. Numai că poemele sale „de duminică“, care impresionează prin cursivitate „de o impunătoare corectitudine stilistică“ (Grigore C. Bostan) absorb lumină şi iradiază lumină, îndemnând „să trecem câmpul şi pădurea / tot mai departe, tot aiurea”, înspre „amurg târziu de toamnă timpurie“, în care trecerea inventariază şi retrăieşte „hârjoana, iarba, sturzii şi tot ce astăzi nu e“.
După război şi după ispăşirea nevinovăţiei „iconariste“, Dragoş Vitencu, ultimul aprig căutător de vechi documente vechi româneşti, se recuperează parţial pe sine şi izbuteşte să publice o biografie romanţată despre „Viaţa pasionată a lui Ciprian Porumbescu“ (Bucureşti, 1974). A murit în 28 iunie 1981, la Bucureşti, lăsând în manuscris un al doilea „caiet de duminică“, pe coperta căruia a scris „Cronica romanţată a târgului meu“, dar şi o mulţime de manuscrise, care-şi aşteaptă, la Suceava, în patrimoniul „Simion Florea Marian”, împlinirea destinului.

Calendarul Artelor Plastice din Bucovina

0

Eusebie LIPETSKY (m. 18.06.1970, Bazeruth, Germania)
Dimitrie LOGHIN (n. 13.10.1910, Boteşti-Horodniceni)
Ion CÂRDEI (m. 10.12.1970, Bucureşti)
Maria SELESCHI (n. 24.09.1870, Cernăuţi)
Vladimir NICHITOVICI (n. 28.09.1890, Rădăuţi)

1

Anton MÂNDRILĂ (m. 22.08.1951, Bucureşti)
Epaminonda BUCEVSCHI (m. 13.02.1891, Cernăuţi)
Ioan H. SÂRGHIE (m. 17.12.1971, Câmpulung Moldovenesc)
Rudd RYBICZKA (n. 26.03.1911, Vaşcăuţi pe Ceremuş)
Vera VESLOVSCHI-NIŢESCU (n. 10.09.1901, Câmpulung Moldovenesc)
Leon HRUŞCA (m. 18.09.1961, Cluj-Napoca)
Isidora CONSTANTINOVICI-HEIN (m. 05.11.1981, Graz, Austria)

2

Ion PÂŞLEA (m.1952, Câmpulung Moldovenesc)
Leon KOPELMANN (m. 08.09.1982, Cernăuţi)
Parteniu MASICHIEVICI (m. 20.09.1952, Caransebeş)
Franz JASCHKE (m. 06.11.1842, Viena)
Dimitrie LOGHIN (1982, Suceava)

3

Epaminonda BUCEVSCHI (n. 03.03.1843, Iacobeni)
Ioan H. SÂRGHIE (n. 08.03.1893, Pârteştii de Jos)
George BILAN (n. 17.05.1883, Stupca)
Franz Xaver KNAPP (m. 1883, Cernăuţi)
Eugen DRĂGUŢESCU (m. 1993, Roma)

4

George LOWENDAL (10.05.1897, St. Petersburg – 18.02.1964, Bucureşti)
Eugen DRĂGUŢESCU (19.05.1914, Iaşi – 1993, Roma)
Leon KOPELMANN (n. 25.05.1904, Vovcineţ, Lucavăţul de Sus)
Vera VESLOVSCHI-NIŢESCU (m. 03.08.1974, Bucureşti)
Vladimir ZAGORODNICOV (m. 09.11.1984, Graz, Austria)

5

Franz JASCHKE (n. 1775, Rosenthal-Silezia)
Cornel DZIERZEK (m. 10.05.1965, Cernăuţi)
Leon HRUŞCA (n. 22.02.1895, Cernăuţi)
Maria SELESCHI (m. 26.03.1955, Turda)
Ştefan VASILE (n. 22.11.1905, Băluşeni, Botoşani)

6

Paul VERONA (m. 15.01.1966, Bucureşti)
Eugen MAXIMOVICI (m. 04.02.1926, Cernăuţi)
Ion CÂRDEI (n. 12.09.1906, Smârdan, Dorohoi)
Vladimir ZAGORODNICOV (n. 27.09.1896, Kursk, Rusia)

7

Eugen MAXIMOVICI (n. 1857, Văşcăuţi pe Ceremuş)
Parteniu MASICHIEVICI (n. 07.02.1887, Cuciurul Mare)
Paul VERONA (n. 09.04.1897, Herţa)
George LOWENDAL (n. 10.05.1897, St. Petersburg)
Archip ROŞCA (n. 28.07.1877, Braşca, Ilişeşti)

8

Cornel DZIERZEK (n. 07.01.1888, Hliviţa, Cernăuţi)
Anton MÂNDRILĂ (n. 15.01.1898, Câmpulung Moldovenesc)
Rudd RYBICZKA (m. 06.10.1998, Kressbronn, Germania)

9

Vladimir NICHITOVICI (m. 1979, Iacobeni)
Eusebie LIPETSKY (n. 05.06.1889, Verbăuţi, Zastavna)
Franz Xaver KNAPP (n. 03.09.1809, Tachau)
Ion PÂŞLEA (n. 24.09.1869, Bozovici, Banat)
Isidora CONSTANTINOVICI-HEIN (n. 26.12.1889, Câmpulung Moldovenesc)

Bibliografie

„Bucovina”, Cernăuţi, 1850
„Călători străini prin Ţările Române”, V
„Codrul Cosminului”, Cernăuţi, 1933-1934
„Făt-Frumos”, Suceava, 1931
„Gazeta Bucovinenilor”, Bucureşti, 1934, 1935, 1936
„Glasul Bucovinei”, Cernăuţi, 1920, 1935
„Junimea Literară”, Suceava-Cernăuţi, 1907, 1908, 1924, 1926, 1928, 1930, 1932
„Revista Bucovinei”, Cernăuţi, 1943
„Revista Politică”, Cernăuţi, 1891
„Suceava”, Cernăuţi, 1939

BLAGA, Lucian, „Trilogia cosmologică”, Editura „Minerva”, 1988
CIUCĂ, Valentin, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”, Muşatinii, 2007
DRĂGUŞANUL, Ion, „Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean”, Muşatinii, 2007
DRĂGUŞANUL, Ion, „Societatea Scriitorilor Bucovineni”, Muşatinii, 2008-12-13 DRĂGUŞANUL, Ion, „Bucovina faptului divers”, Grupul editorial „Ion Grămadă”, 2003
DRĂGUŞANUL, Ion, „Identităţi deturnate”, Grupul editorial „Muşatinii ¤ Bucovina viitoare”, 2000
ELIADE, Mircea, „De la Zalmoxis la Gengis Han”, Editura „Humanitas”, 1995
SATCO, Emil, „Enciclopedia Bucovinei”, Suceava, 2006


