Dragusanul - Blog - Part 813

Mihai Gâdea, un gâgă al lui Voiculescu

Iar minţiţi poporul / cu televizorul - caricatură de Radu Bercea

Iar minţiţi poporul / cu televizorul – caricatură de Radu Bercea

Cel mai jalnic lacheu al securistelor scenarii voiculesciene, efeminatul Mihai Gâdea, e cătrănit rău şi aburcat pe reţeaua de socializare „Facebook”, căreia, de la Ponta-ncoace, gâdea nu-i mai place, că gura nu-i tace, de-atâta limbace!

*e*

Şi-l văd şi-l aud, aseară, pe ăsta de se crede Paler, deşi nu-i decât un suficient de duzină, cel mai egolatru suficient fătos din câţi există, cum se dă cu limba, încă udă de sudoarea lui Ponta şi a lui Voiculescu, împotriva celor care nu-l plac şi, drept consecinţă, îl critică, ba, uneori, îl şi înjură pe „Facebook”. „Ăia” ar fi, după Gâdea, nişte „nimeni”, de parcă el chiar ar şi însemna altceva decât lacheul lui Voiculescu; „ăia” ar fi nişte infractori abuzivi în folosirea libertăţii cuvântului, asupra cărora Ponta e musai să se năpustească brutal cu fărădelegile legilor lui. 

*

Suficientul lacheu al complicilor lui Voiculescu

Suficientul lacheu al complicilor lui Voiculescu

 

Măi Gâdeo, că domn nu-ţi pot zice, fără să comit o impietate, pupă-ţi chipul în oglindă, linge-i pe complicii lui Voiculescu unde ţi se cere, dar pe noi lasă-ne pustiei! Vi s-a urcat la cap, găgăuţilor fără urme întipărite pe omăt, că aţi fi tribunii progresului cu orice chip. Foarte bine! Nu mă deranjează strop că un golănaş de periferie dâmboviţeană se crede Caragiale, că tu îl ai la degetul mic pe Blaga (câtă vreme nu vă pretindeţi Hitler şi Stalin, nu-i bai!), nu-mi pasă şi nu muşc din nadele voastre submediocre (nici nu am cum, pentru că doar pentru caraghioşi ca voi nu mi-aş irosi timpul), dar cu chestia aia, care vizează libertatea de exprimare a celorlalţi, las-o mai moale.

*

Chiar n-ai băgat de seamă, chiar nu ai nici un prieten adevărat, Gâdeo, care să te avertizeze că, de vreun an şi jumătate (minimum), te-ai transformat, aproape iremediabil, în Gâgă?


Proze bucovinene: Pan Lazăr

Cernăuţi, Uliţa Mare – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Cernăuţi, Uliţa Mare – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

*

„Pan Lazăr”, o proză de Aurel Vasiliu-Sânger, autor al cărui chip s-a pierdut.

*

De la parter şi până la etajul trei, în tot blocul de la Nr. 75 A, nimeni nu-i ştia alt nume decât pe acela de Lazăr, după cum pisica proprietăresei se chema Miţi, iar jăvrica cuconiţei nostime de la etajul întâi era Zizi. Dar, fiindcă toată lumea ştia că Lazăr era tare măgulit dacă îi mai adăugai şi titulatura de „Pan“ şi fiindcă nimeni nu avea ceva de pierdut şi, mai ales, fiindcă toţi locatarii cunoştea versul lui Lafontaine „On a souvent besoin d‘un plus petit que sol“, de aceea numele lei obişnuit era Pan Lazăr, deşi era numai portarul blocului. Locuia, însă, la mansardă şi nu la subsol, ceea ce impunea şi mai mult, cu toate că îmbrăcămintea lui din zilele de lucru avea un lustru suspect şi aducea cu o carapace de broască. De altfel, şi capul lui ras, şi faţa spână, scofâlcită, şi gura ştirbă, şi gâtul lung îi completau această asemănare.

