Dragusanul - Blog - Part 78

Condamnarea parohiei Bosanci la… onestitate

Biserica de lemn din Bosanci, în 1897

 

Aplicarea legii pentru lichidarea datoriilor agricole şi urbane.

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE / SECȚIA I-a. /

DECIZIA Nr. 544. / Dosar Nr. 181/935.

 

Bisericile pot beneficia de favorurile legii pentru lichidarea datoriilor? Soluție negativă.

 

Preşedinţia dlui T. Magheru, Consilier; Membrii prezenţi: dnii Consilieri V. Şandor; A. Rădulescu; G. Drîmbă; V. Popovici; T. Bocancea; I. Cetăţeanu.

 

S-a luat în cercetare recursul făcut de Parohia Ort. Rom. Bosance, contra deciziei Curţii de Apel Cernăuţi Secția I-a Nr. 142/934, dată în procesul cu Samuel Neuberger. – Prezent intimatul, prin dl avocat S. Wagner. – Lipsă recurenta. – Procedura complectă. – S-a citit raportul făcut de dl Consilier T. Bosancea. – S-a ascultat avocatul intimatului în combaterea motivului de casare.

 

CURTEA DELIBERÂND,

 

Asupra recursului făcut de Parohia Ort. Română Bosance, contra deciziei Curţii de Apel Cernăuţi S. I-a Nr. 142/1934, dată în proces cu Samuel Neuberger. Având în vedere decizia atacată cu recurs, din care se constată că intimatul, comerciant din Suceava, a furnizat recurentei tinichea necesară pentru acoperirea Bisericii din Bosance, cu preţul convenit de Lei 82.859 –, între timp recurenta a făcut o declaraţie la Tribunalul Suceava, conform legii pentru lichidarea datoriilor, din 7 Aprilie 1934, anunţând că unica ei datorie, cea de mai sus, şi cum această datorie nu fusese achitală, intimatul a chemat în judecată pe recurentă, pentru a se stabili că creanţa ei este exceptată de la aplicarea legii din 7 Aprilie 1934, şi că recurenta, ca persoană juridică de drept public, nu intră în prevederile acestei legi.

 

Că Tribunalul Suceava, Secția I-a, prin sentinţa Nr. 178/934, respinge acţiunea; intimatul făcând apel Curtea de Apel Cernăuţi, Secția I-a, prin decizia atacată cu recurs, reformează sentinţa apelată, admiţând acţiunea.

 

Că pentru a da această soluţiune Curtea de Apel constată şi motivează că recurenta, nefiind persoană juridică de drept privat, ci de drept public, nu intră în prevederile art. 1 din legea pentru lichidarea datoriilor, de la 7 Aprilie 1934, şi ca atare nu poate beneficia de dispoziţiile acestei legi, aşa că apelul trebuia admis.

 

Având în vedere că, prin motivul de casare, recurenta pretinde că Curtea de Apel ar fi comis o greşită interpretare a legii (art. 1 din legea de la 7 Aprilie 1934), prin aceea că a considerat Parohia ca persoană juridică de drept public.

 

Considerând că, potrivit art. 1 din legea de la 6 Februarie 1924, persoanele juridice pot fi: a) persoane juridice de drept public, care se crează numai prin lege şi b) persoane juridice de drept privat, care au dobândit personalitate juridică în condiţiunile prevăzute de această lege, adică după îndeplinirea unor anumite formalităţi necesare pentru dobândirea unei asemenea personalităţi. Considerând că Parohiile ortodoxe Române nu pot fi considerate ca persoane juridice de drept privat, deoarece dobândirea personalităţii lor juridice nu este condiţionată de îndeplinirea formalităţilor prevăzute de legea persoanelor juridice. Că aşa fiind şi întrucât pentru determinarea caracterului personalităţii lor există un text de lege, şi anume art. 27 – din legea şi Statutul pentru organizarea bisericii Ort. Rom., de la 6 Mai 1925, – prin care se prevede categoric că Parohiile sunt persoane juridice, este evident că această personalitate fiindu-le atribuită printr-o lege, ele sunt, conform dispoziţiilor legale de mai sus, persoane juridice de drept public.