Societatea Scriitorilor Bucovineni

SSB

 Începuturile Societăţii Scriitorilor Bucovineni

Societatea Scriitorilor Bucovineni ar fi trebuit să fie, conform visurilor iniţiatorului ei, Mircea Streinul, o nouă mişcare literară, după cea a iconarilor, deja interzisă de propagandiştii lui Carol al II-lea. Numai că mişcarea iconaristă, provocată de Iancu Nistor şi sprijinită de Iancu Nistor, de N. Tcaciuc-Albu şi de Traian Brăileanu, mobiliza şi elibera generaţia tânără de „raţionalismul sec al bătrânilor”, ceea ce nu mai era posibil, în 1938, când bătrânii, osificaţi de „o pasivitate specific bucovineană”, cum nota George Ionaşcu, în Societatea pentru cultură şi literatură română în Bucovina, aveau un cuvânt greu de spus, iar o nouă generaţie scriitoricească se întrezărea greu şi anemic, prin condeiele unor Aurel Bogaci, Aurel Fediuc, Ştefan Baciu, Victor Săhleanu, Neculai Tăutu, Dimitrie Loghin, Petru Rezuş, Dragoş Vicol, Ben. Mihăescu sau George Sidorovici, poeţi necopţi şi deja ademeniţi de mondenitatea pseudoeroică a „Străjii Ţării” (cazul lui Neculai Tăutu sau al Silviei Bălan-Brătianu).
În jurul lui Mircea Streinul se grupaseră, iar, poeţi adevăraţi, precum Iulian Vesper, nepotul lui Iancu Nistor, E. Ar Zaharia, George Drumur, Vasile Posteucă, Teofil Lianu, Neculai Roşca sau George Antonescu, dar nici ei nu mai aveau zvâcnetul acela de generozitate şi de comunitarism, care justificase conceptul „scriitorului regional”, formulat şi reformulat de Mircea Streinul, care îşi propusese să înfiinţeze, în toamna anului 1938, la Cernăuţi, „o Academie liberă” care să se delimiteze strict şi ostil de literatura românească la modă („va şti să nu dea premii pentru savante opuri asupra cărăbuşilor sau pentru poeţi de talia lui Vasile Militaru”). Fiecare poet bucovinean avea, deja, un statut scriitoricesc recunoscut la nivel naţional şi, drept consecinţă, interese proprii şi interese de grup, cristalizat în jurul unor reviste literare, de regulă bucureştene, începeau să-i desolidarizeze discret.
Societatea Scriitorilor Bucovineni, visul lui Mircea Streinul, începe să existe din 12 noiembrie 1938, dar ca secţie a Societăţii pentru cultură şi literatură română în Bucovina, sub prezidenţia lui Grigore Nandriş, preşedintele SCLRB, cu Mircea Streinul vicepreşedinte şi cu 20 membri: Constantin Loghin, N. Tcaciuc-Albu, Leca Morariu, Claudiu Usatiuc, George Antonescu, Octav Rusu, Sebastian Popovici, Liviu Rusu, Traian Cantemir, Aurel Fediuc, George Ionaşcu, George Voevidca, George Drumur, Iulian Vesper, Neculai Roşca, Leon Ţopa, George Fonea, George Ionaşcu, Procopie Milişte şi Traian Chelariu.
După şedinţa inaugurală, din 12 noiembrie 1938, şi, mai ales, după prima şezătoare externă, cea de duminică, 14 decembrie 1938, numărul membrilor SSB creşte (Rudd Rybiczka, Constantin Turtureanu, Ionel Negură, Neculai Pavel, Octavian Gruia etc.). În 14 decembrie 1938, preşedintele Societăţii pentru cultură şi literatură română în Bucovina, Grigore Nandriş, se retrage din conducerea Societăţii Scriitorilor Bucovineni, încredintându-i-o vicepreşedintelui său de la SCLRB, Constantin Loghin, care, în anii următori, va organiza sărbători aniversare doar în 14 decembrie, deşi SSB fusese întemeiată în 12 noiembrie 1938.
Visată drept „o Academie liberă”, dar aflată sub „raţionalismul sec” mult prea monden şi fălos al autocraţilor din Societatea pentru cultură şi literatură în Bucovina, secţia Societăţii Scriitorilor Bucovineni este, la începuturi, „nici moartă, nici vie”, după cum scria George Ionaşcu, iar dinamicul Mircea Streinul încearcă două diversiuni constructive: o colecţie editorială, intitulată „Gruparea de Nord” şi, odată cu înfiinţarea ziarului „Suceava”, la 1 ianuarie 1939, datorită demersurilor făcute de Mircea Streinul pe lângă profesorul Gheorghe Alexianu, Rezidentul Regal în Bucovina, o „grupare de literatură şi artă”, care poartă numele noului cotidian, „Suceava”, ambele menite întăririi Societăţii Scriitorilor Bucovineni. Din nefericire, singurul program al noului preşedinte era acela de a promova doar scriitorul tânăr, indiferent unde trăia acel tânăr, iar ideea conturării unei noi mişcări literare nu-i surâdea deloc. Constantin Loghin urmărea, în fapt, doar anihilarea „revoltei împotriva raţionalismului sec”, propusă de Iancu Nistor, în ianuarie 1932, şi aducerea tinerilor sub ascultarea bătrânilor, într-o armonie disciplinată a generaţiilor, care să sugereze solidaritate bucovineană, deşi însemna doar duplicitate. Şi Mircea Streinul, şi Constantin Loghin militau pentru o publicaţie literară („cât mai multe reviste literare, chiar dacă nu le citeşte nimeni”, cerea Mircea Streinul), revista însemnând un îndemn la scris, dar şi o disciplinare, văzută diferit de cei doi lideri ai tinerei Societăţi a Scriitorilor Bucovineni. Visul devine realitate, deşi cumva o altfel de realitate, la începutul anului 1939, când, datorită lui George Alexianu, un mare admirator al scriitorimii şi universitar de prestigiu, apare, finanţat de „ţinutul Sucevii”, cum i se zicea, pe vremea dictaturii regale, Bucovinei, un ziar, pe care Mircea Streinul îl poate transforma rapid într-o revistă literară (o pagină de literatură pe zi, format A2, înseamnă, în realitate, o revistă literară lunară suficient de consistentă).
Streinul îşi pregătise, din vreme, reţeaua de colaboratori pentru o viitoare revistă literară, vizitând, în toamna anului 1938, oraşele provinciei, în care avea prieteni scriitori. Vine şi la Suceava, în noiembrie, ca să-l întâlnească pe Valerian Doboş-Boca şi, prin intermediul acestuia, să inventarieze resursele scriitoriceşti sucevene. Doboş-Boca avea să-l urmeze, de altfel, la Cernăuţi, Streinul mediindu-i, prin intermediul liderilor Societăţii pentru cultură şi literatură, ocuparea funcţiei de administrator al universităţii cernăuţene. Cu ocazia vizitei la Suceava, Mircea Streinul a scris şi un reportaj, în coordonatele recunoscute ale prozei sale, adică o simbioză ciudată de mit, de realitate şi de trăire lăuntrică, desfăşurată în spaţiul unei dureroase timidităţi, care explodează, adesea, în tuşe umoristice sau doar satirice. Reportajul, publicat abia în 1939, sub titlul „Cetatea Sucevii”, e scris cu subtitluri incitante şi cu o vioiciune care ascunde, discret, o inefabilă amărăciune.