*

„Broasca ţestoasă“ trebăluia toată săptămâna, din pivniţă până în pod, şi mai avea vreme să povestească şi câte o întâmplare misterioasă din locuri şi timpuri neprecise, existente poate numai în închipuirea lui. Probabil că în apa tulbure a aceleiaşi fantezii se înecase şi amintirea copilăriei şi tinereţii lui. Nu-i de mirare, dar, că Pan Lazăr nu-şi cunoştea nici vârsta, nici locurile copilăriei. Şi nici din zbârciturile feţii lui spânatice nu ai fi putut să deduci mare lucru. Graiul lui Pan Lazăr era tot atât de puţin edificator asupra originii sale: împiestriţat cu tot felul de elemente disparate; era peticit, ca şi costumul de pe dânsul, cu vorbe huţule, rutene, germane, române, polone, printre care se mai amestecaseră şi unele elemente greco-latine, de la un fost stăpân, profesor de limbi clasice, cum şi unele franţuzisme, de la o stăpână cu ifose franţuzomane.

*

Dacă toată săptămâna Pan Lazăr robotea, cărând lemne sau măturând, în schimb sâmbăta, seara, începeau pregătirile pentru cea mai solemnă zi: îşi spăla cu peria şi săpunul pantalonii şi pălăria, se bărbierea (fără oglindă), îşi lustruia ghetele peticite. Duminica, dimineaţa, se ducea la biserică, îngenunchia în cel mai ascuns colţ şi se ruga adânc, cu umilinţă, pentru toate păcatele săptămânii, până ce simţea deasupra cheliei adierea mângâietoare a blagosloveniei Tatălui ceresc.

*

E o după-amiază de Duminică. Soarele de început de primăvară a scos cârduri roşii de „vacile Domnului“ pe garduri şi pe ziduri; zvârle din belşug aur şi argint topit în bălţile din mijlocul străzii. Pan Lazăr merge, gândindu-se câte săptămâni în şir ar putea bea cu atâta aur risipit cu dărnicie de sfântul soare pe toate drumurile. Ca nişte ghiocei cu bucle blonde, au ieşit la fereastra internatului de orfane nenumărate feţe palide, cu ochi neastâmpăraţi.

*

Una din fetiţe strigă lui Pan Lazăr în glumă:

– Sărbători zăpăcite!

Apoi, toate, în cor, repetă râzând:

– Sărbători zăpăcite, sărbători zăpăcite…

*

Pan Lazăr se opreşte şi râde, fără să ştie de ce. Îşi aduce aminte că, peste două săptămâni, e Paştele şi răspunde:

– Sărbători fericite!, şi-şi scoase, cât mai ceremonios, pălăria verzuie, strălucitoare.

*

Deodată, un nour a acoperit soarele. O supraveghetoare a apărut în spatele fetiţelor, care dispar ca un stol de vrăbii. O tăcere şi o singurătate s-au lăsat peste oraş şi în sufletul lui Pan Lazăr, care-şi târăşte paşii în lungul străzii… De când s-a trezit pe lume, tot singur a fost. În jurul lui, numai pustiu. Copiii râd de dânsul şi fug.

*

Soarele râde, iarăşi, scăpând de după nour şi casele zâmbesc de strălucire. Un fluture portocaliu flutură înaintea lui Pan Lazăr, care-l urmăreşte cum se aşează când ici, când dincolo, cotind pe străzi tot mai mărginaşe, până ce au ajuns în câmp. Aici, cerul e mai larg, mai străveziu – cupola înclinată departe, pe coline fumurii. Iarba de-abia a încolţit de un verde proaspăt, împestriţată de zăpada ghioceilor.