 

Că prin urmare faţă de această situaţiune în drept şi faţă de împrejurarea necontestată în fapt, că recurenta este Parohie Ort. Rom. este neîndoios că Curtea de Apel, soluţionând pricina dintre părţi, cu drept cuvânt a considerat Parohia Bosance ca persoană juridică de drept public, care ca atare, nu intră în prevederile art. 1 din legea pentru lichidarea datoriilor din 7 Aprilie 1934, prin care se prevăd, între debitorii care pot beneficia de dispoziţiile acestei legi, numai persoane juridice de drept privat şi în consecinţă, motivul de casare fiind neîntemeiat, recursul urmează a se respinge cu cheltueli de judecată, fixate prin apreciere la suma de Lei 2000

 

PENTRU ACESTE MOTIVE CURTEA IN VIRTUTEA LEGII,

 

Respinge recursul făcut de Parohia Ort. Rom. Bosance contra deciziei Curţii de Apel Cernăuţi, Secția I-a, Nr. 142/934, dată în proces cu Samuel Neuberger.

 

Obligă pe recurentă să plătească intimatului 2.000 Lei (două mii Lei) cheltueli de judecată.

Dată şi citită în şedinţă publică, azi 20 Martie 1935 (Revista economică,XXXVII nr. 27, 8 iulie 1935, pp. 221, 222).


„Dor” de Moara lui Irimie, la Vornicenii Mari

Am ascultat, astăzi, un concert pe cinste, la Vornicenii Mari, cu ocazia lansării monografiei, scrisă de Alexandru I. Cozaciuc-Hogea, susţinut de câţiva dintre componenţii Ansamblul folcloric „Dor” al şcolarilor din Moara, sub bagheta inconfundabilului profesor Constantin Irimie, o care există cu adevărat doar în preajma cântecului strămoşesc şi în mijlocul ucenicilor săi. Plin de vitalitate, de umor sănătos şi de originală carismă, Constantin Irimie a adus în faţa vornicenilor autenticul unei spiritualităţi străvechi. Autenticul cântecului instrumental, vocal-instrumental şi al dansului (fluieraşul şi gordunistul, împreună cu două violoniste, dintre care una sora contrabasistului ne-au încântat cu măreţia pură a coregrafiei lor). Nu purtau costume populare, ci sufletul neamului nostru, respiraţia vibrândă a vemurilor, şi tocmai de aceea mi-au plăcut teribil tinerii aceştia, încă doar copii, dar care sunt pe măsura maestrului lor. Un spectacol adevărat (Mihai Chira l-a filmat şi îl va pune pe net, iar eu îl voi redistribui), onest şi, vorba unui localnic extaziat, „cum nu auzim pe la nunţi”, ci dincolo de vremuri, acolo unde strămoşii ne mai aşteaptă la sfat. Mă grăbesc, să transcriu paginile despre istoria Sucevei, pe care domnul Dr. ing. Ion Barbu le traduce după lucrarea din 1876 a lui Wilhelm Schidt, aşa că o să închei cu fotografiile şi cu mărturisita mea admiraţie faţă de „Dor” de Moara lui Constantin Irimie.

 


Prima carte, într-un sat cu 620 ani de istorie

 

Vornicenii Mari, sat al comunei Moara, repopulat în 1783 cu români şi maghiari şi, tocmai de aceea, numit Joseffalva, în partea maghiară de sat, şi Tolva – în partea românească, se numea, în 1392, Tulova, iar vornicia de Tulova era superioară celei de Suceava, din care fusese promovat Oană, tatăl unei fete şi al unui băiat, ale căror moşii nu întâmplător s-au numit, deşi departe una de alta, Frumoasa şi Frumosul. Exista, cu siguranţă, o cetate pe dealurile din preajmă, ba chiar şi o mănăstire, dar, intrând în stăpânirea mănăstirii Slatina, satul s-a pustiit încetul cu încetul, devenind, până în 1742, o selişte, cu vagi urme de ruine. Cu un spirit al locului, desigur, dar pustiu şi parcă prevestitor de viitor, astăzi vatra lui Oană vornic de Tulova fiind o aşezare mică şi risipită, vegheată cu tristeţe de biserica maghiarilor de odinioară, durată în 1905 şi închinată Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril.

