Dragusanul - Blog - Part 81

1942: Reţetele Marianei din carne de pasăre

 

Tocături, Chifteluţele, Chifteluţe în sos, Budincă, Măruntaiele,

Pilaf cu arpacaş, Piftie cu sos picant, Gâsca

 

Tocături. Pieptul se dă de două ori pe maşină, împreună cu o bucată de pâine muiată şi stoarsă, o ceapa tăiată. Cartofii cruzi (se poate pune dublă cantitate de cartofi, cât este greutatea cărnii) se dau pe maşină separat, întrucât apa ce o lasă moaie prea mult compoziţia de tocătură, storcându-i bine, sau se dau cruzi pe răzătoarea cu găuri mici şi se storc bine într-un tifon. Adausul de ouă mai multe le face mai pufoase şi mai spornice, iar dacă batem albuşurile cu unt, cu atât mai bune. Din această tocătură se pot face următoarele feluri:

 

Chifteluţele. Din com­poziţia de mai sus, se fac chifteluţe lungueţe, se dau prin făină, albuş bătut (se poate reţine un albuş din ouăle puse la tocătură) şi pesmet şi se prăjesc la foc mic, ca să iasă rumene, fără a fi prea prăjite.

 

Chifteluţe în sos. Se prepară ca mai sus. Se face un sos acrişor, din ceapă felii prăjită deschis, două linguri vin, puţin oţet, un pic de zahăr, sare, piper şi untura în care s-a prăjit ceapa. Se dau chifteluţele în câteva clocote.

 

Budincă. Din aceeaşi com­poziţie de tocătură, însă cu albuşurile bătute adăugate în ultimul moment, se coace o budincă, în formă unsă şi presărată cu pesmet, la căldura potrivită a cuptorului. Se ser­veşte fie cu sos de roşii, fie cu legume asortate sau cu tăiţei cu varză.

 

Măruntaiele. Din măruntaiele de pasăre se poate face: ciorbă, tocăniţă, pilaf cu arpacaş, papricaş, anghemacht sau piftie caldă cu sos picant.

 

Pilaf cu arpacaş. Arpacaşul este foarte spornic. Se calculează două linguri rase de persoană. Măruntaiele sau bu­căţelele de pasăre, prăjite cu ceapă şi apoi stinse cu apă, se fierb, dintru început, îm­preună cu arpacaşul, întrucât acestuia îi trebuiesc peste două ore de fierbere, şi absorbind apă multă, trebuie să avem grijă să adăugăm tot mereu apă şi să ţinem mâncarea pe flacără mică, amestecând din când în când, să nu se prindă. Este o mâncare gustoasă, sănătoasă şi spornică. Putem varia gustul pilafului, adăugând, de la în­ceput, un pumn de fasole albă, muiată peste noapte în apă, şi puţin zarzavat de supă tăiat mărunt. Câteva bucăţele de ciuperci îi dă un gust deosebit de bun. Mâncarea trebuie să fie scăzută, întocmai ca pilaful de orez.

 

Piftie cu sos picant. Se fierb măruntaiele, împreună cu o ceapă felii, sare, piper mai mult. Se scad, lăsând ca un pahar de zeamă. Se bate un ou cu o linguriţă de făină, puţin oţet, sare şi foarte puţin zahăr, se stinge cu zeama în care au fiert măruntaiele şi se îngroaşă sosul pe foc mic, bă­tând întruna cu lingura de lemn sau cu furculiţa, până sc în­groaşă ca o smântână, apoi sc lasă măruntaiele să tragă câteva minute în sos picant. Cu mămăliguţă.

 

Gâsca este şi ea foarte spornică, prin grăsimea pre­ţioasă, în vremurile când untdelemnul şi untura ne sunt drămuite cu cartela. Dar în­săşi carnea ei este destul de spornică.

Scheletele de gâscă (tacâmurile – n. n.), care se vând prin piaţă de către mă­celarii care scot untura separat, sunt foarte economice. Ele au aripile cărnoase, din care se face o friptură excelentă. Au pipota mare, care se întrebuin­ţează în acelaşi scop. Pielea gâtului, mare şi grasă, ne dă un excelent „gât umplut”, iar târtiţa, inima, tot scheletul, care are pe el bucăţele de carne, precum şi gâtul, ne dă o ciorbă acră excelentă şi săţioasă.


TRILOGIA LUI CHRISTOS, DE MIHÁLY MUNKÁCSY

Ferdinand Mulnier – Portrait de Mihály von Munkácsy

 

Mihály Munkácsy s-a născut în 20 februarie 1844 la Munkács (astăzi Mukacevo, Ucraina). A decedat la 1 mai 1900 în Endenich (din 1904 face parte din orașul Bonn, Germania ). Inițial a purtat numele de Lieb, pe care l-a schimbat după numele orașului său natal în 1868. Orașul a aparținut Austro-Ungariei (1867-1918), Cehoslovaciei (1918-1938), Ungariei (1938-1944), Uniunii Sovietice (1944-1991) și Ucrainei (din 1991). Pictor reprezentativ al secolului al 19-lea, recunoscut pe plan mondial. Vestit pentru cele trei picture numite Trilogia lui Christos (Krisztus Trilógia). Interesant este, că pictorul nu văzut niciodată cele trei picturi împreună.