„CETATEA SUCEVII”

Noapte stranie – Pe vremea lui Ştefăniţă-Vodă – Biserica Sfântul Gheorghe – Oraş cu voevozi – Cetate bătută de ploi – Îngenunchiere în lumina Moldovei – Doinele murmură lângă cetate – Zări spre istorie

Reportaj inedit de MIRCEA STREINUL

Istoria ţării e plină de numele Sucevii.
Nume ca un cântec!
Suceava!
Ştefan cel Mare şi Moldova!
Veacurile au trecut peste pietrele colbăite ale Cetăţii, dar numele mai sună glorios, ca zângătul unui paloş, în sufletul nostru.

De Suceava te-apropii ca de-un altar. Uiţi că, astăzi, cetatea nu mai e decât un meschin oraş provincial, că – dealungul vremurilor – jâzii l-au năpădit ca buruienile, că vulgaritatea cea mai cumplită se răsfaţă’n inima Moldovei şi că turlele Mirăuţilor au melancolia unor ciobani împărăteşti cu turmele risipite – şi nu te gândeşti decât la istoria care trece cu paşi de voevozi printre ruinele unde flamuri nevăzute mai flutură’n vântul toamnei cu incendii de aur în copacii de pe dealurile Mitocului şi-ale Burdujenilor.

Seară cu umbre

Acceleratul opreşte gâfâind în lunga ploaie de Noembrie. Gara Iţcani, înconjurată de mărunte dugheni şi cârciume cu proprietari evrei, mă primeşte cu lumini tulburi şi-apoase, care cad galben pe faţa trecătorilor. O iau încet, prin burniţă, spre oraş. Suceava, ridicată pe măguri frumos unduite, abia se zăreşte de-aici, căci pâcla învălue ca un giulgiu felinarele cetăţii cenuşii de seară.
Pe măsură ce înaintez, lucrurile devin tot mai stranii. Nu se vede nici o lumină pe dealuri. Casele au dispărut în beznă. Ploaia cade monoton. Câte-un câne latră, însă rar şi‘ndepărtat. Ce-i asta? Am rătăcit drumul? Mă opresc pentru a mă orienta. De aici, ar trebui să văd semnalele optice dela gara Burdujeni. Îmi încord privirea să taiu întunericul. Zadarnic! Nici o lumină! Absolut nici una! Totuşi, pâcla nu e atât de deasă, ca să înghită cu totul gara şi semafoarele, căci disting lămurit un copac la o depărtare de vreo trei chilometri. Îmi întorc privirea spre Iţcani. Aceeaşi beznă. Mare comedie!
– Ce, ai rătăcit drumul? – răsare deodată un glas lângă mine, îndepărtând tăcerile.
– Da… Adică nu, căci cunosc bine locurile, însă mi se pare ciudat să nu văd nici o lumină… – răspund eu, cam mirat de neaşteptata apariţie a unui tovarăş de drum, pe care nu ştiu cum de nu l-am observat până acuma.
Un râs încet şi straniu perlează întunericul:
– Nici o lumină? Dar priveşte castelul!
– Castelul? Care castel? – şi tresar, cuprins deodată de-o inexplicabilă teamă.
Străinul întinde mâna. Mă uit în direcţia ei. Şi, prin ploaie şi ceaţă, desluşesc că, într’adevăr, numeroase lumini pâlpâie pe dealul care ţine în coastă ruinile cetăţii lui Ştefan-cel-Mare. Nu mai înţeleg nimic. Şi ploaia ţârâie cumplit de enervant. Bacovia surâde trist în amintirea mea.

Tovarăşul de drum

Larg, ca din nesfârşite hăuri, se-aude glas vestind ceasul. Sunetul înfioară văsduhul de cenuşă. Oare n’am desluşit, ca prin vis, clinchenit de arme? Totul se învolburează. Nimic nu mai e verosimil.
Şi vechiul cântec al lui T. Robeanu, care, „descurajat şi hărţuit de nevoile vieţii, şi-a pus capăt zilelor în camera unui hotel din Munkacs (Ungaria)”, mă obsedează:

„La Suceava în cetate
Ceas de miazănoapte bate,
Păzitorii cântă’n uliţi,
Răzimaţi în albe suliţi.

La Suceava în cetate
Ceas de miazănoapte bate,
Zidul vechiu adânc răsună:
Noapte bună, noapte bună!”.

Necunoscutul sperie dinnou întunericele:
– Trebuie să ne grăbim, că petrecerea e’n toiu şi Măriei Sale nu-i plac întârzierile…
Asta-i bună! Şi nu mă pot opri dela un hohot de râs:
– Nu cumva Măria-Sa mă aşteaptă pe mine?
Vocea necunoscutului sună a mirare:
– Vezi că pe dumneata! Că doar n-aş fi venit până la rohatcă pe-o vreme ca aiasta, dacă nu eram trimis să te‘ntâmpin pentru a te aduce‘ndata mare la curte… Da’ hai mai repede, că Măria-Sa vrea să-ţi audă cântecele cele noui. Nu cumva ai uitat să le iei cu dumneata! – se‘ngrijorează brusc tovarăşul meu de drum.
Asta-i bună! Adevărat, am în servietă câte un exemplar din „Tarot”, „Corbul de aur” şi „Divertisment”, dar le-am destinat pentru Valerian Doboş-Boca, bunul şi ostrul meu prieten, căci nu mă aşteptam deloc – vă asigur că absolut deloc! – să dau ochii cu Ştefăniţă-Vodă. Capul îmi zumzăieşte de cele mai absurde teorii şi-mi amintesc deodată că am văzut cândva un film după o nuvelă de Mark Twain, film în care, printr’o simplă isbitură în cap, eroul se trezeşte tocmai pe vremea Regelui Arthur, aşa că‘ncep să nu mă mir prea straşnic. Dacă tovarăşul afirmă că suntem pe timpul lui Ştefăniţă-Vodă, sumbrul erou al lui Delavrancea, dece să n’o cred? Fie! Şi‘ncep să mă gândesc la dedicaţiile pe care ar trebui să i le ofer.
Mă tem, însă, ca nu va‘nţelege versurile mele şi mă interesez îngrijorat:
– Oare Măria-Sa i-a citit pe Simion Stolnicu şi Emil Botta?
– Da’ cine’s aceştia? Că n-am auzit de ei…
– Cum, n’ai auzit de ei?
Şi mă‘ngrijorez şi mai mult: te pomeneşti că la curte nu circulă decât Otilia Cazimir şi Vasile Militaru – şi, atunci, e vai de mine.
– Dar de N. Crevedia ai auzit?
Iarăşi:
– Nu. Ş’aiesta un grămătic?
Va-să-zică tot Otilia Cazimir şi Vasile Militaru!
Nu mai insist şi mă gândesc iarăşi la eroul lui Mark Twain:
– Ascultă… Cum îţi spune, bre?
– Ionuţ… Ionuţ al Lupului…
– Ascultă, frate Ionuţ al Lupului… Nu ştii, nu cumva m’a isbit vreun zurbagiu cu parul în cap?
– Doamne-fereşte! De ce să te fi isbit? – şi pacă-i văd prin întuneric ochii căscaţi a mirare.
– Nimic… Am întrebat aşa, fără nici un rost… – şi mă las în voia soartei.
În definitiv, o să am material pentru un reportaj efef… Păcat că nu l-am luat pe Rudd Rybiczka, să-mi facă nişte ilustraţii teribile!
Leap-leap… leap-leap…
Tot liopăind prin glod, trecând prin văgăuni şi urcând şanţuri, iată că ne-am apropiat de cetate.