 

 

Din vremea urmaşilor celor 60 de familii de secui, venite din Scaunul Csik, în 1785, datează şi şcoala, construită în 1890 (deschisă în 1892 – dacă nu mă înşel), când Ioseffalva avea 992  locuitori, aflaţi sub îndrumarea edilitară a ungurului Petru Ferencz, primii învăţători fiind Andrei Varda şi Pastei Ursachi. Astăzi, şcoala slujită, vreme de o viaţă, de legendarii dascăli Velehorschi – domnul Ştefan Velehorschi încă mai trăieşte şi este de o vitalitate care-l transormă în suflet al satului, este închisă, cei câţiva copii frecventând şcoala din Moara. Dar o întâmplare avea să redeschidă uşile ei deja înnegurate, pentru o zi, şi să o umple de viaţă şi de freamăt.

 

 

Întâmplarea a căpătat concreteţea unei cărţi, „Vornicenii Mari. La rădăcini”, monografie scrisă de domnul Alexandru I. Cozaciuc-Hogea şi publicată de Centrul Cultural „Bucovina”, în cadrul unui eficient proiect, demarat de Viorel Varvaroi, al priorităţii lucrărilor monografice. Iar cartea asta, anunţată, iniţial, pentru o lansare la casa parohială, a redeschis uşile şcolii de odinioară, cu funcţionalitate curentă de secţie de votare, oamenii satului sosind direct de la slujba de duminică, de la biserică.

 

 

Nu cred că vreun vornicean a mai prins, în viaţa lui, vreo lansare de carte, aşa că, bătrâni sau tineri, toţi au fost curioşi să ischitească şi să afle cam cum vine chestia asta. Cum îl însoţisem pe autorul cărţii şi pe soţia dumisale, doamna Viorica Cozaciuc, am fost „gazdă” încă de la primul venit, directorul adjunct al DGAA Suceava, domnul Bogdan Pricop, prieten şi fost coleg de facultate cu Alexandru Cozaciuc, dar şi om dinamic, dornic de a şti cât mai multe şi de a participa la dezbaterea unor teme favorite.

 

 

Câtă vreme eu m-am tot dedat păcatului fumezării, au venit consilierii locali din Moara, a venit primarul Eduard Dziminschi, viceprimarul Simion Oniu, profesorii Veronica Stanciuc şi Constantin Gaube – directorul şcolii din Moara, şi preotul din Suceava, până de curând din Vornicenii Mari, Cristian Dumitru Popovici, uns preot de neuitatul Gherasim Putneanul şi fost student al Seniorului Scrisului Bucovinean Constantin Hrehor. În sat, totul începe cu o scurtă slujbă religioasă, iar părintele Popovici a ţinut să binecuvânteze cartea, printr-o slujbă de mulţumire Bunului Dumnezeu, care a îngăduit-o.

 

 

E frumoasă şi curată comunitatea din Vornicenii Mari, iar cuminţenia cu care oamenii se aşezau, ca în stranele bisericii, pe băncile de lângă pereţii fostei săli de clasă, în care intraseră, odinioară, ca şcolari, mi-a împlut sufletul de duioşie. Erau de faţă şi reprezentanţi ai mediei sucevene („Bucovina TV”, agenţiile de ştiri ale lui Mihai Chira şi „Monitorul de Suceava”), dar prezenţele acestea erau firesc şi omeneşte acceptate, fără sfiiciuni de prisos, ci doar cu splendida cuminţenie a satului, pe care nu am mai regăsit-o decât în copilăria mea, de pe alte meleaguri.