 

Munkacsy_- Christ in front of Pilate

 

Prima pictură este Christos în fața lui Pilat (Krisztus Pilátus előtt), terminată în 1881 (ulei pe pânză), de dimensiuni impresionante, 417×638 cm, și a fost în proprietatea Art Gallery of Hamilton, din Canada. A doua pictură din Trilogie este Ecce Homo, care a fost terminată în 1896 (ulei, pe pânză) de mărimea 403×650 cm, fiind in proprieatea Muzeului Déri din Debrețin. A treia pictură se numește Golgota, terminată în 1884 (ulei, pe pânză), de dimensiunea 460×712 cm, fiind proprietatea colecționarului american de origine maghiară, Imre Pákh (primul proprietar a fost multimilionarul John Wanamaker). Cele trei picturi au fost văzute prima dată împreună de public în 1995, la Muzeul Déri din Debrețin. Din cauza lucrărilor de restaurare de la muzeu, picturile au fost duse la Pécs, apoi la la Budapesta în Galeria Națională Maghiară (Magyar Nemzeti Galéria). În 16 octombrie 2011 au fost duse înapoi la Debrețin. După lungi tratative duse cu reprezentanții Galeriei Hamilton, la 12 mai 2015 statul maghiar a reușit să achiziționeze pictura.

 

Munkácsy – Ecce homo

 

Tratativele duse cu Imre Pákh pentru a întregi Trilogia, nu au dus la rezultat, el solicitând 9 milioane de dolari, statul oferind șase. Tratativele s-au întrerupt la 7 iunie 2015, și proprietarul a declarat la 25 iunie, că-și retrage pictura. Însa statul maghiar a declarat picture lucrare protejată, și așa a rămas Trilogia împreună deocamdată. O altă lucrare de dimensiuni mari este Honfoglalás (Descălecarea), de mărime 459×1855 cm, terminată în 1893, care însă nu a primit aprecieri favorabile din partea criticilor de artă în perioada interbelică. Ordinea picturilor nu este dată de terminarea lor, ci de evenimentele istorice.

Munkácsy – Golgota

Munkacsy Mihaly – Honfoglalas

 

Surse:

https://hu.wikipedia.org/wiki/Munk%C3%A1csy_Mih%C3%A1ly

https://www.google.com/search?client=firefox-b&q=munk%C3%A1csy+trilogia

Traducere: László G.P.


JUBILEUL DE UN SFERT DE VEAC AL REGELUI ROMÂN CAROL I

 

Nu în fruntea unei armate, ca marii cuceritori, nici măcar cu un alai strălucit, ci modest, într-un incognito total, ca o persoană privată fără pretenții, însoțit numai de către Brătianu cel decedat zilele trecute și de secretarul acestuia, a apărut principele Carol Hohenzollern-Sigmaringen la granița României din Turnu Severin, un om ales de aproape toată plebeimea țării să ocupe tronul unei țări, care în acel moment era vasalul turcilor.

 

    Din cele aproape 700 de mii de voturi exprimate de popor, numai 124 au fost pentru altcineva. Majoritatea le-a primit el, care în țara sa, Prusia, datorită originii, nu era îndreptățit la domnie, și care avea numai modestul rang de locotenent. Acest lucru s-a întâmplat la 20 mai 1866. După două zile a ajuns în capitală, la București.

 

Situația găsită în țară de către principele de 27 de ani nu prea îi dădeau speranțe de o domnie lungă. Unirea Moldovei cu Ţara Românească a avut loc la 8 decembrie 1861, dar acest lucru încă nu era considerat un reper istoric. Domnitorul Cuza, de al cărui nume se leagă momentul unirii, prin modul lejer cu care se purta cu bugetul statului, și cu viața privată dezordonată i-a enervat și pe proprii susținătorii, care cu o lovitură de palat, avută loc la 22-23 februarie 1866, l-au detronat și l-au trimis în exil. În asemenea condiții, ce garanție putea să aibă un străin, că va avea o domnie lungă, printre atâția băștinași avizi de tron? Că nici de dinafară el nu a sosit cu vreun sprijin. De acasă a primit numai un sfat, care zicea să încerce să se mențină singur, că nimeni nu-i va lua partea dacă va ajunge cu țara în vreun conflict armat.

 

Deoarece nu era ales domnitor al unei țări independente, trebuia să obțină acordul turcilor și a marilor puteri, și până la urma a reușit, dar nu fără a suporta nenumărate înjosiri. Apoi trebuia să pornească o luptă cu inflația monetară existentă în țară, cu dezordinea din armata, cu birocrații de neîncredere, cu invidia și gelozia venită din partea partidelor.

 

 

Acest principe tânăr a învins rând pe rând aceste piedici cu ambiția sa bărbătească, dar încă nu considera domnia sa întărită definitiv. Căci și acum trei ani (1888-n.a.), oligarhii români și partidele boierilor s-au revoltat împotriva sa, și se consideră că rezolvarea problemelor a fost o adevărată minune, datorată în exclusivitate seriozității și calmului său.

 

În războiul ruso-turc, interesele politice ale României au făcut să fie de partea rușilor, pentru a-și obţine independența. Rusia a acceptat această alianță, considerând că micuța Românie, comparativ cu puterea militară rusă, la un  tratat de pace internațional va avea numai un rol secund și într-o poziție care va conveni țarului.