Dacă bei titiun…

Străjile ne‘ntâmpină cu straşnic zăngănit de suliţe. Ionuţ al Lupului dă parola şi trecem prin imensa poartă de piatră cenuşie, peste care lumina roşietică a făcliilor aruncă pete de sânge.
În ograda interioară, largă şi plină de făclieri, ne oprim pentru a ne odihni şi privesc cu lăcomie cetatea enormă, unde amintirea lui Ştefan-Vodă e încă vie în amintirea tuturor – dela Vlădică până la ultimul copil de casă.
Din palat străbate o muzică veselă, în care desluşesc o săltăreaţă melodie leahă. La răstimpuri, isbucnesc uriaşe cascade de râs. Desigur că vreun boier mai ghiduş îşi face iarăşi de cap! Totuşi, am impresia că râsul din-năuntru nu e tocmai sincer… Deh! Ştefăniţă-Vodă îi om ciudat şi cu toane… Cel puţin aşa ştiu din „Viforul” delavrancian… Şi te pomeneşti că boierii îşi cam tem capul şi râd galben!
Un oştean se-apropie de noi şi ne spune că vom fi chiemaţi imediat în faţa Măriei-Sale.
Emoţionat, mă mai gândesc o dată la nuvela lui Mark Twain şi-mi aprind o ţigară.

Nimic decât ploaie!

Doamne, ce-o mai fi şi asta? – Căci m-am trezit, singur cuc!, în cel mai cumplit întuneric.
Unde-i castelul? Unde mi-i Ionuţ al Lupului? Unde’s făclierii?
Sfrrr…
Un strop de ploaie a căzut pe ţigară, stingându-mi-o. Aha! Acuma mă dumiresc… Cine naiba m’a pus să-mi aprind o ţigară pe timpul lui Ştefăniţă-Vodă?! Mi-a trebuit iarba dracului? Acuma înghite-o, stimate domn! Mircea Streinul, ţi s’a dus copcă reportajul sensaţional.
Şi, amărât, leapa-leapa prin noroaie, abia reuşesc să urc dealul, ca să ajung însfârşit la Suceava.
Dacă n’aveam inspiraţia să-mi aprind o ţigară, beam acuma vin de Nicoreşti cu Ţugulea Moghilă şi nu mă perpeleam într’o odaie meschină de hotel obscur şi suspect…

Sfântul Ioan-cel-Nou

Disdedimineaţă, o iau încet către biserica sf. Gheorghe – ctitoria lui Bogdan cel Orb şi-a lui Ştefăniţă –, un adevărat giuvaer de piatră, în care se păstrează moaştele marelui mucenic Ioan-cel-Nou: acesta, nevrând să se lepede de credinţa în Hristos, a fost ucis de păgâni, după groaznice chinuri, la Cetatea-Albă.
În anul 1402, Alexandru-Vodă a adus la Suceava moaştele martirului pentru care, la 24 Iunie al fiecărui an, se face mare pomenire în fosta capitală a Moldovei.
„Moaştele sfântului Ioan” – spune un preot – „sunt un adevărat isvor de întărire a sufletelor creştineşti. În vechime, toţi Românii, dela Vodă până la arcaş, au îngenunchiat cu smerenie în faţa lor, rugându-se pentru mântuirea neamului şi, prin puterea ocrotitoare a sfântului Ioan, multe hoarde de străini au fost întoarse din cale ori răpuse în ţărnă…”.
M’apropiu de sicriul artistic lucrat în argint şi’ngenunchiez. Liniştea şi-un vag miros de tămâie domnesc în biserică. O lumină grea, cenuşie, învăluie în vis vastul interior fumuriu, în care aurul icoanelor împrăştie sclipiri mate şi suave.
Aici, departe de forfota uliţelor pline de evrei, e adevărata Suceavă, Suceava gloriei împărăteşti şi-a dreptei credinţe, Suceava voevozilor şi-a înţelepţilor monahi, – aici e Suceava eternă, pe care anii şi vitregiile n’au putut-o doborî.

Cetatea domnească

După lunga ploaie de ieri, cerul s’a luminat şi imensele azururi îşi tălăzuiesc peste oraş puritatea. Bisericile lucesc în bătaia dulcelui soare de toamnă, frunzişul copacilor depe dealuri îşi seamănă în vânt bănuţii aurii, colinele curg suav spre zările sidefate, iar departe, pe-o coastă, ruinile cetăţii lui Ştefan-cel-Mare se înalţă sobru şi majestuos, stăpânind văile ca un cioban turmele sale.
Dealtfel, întreaga Suceavă e mărturia vie a gloriei româneşti: cetatea domnească, Mirăuţii – nume de cântec, nu? –, Zamca – atâtea semne ale istoriei!
La Suceava, trăieşti ca’ntr’o biserică… Aici, îţi vine să vorbeşti cu sfială, să’ngenunchiezi. Între zidurile oraşului, parcă mai stăruie chiotul plăieşilor, parcă se mai aude zăngănit de suliţe. Oare acolo, în vale, nu stăteau hoardele tătare, ahtiate să cucerească lumina Moldovei? Oare dincolo, după dealuri, Dragomirna nu străjuieşte oştimea stejarilor?
Astfel fiind, oare nu se cade să îngenunchiezi pentru a săruta ţărna prin care, poate, a trecut cu pas viforos Ştefan-cel-Mare şi Sfânt?

Altă Suceavă

Mutând capitala Moldovei la Iaşi, Alexandru Lăpuşneanu a sortit pierzării Suceava şi chiar a poruncit să se dărâme cetatea.
Cu toate acestea, Suceava n’a murit. Cetatea lui Ştefan-cel-Mare n’a putut să moară. Oricât ar bate-o ploile şi vântul, oricât s-ar năpusti nămeţii iernii asupra ei, oricât ar cobi în nopţile lungi de toamnă cucuvăile şi bufniţele care îşi au cuibul între zidurile dărăpănate, – ea îşi ridică spre ceruri contururile enorme şi continuă să veghieze peste drumurile invadate de străini.
În timpul Austriei, Suceava a fost un puternic bastion de românism creator şi intransigent şi hidoasa pajură bicefală a defunctului imperiu nu cuteza să-şi fluture aripile negre deasupra cetăţii.
La Suceava, străinii nu sunt impertinenţi ca’n alte oraşe bucovinene. Aici, ei îşi dau seama că nu’s decât nişte intruşi şi se comportă în consecinţă, aşa că nu-i vezi ostentativi şi obraznici ca la Cernăuţi sau Storojineţ.

