Adio, Suceavă, îi vei auzi iar peste 150 de ani!

*

După 150 de ani de nefirească tăcere, cântecele legendarului lăutar sucevean Niculai Picu s-au auzit în incinta Muzeului Bucovinei şi am văzut lacrimi în ochii muzicienilor Emil Havriliuc şi Marin Constantin Gheorghe. Dănuţ Lungu a tras sunetul prin mixer, Nicolae Gabriel Sandu a filmat, Corina Scântei a împărţit celor prezenţi albume cu opera lui Radu Bercea, Radu Bercea şi Tiberiu Cosovan au fotografiat, iar Gheorghe Senciuc a trudit cu inepuizabilă tinereţe.

*

Zicălaşii Petrică Oloieru, Răzvan Mitoceanu, Narcis Rotaru, Adrian Pulpă şi Ionuţ Chitic au tras veşnicia pe muchia unei clipite, descântându-i de dragoste. Şi gata. Probabil că, peste un alt secol şi jumătate, vom reînvia – dacă nu cumva prin noi a reînviat Niculai Picu, şi se vor auzi iar cântecele acelea minunate. Discret. Ca să nu te trezească din somn, Suceavă. Noapte bună! Îi vei auzi iar peste alţi 150 de ani!

*

Premieră mondială, cu intrare liberă!

*

Astăzi, luni, 27 februarie 2017, începând cu ora 16, timp de 80 de minute, vor răsuna, în sala de la parter a Muzeului Bucovinei, după 150 de ani de uitare, pentru prima dată la Suceava, cântecele lăutarului sucevean Niculai Picu şi ale celui cernăuţean Alecu Lupaşco, într-un concert al “Zicălaşilor” care valorifică piesele din cele 4 caiete de Airs Nationaux Roumains, aranjate pentru pian de discipolul lui Chopin, armeanul cernăuţean Karol Mikuli, angajat în acest scop, din 1849, până în 1854, de fraţii Eufrosina, Elise şi Constantin Hurmuzachi. Concertul se va încheia cu “Hora bătrânească” a lui Grigori Vindereu, secundul lui Niculai Picu şi, după moartea acestuia, starostele aceluiaşi taraf.

*

Întreg repertoriul lui Grigori Vindereu îmi va sosi joi, 2 martie, partitură cu partitură, dar şi cu un “inventar” al repertoriului lui Niculai Picu, dar şi cu cântecele altor lăutari din anii 1880-1890.

*

Concertul de astăzi este expresia măiestriei şi a inteligenţei unor mari muzicieni suceveni: prof. Petru Oloieru – Şcoala de Arte Ion Irimescu, dirijorul orchestrei Ansamblului “Bucovina”; Răzvan Mitoceanu – dirijorul orchestrei Ansamblului Artistic “Ciprian Porumbescu”, şi, de la acelaşi prestigios Ansamblu, violoniştii Adrian Pulpă şi Narcis Rotaru şi contrabasistul Ionuţ Chitic.

*

 Cei interesaţi de muzica stră-stră-străbunicilor noştri, vor primi, la intrarea în sală, caietul program, ca să poată urmări, în cunoştinţă de cauză, succesiunea cântecelor:

*

*

Concertul se desfăşoară întru cinstirea pictorului-martir Radu Bercea, căruia Consiliul Judeţean Suceava, prin instituţia Centrului Cultural “Bucovina”, îi certifică blazonul artistic, prin lansarea şi distribuirea gratuită a albumului “Confesiuni cromatice”.

*

*

Astăzi, la Suceava, pictura şi cântecul îşi vor arăta aura dumnezeiască, într-un eveniment cultural de excepţie, datorat lui Radu Bercea şi “Zicălaşilor” şi nicidecum mie. Un eveniment merituos pentru Consiliul Judeţean Suceava, căruia mă închin cu plecăciune. “Zicălaşii” vor purta vechiul port de târgoveţi suceveni, aidoma breslelor lăutăreşti de odinioară.