 

CARMAN SYLVA, PICTAND O COPERTĂ DE REG. BISERICESC PT. CATEDRALA DIN BUCUREŞTI

 

Și s-a întâmplat, împotriva voinței diplomaţiei ruse, că, la 21 mai 1877, camerele legislative românești au declarat independența țării față de turci și au refuzat plătirea tributului. Însă evenimentele de pe front au făcut ca rușii să nu poată protesta, dându-și seama repede că vor avea nevoie de ajutorul românilor desconsiderați până atunci. Șansele schimbătoare din orice război au făcut ca armata rusă să ajungă într-o capcană. S-a dorit cucerirea Plevnei de ziua țarului, dar cu toate sacrificiile sângeroase, nu s-a reușit. Statul major rus era amenințat de un eșec răsunător, și inevitabil aveau nevoie de armata română, care cu un efectiv de 35 de mii de oameni și 108 tunuri și cu o divizie rusă se afla sub comanda principelui Carol. Acestă unitate militară a atacat puternic reduta de la Plevna, dar a fost respinsă. Pierderi și mai mari au avut românii la atacul asupra redutei Bucova, la 19 octombrie. La 10 decembrie, „leul” de la Plevna, Osman pașa, după o rezistență rar întâlnită în istorie, rămas fără alimente și având nenumărați răniți, s-a predat. Mai încolo, aceeași armată română a ocupat Vidinul, și istoricii recunosc, că numai datorită românilor nu au pierdut rușii campania. Însă recunoștința din partea rușilor s-a lăsat așteptată. La tratativele de pace din San-Stefano, românii nici măcar nu au fost invitați. Rusia considera că-și îndeplinește obligațiile dacă obține de la turci recunoașterea independenței românilor. Dar nici acest lucru nu a fost făcut gratis. Românii trebuiau să fie de acord, ca Basarabia, anexată de Moldova în 1856 și gurile Dunării să aparțină Rusiei, ei primind în schimb Dobrogea nelocuită și cu un climat nesănătos. Degeaba au făcut românii apel la congresul de la Berlin. Acesta nu numai că a aprobat schimbul propus de Rusia, dar a și condiționat recunoașterea independenței, ca evreii din țară sa aibă  drepturi egale cu ceilalți cetățeni. Așa, în 1879 camera legislativă româna a aprobat o lege, care acordă drepturi civile egale tuturor în practicarea religiei. Însă achiziţionarea de proprietăți cât și obținerea cetățeniei era condiționată de un domiciliu de 10 ani în țară. Numai după votarea acestei legi au recunoscut marile puteri independența României. Acceptarea independenței era prima treaptă, ca principatele să devină regat.

 

CARMEN SYLVA, ÎN BIBLIOTECA DIN SINAIA

 

După ce bugetul țării a avut o balanţă sănătoasă între cheltuieli și venituri, s-a dezbătut succesiunea la tron. Legea adoptată a succesiunii îl indica pe nepotul principelui, Ferdinand Hohenzollern. Deabia acum, la 26 martie 1881 principatul Român a fost declarat regat.

 

 

Era neapărat nevoie de această rezolvare a succesiunii, fiindcă din căsătoria regelui Carol la 29 decembrie 1869 cu fiica prințului din Wied, Elisabeta, nu au rezultat copii. Principesa, care, sub numele de Carmen Sylva, este cunoscută pentru intensa activitate literară, a dăruit numai o fată soţului ei, dar care a decedat de mică. Treburile interne al României, cu toate că s-au obţinut progrese mari în toate privințele, încă nu erau toate rezolvate pe deplin. Vindecarea celor moștenite nici nu se putea obține în 25 de ani. Iobagii au fost eliberați pe vremea lui Cuza, dar relațiile moșieresti încă nu s-au stabilizat, acest lucru fiind dovedit de recentele revolte țărănești. Mai sunt și jocurile partidelor, duse cu pasiune, rezultatul acestora fiind desele schimbări de guverne. În privința libertăților, constituția țării depășeste cu mult nivelul de cultură al populației, și oferă prea mare putere partidelor aflate la guvernare. Garanția menținerii ordinii în țară nu este constituția, ci armata, organizată excelent de regele Carol.

 

 

Principala grijă a politicienilor este cum să împace interesele Rusiei și Austro-Ungariei, care sunt diametral opuse. Guvernul care este atras de careva din cele două mari puteri vecine, atrage „gelozia” opoziției. Nu este ușor, să găsești o cale de mijloc. În caz de război nici n-ar fi loc de ezitare, ar trebui să se alăture ori la o putere, ori la cealaltă, fiindcă neutralitatea României nu este garantată de Europa. Orice român cu judecată la cap știe că țara sa, înconjurată de această mare slavă, are nevoie de Monarhie și de Ungaria. Însă este și conştientă că, în caz de război în est, dintre popoarele din Balcani nimeni nu este așa expus ca România, și de aceea trebuie să fie pe placul Rusiei, care are tendințe de cucerire, și la care mica Românie nu poate să se opună. Această situație delicată și incomodă are totuși o parte bună. Situația face ca, în est, țara să fie un element de stabilitate, al păcii, și nu „depozitul de praf de pușcă”, cum numea Napoleon al III-lea Balcanii, cum a și fost înainte de regele Carol și la începutul domniei acestuia. În mare parte este meritul regelui Carol, care, în 25 de ani de domnie a ajuns să fie foarte popular în țară și a atras simpatia europenilor.