 

 

Despre monografia Vornicenilor Mari au vorbit primarul Eduard Dziminschi, profesoara Veronica Stanciuc (naşa autorului, printre altele), profesorul Constantin Gaube, preotul Cristian Dumitru Popovici, autorul şi, dacă nu mă înşel, şi eu, din postura de reprezentant al Centrului Cultural „Bucovina” şi, ocazional, al „Monitorului de Suceava”. Apoi avea să urmeze „sarea şi piperul”: un spectacol senzaţional al câtorva componenţi ai grupului folcloric „Dor”, din Moara, sub bagheta profesorului Constantin Irimie, dar, despre acest extraordinar concert, care mai-mai că-mi egalează „Zicălaşii”, voi scrie separat. Deocamdată, vă las în compania fotografiilor:

 

 


Mihai Roman, un bard popular sibian

Bardul Mihai Roman, la o şezătoare

 

Cântăreţ sătesc, ştiut în tot ţinutul Sibiului, în perioada interbelică, Mihai Roman din Săcel „face cântecele vesele ca şi pe cele de alean şi tot el născoceşte strigăturile cele mai potrivite pentru codanele abia ieşite la horă”. Avea doar patru clase, dar harul poetic înnăscut („poezia lui s-a născut odată cu el… ca un instinct, ca un al şaselea simţ”) îi permitea săceleanului Mihai Roman, care – se vede treaba – nu auzise tâmpa definiţie a folclorului, să realizeze o operă muzical-versificată proprie, remarcabilă, de altfel, în care „o doină de-a lui, al cărei refren obsedează: Şi nimeni nu-i / Şi nimeni nu-i / Dus ca mândra / Dragului”, denaturează însăşi esenţa ancestrală a doinei, în favoarea aş-zisei „romanţe populare”, semnalată în lumea satului românesc, încă înainte de anul 1700, de către Dimitrie Cantemir.

Bardul Mihai Roman din Săcel

 

Prezenţa acestui remarcabil bard sibian în spaţiul spiritualităţii româneşti, unul caracterizat de absenţa memoriei, probează individualitatea „creatorului popular” şi caracterul temporal al cântecelor care nu vin din Datină, din datul iniţial, care însoţea ceremonialurile totemice. Fără îndoială, barzii de talia lui Mihai Roman din Săcel merită toată atenţia, iar versurile lor, frumoase, dar fără încifrări astrale, merită preţuite ca valori lirice noi, fără raportări la substanţa consacrată a spiritualităţii neamului, ci doar ca retreziri de potenţial creativ.

 

Povestea Mihai Roman, în vara anului 1938, că „a venit domnul Goga, poetul cel mare, de-a murit acum, şi mi-a adus premiul de 1.500 de lei, ce mi l-a dat jurnalul lui pentru „Cântecul oierilor”… atunci a văzut nevasta că bine-i să ai bărbat care potriveşte vorbele”. Premiul era pe deplin meritat, pentru că un om cu talent, şi nicidecum „poporul”, izbutea să născocească frumoase melodii, cu texte în care Păstorul (marele iniţiat de dimensiunea lui Iisus, ultimul Mare Păstor al omenirii) decădea la statutul banal de proprietar de turme cu oi, pe care-l apucase aleanul iubăreţ, dibaci versificat: „Departe-i, badeo, departe, / Şepte dealuri ne desparte, / Şepte dealuri şi-o pădure / Şi-o aniază de viezure. / Bade, când ne-om întâlni, / Şepte zile om vorbi / Şi nu ne-om mai despărţi”.

 

Bardul sibian avea, într-adevăr, instincte lirice bune (redimensionarea lui „şepte”, în cele două planuri afective) şi merită preţuit ca atare. Un sacrilegiu totuşi există: cel săvârşit de folclorişti, care nu au realizat niciodată diferenţa dintre păstorul de comunităţi umane şi cioban. Mihai Roman nu a fost niciodată cioban, dar pentru că tema „pierderii oilor” (trecerea credincioşilor la o altă religie) era foarte răspândită printre români, dar aplicat, fără frânturi mitice, deja pierdute, bardul, care a „luat trei caşi şi o găleată cu lapte pentru cântecul acesta”, cu comentariul „Bine-i, Doamne, să trăieşti!”, nu a avut nici o ezitare de a falsifica, inconştient, una dintre temele fundamentale ale spiritualităţii ancestrale, cea a pierderii comunităţilor umane metafizice, în favoarea idolatriilor de tot felul, toate istoricizate mult mai târziu, dincoace de „netimp”.