*

Pan Lazăr s-a lungit cu faţa în sus, invăluit de mireazma pământului reavăn şi în zumzet molcom de gâze dezmorţite în soare. Fluturele zboară cuminte, când pe o floare, când pe alta, până ce şi-a găsit un tovarăş, cu care să se ia la întrecere. Pan Lazăr vorbeşte cu glas tare:

– Hm, aţi fugit şi voi, derbedeilor! Acu-i vremea îndrăgostiţilor…

*

Îşi aduse aminte de tânărul de la etajul trei, care mâzgăleşte şi scrie zi şi noapte. „Mâzgâlici“, cum i-a zis Pan Lazăr, ale cărui scrisorele i le-a strecurat el, toată iarna, duduicii Lili, de la etajul doi. Între cele două etaje sunt înţelegeri discrete şi sfioase, care, acum, în primăvară, trebuie să înflorească ameţitor.

– Oare pe unde or fi hoinărind, acum, hulubaşii mei?

*

Dintr-odată, amintirea lui Pan Lazăr se deschide ca o poartă de aur, prin care se vede pe dânsul trecând, demult, într-o tinereţe primăvăratică, ducând de mână o fată zburdalnică şi albă ca o floare de măr…

… A fost odată, pe când lumea basmelor era aievea pe pâmânt… a fost un împărta şi o domniţă. Şi domniţa avea o căpriţă aşa de neastâmpărată, că nimeni nu o putea păzi. Şi căpriţa avea lâna cu totul şi cu totul de aur. Iar împăratul a dat sfoară-n ţară: Cine va păzi căpriţa trei zile are-mpărăţia şi domniţa. Iar de nu, unde-i stau picioarele îi va sta şi capul. Şi s-au perindat prinţi din toată lumea, dar n-au putut-o stăpâni.

*

Într-o zi, iată că sosi la castel şi un pribeag din toată lumea. Ducea în dar domniţei un crin roşu, ce-şi împrumutase carminul din seva sângelui rătăcitorului necunoscut. Şi crinul pâlpâia ca o flacără, căci era crinul dragostei.

– Ce vrei?, l-a întrebat împăratul.

– Vreau să păzesc şi eu căpriţa cu lână de aur.

– Bine. Trebuie s-o duci, trei zile, la păscut în pajiştea romaniţelor, a brânduşelor şi a crinilor. Dar nu cumva să dispară, c-apoi…

*

A stat o zi întreagă în pajiştea romaniţelor, unde mirezma era aşa de ameţitoare că tânărul adormi. Dar căpriţa nu mai dispăru ca altădată, căci crinul roşu al dragostei strălucea atât de atrăgător, încât nici o vieţuitoare nu mai putea să se îndepărteze. La fel s-a întâmplat şi în ziua a doua, în pajiştea brânduşelor. În ziua a treia, în pajiştea albă de crini, parfumul era aşa de pătrunzător că flăcăul adormi numaidecât, adânc. Domniţa, curioasă, vru să afle de ce nu mai fuge ca altădată căpriţa. Când ajunse în câmpul crinilor de zăpadă, zări, de departe, crinul roşu, care-şi împrăştia lumina fascinantă. O putere nevăzută o atrăgea spre flăcăul adormit cu crinul între degete. Lângă el, veghea supusă căpriţa. O curiozitate nestăpânită o făcu să rupă floarea de foc, să-i smulgă petală cu petală. Un vânt neaşteptat izbucni şi împăştie ca pe nişte scântei, în toată pajiştea, petalele. Toţi crinii s-au înroşit, prefăcându-se în bujori. Trupul domniţei se subţie în lujer mlădios, iar faţa împrumută albeaţa crinului…

*

Voinicul s-a trezit cu o mare durere în inimă. Din rana sufletului se strecurau picături de sânge şi tristeţe. Se sculă în picioare: căpriţa, nicăieri. Rămase mirat de schimbarea pajiştei. Se îndreptă spre crinul alb, pe care îl sărută. Apoi simţi o mare dorinţă de a pleca cât mai repede, cât mai departe. De atunci, s-a rătăcit în lume şi umblă hai-hui. Iar dacă n-o fi murit, apoi umblă şi astăzi, singur şi fără nici un rost…

*

Pan Lazăr cască, trezindu-se, şi, când se întinse, simţi un junghi în coastă; se înserase şi un vânticel răcoros adia printre brânduşe. Mireazma era şi mai ameţitoare.