Noapte fără făclii

Amurgul m’a surprins pe dealul Zamcei. Şuvoaie de sânge gâlgâiau din nouri, amestecându-se cu aurul frunzişului din luncile râului care şerpuieşte pe lângă Iţcani şi Burdujeni. Soarele se rostogoleşte după zare şi umbrele cuprind repede văile imense. În apropiere, gara Iţcani, o fabrică – fabrica unui venetic, despre care un prieten îmi spunea că îşi bate la tălpi muncitorii – se conturează alb talazurile cenuşiu-albăstrii ale serii. În satele învecinate, casele ţărăneşti fumegă a mămăligă şi a lapte proaspăt, iar cânii latră melancolic, stârnind stihiile ascunse prin văgăuni. Un tren îşi târâie vagoanele spre Dărmăneşti. Un zumzet plăcut de care şi trăsuri adie dinspre şosea, iar dealurile răspund cu strigăt mic de păsări nocturne.
O lună enormă răsare peste noapte. Întreg peisagiul se cufundă într’o lumină palidă, ireală, prin care copacii îşi întind fantomatic braţele către cer.
Apoi, deodată, un cântec straniu prinde să crească tocmai depe celălalt deal. Rămân fascinat. Parcă niciodată n’am auzit un cântec mai dureros, mai tulburător. Am impresia că melodia asta, pe care-o murmură însuşi pământul, vine din vechile ruine – şi ascultând-o înfiorat ca’n preajma unei mari minuni, revăd întreaga istorie a Moldovei, ctitorită peste veacuri fără sfârşit.
Oare nu sună şi tulnice în depărtare?
Oare nu se-aprind focuri pe dealuri?
Oare nu răsună tropot de cai prin noapte?
Da, aici e Moldova; aici, unde Ştefan-Vodă mai trăieşte’n doinele ţăranilor; aici, unde sfântul mucenic Ioan doarme somn luminat; aici, unde zările închid un colţ de biserică şi de legendă.
Aţi înţeles acuma dece aici trebuie să’ngenunchiezi şi să săruţi ţărâna?
Noembrie, 1938″.
                                             Mircea Streinul

„Răspânditor de graiu,
simţire, faptă şi gând românesc”

Ziarul „Suceava” apare, începând cu 1 ianuarie 1939, la Cernăuţi, sub direcţiunea profesorului Romulus Cândea şi sub oblăduirea profesorului George Alexianu, Rezident Regal al Ţinutului Suceava, drept „organ zilnic al Ţinutului Suceava, răspânditor de graiu, simţire, faptă şi gând românesc”. Un „Cuvânt înainte”, semnat de Rezidentul Regal, şi un salut al Mitropolitului Bucovinei, Visarion, „Noul ziar Suceava”, prefaţează publicaţia în care Mircea Streinul („Fundaţia pentru literatură şi artă Carol II” şi „Sărăcilă”, un fragment din romanul „Guzli sau Tsu-Tsui”, aflat sub tipar la Editura „Vremea” din Bucureşti), Leon Ţopa („O carte actuală”), Liviu Rusu (cronica muzicală „Pro domo”), George Fonea (poemul „Colind”), Rudd Rybiczka (cu patru desene) şi Aurel Fediuc, deocamdată responsabil cu „Poşta paginei literare”, se străduiesc să asigure dreptul la exprimare scriitorilor bucovineni, deja grupaţi în SSB, dar fără să posede o revistă literară a grupării.
Mircea Streinul, care lansase conceptul „scriitorului regional”, odată cu iniţierea mişcărilor „Arboroasa” şi „Iconar”, trăind convingerea că „provincia, în cel mai nobil înţeles al cuvântului, a dat adesea frumoase realizări culturale” (Suceava, nr. 15/1939, pg. 2), lansase şi o rubrică de citate, „Critica autorizată despre literatura arboroseană”, menită dobândirii respectului „în Ţinut” faţă de bravul „scriitor regional bucovinean”, care se confrunta, pe atunci, cu lustruiala publică, ideală pentru oportunişti, săvârşită de fundaţiile şi de grupările naţionaliste regale. Streinul avea o generozitate inconfundabilă şi irepetabilă, dar şi un mod de a se jertfi pe sine la temelia visatului templu al spiritualităţii bucovinene, prin mărturisire, prin încredinţare memoriei, prin altruistă vehiculare a semnalărilor ocazionale de nume şi opere, care nu însemnau prea mult, dar ne aparţineau, făceau parte din patrimoniul nostru şi considera că este de datoria lui şi a noastră să tezaurizăm tot ce ne aparţine:

„Literatura e şi o funcţiune socială, aşa că nu trebuie dispreţuită nici de cititori, nici – mai ales – de cei ce o scriu. Deaceea, scriitorii regionali să fie cu luare aminte: o ucenicie cât mai îndelungată nu poate fi decât de folos, şi ea nu se face nicăieri mai bine ca într-o revistă mică. / Deci, deocamdată, cât mai multe publicaţii fără pretenţie, chiar dacă nu le citeşte nimeni… / După generaţia iconară, aşteptăm o alta, care să fie tot atât de entusiastă şi atât de gata, oricând, la sacrificiu” (ibidem).

Perpessicius, criticul literar care îşi pierduse braţul drept la Turtucaia, în Sfântul Război al Reîntregirii Neamului, scrisese elogios, cu mâna stângă, pentru ziarul „România”, despre literatura arboroseană, iar Streinul alesese un fragment, pentru a-l reproduce în primul număr al noii publicaţii bucovinene:

„Cea mai virgină, sub raportul harului liric, dintre provincii se dovedeşte a fi şi cea mai prolifică (presupun „proles”-ul latin) şi înscrie cu această falangă de „băetani nărăviţi la vis” (ca să întrebuinţăm plastica expresie a poetului Mircea Streinul) nu numai un amplu moment de inflorescenţă poetică, dar şi unul din cele mai surprinzătoare fenomene din istoria creaţiunilor artistice dela noi”.

