„Harih, Om!” sau calea poeziei (III)

*

Există, în primele cărți sacre ale omenirii, o cronologie a creației spirituale, care începe cu poezia, continuă și se împlinește cu muzica și ajunge la apogeul persuasiv – nici vorbă al cunoașterii, prin rugăciuni, adică la întemerile religioase. Sinele Universal nu pretindea și nu pretinde nimic, dar șamanul, pe cale de a deveni preot instituționalizat, avea nevoie de unealta rugăciunilor și de treptata anonimizare a muzicii și a poeziei, deci a formulelor spirituale care țin de revelație, astfel încât, doar pretinsă, „în pământ ca focul rostirea divină să intre… în ceruri ca Soarele înțelepciunea divină să urce… în apă ca Luna spiritul divin să se scufunde”[1].

*

Încă se mai conștientiza că rădăcina artelor, adică poezia imnică, reprezenta prima formulă creatoare, într-o splendită „triadă” a începuturilor de exprimare artistică, în care „imnul ar trebui să însemne originea”, „cântecul ar trebui să însemne caracterul identic”, iar „rugăciunea ar trebui să însemne sprijin”[2]. Sprijin pentru încărcătura de metafizic, dobândită prin poezie și prin muzică.

*

În „triadele adorației”, în egală măsură și ale revelației, „Triada întâia” cuprinde poezia, în formă imnică, iar „imnul înseamnă „Ochiul” (Uktha), pentru că „din el apar toate lucrările creatoare”, cântecul, adică muzica, care este „la fel ca toate formele” (Sâman), „căci este la fel ca și toate lucrările creatoare”, și rugăciunea, care este suflul (Brahma), pentru că susține „formele” poeziei, și pentru că „susține toate lucrările creatoare”[3]. În plan sinonimic, dar tot în astral, imnul (poezia) este solar, cântecul (muzica) este lunar, iar rugăciunea este lumină, dar lumină în semnificația iluminării inițiatice, deci „suryanyya”[4]. În Datina românilor, această sinonimie triadică se regăsește încă, peste milenii, „Urătura”, deci poezia (aparent epică) scandată, fiind închinată Soarelui, iar colindele cântate, Lunii.

„Harih, Om!” sau calea poeziei (II)

*

Odată cu revelaţia trufaşă a descoperirii celor două căi astrale („Eu sunt poetul care alătură cele două Căi, eu sunt poet, eu sunt poetul!”), dispuse vertical peste calea pământească a vieţii (de la Răsărit, spre Apus), poetul primordial are revelaţia simbolică ale runei totemice „cruce, trup stricăcios”[1], pentru că „Timpul este Creatorul. Există două căi, de nord şi de sud… calea din sud este Calea Strămoşilor… calea din nord este Calea Astrală, Calea Nemuririi”[2], dar şi pe cea a „Oului Cosmic”, cele două emisfere, a ivirii pe Calea Strămoşilor şi a plecării pe Calea Zeilor, fiind despărţite de tăietura solară a vieţii, aflată sub neiertătoarea dominaţie a timpului.

*

Iniţial, crucea era închipuită în spaţialitatea cosmică, aidoma unei cruci înfiptă pe un mormânt, apoi a conturat, terestru, semnificaţia celor patru puncte cardinale, pentru ca într-un final să devină, în totemismul universal, simbolul Sfântului Cer, cu toate cele trei ceruri ale sale, cel apropiat (Deaus, devenit Zeus, la Greci), roata cerului (Ur-Anu, deci Uranus) şi cel îndepărtat (Cernunos, transformat de greci în Cronos). Iar în planul cunoaşterii prin revelaţie, această primă viziune cosmogonică poetică a omenirii, avea să concluzioneze că simbolul creaţiei, numit Copacul Vieţii, Axa Lumii, Coloana Celestă etc., îşi are rădăcinile în divinitatea universală, ca şi legile primite de Marele Păstor, de Spitama Zarathustra sau de biblicul Moise: „Creaţia eternă este un copac, cu rădăcinile în Cer şi cu ramurile pe Pământ”[3].