 

 

Progresele din țară și la nivel de instituţii sunt foarte bine primite, și cum s-a dovedit la jubileu, atât casele regale și diplomaţiile europene, cât şi popoarele iubitoare de libertate salută bucuros domnia acestui rege, de al cărui nume se leagă obținerea independenței și ridicare principatelor la nivel de regat.

 

Sursa:

Vasárnapi Újság, Budapesta, 31. mai 1891, nr. 22 – Traducerea: László Gergely Pál.


Îngheţatele şi budincile lui Kogălniceanu

 

Nr. 101. Zalatină de zmeură

 

Să iei jumătate de ocă zmeură, să o fierbi bine, să torni peste dânsa o litră (o litră – 250-300 grame) apă caldă şi să şadă la răcoare până a doua zi; a doua zi, strecoară zeama şi pune zahăr cât trebuie de dulce, şi pune coajă de lămâie, şi să fiarbă jumătate de ceas bine; pui cinci dramuri clei topit (gelatină – n. n.) şi să mai ia un clocot, şi o strecori în calup (formă – n. n.), aşezat pe gheaţă.

 

 

Nr. 102. Zalatină de portocale

 

Să fierbi 84 dramuri zahăr (un dram – 3,18-3,23 grame), pui patru portocale mari şi două alămâi, pune zahărul în tingire, stoarce zeama la acele portocale şi alămâi peste dânsul, pune şi jumătate ocă vin tare bun şi lasă să fiarbă bine jumătate de ceas, apoi pune zece dramuri clei topit (gelatină – n. n.) şi-i mai dă un clocot, şi-l strecori în calup aşezat pe gheaţă.

 

 

Nr. 103. Budincă de cartofi

 

60 dramuri cartofi fierţi, 40 dramuri unt pus într-o piuliţă şi pisate bine împreună, şi apoi le pui într-o strachină, pui 8 ouă gălbenuşurile unul după altul, 20 dramuri migdale pisate, din care să fie şi vreo câteva amare, şi 20 dramuri zahăr pisat, şi coaja de la jumătate lămâie, şi apoi, amestecându-le un ceas (cu mixerul durează câteva minute – n. n.), faci omăt de patru albuşuri, îl amesteci împreună; ungi calupul cu unt, (iar amestecul – n. n.) îl torni înăuntru, îl coci încet şi îngădui coptul ce-l dai îndată pe masă, presurându-i zahăr pe deasupra.

 

 

Nr. 104. Budincă de ciocolată

 

40 migdale pisate subţire, 30 dramuri zahăr pisat şi două ouă întregi, ţi 8 gălbenuşuri unul după altul, şi, amestecându-le un ceas, pui 20 dramuri ciocolată rasă, puţină vanilie pisată bine şi amestecate toate bine, faci omăt de la trei ouă, îl amesteci împreună şi-l torni în calup, ungând calupul cu unt, şi-l pune în cuptor, fiind cuptorul slab.

 

 

Nr. 105. Budincă de fragi

 

200 dramuri fragi, daţi prin sită, şi 40 dramuri zahăr pisat, muiat cu cinci linguri de apă, şi fierbe până începe a se lega, ş-apoi pune fragii înăuntru şi să fiarbă până s-a îngroşa, ş-apoi să le pui într-o farfurie şi le lasă să se răcească; şi iei de la o lămâie zeama şi o lingură de zahăr, şi, amestecându-le cu fragii un ceas, să faci omăt de şase albuşuri, punând tot câte o lingură, până ce s-a sfârşi omătul, şi l-a sfârşit de la jumătate de lămâie coaja; apoi o pune pe o farfurie cu unt unsă, făcută cărămidă şi copt într-o căldură de mijloc, şi date degrabă la masă, că scade.

 

1854, Cogălniceanu: Palatul Ocârmuirii din Iaşi

 

(Mihail Kogălniceanu, 200 de reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte trebi gospodăreşti, Iaşi, 1842, „tipărite cu cheltuiala şi îngrijirea unei societăţi de iubitori de înaintarea şi strălucirea neamului românesc”).


Nicolae Iorga, 1919: Unde ţii istoria, Suceavă? (II)

 

Menirea Sucevei

 

Conferinţă ţinută la Suceava în August 1919

 

Trecutul austriac n-a lăsat nici un monument. În timpul din urmă, s-au făcut clădiri, pe atât de pretenţioase, pe cât de urâte. Primăria dumneavoastră (Palatul Administrativ de astăzi – n. n.) este foarte pretenţioasă, fără ca nimeni să poată zice că e foarte frumoasă. În privinţa aceasta, daţi-mi voie să vă spun o poveste: primăria dumneavoastră creşte în sus ca şi Primăria din Dorohoi. Regele Carol, om foarte practic, trăind între noi, oameni buni, dar care merităm şi puţină ironie faţă de ambiţiuni peste măsura puterilor noastre sau peste cerinţele practice, regele Carol se deprinsese a fi ironic. Merge, odată, la Dorohoi şi vede Primăria, care se isprăvise de curând şi pentru a cărei inaugurare fusese poftit. Regele se întreabă: Mă rog, locul din dreapta al cui este?

 

I se răspunde: Al Primăriei.

– Dar locul din stânga?

– Tot al Primăriei.

– Şi locul din spate e tot al Primăriei?

– Da, Maiestate.

 

– Şi locul din faţă tot al Primăriei?