 

Tema brânzei şi untului ne caracteriza de ceva vreme, iar Mihai Roman nu o putea rata: „Du-te, bade-o, cât de mult / Şi-mi adu brânză şi unt, / Du-te, badeo, cât de tare / Şi-mi adu brânză şi sare, / Că, badeo, când îi veni, / Cu mine îi tot trăi / Şi, dragă, te-i hodini”, spune băciţa româncă, fără harul legării vorbelor, dar cu numeroşi caşi, din care poate da şi altora.

 

Mihai Roman nu a fost, dar este abia acum „bard al vechilor tradiţii”, deci un cronicar al ruralităţii româneşti interbelice. Merită preţuit pentru talentul cu care complicita la degenerescenţa Datinii, din moment ce „jalea ca şi bucuria se întretaie în poeziile lui cu aceeaşi naturaleţe cum se întâmplă şi în viaţă”[1].

 

Cred în datoria de a nu lăsa fărâmele de memorie românească să se scufunde în uitare, dar cred şi în obligativitatea distincţiei dintre sacralitatea şi banalitatea satului românesc.

 

Satul natal al bardului Mihai Roman, Săcel, în 1938

 

[1] Citatele şi fotografiile, din Ilustraţiunea Română, X, No. 33, miercuri 10 august 1938, p. 8


Anateme pe vals şi tangou; urmează şi pe rock?

 

Ce mi se întâmplă mie, în fiecare an, cu Festivalul „Bucovina Rock Castle” nu înseamnă o noutate; întotdeauna, de-a lungul veacurilor, minţile întunecoase ale fanaticilor spălători de creiere omeneşti au urât nepământeşte bucuria şi fericirea comunităţilor umane şi s-au tot dat de ceasul morţii să „apere sufletele” de însăşi divinitatea lor. Pentru că, prin fericire, noi, oamenii, suntem creaţi „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Avea dreptate, deci, parizianul Tibi, „un catolic frecvent”, dar care, atunci când dansează tangoul, nu mai este un om obişnuit, ci un zeu care a scăpat din Olimp, pentru plăcerea ochilor muritorilor („En un mot, Tibi dansant le tangou n’est plus un vulgaire humain, mais un dieu échappé de l’Olympe pour plaisir des yeux des mortels”), când, după interzicerea tangoului de către Papa Pius X, exclama: „La naiba cu această ridicare de tunşi, buzunare şi cădelniţe împotriva tangoului” („Eh parbleu! De cette levée de goupillons, des crosses et d’encensoirs contre le tango!”); tocmai pentru că sunt un credincios, aceasta mă oripilează” („Et c’est justement parce que je suis un croyant que acela m’horripile!”)[1].

 

Tangoul, ca muzică dumnezeiască şi ca „poezie în doi” – prin limbajul trupurilor , adică prin dans, nu a fost prima victimă a fragmentelor de fericire socială umană, pentru că, mult, mult înaintea tangoului, a fost interzis valsul, această expresie sacră a libertăţii şi a sfinţeniei naturii umane: „simplul vals este, de asemenea, de multă vreme, condamnat de Biserică, mult mai condamnat decât tangoul și absolut interzis în Dieceza de la Paris” („Or la simple valse est, elle aussi, et de longue date, condamnée par l’Eglise, bien davantage condamnée, que le tangou et absolutement interdite dans le diocèse de Paris”)[2].

 

 

În Europa, Tangoul a fost anatemizat de Papa Pius X, la reclamaţia unor episcopi, care, precum episcopul Hauthey „din Besanson, a făcut cunoscută diecezanilor condamnarea împotriva Tangoului, dans importat din străinătate, dar care este, prin natura sa, lasciv şi ofensează morala”[3].