*

În „Oul Cosmic”, inspirat de cele două sfericităţi, una cerească şi, deci, solară, vizibilă, şi alta subpământeană, lunară, închipuită aidoma emisferei cereşti şi, desigur, complementară, repetarea la nesfârşit a ciclicităţilor, deci a segmentelor de efemer, înlesneşte tânjirea cosmică a mitului androgin, a reunirii celor două emisfere în întregul care au fost cândva, înainte ca sabia Soarelui să le fi desprins. Înlăuntrul sfericităţii, în golul perfect al acelei sfericităţi, se află Sinele Universal, care „ia forma vasului”[4], „corturile lui Dumnezeu” de mai târziu, adică templele şi bisericile preluând pământeşte această simbolistică iniţială a imaginatului „Ou Cosmic”, încă păstrat în tradiţiile româneşti prin oul încondeiat.

*

Înainte de a desluşi miturile, trebuie căutată originea lor. În fond, „seminţiile” primordiale, care îşi începeau incantaţiile cu „Harih, Om!” (s-ar traduce prin „Pace, Doamne!”, cu sugestie spre liniştea lăuntrică), au atentat mereu, dar de fiecare dată în secret, la autoritatea presupusă a lui Om (se scria „AUM”, dar se pronunţa „OM”, cu vocativul „OY” din reminiscenţa sacramentului „Oi, ler, Oi, ler!”, care însemna mai curând „legea e lege”, ca asumare, precum, în „Crezul”, de reguli dumnezeieşti), prin poeţi. Aşa că autoritatea trăitorilor de revelaţii trebuia înlăturată şi înlocuită cu autoritatea celor care desluşeau mesajul fiecărui text inspirat (la fel se întâmplă şi cu criticii literari, care nu sunt capabili să creeze, dar se închipuie autorităţi în a desluşi), adică sacerdoţii, care, iniţial, s-au numit „bătrâni înţelepţi” („prezbiter”, în greacă, iar în latină, „papă”, „înţelepciunea” lor fiind dată de „exercitarea sacrificiilor” drept „exercitare de adevăr” [5].

*

În sacrificii, acolo unde se manifesta autoritatea preotului şi nu cea a poetului, se produce o vulgarizare a astralului şi, implicit, a purificărilor, printr-o ciudată „întrupare” a „elementelor” fundamentale ale credinţelor primordiale, bazate pe viziuni poetice: „Într-adevăr, răsăritul este capul calului care este apt pentru sacrificiu, Soarele – ochiul său, vântul – respiraţia, gura – focul, anul – corpul calului de sacrificiu”[6]. Vulgarizările simbolurilor poetice şi ale purificărilor prin sacrificii erau mult mai persuasive decât poezia, pentru că omenirea, dintotdeauna, adoră să vadă sângele curgând şi se îmbată cu durerea trupurilor încredinţate lent morţii, iar cruzimea aceasta subconştientă se justifică prin nevoia de biruire a fricii în faţa morţii. În fond, prin destinul ei, fiecare fiinţă umană se consideră un martir, îndreptăţit prin propriul sacrificiu, numit viaţă, la veşnicie.

„Harih, Om!” sau calea poeziei (I)

*

În trecutul metafizic al omenirii, adică atunci când, intrând lesne în armonie, ba chiar în vibraţie cu Sinele Universal, primele generaţii de oameni vorbitori, care ţin de cultura totemică, au inventat poezia drept „limba iluminării” („luga suryanyya”[1]) sau, într-o altă formulare a lui Guénon, „limba ritmicităţii”, declamând-o cu prilejul ceremoniilor totemice, din care se va naşte religia, drept unire a Sinelui Particular cu Sinele Universal, relaţia aceasta însemnând, în zorii spiritualităţii umanităţii, o relaţie de cunoaştere a „copacului vieţii” (prima viziune cosmogonică a omenirii, cea „a unui copac cosmic, care umbrit întreaga lume”[2]), poetul, care, în fond, a fost primul şaman al umanităţii, susţinând că el este „cel care scutură copacul vieţii, care trebuie să fie despicat spre rădăcini, prin cunoaştere”[3].