– Da, Maiestate.

– Atunci de ce aşa (un gest de jos, în sus), şi de ce-nu aşa (un gest în lături)? (Mare ilaritate).

 

O critică foarte potrivită cu locul disponibil, şi poate că şi aici se găsea loc disponibil, ca să scu­tească şi pe funcţionari, şi pe public de a se sui inutil nu ştiu câte scări, fiind şi clădirea mai în proporţie cu oraşul.

 

Suceava, Primăria lui Franz cavaler Des Loges

 

Un monument, pe care să vi-l fi dat însă Austria, din punct de vedere cultural, nu-l văd. Ea nu v-a dat şi nu a dat trecutului Moldovei, aşa de frumos reprezentat aici, nici măcar ce a dat Bosniei, unde se aşezaseră austriecii la 1878, ca ocupanţi, la 1908 ca stăpâni definitivi, credeau ei. În Bosnia şi în Herţegovina, şi în timpul provizoratului, şi în timpul definitivatu­lui, austriecii au cultivat, foarte stăruitor, prin oameni ca doctorul  Ciru Truhelka, trecutul sârbesc de acolo.

 

Acum, ei se făceau a crede că locuitorii nu sunt sârbi, ci „Landesvolk”, şi ce fel de limbă vorbea poporul, cum se chema acest popor, mister: oficialitatea nu voia să ştie. Limba o scriau, fireşte, ca şi croaţii, cu slove latine, şi era foarte dispusă oficialitatea să spună că nu e defel limbă sârbească, ci ceva cu totul spe­cial, limba aceasta bosniacă. Dar, în sfârşit, în Bosnia, austriecii au întemeiat muzee, au făcut colecţii ad­mirabile, au publicat lucruri de cea mai mare im­portanţă, cu privire la trecutul Bosniei. „Sbornicul”, tipărit acolo, este una din cele mai frumoase publi­caţii.

 

Aici, în Suceava, ca şi în toată Bucovina, nu există un muzeu al trecutului, cu bani din veniturile care curgeau de la urmaşii luptătorilor lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş. Aici nu s-a întemeiat nici o bibliotecă specială românească, ci doar o secţie consacrată li­teraturii româneşti, pe lângă Biblioteca Universităţii din Cernăuţi, care în totalitatea ei este germană, parcă Bucovina ar fi fost toată germană, pentru ca să i se dea o bibliotecă asemenea cu ale locuitorilor de pe malurile Rinului.

 

Prin urmare, monumente nu, muzee nu, colecţii de documente nu, biblioteci nu.

 

În ce priveşte starea Sucevei, la 1775, acte au ră­mas, şi s-a întrebuinţat ceva din ele, aşa încât ele se pot cunoaşte.

 

 

Suceava, pe la 1760, era fără îndoială un oraş în decădere foarte mare. Decăderea mare a Sucevei în­cepe mai ales după ocupaţia polonă a lui Ioan Sobieski, care a întărit Cetatea lui Ştefan cel Mare, Zamca, şi a ţinut aici, mai multă vreme, ostaşi, de pe urma cărora oraşul a avut foarte mult de suferit. Mulţi lo­cuitori au plecat şi nu s-au mai întors în Suceava. În epoca fanarioţilor, era multă sărăcie, multă nesi­guranţă şi multe războaie în ţară, aşa încât decăderea continua. La 1760, oraşul era, deci, în stare foarte rea. Dar, la 1775, veniră austriecii, care măcar pentru a se servi pe ei, ar fi trebuit să ridice în faţa satelor şi târgurilor Moldovei neanexate un oraş model. Nu l-ar fi făcut pentru dragul nostru, dar să-l fi făcut, pentru numele lui Dumnezeu, măcar în interesul propagandei lor! Mult mai mult ar fi folosit, ridicând, de-a lungul graniţei, nu sate străine – şi aici a fost prostia austriecilor –, ci sate româneşti-model, ca să arate lumii la ce înălţime se pot ridica elementele umane supt cea mai bună administraţie; fiindcă aici era o „Zucht”, o crescătorie, ei bine, să fi făcut o splendidă „Moldauer-Zucht”! Nici aceasta nu s-a făcut. Suceava a fost lă­sată să decadă necontenit. Parcă un fel de ură s-ar fi îngrămădit asupra ei, parcă ruinele Sucevei ar fi scos un glas şi glasul acela trebuia înăbuşit prin suprimarea ultimei pietre care vorbeşte.

 

În această privinţă, austriecii s-au înşelat însă foarte mult. Se crede, de obicei, că cei vii sunt vii şi cei morţi sunt morţi. Nu e adevărat. Cei vii sunt vii în proporţia faptei lor. Cunosc oameni vii care, neavând fapte, sunt numai morţi, de multe ori foarte preten­ţioşi, foarte lacomi şi foarte răi, care umblă în mij­locul celor adevărat vii şi-i împiedică să lucreze, dar cunosc şi morţi care nu sunt morţi de loc. N-au atâta piatră Carpaţii înşii, ca să-i înmormânteze întru ade­văr pe strămoşii noştri, care au fost atât de vii, pe vremea lor, atât de mari, prin meritele lor, încât, chiar de s-ar răsturna munţii peste mormintele lor, şi încă glasul pornirii lor de viaţă nu s-ar putea înăbuşi (Puternice strigăte de „Trăiască!”).