 

 

Rockul, la Suceava, se încearcă a fi interzis de către un „atlet al lui Hristos” în devenire, lacom de imagine publică, inclusiv prin compromiterea minorităţii religioase de care ţine. Acest „apărător al creştinătăţii” are atâta credibilitate la Consiliul Judeţean Suceava, Executiv şi Deliberativ, încât nici nu mai ştii cui ar trebui să te adresezi, oripilat, cu acel „Eh parbleu!” al parizianului Tibi.

 

Despre Tangou s-au spus tot felul de prostii ipocrite, iar eu le-am căutat pentru că mă înspăimântasem că toată prostia civilizaţiei umane s-a înghesuit în Bucovina dihorilor de azi. Nici pomeneală, proşti răutăcioşi, care urăsc fericirea comunităţilor umane, au existat peste tot şi întotdeauna. Iată nişte dovezi despre atemporalitatea şi mondialitatea postiei:

 

 

„Tangoul nu aparţine categoriei de dansuri inocente… Dacă ar fi să-i credem pe moralişti, este un dans periculos”[4].

 

„Biserica apără sufletele (se vorbeşte de condamnare Tangoului de către episcopi) şi le umple, aici, cu datoria schimbării… Dansul exotic, aflat într-o neaşteptată vogă, a luat proporţia unei invazii şi a devenit un simbol al relaxării morale; Tangoul justifică, prin reputația sa nefericită, neîncrederea celor care au sarcina delicată de a conduce conștiințele[5].

 

„Ce plăcere poate fi pentru femei ca să devină urâte în mișcări fără har, în contorsionări prin care, fără îndoială, se dezvăluie și a căror exces este doar un frivol apetit pentru brutalitate?”[6].

 

În acelaşi număr de gazetă[7], era acuzat pentru promovarea Tangoului, cu ipocritul „il serait regrettable”, Le Fort, directorul Academiei de Dans din Paris, pâclosul ipocrit Jean Bernard declarând, în 11 ianuarie 1914: „Dacă mi-aş vedea mama dansând tangou, m-aş simţi pentru totdeauna dezonorat”, în timp ce altă caiafă, Abel Hermant, se pronunţa asupra Tangoului, în 15 iunie 1913, şi mai categoric: „C’est dégoûtant” (e dezgustător).

 

 

În rândul decidenţilor europeni, manifestările au fost şi mai ipocrite. Asfel, „Guillaume II a urma să interzică tangoul la balurile oficiale şi ofiţerilor în uniformă. Regele Georges V al Angliei chiar a făcut-o. Victor Emmanuel urma să-l proscrie la primul bal de la Curte. Ambasadorii Austro-Ungariei, Germaniei, Marii Britanii şi al Spaniei au decis că tangoul nu va fi admis în saloanele lor. În sfârşit, nu se va dansa tango la festivităţile organizate de preşedintele Senatului, de preşedintele Camerei din Luxembourg şi în  Palatul Bourbon. Ministru plenipotenţiar  al Argentinei, Excelenţa Sa don Emrique Larreta, a declarat că „este un dans rezervat locurilor rău famate ”, adăugând că tangoul „este mai mult un fel de aperitiv senzual, decât un dans”(„c’est plutôt une sorte d’apéritif sensuel qu’une danse)[8].

 

Parisul mai găzduise, de-a lungul deceniilor, cu ocazia expoziţiilor sale universale, muzică şi dansuri ale popoarelor de prin lume. În 1889, de pildă, fusese succesul lăutarilor români Ciolacu şi Dinicu, partiturile cu muzica lor, notată pentru pian, fiind căutate şi spornic vândute. Apoi, „după efemerul succes al „Grizzly  bear” şi al „Turkey-trott”, Tangou îşi confirmă victoria definitivă în modă”[9].

 

În ciuda succesului său indiscutabil, tangoul încă bascula între ipocrizie şi reală descifrare, precum cea a lui Gabriel Reuillard, care intuia că „tangoul nu este un dans. Este o învățătură” („le tangou, ce n’est pas un danse… C’est un enseignement”[10]).