Perpessicius se referea, desigur, la generaţia de „băetani nărăviţi la vis” de Iancu Nistor, la începutul anului 1932, când tribunul Unirii debuta, în „Junimea literară”, un „frumos mănunchi de tineri de talent şi însufleţire care cearcă să se afirme pe tărâmul literar” (Mircea Streinul, Ion Roşca, Iulian Vesper, Neculai Roşca, Traian Chelariu – care publicase şi un dublu program literar, „Înapoi la Eminescu / Digresiuni neliterare în jurul unei teme literare” şi „Digresiuni inoportune” –, George Antonescu, George Drumur, E. Ar. Zaharia, Ghedeon Coca, Vasile Posteucă, Tudor Ulmanu şi Barbu Sluşanschi), îndemnându-i să se ferească „de raţionalismul sec şi de critici prea aprige, care în cele mai multe cazuri vin să deruteze talente în loc de a le încuraja şi modela”. Nistor intuia în tinerii aceia nişte adevăraţi „sacerdoţi ai frumosului”, iar revista „Junimea literară”, care, din 1904, slujea „talentul în jurul aceluiaşi altar”, rodea frumos „zorile unor vremuri mai bune”.
Mircea Streinul, încă din 1931 (1930, avea să stabilească, inexact, Mircea Streinul, mai târziu), când îl cunoscuse pe Ion Roşca, visa la o literatură de generaţie, cea a „arborosenilor”, aşa că, sprijinit financiar de Iancu Nistor, înfiinţează, încă din 1933, Colecţia „Iconar”, demarată printr-un concurs de debut în volum cu „poezii inedite”, destinat numai tinerilor Bucovinei, textele (trimise pe adresa lui Streinul: Cernăuţi, str. Transilvaniei No. 171) urmând să fie jurizate de „Comisia care va decerne premiul”, alcătuită din profesorul universitar N. Tcaciuc-Albu şi Iulian Vesper, nepotul lui Iancu Nistor (Junimea literară, nr. 7-9/1933, pg. 202). Pe sine nu se trecuse în „Comisie” Mircea Streinul, deşi el deja preluase de la Iancu Nistor şi, după propria-i mărturisire, de la Ion Grămadă şi George Tofan grija pentru destinele literaturii bucovinene.
În paralel, un profesor fără talent scriitoricesc, dar autor consacrat de manuale şcolare şi excelent cunoscător al fenomenului literar bucovinean, Constantin Loghin, alcătuise şi publicase o antologie a poeziei, o alta a prozei, dar şi o istorie a literaturii bucovinene până în 1919, lucrări utile, temeinice şi, de aceea, receptate cu interes şi în Bucovina, dar şi o istorie a literaturii române, care a apărut, până în 1938, în şase ediţii. E posibil ca Mircea Streinul să-l fi cunoscut, pentru prima dată, pe Constantin Loghin, în vremea studiilor la Liceul de băieţi din Cernăuţi, unde, împreună cu Neculai Roşca, Nicolae Pavlovici şi Tudor Ulmanu (Toader Plop, din Hotin), Streinul avea să facă, în 1928, „Caietul celor 4”, adică o remarcabilă revistă literară. Dar e de presupus că profesorul pe care şi l-a asumat drept maestru, aşa cum a mărturisit, dar fără să-l numească, Mircea Streinul, să fi fost Vasile Gherasim, poetul, filosoful, eminescologul, care avea să se stingă, la doar 39 de ani, în 10 februarie 1933.
Arborosienii, deci generaţia lui Mircea Streinul, publicaseră în revistele cernăuţene „Tribuna”, „Spectatorul”, „Munca intelectuală” şi „Cronica românească la Cernăuţi”, dar şi în revistele bucureştene „Răboj”, „Floarea de foc”, „Floarea soarelui”, „Ecoul” etc., unii dintre ei, precum Traian Chelariu, răzbind şi spre publicaţii occidentale („La voce di Mantova”). Toţi traduceau, cu încrâncenare şi talent, din literatura europeană (Baudelaire, Georg Trakl, Rainer Maria Rilke, Johan Bojer, Jean Tharaud, Uhland, Platen, Richard Dehmel, ba chiar şi din esticul Mihail Şolohov), traducerile însemnând, în fond, o mare şi temeinică ucenicie literară.
Constituirea Societăţii Scriitorilor Bucovineni, în 12 noiembrie 1938, însemna doar o solidarizare a generaţiilor, prin şedinţe-interne, adică un fel de cenaclu literar, în care câţiva autori citeau două-trei texte prospăt scrise şi se angajau, după aceea, discuţii. Iniţial, Societatea Scriitorilor Bucovineni, concurată viguros de societăţile pentru cultură şi literatură, inclusiv de Fundaţia „Carol II”, nu se ridica nici măcar la nivelul Colecţiei „Iconar”, mişcare literară care a produs un patrimoniu bucovinean. SSB era mai curând emblema unor întâlniri mondene, la care participau „bătrânii” Constantin Loghin, N. Tcaciuc-Albu, George Voevidca sau, la fel de rar, Leca Morariu, şi tinerii lui Mircea Streinul, omul care avea să se lupte, discret şi elegant, cu inerţia rigidităţii „raţionalismului sec” excesiv al universitarilor, pentru a realiza tripla relaţionare spirituală: cu mitul, prin lut, cu universul, prin credinţă, şi cu viaţa, prin dragoste.
În lupta lui cu inerţia, Mircea Streinul ostenea întru gloria generaţiilor scriitoriceşti, deja sufocate de oportunismul de masă (arcăşiile, străjeriile etc.), menit să consolideze dictatura în România, fiind, în fond, un adevărat vârf de lance în cultivarea cuvântului care zideşte. Scria mult (nuvelele „Salonul de iarnă”, „Legendă cu iarnă”, „Început cu ploaie”, „Era şi primăvara de vină”, „Luca Urâtu a dispărut”, „Întâlnirea cu domnu’ Umbră”, „Voncic în munţi”, „Lupul cel tânăr îşi arată colţii”, „Ianca ucide”; reportaje inedite despre Suceava şi „Cetatea Sucevii”, dar şi „Zile şi nopţi prin Basarabia, pământul minunilor”; fragmente din romanul „Lupul din Ţara Huţanilor”, intitulat „Împărăţia din neguri”, şi din romanul „Guzli Tsu-Tsui”, intitulat „Ciobanul în faţa morţii”; eseuri, precum „Pentru scriitorii regionali”, şi cronici de artă, sub genericul „Plastica în Ţinutul Suceava” scriind despre Leon Hruşca, Vladimir Nichitovici, Isidora Constantinovici-Hain, Vladimir Zagorodnicov etc.), iar rodnicia condeiului lui Streinul l-a obligat pe George Ionaşcu să sublinieze retoric, în „Constatări pe marginea literaturii arborosene” (Suceava, 11.o1.1939, pg. 2):

„Întrebaţi pe orice intelectual din Bucureşti cine este Mircea Streinul şi o să spună că a auzit vorbindu-se despre el la radio, a citit din scrierile lui sau despre el, în tot cazul ştie că este un scriitor bucovinean… Afară de aceasta, ar mai afla că în Cernăuţi există o „Societate a Scriitorilor Bucovineni”, al cărei preşedinte este d. prof. Loghin, un distins istoric literar, şi că această societate va aranja o serie de şezători literare unde se vor discuta probleme de estetică literară şi unde scriitorii bucovineni vor citi fragmente din operele lor”.