– Tii! am adormit ca în basm…

*

Puzderii de stele mărunţele scăpărau scântei, sus, în adâncul cerului. Pe coasta dealului, urcau spre Dumnezeu nenumăraţi licurici. Pan Lazăr se îndreptă încet spre oraş. Simţea în inimă o adâncă durere şi parcă picături calde de sânge se scurgeau în tot trupul. În cap îi zvâcneau şopârlele arterelor şi vinelor tot mai tare, tot mai repede, ca nişte ciocănaşe care băteau toaca.

*

Pan Lazăr a ajuns în dreptul crâşmei “La izvorul fericirii”. Luminile din lăuntru se răsfrângeau în sticlele colorate, aşezate în geam, proiectând pe trotuar pete galbene, verzi, albastre…

Haide, va bea numai un pahar, să-i treacă junghiul, să alunge singurătatea. Scoborî trei trepte în subsolul cu mirosuri tari de spirt şi mucegai. Dădu pe duşcă paharul, fără să se uite nici la crâşmar, nici la cei din jur. Se simţea tot singur şi părăsit. Mai bău câteva pahare, unul după altul. Auzea numai ciocănaşele care băteau repede în tâmple. Apoi o căldură plăcută îl moleşi pe scaun.

*

Un grup gălăgios intră:

– Hei, uite şi pe Pan Lazăr!

– Dacă s-o îmbăta, iarăşi are să ne spune povestea cu căpriţa…

*

Pan Lazăr se ridică de pe scaun, parcă i-ar fi turnat cineva un duş cu apă rece. Plăti şi plecă, fără să zică nimic. Când ieşi afară, îi păru că era un fulg dus în toate părţile de vânt. Cu cât se apropia de casă, însă, picioarele i se făceau mai grele, capul i se învârtea şi în tâmple nu se mai astâmpărau ciocănaşele: ţăcăneau ca de utrenie.

*

Nu se ştie când a ajuns să urce, bâjbâind pe scară spre mansardă; răsufla din greu. Când i se părea că urcă pe munte şi alunecă pe stânci în hăuri fără fund; când parcă se caţără pe o scară îngustă, printre nouri şi stele, la Dumnezeu. Când se uită în jos, o ameţeală ca un vârtej îl trage şi-l răstoarnă pe spate. S-a rostogolit pe trepte, în întuneric, apoi a rămas nemişcat, cu faţa în sus…

*

O domniţă diafană s-a aplecat deasupra lui şi i-a smuls din inimă un crin roşu; i-a risipit petalele şi a plecat, apoi, indiferentă, cu paşi nesimţiţi…” (Revista Bucovinei, nr. 9/1943, pp. 423-426).


Viitorul lui Victor Ponta

Victor Ponta: Nu fiţi trişti, în fond încă reprezentăm România!

Probabil în consens cu tot poporul,

blestem sau fac urare grea, aciia:

Să aibă Victor Ponta viitorul

pe care-l va avea şi România!


Toy Machines, la „Rock în Parc” 2014

Toy Machines, într-un concert anterior la Bucureşti 

 „Sfinx Experience”, unul dintre organizatorii Festivalului Internaţional” Rock în Parc”, a anunţat că „juriul de specialitate şi publicul au hotărât primele 5 formaţii care vor participa la Festivalul Internaţional „Rock în Parc”, din luna iunie 2014. Ele sunt, în ordinea apariţiei în spectacol: Anemic, Disco, Toy Machines, Quantiq, Openmind şi An Theos”.