*

„Lăutari ce i-am adus din toate părţile”

*

Nu aş fi vrut să ajung la concertele „Zicălaşilor”, de la Suceava (luni, 27 februarie 2017, ora 17, la Muzeul Bucovinei) şi de la Vatra Dornei (miercuri, 1 martie 2017, ora 16, la Casa de cultură), cu „Airs Nationaux Roumains”, girate profesional de discipolul lui Chopin, armeanul cernăuţean Karol Mikuli, fără să ştiu povestea acelui prim demers de tezaurizare a muzicii Bucovinei anilor 1848, caz în care, nu le-aş mai putea spune sucevenilor şi dornenilor, precum odinioară Constantin Hurmuzachi, că reînvierea melosului vechi românesc din Bucovina a fost săvârşită de „Zicălaşii” s-a făcut „după executarea celor mai buni lăutari, ce i-am adus din toate părţile” şi vremurile vechi ale Bucovinei. Pentru că „toate părţile”, din scrisoarea trimisă de Constantin Hurmuzachi lui George Bariţiu, se referă doar la „părţile” Bucovinei, nu la cele locuite de români în cuprinsul a trei imperii, pentru că fraţii Constantin, Eufrosina şi Elisa Hurmuzachi („Hormuzachi” se folosea în documentele nemţeşti) valorificau cântecul bucovinean pentru că „şi muzica naţională era în programul naţional al familiei Hurmuzachi”.

*

*

„Din scrisoarea sa, de la 5 octombrie 1851, se vede că ambele sale surori, Eufrosina şi Elisa, continuau colecţiunea cântecelor româneşti şi punerea lor pe note, începută din anul 1849, luând, spre acest scop, artişti aleşi, pe care îi plăteau în mod splendid.

*

„Până acum, acest rar talent (artistul Mikuli) a transcris, sub nemijlocita asistenţă şi îmboldire a mea şi a surorilor mele, Săftica (Elisa, Elisabeta), după executarea celor mai buni lăutari, ce i-am adus din toate părţile, mai bine de 36 cântece naţionale, din cele mai frumoase, care, curând, se vor trimite la Lipsca.

*

*

Iată, dar, că, înainte cu 30 de ani, încă şi muzica naţională era în programul naţional al familiei Hurmuzachi. Bani costau încercările acelea şi îi numărau mai ales genialele surori” (Transilvania, XI, 4, 15 februarie 1878, p. 30).

*

*

Despre meritele surorilor Hurmuzachi, Eufrosina – mama poetului Dimitrie Petrino – şi Elisa – pe care o aflăm, indirect, în genealogia pictorului George Löwendal – voi lăsa să vă povestească Bariţiu, martir al românismului, salvat de la moarte în Bucovina, de intervenţia fraţilor Hurmuzachi, dar, înainte de toate, vă sunt dator cu câteva sumare date.

*

Eufrosina Hurmuzachi s-a născut în 4 februarie 1820 şi a murit în 1891, ca soţie a baronul Petru de Petrino-Armis şi ca mamă a tragicului poetul bucovinean Dimitrie Petrino.

*

Elisa Hurmuzachi s-a născut un an mai târziu, în 1821 şi a murit în 25 aprilie 1895, ca văduvă fără copii a logofătului Gheorghe Sturdza (mort în 1860), proprietarul moşiei din Dulceşti, din părţile Romanului şi a unor case în Iaşi.

*

George Bariţiu (ar trebui scris şi pronunţat „Bariţ”, pentru că în „Baritiu”, cum se scria în perioada etimologistă, „u” era mut, iar „ti” se ciţea „ţ”), beneficiar merituos al prieteniei fraţilor Hurmuzachi, le aduce un călduros şi neprefăcut omagiu celor două surori, pe care îl voi reproduce şi în fotocopii, dar şi în transcriere, ca să nu vă chinuiţi prea mult cu rudimentele forţate ale limbii române „lătiniste” de atunci.

*

*

„La începutul acestei conversaţii, pornisem de la premisa că părinţii familiei Hurmuzachi au dat tuturor pruncilor lor, de ambele sexe, educaţie model. Dacă nu m-aş teme că voi trece peste legile stricte ale modestiei, aş spune aici că ambele dulci surori cunoşteau câte cinci limbi străine, iar limba maternă o cultivau din mică pruncie, au urmărit, regulat, dezvoltarea ei şi s-au aflat, întotdeauna, în curentul literaturii noastre. Acel stil ce curge lin ca şi o vâlcea din frumoasele câmpii ale patriei, acele fraze elegante, acele idei sâmburoase şi, totuşi, pline de spirit, martore ale unor inteligenţe superioare, ar putea convinge pe oricine despre adevărul ziselor mele, dacă nu ar fi aşa de puţine acelea fiinţe fericite, care să fia avut ocazia de a cunoaşte mo­dul scrierii dumnealor.