 

Tangoul era, ca şi valsul de odinioară, ca şi rockul viitorimii, mai mult şi decât o învăţătură, o tentaţie spre dumnezeire prin fericire. Dar chestia asta nu s-a priceput şi nici nu se va pricepe prea curând, dacă le vom tot permite spălătorilor de creiere să ne pângărească sufletele cu ipocrizia lor.

 

 

Tangoul avea lumea la picioare abia de prin 1913, când, „printre multiplele şi obişnuitele distracţii mondene, în acest an se alătură una tânără, dar deja celebră; tangoul, tangoul atât de iubit şi atât de bârfit (blagué)”, care, „provoacă atâtea ironii şi indignări”[11], dar indignarea papală s-a mai ostoit, până în 14 februarie 1914, când încă se punea întrebarea dacă Papa Pius al X-lea, care anatemizase tangoul, îl aprobă sau nu, „Enfin, le Pape, oui ou non, l’a-t-il approuvée?”, iar dezbaterea era găzduită de Bulletin religieux de l’Archidiocèse de Rouen[12]. Răspunsul dat de oficiosul catolic, este stupefiant: „Da, Papa ar cerut să se danseze Tangou, în fața lui, de doi tineri membri ai patriciului roman. El nu s-a deranjat să se bazeze pe inocența sau nevinovăția acestui dans, decât după un exercițiu în faţa ochii lui”. „Şi apoi?”, vine precipitată întrebarea, cu răspunsul; „Și atunci ar fi descoperit că exercițiul –acesta este cuvântul – a fost mai degrabă o penitență pentru cei care se angajează în el; atât de multă atenție, aplicare, reflecție, contestație, aveam de gând să spun serios, aproape de meditație”. „Atunci?”, se precipită scurta întrebare. „Atunci, Papa a spus: Lăsaţi-i!”.

 

Şi în presa transilvăneană a anului 1914, Tangoul a produs rumoare – nu neapărat adversitate, ci doar rumoare, de regulă cu adaptări ale articolelor apărute în cea franceză sau austriacă:

 

„Tangoul e un dans, ca tot dansul, la unii le place, la alţii nu, după gust. Mie însă îmi face impresia unei epidemii, care se lăţeşte din ce în ce, cu toată anatema Vaticanului, cu toate ordinaţiunile miniştrilor de război şi ale mitropoliţilor şi cu toată opreliştea împăratului Wilhelm. Istoria-i e scurtă. Mai acum, vreo 4-5 ani, în Paris, unde se joacă dansurile tuturor popoarelor, fu adus din Brazilia şi tangou. Şi fiindcă s-a găsit cel mai potrivit pentru  instinctelor animalice omeneşti, şi-a început cariera glorioasă în localurile de petrecere şi-n tavernele Parisului. De aici, a trecut în marş triumfal mai departe, a bătut la porţile aristocraţiei, lachei în livrele aurite i-au deschis uşa şi l-au dus, pe treptele de marmură, în saloanele pompoase. Astăzi, inteligenţă, meseriaşi, negustori, toţi joacă Tangou. Se fac serate Tangou, „cravate tangou”, „butoni tangou”, „gulere tangou”, „ghete tangou”, „ciorapi tangou”, se bea „ceai tangou”, se mănâncă „bomboane tangou” şi „prăjituri tangou”[13], aşa că ţi-e frică, într-o bună zi, îmbrăcat tango”[14].

 

Tango-ul îmbătrâneşte. Ce spun urâcioşii ăia, că „tangou” e dans argentinian de apaşi, că e imoral, că e ignobil, că e mai ştiu eu ce? Este cel mai frumos dans şi cel mai graţios, ma parol, şi apoi nu caută să dovedească, dna Richepin şi dl Richepin, un cogeamitea academician, că acest dans poate aduce şi fericirea în mariaj? O fi ştiind şi ăla ceva, că doar nu degeaba a ajuns la Academia franceză . Dar tot apropo de Tangou, ori Tango, cum voiţi să-l scrieţi şi să-l citiţi, căci mie mi-e perfect indiferent. Asta e în adevăr senzaţională şi poate să-l aducă la sapă de lemn pe faimosul dans apăşesc, ba chiar poate să-l facă să-şi dea ortul popii.