*

Cum toţi cei patru componenţi ai trupei sucevene, şi nu numai fiul meu, Andi, m-au sunat, imediat după concert, ca să-mi spună că au izbutit cea mai bună evoluţie din viaţa lor artistică (eu şi ei aveam, deja, un astfel de top), cum străluceau de fericire, pe întreg parcursul acelei spovedanii, am fost, la rându-mi, fericit, fără să-mi mai pese de rezultatele concursului.

*

Important este că sucevenii Alexandru „Teiu” Teişanu, Andrei „Buzu” Parascan, Edy Ciornea şi Andi Drăguşanul, la doar 23 de anişori, deja înseamnă ceva în muzica rock din România. Dacă li se şi recunosc public meritele, cu atât mai bine, deşi arta, în general, înseamnă un mod de viaţă. Altfel nu poţi trăi.


Proze bucovinene: Minunea

George Drumur

George Drumur

 

Dimineaţă timpurie… O ceaţă geroasă închidea ca într-o carapace satul, pe care-l ghiceai parcă împrăştiat pe deal şi pe vale.

Sătenii – bărbaţi, femei şi copii – se pregăteau pentru a merge la biserică. Tăcerea uliţelor încă umede de noapte începu să fie fărâmiţată de râsul fetelor cu busuioc în mână şi de înţelepciunea sfătoasă a bătrânilor.

*

Pe o uliţă tocmai din cealaltă parte a comunei, doi drumeţi porniră de departe spre biserică. După un rimp, o apucară pe malul Prutului, ca să mai scurteze calea.

*

– Măi, ne-am pornit prea dimineaţă, zice unul.

– Îhî!, făcu celălalt. Parcă noi ar trebui să fim cei dintâi în biserică.

*

Opincile lor culegeau roua ne-ncepută. Dădură de-o pantă ce se prăvălea grăbit, sporindu-le mersul. Se apropiară de apa Prutului. Adâncul albastru se rostogolea clar şi rece. Ceaţa se îmbrăţişa şi se mistuia între răchite.

Sandu Tulea mută lumânarea de ceară curată din mâna stângă spre a-şi şterge fruntea mai liber. Stan Ciubotă îşi şterse mustăţile cu mâneca sumanului.

*

– Într‘aiest an, reflectă Stan Ciubotă, n-om avea holdă bogată; pânea albă are să fie mult mai săracă decât anul trecut.

– Da‘ eu cred, bade Stane, că tot n-are să fie aşa de rău. Ceţurile – scrie la calendar – n-or ţinea mai mult decât o săptămână şi, după aceea, iar va fi căldură mare.

– Eh! Eu nu mă uit la calendar, replică Stan. De unde ştie calendarul cum va fi vremea?

*

Tăcură. Drumul se ţinea mereu de malul Prutului. Desluşiră înaintea lor şirul de plopi în dreptul vadului lui Petrea. Se apropiară de vad. Mirosul de apă proaspătă îi învioră.

În departe, poate dincolo de Prut, o talangă îi făcu pe cei doi drumeţi să ghicească o turmă de oi sau poate o cireadă de vite. Parcă tot dincolo de Prut auziră:

*

– Măi Neculai, măăă!… Întoarcele şi pe ale mele în huci, măi!…

Ajunseseră la moara lui Simeon. Linişte… Cotiră, pe urmă, printr-o ulicioară, în capătul căreia se afla cârciuma lui Berl.

Ajunseră lângă cârciumă: nimeni. Dar Berl, desigur, era acuma sculat, căci fumul se înălţa prin horn drept în sus, răspândindu-se, apoi, în jocuri unduite peste grădină.

Cei doi drumeţi se priviră.

*

– Măi Sandule, oare ce-ar fi dacă-am intra la Berl să bem câte un păhăruţ? Şi-aşa-i încă prea devreme să ne ducem la biserică.

– Iîî! Da‘ cum, bade Stane? Doar mergem la biserică şi vrei să intrăm întâi la cârciumă? Apoi se şade asta?

– Măi Sandule, nu fi sucit! Da‘ cine ne vede? Şi, mai cu samă, mă doare nu ştiu ce înăuntru…

*

În sufletul lui Sandu se oglindi biserica albă, curată şi plină de lumină. I se păru chiar că simte mirosul de tămâie.