*

În epoca pe care o am eu înaintea ochilor, subiectele de predilecţie ale doamnelor Eufrosina P. Petrino şi Elise G. Sturdza erau: educaţia, literatura, muzica, la care se adăuga grija cea mare de a înmulţi colecţiunile cântecelor naţionale din ţările locuite de români, a le clasifica şi a face cheltuieli considerabile, ca, la cele ce se aflau calificate, melodia să fie pusă pe note.

*

Tot aci mai denunţ cu mare plăcere că, în familia Petrino, prima educaţie şi instrucţie a fiicelor a trebuit să se facă în urmarea voinţei determinate a mamei lor, imediat, sub ochii dumneaei, aşa că, din câteva obiecte, da însăşi mama lecţii. Tot asemenea, aş mai şopti amicilor culturii noastre că doamna Elisa G. Sturdza, în lipsă de prunci pro­prii, împarte cu profunzime ajutoare altor familii, ai căror prunci au lipsă de bună educaţie. Dar, fiindcă fiicele lui Hurmuzache, ca şi, odinioară, neui­tat lor mamă, nu suferă ca să ştie stânga ceea ce face dreapta, voi pune frâu voinţei mele, cu atât mai vârtos că figura, cu cap şi ochi de Minervă de la Rujniţa, ca şi acel ideal de Vestală de la Dulceşti, impune tăcere, una prin căutătura sa maiestoasă, alta prin acel aer de bunătate şi blândeţe cuceritoare. Cu toate acestea, însă, eu cer indulgenţa dumnealor pentru această lipsă de discreţie, şi o cer pe temeiul că parte conside­rabilă din virtuţile atinse de mine numai cum ai atinge floricica Mimozei, a ajuns demult, chiar fără ştirea şi voia dumnealor, în domeniul istoriei naţionale; căci a nu este permis bărbaţilor naţiunii a desconsidera devotamentul acelor femei care au conlucrat şi conlucrează la realizarea salvatoarei noastre civilizaţii.

*

*

Mulţămită Ceriului, noi ne putem lăuda cu mulţime de femei, ale căror frumseţe fermecătoare consistă în virtutea lor creştină, în virtuţile familiale şi naţionale. Dacă dânsele, ca şi fetele cele înţelepte din Evanghelie, îşi mărginesc activitatea lor în cercul familiei şi răspund în ascuns, ca dinaintea altarului din casă, la vocaţia destinată lor de către Dumnezeu şi natură, datoria bărbaţilor, faţă cu acele virtuţi, este a Ie tace cunoscute familiei celei mari şi a le distinge pe fiecare, după meritul lor.

*

Femei române, care, în mijlocul unei reacţiuni generale din toată Europa, în vederea baionetelor ruseşti şi turceşti, într-o epocă a pesimismului universal, veţi avea tăria de suflet şi veţi cuteza a zice, divină presimţire şi prevedere, că se poate scrie: „Daţi-mi voie să vă spun intima mea con­vingere că cauza naţională va reuşi, fără în­doială, în câtă vreme va avea aşa demni şi cu­rajoşi apărători” (Elisa G. Sturdza, Iaşi, 26 ianuarie 1850), femei, am zis, de această mărime su­fletească nu se poate să mai rămână retrase şi ascunse dinaintea ochilor naţiunii. Nu, domnilor, acesta nu se mai poate. Eu am comis indiscreţia pe care o văzurăţi; comiteţi şi dumneavoastră asemenea, în cazuri în care veţi descoperi virtuţi ca ale surorilor Hurmuzachi, căci, pentru mustrarea ce vom suferi, vom avea satisfacţia, înălţătoare de inimi, de a fi prezentat generaţiilor tinere tot atâtea modele de adevărate mame, nu numai ale familiilor proprii, ci şi ale familiei celei mari” (Transilvania, XI, 4, 15 februarie 1878, p. 39).

*

„48 Airs Nationaux Roumains”, toate din Bucovina!

Karol Mikuli – din „Kurier Galicyjski”

*

Mare bătaie de cap mi-au mai dat, în ultima vreme, cele „48 Airs Nationaux Roumains”, din care găsisem, în urmă cu vreo zece ani, doar 20, împreună cu două prelucrări de folclor românesc „Alla Rumena nr. I” şi „Alla Rumena nr. II”, toate cuprinse în coperta caietului al treilea, în suplimentul revistei „Muzica”, nr. 2/1958. Când, în noiembrie 2016, am găsit toate cele patru caiete, nedatate, dar integrale, şi cu precizarea finală „Quarante huit airs nationaux roumains 1848 – 54”, am înţeles că ele au fost lucrate, unul câte unul, între anii 1848-1854, dar publicate în 1852 – 1854, şi nu în 1863, cum indică multe surse româneşti, deşi n-ar fi de mirare dacă, în 1863, ar fi apărut toate cele 4 caiete, într-o singură copertă, dar încă nu am putut da de ea.