Ziarul ţinutal „Suceava” era, încă de la apariţie, un prim organ de presă, ce-i drept – neoficial, al Societăţii Scriitorilor Bucovineni.
Prima şedinţă a SSB, pe anul 1939, a fost şi prima cu o oarecare activitate, din 12 noiembrie 1938, până în ianuarie 1939, şi a fost anunţată în 12 ianuarie, cu următorul comunicat:

„Dela S.S.B. / Sâmbătă, la orele 8 seara, va avea loc, în sala Societăţii pentru cultură prima şedinţă din acest an a Societăţii Scriitorilor Bucovineni. D. prof. Leon Ţopa va citi un referat asupra romanului bucovinean, iar d-nii George Drumur, G. Z. Antonescu, Procopie Milişte şi alţii vor citi versuri şi proză”.

Un „curier literar”, datorat lui Mircea Streinul, care scrie şi despre „O editură şi un om tânăr” („Universul literar”, din Bucureşti, şi editorul Victor Popescu), inventaria sărăcăciosul, dar consistentul patrimoniu al literaturii arborosene:

„Romanul arborosean, care numără, până în prezent, mai mult decât merituoasele încercări ale unor Erast Mihalescu, Traian Cantemir (asupra căruia vom reveni pentru restabilirea unor adevăruri) şi Iulian Vesper, se anunţă din ce în ce mai bogat. E un semn de maturitate aceasta. După avalanşa lirică din trecut, care a cunoscut, printre altele, călduroasele şi entusiastele adeziuni ale unor cărturari ca: prof. Al. Rosetti, prof. Perpessicius, prof. Lucian Blaga, Camil Petrescu, prof. Şerban Cioculescu, B. C. Fântâneru etc., etc., scriitorii arboroseni, începând cu primul pe alfabet… – G. Z. Antonescu şi sfârşind cu ultimul… – E. Ar. Zaharia, pregătesc romane noi, dintre cari, unele, au şi fost angajate la edituri ca: „Fundaţia Carol II”, „Cartea Românească”, „Vremea” ş.a.”.

Doar despre celebrul său roman, „Ion Aluion”, cel mai bun din întreaga literatură bucovineană, nu pomeneşte nimic Mircea Streinul, aşa cum nu face referire nici la „Viaţa în pădure” sau la „Lupul din Ţara Huţanilor”, romane în manuscris, din care publică fragmente şi în ziarul „Suceava”, dar se entuziasmează faţă de izbânzile unor tineri din „poeticescul neam”:

„Ne reamintim cu câtă ne’ncredere, cu ce bale de invidie, a fost primită la început – de către nişte falşi intelectuali, amatori de-o „poezie” la un pahar cu bere (dealtfel, am mai scris, în Revista Fundaţiilor Regale, despre acest lucru) – splendida generaţie a iconarilor. Câte vorbe rele, câte intrigi de mahala, deadreptul odioase! Azi, destui dintre ei fac „mea culpa” – şi nici nu s-ar putea altfel, căci în decurs de numai patru ani, trei poeţi – arboroseni şi iconari totodată – au fost premiaţi de Societatea Scriitorilor Români, iar al patrulea, Neculai Roşca, a luat premiul „Baudelaire”, care-a fost unul din cele mai grele de cucerit”.

Perpessicius, un entuziast şi generos admirator al literaturii bucovinene, scrisese, în „România”, că „tânăra proză bucovineană este… una regională”. Aşa cum regional este şi bună parte din tânărul scris, în proză, ardelean… cum poate că e şi cel basarabean, ce nu ne-a ajuns încă la cunoştinţă ş.a.m.d. Dacă „Ion Aluion” pleca dela dramaticul episod al execuţiei unui nevinovat, în timp de războiu, planurile adiacente ale povestirii, ecourile ce trezia şi corelaţiile ce indica cu alte lucrări, în manuscris, ale autorului, contribuiau să creeze o atmosferă cu mult mai dilatată, decât simplul şi limitatul caz al lui Ion Aluion ar fi fost în stare să determine. În dramatica întâmplare a romanului d-lui Mircea Streinul cată să se citească un bun şi cuprinzător capitol din recenta istorie sufletească a Bucovinei. Stăpânirea dinainte şi sângerosul interludiu al războiului, care şi-a abătut tăvălugurile peste pajiştile de raiu ale grădinii dela Nord, au lăsat în sufletele oamenilor, şi mai cu seamă în acela al copiilor, urme adânci şi nevindecabile, aşa cum cele câteva lucruri ce, întâmplător, cunoaştem din „Viaţa în pădure”, viitorul roman al d-lui Mircea Streinul, izbutesc cu deosebită vigoare să puie în lumină. O Bucovină de după războiu, din primul an al înstăpânirii româneşti este şi aceasta din întâiul, sobrul şi, întru totul, revelatoriu roman al d-lui Iulian Vesper: „Primăvara în Ţara Fagilor”. Ca şi d. Mircea Streinul, d. Iulian Vesper vine din poezie, din tânăra promoţie a liricei bucovinene, cunoscută sub numele de gruparea iconarilor, despre care ne-am întreţinut în vară – ceea ce se vede, dealtminteri, din scrisul cu alintări formale, din toată acea îngrijire a stilului şi a compunerii, pe care poezia, cu disciplina canoanelor ei, o trece de timpuriu în vinele celor ce-au practicat-o. Ne şi aducem aminte să fi împrumutat, cu prilejul acela, d-lui Iulian Vesper, titlul lucrării sale de astăzi şi să fi închis într’însul peisagiul însuşi al tinerei poezii bucovinene” (Suceava, nr. 13/1939, pg. 2).

Societatea Scriitorilor Bucovineni avea nevoie de patrimoniul arborosean, pentru legitimare, cum avea nevoie şi de cel iconar, pentru dobândirea de prestigiu, dar şi mai necesar era, în 1939, când Mircea Streinul, vicepreşedintele SSB, se implică total, de spiritul lui Streinul, pentru a deveni un organism viu, creator, cară să „îndeplinească o funcţie socială”, aşa că prima şedinţă cu adevărat de lucru din istoria SSB îl are ca lider pe Mircea Streinul, cel care se născuse parcă pentru a sluji spiritualitatea şi pentru a urni lucrurile din loc, punând umărul, fără să afişeze aptitudini de conducător, dar orientând mişcarea literară spre eficienţă.
Cronica şedinţei este semnată, în pagina 2 a ziarului „Suceava”, din 19 ianuarie 1939, de Aurel Fediuc, redactor al publicaţiei şi poet modest, în ciuda aspectului opulent al cărţilor sale, valoroase doar prin găzduirea desenelor şi gravurilor fraţilor Rybiczka:

„La ultima şedinţă a S.S.B.-ului au asistat d-nii: prof. univ. Grigore Nandriş, preşedintele Societăţii pentru cultură, Mircea Streinul, vicepreşedintele S.S.B.-ului, Dr. N. Tcaciuc-Albu, prof. Claudiu Usatiuc, G. Drumur, Dr. Leon Ţopa, prof. Liviu Rusu, Dr. Traian Cantemir, prof. Const. Turtureanu, I. Negură, G. Z. Antonescu, Neculai Pavel, Procopie Milişte, Aurel Fediuc, O. Rusu, Oct. Gruia şi d-na E. Rusu”.