– Da‘ oare nu-i păcat, bade Stane?

– Da‘ cum poate să fie păcat, bre, că doar nu ne vede nimene şi nici n-are să ştie cineva!

*

Se apropiară, nesiguri parcă, de portiţă. Stan Ciubotă înaintă. Sandu Tulea îl urmă. Stan întinse mâna stângă să deschidă portiţa ce da în ograda cârciumei.

Scârţâitul enervant de fier vechi pătrunse bizar în sufletul lui Sandu.

După ce amândoi drumeţii intrară în ogradă, unul din ei, Sandu, voi să închidă portiţa. Întinse mâna dreaptă ca să apase clanţa: lumânarea de ceară, însă, pe care o ţinea strâns cu degetele şi care avea să-i împace sufletul, arzând la icoana Mântuitorului sau poate a Maicei Domnului, îi apăru ca o rugă.

*

– Bade Stane, bade Stane, răcni el, lumânările… lumânările… că doar nu putem intra cu ele în cârciumă. Să lăsăm dracului cârciuma! Ce vor zice oamenii când au să audă?

Stan se opri, ridicându-şi perplex braţul drept: uitase că avea lumânarea la dânsul. Se înfioră:

– Bre, ştiu eu ce facem?!

– Bade Stane, eu zic să mergem de-a dreptul la biserică şi pace bună! Ce să mai facem păcate disdedimineată, zise Sandu, chinuit de păcatul ce era să-l comită, şi se îndreptă spre ieşire.

*

Stan, parcă învins, îl urmă. În drum, zise:

– Tare mă doare nu ştiu ce lângă inimă.

Sandu simţi şi el o durere închipuită:

– Da‘ ce facem cu lumânările, că nu putem intra cu ele în cârciumă?

Stan privi gardul de nuiele de peste drum şi isbucni subit:

– Mă Sandule, ce proşti mai suntem! Uite, lăsăm lumânările în gard şi gata! Chiar dacă ar trece cineva, nu le-ar putea zări pe o ceaţă ca asta…

*

Sandu se codi, dar, în urmă, se supuse sfatului. Vârâră lumânările în gard şi intrară în cârciumă pe din dos, pe din faţă neputând intra, fiindcă uşa, întrucât era zi de Duminecă, rămânea închisă până la amiază. Aşa scrie la lege şi Berl aşa făcea.

Domnul Berl îi conduse pe drumeţi în odaia cea mare, unde erau felurite băuturi în rafturi. Mirosul acriu al vinului şi al celorlalte băuturi le pătrunse în nări.

*

– Domnule Berl, dă-ne câte o măsurică de rachiu, zise Sandu. Da‘ ştii… aşa, ceva ca pentru noi…

– Câte ceasuri să fie, domnule Berl?, întrebă parcă timid Sandu, îndreptând privirea spre fereastră şi poate dincolo de geamurile pătate de muşte.

– Şase şi jumătate, zise Berl, turnându-le rachiu în pahare. Mai aveţi încă timp.

– Hai! Să trăieşti, Sandule!

– Să dea Dumnezeu bine, bade Stane…

*

Şi băură cele două păhăruţe de rachiu.

– Mai toarnă-ne, domnule Berl, zise Stan, ştergându-şi mustăţile cu mâneca sumanului. Şi mai dă-ne ceva de gustare; nişte covrigi, dacă ai…

– Da‘ cum, bade Stane?!, protestă Sandu. Eu n-am mâncat nimic fiindcă m-am pornit la biserică, gândind să iau şi anafură… Şi acuma…

– Ei, lasă, măi Sandule; nu-i fi fiind şi tu aşa de bisericos…

– Nu… da‘…

– Ei, lasă, lasă!, întrerupse Sandu din nou. Cinstim câteva păhăruţe, gustăm ceva şi ne ducem… Uite, parcă m-a mai lăsat şi durerea dinăuntru…

Şi se pipăi la pântec.