*

*

Confuziile pornesc, totuşi, de la una dintre sursele cele mai credibile, Vasile Alecsandri, saluta, în 1855, apariţia operei, printr-o recenzie plină de ambiguităţi, dar justificabilă nu doar de tentaţia unionistă a poetului, ci şi de conştientizarea unităţii spiritualităţii româneşti din cele trei imperii, pe care o presimţea, în 1848, când întreba retoric: „Cine a văzut o horă veselă, învârtindu-se pe iarbă, la umbra unui stejar, sau danţul vestit al căluşarilor, sau munteneasca, sau voiniceasca, şi s-a putut opri cu sânge rece, în faţa acelor veselii ale poporului, atât de vii, atât de caracteristice? Şi, mai cu seamă, care Român nu şi-a dorit patria cu lacrimi, când a fost în străinătate, şi care nu se simte pătruns de o jale tainică şi nesfârşită, când aude buciumul şi doinele de la munte? (Românii şi poesia lor, în Prosă, 1876). Reţineţi, vă rog, cuvintele „buciumul şi doinele de la munte”.

*

Confuzia promovată de Alecsandri, prin afirmaţia că, „în voiajul său, ce l-a făcut, la 1850, în provinciile noastre, Dl Şarl Mikuli, deşi deprins din copilărie cu armoniile europeneşti, totuşi s-a simţit cuprins de un adevărat entuziasm, la auzirea melodiilor poporale ale românilor, şi a şi hotărât a le prescrie, pentru ca să le scape din noianul uitării”, sugerând că abia după aceea, Mikuli, „cu o răbdare şi un tact de artist înamorat de frumuseţile artei, el a ascultat pe cei mai vestiţi lăutari, din Iaşi şi din Bucureşti, şi a ştiut a deosebi ariile adevărat româneşti, din mulţimea de arii străine”[1], se bazează pe inexactităţi dibaci mânuite.

*

În primul rând, Karol, fiul negustorului armean Iacob Axanian din Moldova, care, după stabilirea la Cernăuţi, şi-a luat numele, care va fi înnobilat, Jacob von Mikuli, s-a născut la Cernăuţi, unde a şi copilărit, în cartierul armenesc, pe strada Bethoven, în apropierea bisericii catolice şi a Filarmonicii, stradă care a ars în 1857, incendiul fiind imortalizat, într-o acuarelă, de Franz Xaver Knapp.

*

*

Karol Mikuli a studiat la gimnaziul cernăuţean, iar în 1839, a plecat la Viena, unde a studiat medicina, până în 1844, apoi a plecat la Paris, unde a fost elevul lui Chopin, până în 1947, timp în care s-a împrietenit cu George Sand şi Franz Liszt, care, spre sfârşitul lunii mai 1847, a sosit la Cernăuţi şi, după două zile de mondenităţi, inclusiv o vizită la Cernauca, în noaptea de 24/25 mai, unde a şi cântat pentru boieri şi, apoi, l-a ascultat uluit pe Nicolae Picu, reproducându-i la vioară, fără greşeală şi doar în baza „memoriei auzului”, o complicată compoziţie pianistică, a concertat la pian în sala hotelului „Moldova”, din vecinătatea bisericii ortodoxe Sf. Parascheva. Nu există dovezi ci Liszt ar fi venit la Cernăuţi, în mai 1847, împreună cu Mikuli, dar cum tânărul armean din Bucovina tocmai îşi încheiase studiile la Paris, este de presupus că Mikuli l-a însoţit, pentru a-l promova în societate cu sprijinul prietenilor săi, fraţii Hurmuzachi, prin intermediul cărora îl cunoscuse pe „secretarul” lor particular, tânărul gimnazist la teologie, Iraclie Porumbescu, în vara anului 1847, când deja era profesor de pian în Cernăuţi, elevii şi elevele sale fiind odrasle de-ale elitei locale.