 

Tango-ul îmbătrâneşte, deformează, îngroaşă obrazul şi înmulţeşte zbârciturile în jurul ochilor, la colţurile gurii şi pe frunte! Dacă aşa ceva este adevărat, atunci lucrul este mai serios şi mai grav decât şi-ar fi putut cineva închipui. Femeile vor putea primi orice, numai să se îmbătrânească şi să urâţească, asta nu, pentru nimic în lume, nu. Şi dacă e vorba ca să joace cu asemenea sacrificii tango-ul, desigur că vor sfârşi prin a-l sacrifica pe dumnealui pe altarul divinei şi eternei frumuseţi. Da, aşa, fără glumă, se zice că tango-ul îmbătrâneşte şi asta din pricină că, în timpul jocului, femeia fiind silită să facă sforţări spre a se menţine în diferite poziţii şi aceasta cerându-i o atenţiune prea încordată, îşi mutilează figura, încreţindu-o şi obosindu-o.

 

Ziarul „Excelsior” a şi reprodus nişte imagini, prin care se poate vedea masca obosită şi dizgraţioasă a dansatoarelor în timpul jocului. Dacă o fi aşa, apoi poate să fie pe pace şi Papa de la Roma, şi Wilhelm al Germaniei. Nici un leac mai bun ca acesta nu se putea găsi împotriva tango-ului, chiar dacă acest faimos dans ar face şi minunea să sporească măritişurile”[15].

 

Nu intenţionez o istorie a muzicii interzise de ipocrizia religioasă, pentru că ar trebui să pornesc de la colinde şi, bătând cale lungă, să ajung la vals, tango şi rock; aşa că o să închei scurta mea evadare prin vremuri, în căutarea unei sorbituri de proaspăt şi de lumină. Dar nu poţi găsi, peste tot, în timp şi spaţiu, decât beznă, intoleranţă, prostie şi ipocrizie, înghesuite parşiv în sutanele credulităţii.

 

 

[1] Propos d’un Neurasténique, în La Fraternité, II, nr. 54, duminică 25 ianuarie 1914

[2] În articolul Le Pape n’a pas eu a juger le Tangou, publicat de „L’Intransigeant”, în 11 februarie 1914.

[3] Semnaine Religieuse de Besancon, în Bulletin paroissial de Vesoul, nr. 3, martie 1914, p. 37

[4] L’Opinion, 19 aprilie 1913, în Bulletin paroissial de Vesoul, nr. 3, martie 1914, p. 37

[5] Journal des Débats, 11 ianuarie 1914, în Bulletin paroissial de Vesoul, nr. 3, martie 1914, p. 37

[6] Paris-Journal, 24 aprilie 1913, în Bulletin paroissial de Vesoul, nr. 3, martie 1914, p. 37

[7] Bulletin paroissial de Vesoul, nr. 3, martie 1914, pp. 36-38

[8] Ibidem.

[9] A la manière de… la danse du ventreÎn moda… dansului din buric, în Les Hommes du Jour, 10 mai 1913

[10] Gabriel Reuillard, Le Tango, în Les Hommes du Jour, 28 februarie 1914.

[11] Comoedia, VII, Nr. 2154, luni 25 august 1913, p. 1.

[12] XIII, nr. 7, 14 februarie 1914, pp. 138 şi următoarele

[13] În realitate, citări cu sens invers din coloana a doua a publicaţiei umoristice Le Papa-Louette, XX, nr. 63, Sâmbătă, Alger, 14 februarie 1914.

[14] A. Neguş, Scrisoare din Viena, în Gazeta Transilvaniei, LXXVII, nr. 13, sâmbătă 18/31 ianuarie 1914, p. 1.

[15] Românul, IV, nr. 12,  joi 16/29 ianuarie 1914, p. 7.


Pagina 78 din 1.128« Prima...102030...7677787980...90100110...Ultima »