 

Cu cât au lăsat străinii ca ruinele să se îngrămă­dească, şi cu atât mai mult a vorbit dureros glasul acela al morţilor. Şi soldaţii noştri, oameni care nu cetesc şi care, ca simpli ţărani, n-au avut prilej să se lege mai strâns de carte, pricep acest glas. Omul care nu ceteşte din carte prinde pe alte căi, misterioase, înţelesul lumii. Întocmai cum acel care n-a studiat ştiinţele naturale vorbeşte de-a dreptul cu făpturile lui Dumnezeu şi cu vegetaţia câmpului şi a pădurii, tot aşa acel care n-a studiat istoria românilor o simte că vorbeşte instinctiv sufletului său, care este una cu rasa, care nu s-a deosebit individual de rasă, şi el vorbeşte, deci, cu acel suflet al rasei, care nu s-a putut coborî în nici un mormânt. În fruntea soldaţilor noştri, aici, mulţi morţi de-ai noştri au mers: au mers fan­tomele marilor noştri morţi, îndreptând oştirile spre răsplătire şi reîntregire (Mari aplauze).

 

Ţin să împlinesc şi a treia făgăduială, de la înce­put: anume să vă arăt ce rost anume are Suceava, de acum, înainte, şi ce datorie aveţi dumneavoastră faţă de acest rost al Sucevei.

 

Suceava nu poate, fi în România Mare, un simplu oraş de provincie. Un oraş de provincie a putut să fie pentru Austria, o îngrămădire de elemente ames­tecate, la un colţ al unei graniţe trase prin înşelă­ciune, după isprăvirea fericită a unui brigandaj is­toric. Pentru noi nu e aşa.

 

Mai avem Capitale părăsite, pe care vom şti să le facem să nu mai fie astfel: e Argeşul, în Muntenia; Târgoviştea, mai puţin fericită decât Argeşul, care-şi are două morminte de regi şi o mănăstire, la care vine toată lumea s-o admire, mănăstirea lui Neagoe Vodă Basarab, refăcută în zilele regelui Carol. Târgo­viştea însă a rămas cu totul de-o parte de splendi­dele ei biserici, din care una se îndărătniceşte să nu moară. I-a căzut acoperişul, ploile curg, buruieni au prins a înverzi pe ziduri, de-atâtea ploi, dar frescele se îndărătnicesc să rămână tot aşa de noi şi de fru­moase ca în ziua când s-au zugrăvit întâi de meşterii de odinioară, şi parcă strigă împotriva nedreptăţii care se face. Iaşii însă au fost prea mult atinşi, şi repa­raţiile acordate pe urmă sunt însemnate, supt raportul material, dar supt raportul moral, mai puţin. Dacă întemeiezi o Universitate, aici, trebuie să cinsteşti locul, ca să fie un adevărat far de lumină şi până departe să arunce razele sale, căci nu a da un simu­lacru unui oraş înseamnă a-i ridica cinstea, ci a-i da o realitate. Simulacrele sunt o ofensă. „A venit vremea să ne ridicăm şi pentru creşterea sufletului nostru, de care avem atâta nevoie. Să pricepem bine că noi vom rămânea în război, după încheierea păcii, cel puţin o sută de ani încă, pentru ca România Mare să fie într-adevăr şi mare şi Românie. Avem cel puţin o sută de ani de luptă mai grea decât aceea pe care o poartă numai soldatul, căci aceastălaltă luptă va trebui să se ducă pentru ca această ţară să aibă un sens la fiecare din locuitorii săi. Nu ne închipuim uriaşa operă şi de restabilire materială, şi de drep­tate, şi de înălţare morală, de unificare sufletească, pe care vor avea s-o îndeplinească fiii, nepoţii şi strănepoţii noştri. Noi o să rămânem pentru dânşii ceea ce au fost Bogdan, întemeietorul, şi Domnii îngropaţi la Rădăuţi pentru vremea lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş, când s-a îndeplinit ce începuseră, în condiţiuni aşa de modeste, descălecătorii de ţară.

 

Cum însă poate fi ajutată Suceava? Suceava are monumente a căror studiere nu s-ar putea face în zeci de ani. În viaţa poporului sunt apoi atâtea ele­mente, atâtea datini, e atâta izvor de informaţie, în ce priveşte cântecul, danţul, încât mulţi folclorişti ar putea întrebuinţa o viaţă întreagă, pentru ca să ajungă la capăt.

 

Pământul acesta ascunde atâtea lucruri, încât un arheolog medieval şi, dacă se poate şi un cercetător modern al trecutului nostru românesc, ar putea croi un grandios plan de muncă pentru atâţia şi atâţia oameni.

 

Pe lângă aceste monumente, care se cer a fi rea­bilitate în onoarea lor şi chemate din nou la misiu­nea de odinioară, ar trebui parcuri de toată frumuseţea, care să încunjure pe fiecare dintre dânsele, par­curi îngrijite frumos, care să fie un model de gos­podărie şi o podoabă pentru acest oraş. În sfârşit, bisericile acestea se cer mobilate pe dinăuntru, po­trivit stilului de odinioară.