*

În literatura veche elină şi în cea egipteană se susţine, la unison, că poezia, muzica, dansul şi religia au pornit din Carpaţi, iar citările respective le puteţi găsi într-un capitol anterior. Există trimiteri identice şi în cărţile sfinte ale Răsăritului[4], inclusiv în „Vendidad” („Legile”, pe care Sfântul Cer le încredinţează lui Spitama Zarathustra[5], după ce le încredinţase „Marelui Păstor, Enlil al Muntelui”, adică Fiul Ceresc al Muntelui, deşi, iniţial, „enlil” însemna doar „fiu”), în care poetul şi rostirea lui cadenţată, adesea fără o logică explicită, precum în vechile noastre colinde, fac parte dintr-o  „libertate neîncorporatră”, din „non-existenţă”[6], care premeditat nu este definită, iniţial drept sacrificiu şi drept desluşiri ale sacrificiului, apoi ca nemuritoare rostire, deci ca biblicul „cuvânt care zideşte”, pentru că „netrecătoarea rostire înseamnă Brahman, cel care ştie că rostirea, oricare o doreşte, este a lui”[7].

*

De fapt rostirea, ca suflu al poetului – atenţionez asupra suflului asupra trupului de lut al lui Adam, îl transformă pe poet în Creator, în Sinele Universal, care se exprimă cu agresivă grandoare persuasivă, pentru că aşa o cereau începuturile şamanice ale manipulării fiinţelor, care nu se numeau încă oameni, Om fiind doar Sinele Universal şi – de ce nu? – muntele lui, Omul, muntele Soarelui fiind Rarăul (Ar Ra Ar Aum – slujeşti Soarelui, slujeşti lui Dumnezeu).

*

Punând temelia religiilor, poetul declama sacerdotal: „Gloria mea este ca vârful unui munte. Prin mine lumina pură a cunoaşterii s-a răspândit, cu adevărat nemuritoare, aşa cum se află numai în Soare. Sunt cea mai strălucitoare comoară. Sunt înţelept, nemuritor, netrecător – aceasta este învăţătura Veda a poetului Trisańku”[8]. Încă nesigur pe el, poetul nu îndrăznea să se substituie Soarelui, dar, vorba împăratului David, „şi-a făcut sălaşul în Soare”[9], născocind, odată cu purificarea prin foc, sacrificiul şi, desigur, incantaţia imnică. „Acesta este adevărul: sacrificiile, pe care ei, poeţii, le-au desluşit în imnurile Veda, s-au făcut în mai multe feluri, la vremea sacrificiilor. Exersaţi cu atenţie, voi, iubitori de adevăr, aceasta este calea care duce la lumea perfecţiune”[10].

*

Dar până la Soare şi până la Cer era cale lungă, pe care poetul-şaman a încercat să o înţeleagă. Pe cer, aidoma licuricilor din scorburile copacilor bătrâni, zări pâlpâirile minuscule şi-şi spuse că în cer sunt rădăcinile Copacului Vieţii şi că pe pământ, în vegetaţia abundentă din jurul lui sunt crengile aceluiaşi Arbore Cosmic. De la linia vegetală a pământului, până la cer, poetul şi-a imaginat Calea Zeilor (Deva-Yana), iar sub tălpi, până în străfunduri, Calea Părinţilor (Pitr-Yana). Numai că, prin sacrificii şi, simultan, purificări ceremoniale solare, părinţii urcau spre cer, alăturându-se celui mai vechi părinte din părinţi, Tatăl Nostru. Iar cărţile cele vechi ale omenirii mărturisesc, dincolo de încrâncenările dogmatice ale religiilor, toate acestea, un alt poet, dacă nu cumva acelaşi Trisańku:

*

„Eu sunt poetul care alătură cele două Căi (Deva-Yana – Calea Zeilor şi Pitr-Yana – Calea Părinţilor – n. n.), eu sunt poet, eu sunt poetul! Eu sunt primul născut din dreptate. Înainte de zei am fost în centrul a tot ceea ce este nemuritor. Cel care îmi dă dreptate, el singur mă păstrează. Am străbătut lumea şi am înzestrat-o cu lumina cunoaşterii. Cel care ştie acest lucru atinge toate acestea”[11].

E adevărat: prin milioanele lui de reîntrupări, poetul a străbătut lumea şi a înzestrat-o cu lumina cunoaşterii.