*

Berl le aduse rachiul comandat şi câţiva covrigi. Le zise:

– Cinstiţi gospodari, fiindcă vă ştiu oameni cumsecade, vă las singuri, pentru că vreau să mai trag un pui de somn. Dacă veţi mai pofti ceva, Costachi are să vă dea. Rămâneţi cu bine.

Berl căscă şi se duse. Înainte de a intra în odaia sa, unde-l aştepta patul cald încă, îl înştiinţă pe Costachi, un flăcău bătrân şi om de mare încredere al lui Berl, să supravegheze pe cei doi gospodari, lucru la care Costachi se pricepea cu dibăcie.

*

– Bade Stane, făcu Sandu, mişcându-se din loc, hai să ne ducem, că mi se pare că a cam trecut mult timp de când am intrat…

Şi i se năzări lumânarea înfiptă în gard şi, apoi, potopul de lumină de la altarul bisericii, când începe slujba.

– Las-o mai domol, Sandule! Ce te-a apucat?

Tăcură şi ronţăiră fărâme de covrigi.

*

Pe când goleau cu încetineală rămăşiţa rachiului, le pătrunse în suflet glasul clopotelor, unduind seninul albastru deasupra bisericii din deal şi fluturând melodios chemarea spre mântuire şi împăcare.

Stan şi Sandu tresăriră şi se priviră ca doi străini.

Apoi, brusc, trântiră paharele pe masă şi se repeziră spre intrarea obişnuită. Dar uşa era închisă şi oblonită pe dinafară. Costachi, crezând că gospodarii fac cine ştie ce blăstămăţie, deschise uşa dinspre bucătărie şi intră în odaia din care Stan şi Sandu nu ştiau cum să iasă mai repede, îngroziţi fiind de sunetele clopotelor, ce le aduseră aminte de faptul că porniseră de acasă cu gândul să meargă la biserică.

Văzând uşa dinspre bucătărie deschisă, cei doi gospodari dădură busna spre ea.

*

– Ce-i cu voi, bade Stane?, întrebă Costachi uimit.

Stan, deşi era acuma în bucătărie, avu totuşi vreme să strige:

– Măi Costachi, să-i spui lui Berl că am să-i plătesc altădată pentru rachiu, poate chiar deseară…

Costachi, care-l cunoştea pe Stan ca pe un gospodar chivernisitor şi care dădea des pe la Berl, se întrebă:

– Ce l-o fi apucat?

*

Apoi aranjă paharele în rafturi, mâncă fărâmele de covrigi rămase de la cei doi gospodari şi închise uşile larg deschise.

*

Sandu şi Stan ieşiră în goană din cârciumă. În ogradă, învioraţi de răcoare, îşi mai domoliră paşii.

Un val de ceaţă, venit dinspre Prut, se întinse pe uliţele satului, astfel că lumina era neclară şi tulburătoare.

*

Eugen Maximovici: Bătrâni munteni

Eugen Maximovici: Bătrâni munteni

*

Când fură în drum, Stan exclamă uşurat, însă cu o voce nesigură:

– Uf! Bine că nu ne-a văzut nimene!

Sandu tăcea, cu o răbdare care-l enerva pe Stan.

*

Se apropiară de gard, să-şi scoată lumânările înfipte acolo. Cu cât se apropiau, parcă li se părea că văd două lumânări aprinse…

Sandu, când fu aproape de gard, se opri uluit:

– Bade Stane… Lumânările… sunt aprinse, bade Stane…

– Ce spui?

Şi se cutremură înspăimântat.

*

Lumânările ardeau liniştit, cu o flacără albastră-violetă, ramificându-se în raze ce se apropiau, neputând străbate prea mult prin ceaţă.