În prima şedinţă a anului 1939, Societatea Scriitorilor Bucovineni doar şi-a însuşit ceea ce nu-i aparţinea:

„D. Dr. Leon Ţopa referează despre romanul bucovinean, în care se înglobează lucrările: „Aventurile unui iredentist”, de Erast Mihalescu, „Şomerii”, de Constantin Turtureanu, „Ion Aluion” şi „Aventura domnişoarei Zenovia Magheru”, de Mircea Streinul, „Mensa academica”, de Traian Cantemir”, şi „Primăvara în Ţara Fagilor”, de Iulian Vesper.
După interesantul şi bogatul în concluzii referat al d-lui Dr. Leon Ţopa, urmează discuţii, la care participă d-nii: prof. univ. Gr. Nandriş, prof. Usatiuc, M. Streinul, I. Negură, Liviu Rusu, G. Z. Antonescu, George Drumur etc.
Apoi se trece la lecturarea fragmentului „Muntele Ungureanu”, din volumul „În vâltoarea războiului”, de prof. Const. Turtureanu”.

Discuţiile savante, în care „raţionalismul sec al bătrânilor” se manifesta în oratorii nesfârşite şi inutile, nu era pe placul şi nici în firea lui Mircea Streinul, care trudea întru cuvântul scris şi îndemna la trudă, aşa că, în 22 ianuarie 1939, vicepreşedintele SSB publică lista celor care, fără a se distanţa de SSB, formează Gruparea de literatură şi artă „Suceava”: Mircea Streinul, George Zamfira Antonescu, Traian Cantemir, Mihail Cazacu, Ghedeon Coca, Paul Constantinescu, George Drumur, Aurel Fediuc, George Ionaşcu, D. Loghin, Aspazia Munte, Neculai Pavel, Neculai Roşca, Rudd Rybiczka (graficianul), Cristofor Vitencu, Liviu Rusu şi Leon Ţopa.

Societatea Scriitorilor Bucovineni deja consacrase ideea solidarităţii scriitorilor din acest colţ de ţară, deşi senzaţia „că sunt uniţi” era doar aparentă, bazată pe faptul că „scriitorii arboroseni, fie tineri, în frunte cu Mircea Streinul, George Drumur, Iulian Vesper, George Z. Antonescu şi alţii, fie mai în vârstă, ca Leca Morariu, Const. Loghin, George Voevidca etc., au putere de muncă şi lucrează cu multă râvnă, au iniţiativă şi dau la iveală opere de reală valoare pentru cultura noastră” (Lucian Predescu).
Dincolo de cuvintele criticilor şi istoricilor literari, desigur că oneste, stă o stare de spirit şi un fel de a fi definitoriu pentru solidaritate.
În 1939, Victor Săhleanu avea doar 15 anişori şi îndrăznise să trimită o poezioară ziarului „Suceava”, iar fila caligrafiată a nimerit în mâinile lui Mircea Streinul, care, în firescul conştiinţei sale poetice sacerdotale, a reacţionat imediat:

„Suflet de noapte” se numeşte un poem pe care ni l-a dat V. Săhleanu. Deşi încă nu clar şi definit personal – V. Săhleanu n’are decât 15 ani (deci un fel de Ştefan Baciu…) scrie lucruri destul de frumoase pentru a desprinde câteva versuri.

„De luna rece care a străbătut finitul
ferindu-mă, mi-am pus o mantie de uitare,
şi’negurat, printr’însa, îmi aşteptam sfârşitul
banalităţii oarbe de ani şi de mirare”.

Liceul „Aron Pumnul”, care-a dat scriitori ca Neculai Roşca, Tudor Ulmanu, Leon Ţopa, George Zamfira Antonescu, Aurel Fediuc şi alţii, iată că-şi continuă tradiţia cu N. Tăutu şi cu V. Săhleanu”.

Despre sine, care făcea gloria reală a liceului cernăuţean, Mircea Streinul nu a pomenit nimic, el slujind altarul poeziei şi galeria de sfinţi vii, dar îndreptăţiţi la evlavie. Ăsta a fost spiritul arborosean şi iconar, spiritul dobândit, ulterior, adică după primul refugiu, şi de Societatea Scriitorilor Bucovineni. Din nefericire, spiritul acesta avea să fie spulberat în 1946, odată cu persecutarea lui George Antonescu şi a lui Dimitrie Loghin, care împrăştiaseră prin Suceava, de „Sânziene”, o ultimă antologie a poeziei iconariste, confiscată în mare parte de noul regim şi arsă în curtea interioară a închisorii, alături de mai toate cărţile Bucovinei.

Şedinţele Societăţii Scriitorilor Bucovineni se desfăşurau săptămânal, sâmbăta, spre seară, dar numai ca „şezătoare internă”, deci un fel de cenaclu, mai curând monden, decât util, cu cronici scurte în ziare. În condiţiile în care întreaga arhivă a Societăţii Scriitorilor Bucovineni s-a pierdut, iar relatările despre activitatea Societăţii, în ultimele luni ale anului 1938, lipsesc, cronicile şedinţelor sunt singurele care ne pot ajuta la reconstituirea întâmplărilor de mult uitate, dar pilduitoare şi, tocmai de aceea, de retrăit.

„Urmărindu-şi programul de activitate, S.S.B.-ul a ţinut în ziua de 21 Ianuarie curent o şezătoare internă, la care au luat parte S.S. Părintele E. Costea, şi d-nii: C. Loghin, preşedintele societăţii, Em. Voinescu, George Fonea, Dr. Leon Ţopa, Neculai Pavel, I. Negură, V. Posteucă, Octav Rusu, O. Gruia, Aurel Fediuc etc.
D. Traian Chelariu a prezentat monografia lui Octav Rusu: „Vasile Alexievici”.
Au citit d-nii: George Fonea (trei traduceri reuşite din Guillaume Apollinaire, dintre cari una, „Semn”, dedicată d-lui Mircea Streinul, şi poemul în proză „Aleea nesfârşită”), Aurel Fediuc (câteva poezii originale, printre care „Orbul” şi „Din oraş”, şi poemul „Magie” de A. Bogaci) şi O. Gruia (schiţa umoristică, intitulată „Cazul domnului Costică Maghereanu”).
S’au discutat apoi problema retorismului în poezie şi condiţiile esenţiale ale schiţei umoristice. / A.F.”.

„Poemul în proză”, cu inerentele „probleme ale retorismului”, reprezenta ultima modă lirică, importată epigonic de la Georg Trakl, din opera căruia Mircea Streinul traducea masiv. Dar impresia covârşitoare aveau să o producă cele şase părţi ale poemului în proză „Noapte de iarnă”, un fel de tablete despre natură şi despre definirea lăuntrului liric prin detalii ale naturii. Chiar şi debutantul Dragoş Vicol confecţiona, în 1939, astfel de texte, care nu aveau nimic în comun cu impresionismul timpuriu german, în timp ce alte poeme în proză ale lui Trakl, „Transformarea răului” sau „Vis