 

Nu se va putea da niciodată o mare importanţă comercială Sucevei. „Precupeţia” bucovineană, care a îmbogăţit o parte din populaţia provinciei, „precupe­ţia” care făcea celebră Bucovina, nu se va putea men­ţine. Va veni vremea comerţului cinstit, mult mai restrâns, mult mai puţin remunerator, fiindcă nu va mai fi o populaţie de robi, care să stea, ca până acuma, la dispoziţia oricărui fel de comerţ, populaţie care era dată, fără nici un mijloc de apărare, pe seama negustorilor celor mai lipsiţi de scrupul.

 

Suceava, strada Regele Ferdinand

 

Prin urmare, comerţ mare, la Suceava, n-o să se facă. În ce priveşte industria, nu vom ajunge să avem şi aici fabrica de ciment, care aruncă fum şi pâclă în poarta mănăstirii lui Ştefan cel Mare, la Putna: in­dustrii de acestea nici nu trebuie să introducem într-un oraş cum e Suceava, care se cade să rămână un oraş al trecutului, cam aşa cum este, la germani, Nürnbergul, în care nimeni n-are voie să clădească o singură casă în alt stil, decât în cel caracteristic pentru Nürnberg: n-ai voie să faci o casă, aşa după cum te îndeamnă imaginaţia sau prostul dumitale gust, ci casa trebuie să o faci aşa, ca să nu strici efectul altor case. Noi nu ne dăm sama îndeajuns de lucrul acesta: că fiecare casă valorează nu numai prin ce este, ci şi prin ceea ce o încunjură, că poţi să omori o clădire frumoasă, punându-i trei construcţii caricatu­rale la dreapta, la stânga şi în faţă.

 

Prin urmare, Suceava va trebui să rămână un oraş istoric, dar nu mort, ci un oraş viu. Şi iată cum: toată opera de restaurare, toată opera de remobilare, de studiere a lucrurilor care se găsesc aici va trebui să atragă la Suceava o mulţime de puteri lucrătoare pentru acest scop.

 

Atunci se pune întrebarea: odată ce se va începe această lucrare, care cere atâta cheltuială şi sârguinţă, atâţia meşteri, de ce n-am menţinea toată experienţa adunată aici, toţi meşterii grupaţi în Suceava şi după terminarea lucrărilor tot aici, în Suceava, supt formă de şcoli, de ateliere permanente pentru fabricarea icoanelor, a mobilelor bisericeşti, pentru tipărirea de cărţi bisericeşti, după vechile datini, pentru tot ceea ce are un raport, mai apropiat sau mai depărtat, cu monumentele din Suceava? De ce tipografia cărţilor bisericeşti ar fi la Bucureşti, de ce în chiliile fostei Mitropolii nu s-ar întemeia o tipografie a cărţilor bi­sericeşti, pe când un lucrător de icoane, un lucrător de odoare bisericeşti, un legător de cărţi bisericeşti, în felul celor pe care le puteţi vedea aici, la Dragomirna, la Putna, specializaţi în vechea artă, s-ar stabili tot în acest cuprins al Sucevei? Sunt oraşe, în Apus, care trăiesc, înainte de toate, prin nobila industrie istorică, în legătură cu valoarea istorică pe care o are acel loc. Sunt sigur că se va ajunge, prin însăşi dezvoltarea conştiinţei de noi înşine, la realizarea acestui lucru, pe care-l propun.

 

Dar mai este ceva, şi aici vine şi rândul dumneavoastră. L-am lăsat pentru sfârşit, nu pentru a vă spune lu­cruri extraordinar de amabile, desigur, dar pentru a termina printr-un îndemn, şi, când zic îndemn către cineva, înseamnă că-l cred în stare să îndeplinească acel lucru.

 

 

Ei bine, istoria Sucevei e scrisă de Schmidt, în limba germană. N-avem, în limba românească, o istorie a Sucevei. Documentele privitoare la istoria Sucevei au fost strânse în toate cancelariile de acelaşi Schmidt, care, când a murit, familia lui a vândut colecţia lui de acte, privitoare la istoria Moldovei bucovinene şi în special a Sucevei, la Nemzeti Muzeum, la Muzeul Naţional din Budapesta. Să mă iertaţi, dar bine a tăcut, fiindcă lucrurile acestea trebuiau adunate de un român, şi, mai mult, de un român care să aibă curajul de a rămânea aici, de a lucra pe pământul Bucovinei, pentru scopuri bucovinene. S-au ridicat is­torici  de aici, dar împrejurările vieţii i-au adus la Bucureşti sau aiurea. Trebuia să fie cineva care, în împrejurări cât de modeste, aici să rămână şi să sco­tocească, spre a pune în lumină tot ce se atinge de trecutul moldovenesc, românesc al acestei ţări.

 

Va să zică istoria Sucevei trebuie căutată în Schmidt. Nici nu s-a tradus în româneşte cartea lui, nici vreo critică românească n-a apărut, semnalând şi completând o operă care, pentru partea veche, e greşită, dar cuprinde multe informaţii, căci Schmidt n-avea nici pregătirea istorică, nici talentul istoric, deşi a dat lucruri destul de folositoare.

 

Karl Adolf Romstorfer

 

Săpăturile la Cetatea lui Ştefan cel Mare le-a în­ceput cine? Romstorfer. Le-a condus Romstorfer. Le-a mai continuat cineva altul?