Sandu spuse:

– Vezi, bade Stane, Dumnezeu le-a aprins pentru păcatele noastre…

– Taci!, şopti abia perceptibil Stan; deschise larg gura să spună un cuvânt mare sau, poate, să se blasteme singur, dar rămase cu faţa rânjită, fără să zică o vorbă.

*

Apoi căzu, parcă i s-ar fi tăiat picioarele, cu genunchii în pietrişul ascuţit din marginea drumului, iar pălăria îi zbură în şanţ. Nu simţi nici o durere. Împreună mâinile a rugă, aţinti privirea spre lumânările aprinse şi rămase aşa.

Sandu se trezi şi el, fără să-şi dea seama cum, îngenunchiat pe acelaşi pietriş colţuros, cu mâinile împreunate spre Dumnezeu.

*

Lumina vie de deasupra gardului se mări fantastic în ochii blânzi ai lui Sandu, care era plin de speranţa iertării. I se năzări parcă biserica albă, sfeşnicele aprinse, clopotele cari se legănau izvorând sunete vijelioase…

Cei doi drumeţi nu ştiură cât au stat aşa.

*

Ceaţa se împrăştie pe nesimţite şi se mistui în azur. Soarele risipi strălucirea sa peste găteala dimineţii şi a livezilor.

De-abia într-un târziu îndrăzni Sandu să privească în jurul său. Se uită înspre partea unde îngenunchiase Stan. Nimeni. Se uită înspre stânga- Nimeni. Zări în şanţ două pălării: a lui Stan şi a sa. În gard mai era un capăt de lumânare, unul singur însă.

*

Încercă să se scoale; nu putu. Mai încercă o dată; reuşi, cu mare greu, să se ridice în picioare. Câteva pietricele, prinse de genunchii săi, căzură în şanţ. Lumânarea ardea încă liniştit, dar aproape că nu se zărea, mâncată fiind de razele dogoritoare ale soarelui. Luă în mână lumânarea aprinsă, cum ai culege o creangă de liliac alb. Ferindu-se să nu stingă flacăra, porni încet spre biserică. Drumul era drept, fără cotituri, ca un fluviu între diguri.

*

Dogoarea soarelui îl pătrunse pe Sandu. Simţi răceală în gură şi uscăciune în gâtlej. Privi, de-a lungul drumului, şi-l zări parcă pe Stan. Da, el era. Îl cunoscu, fiindcă şi cel de dinaintea sa mergea cu capul gol, cu fruntea spre pământ; poate că şi dânsul ducea lumânarea şi se ferea să nu-i stingă vreo boare flacăra.

*

Sunetele clopotelor gâlgâiră din nou; şi Sandu, care mergea încet, cu flacăra lumânării ferită de palmă, fu trist de parc-ar fi mers în urma unui mort nevăzut. Apoi, i se păru că asistă la prohodul sufletului său.

Pe tolocuţă se întâlni cu câţiva oameni, cari ieşeau din biserică. Ei vorbeau, însă, foarte aprins despre ceva, aşa că nu-l zăriră.

*

Sandu intră în biserică şi era bucuros că găsise uşa încă deschisă.

Se duse de-a dreptul la icoana Mântuitorului. Lipi lumânarea în sfeşnicul din dreptul icoanei.

Pe celelalte lumânări le stinsese, acuma, palamarul.

*

Sandu privi spre stânga. Îl zări pe Stan înaintea icoanei Maicei Domnului.

Stan mai făcu o cruce şi ieşi, fără să-l vadă pe celălalt.

Sandu făcu şi el o cruce şi se duse, după aceea, afară, bucuros că nu-l zărise palamarul şi mulţumit că lumânarea sa va fi ca o veghe în tăcerea bisericii.

*

În ogradă, se mai întoarse, o dată, cu faţa spre biserică, se închină – şi se pierdu între răchite, pe uliţa plină de praf a satului… (Junimea literară, nr. 1-6/1932, pp. 98-103).


Pagina 813 din 981« Prima...102030...811812813814815...820830840...Ultima »