 

Dar Bucovina avea deputaţi în Parlamentul din Viena, dar Bucovina avea veniturile sale, pe care Dieta din Cernăuţi le întrebuinţa mai bine sau mai rău. Dar se putea face apel la românimea de pretu­tindeni; putea să plece o iniţiativă de aici, la care, vă asigur, nimeni din niciun ţinut românesc n-ar fi rămas indiferent. Dar Romstorfer voia să facă un muzeu, n-a avut timp. Cum l-a lăsat, aşa se gă­seşte în momentul de faţă.

 

Şi cartea aceasta, după care cetesc, carte care cu­prinde inscripţiile pe piatră de la toate bisericile din Bucovina, cu reproduceri foarte frumoase, e făcută, nu numai de un străin de poporul român, dar şi de un duşman, pentru a ne face rău: e făcută de domnul pro­fesor de la Universitatea din Cernăuţi Kozak, ruteanul militant, adversarul declarat al poporului românesc, care şi-a scris cartea în limba germană, a pu­blicat-o în Viena, cu sprijinul statului austriac, şi cu intenţia hotărâtă de-a arăta că, de la un capăt, la altul, tot ce se găseşte în Bucovina este românesc numai în aparenţă, iar în ce priveşte izvoarele şi adevărata însemnătate e rusesc. Cartea lui Kozak a ieşit, a avut o răspândire destul de largă prin statul austriac, şi totuşi, toate neexactităţile cuprinse într-însa, toate falsificaţiile şi erorile n-au fost relevate de aceia pe care astfel de falsificaţii îi atingeau mai greu şi astfel de erori îi puteau încurca mai mult, ci a trebuit ca la Bucureşti, în „Studiile şi Documentele” mele, să apară rectificarea şi apărarea drepturilor noastre, pentru ca, pe urmă, să se reproducă într-un ziar şi o broşură pe care numai câţiva o cunosc. Dar inscripţiile n-au fost retipărite din nou: ele sunt încă numai în cartea lui Kozak.

 

Dacă e vorba de istoria Sucevei, la Schmidt trebuie să recurgeţi; dacă e vorba de desmormântarea cetăţii lui Ştefan cel Mare, la Romstorfer; dacă e vorba de inscripţiile monumentelor bucovinene, la Kozak trebuie să recurgeţi. Ei bine, aceasta nu se mai poate. Să zicem chiar că se putea, în vechea Bucovină, dar în România Mare hotărât nu se mai poate. Sunt lucrurile noastre, de care trebuie noi să vorbim cu toată evla­via noastră firească, potrivit scopurilor noastre, şi iniţiativa pentru aceasta trebuie să plece de aici, din Bucovina. Nu trebuie să se lase ca de la Bucureşti, de la Comisiunea Monumentelor Istorice, să înceapă această lucrare, ci aici trebuie luată iniţiativa. Şi iniţiativa nu poate pleca, în Bucovina, dintr-alt loc mai potrivit decât din Suceava.

 

Prin urmare, iată ce vă propun, rugându-vă, în nu­mele acelei prietenii faţă de mine, aşa de călduroasă, pe care mi-aţi mărturisit-o şi pe care o simt adânc în inima mea, dar de care nu mă socot vrednic. Fa­ceţi, în legătură cu conferinţa din această seară şi cu cea dintâi călătorie a mea în Bucovina dezrobită – şi de n-ar fi decât cu persoanele care sunt de faţă aici şi încă am avea o bază foarte solidă – , faceţi o Societate românească pentru păstrarea şi studierea urmelor trecutului moldovenesc al fostei Bucovine, societate care se va ocupa de inscripţiuni, clădiri şi de tot ce mai este aici, până şi de elementele de folclor, până la poveşti, la cântece, danţuri, artă po­pulară.

 

Şi, fiindcă vine vorba de arta populară, iarăşi aş în­treba: albumul, foarte frumos, cu prefaţa în trei limbi, care cuprinde atât de minunate modele de ţesături, ce iscălitură poartă? Iarăşi o iscălitură străină.

 

Nicolae Iorga, la Văleni – Boabe de grâu, nr. 5/1930, p. 269

 

Societatea ce o veţi întemeia facă apel la toate lumea bucovineană; puneţi o taxă, cât de mică, pentru ca fiecare să poată contribui, să se simtă îndatorat a contribui; faceţi serbări, conferinţe, expoziţii istorice în deosebite părţi, ca să strângeţi fondurile trebuitoare; organizaţi, la Cernăuţi, în astă iarnă, câteva baluri mascate cu costume istorice româneşti, şi la aceste baluri să poftiţi şi pe ceilalţi – nu vreau să zic mi­norităţi, nici altfel (ilaritate) –, să vie cu costumele lor istorice şi, pe urmă, să comparaţi! Iată mijloace de a strânge bani, de a strânge chiar foarte mulţi bani. Ca membru al Comisiunii Monumentelor Istorice, aş încerca să aduc oricând orice dorinţă înaintea Comisiunii şi să capăt chiar ajutor bănesc, dar ţin foarte mult ca această iniţiativă să plece de aici. Încă o dată, v-o cer de hatârul meu, ca să întrebuinţez un cuvânt turcesc, sau, dacă voiţi, un termen mai ridicat, din iubire pentru mine, din prietenie faţă de mine (Călduroase ovaţiuni mult prelungite): întemeiaţi această societate! (Iorga, Nicolae, Conferinţe bucovinene, Bucureşti 1919, pp. 66-76).


Pagina 81 din 1.128« Prima...102030...7980818283...90100110...Ultima »