*

Nu există dovezi că Mikuli l-ar fi cunoscut pe Alecsandri[2], în vara anului 1848[3], când revoluţionarii moldoveni şi-au găsit adăpost la Hurmuzăcheşti, dar două mărturii, cea a lui Iraclie Porumbescu („iar eu culesei, cât am mai fost student, în feerii, cântece poporale şi, ferindu-mă cu toată sfinţenia a schimba, a corecta sau adăuga la cele ce şi cum le auzii, le trimisei lui Vasile Alecsandri”[4]), cumulată cu cea a lui Liviu Rusu („Iraclie Porumbescu a cules în anul 1847 pentru Vasile Alecsandri cân­tece şi poezii populare, Carol Mikuli a notat şi armonizat 48 de arii naţionale”[5]), converg spre o informaţie deja probată, deşi nu din 1847, ci trei ani mai târziu, adică 1850, Karol Mikuli era angajat de surorile Eufrosina şi Eliza Hurmuzachi (Sturdza), pentru „punerea în note”[6] a melodiilor naţionale româneşti favorite. Anul este întărit ca datare a colaborării cu surorile Hurmuzachi şi prin faptul că, tot în 1850, când Mihail Zotta începuse colectările publice pentru înfiinţarea unei biblioteci publice la Cernăuţi, Mikuli a donat 1.030 florini, obţinuţi prin două concerte, la Cernăuţi[7], în iarna anilor 1850-1851.

*

Karol Mikuli[8] concertase, începând din 1847 şi avea s-o facă până în 1858, când va pleca la Lvov, în Franţa, Austria, România şi Polonia. La Lvov, a înfiinţat Societatea Galiţiană de Muzică şi a fost directorul Conservatorului, până în 1888, când a înfiinţat, împreună cu soţia sa, prima şcoală particulară de pian; i-a avut studenţi pe Moriz Rosenthal,Raoul Koczalski, Aleksander Michałowski, Jaroslaw Zieliński, Raul Koczalski şi Kornelia Parnas. În 1889, a fost decorat cu Ordinul „Crucea Cavalerilor”, de către împăratul Franz Jodeph I.

*

Primele trei caiete cu cântece naţionale româneşti din Bucovina, „36 de cântece naţionale din cele mai frumoase”, erau gata în 5 octombrie 1851 şi pregătite pentru a fi trimise la Lvov[9], dar cum la Lvov nu existau condiţii bune pentru tipărirea unor astfel de lucrări (şi Alecsandri încercase cu „Hora Unirii”, pe muzică de Mikuli, prin Alecu Hurmuzachi, dar fără succes), s-a apelat la tipografia „Léopol” din Viena, primele trei caiete fiind, deci, tipărite în anul 1852.

*

în colţul din stânga se văd boierii români Eudoxiu Hurmuzachi şi poetul Dimitrie Petrino, ambii în frac, cravată şi mănuşi albe, cu jobenele în mâini, înveliţi în blănuri lungi. În faţa lor, compozitorul Carol Mikuli, cu care pictorul era împrietenit

*

Cele 4 caiete cu câte Douze airs nationaux roumains, finanţate de Catherine de Rolla, baroneasa Angelique de Mustazza, Pulcherie de Buchenthal, născută Kostin şi Elise de Stourdza, publicate la „Léopol”, cu distribuţie, în Viena, la H. W. Kallembach, în Paris, la G. Flaxland, în Cernăuţi, la H. Pardini şi la E. Winiarz, şi în Iaşi, la D. Bereznicki, în Kiev, la A. Koripinski, şi în Varşovia, la M. Glücksberg, conţin numai şi numai cântece româneşti din Bucovina, adunate, în principal, de surorile Eufrosina şi Eliza Hurmuzachi, de la Moş Niculai Picu „vechiul amic, ultimul lăutar Niculai”[10].

*

Înşelat de incoerenţa voită a recenziei lui Alecsandri („Dl Şarl Mikuli… cuprins de un adevărat entuziasm, la auzirea melodiilor poporale ale românilor, a şi hotărât a le prescrie, pentru ca să le scape din noianul uitării. Cu o răbdare şi un tact de artist înamorat de frumuseţile artei, el a ascultat pe cei mai vestiţi lăutari, din Iaşi şi din Bucureşti, şi a ştiut a deosebi ariile adevărat româneşti, din mulţimea de arii străine”), am apelat la primul lui volum cu poezie populară publicat de Alecsandri şi am ignorat informaţia lui Iraclie Porumbescu, cum că Alecsandri a publicat trei dintre cântecele pe care i le-a trimis, dar fără menţionarea culegătorului, şi m-am mai lăsat, încă o dată, păcălit de bardul de la Mirceşti, care specifica faptul că „Doinele de la I-XXXIII sunt din Moldova” (şi ce altceva a fost Bucovina?), iar „acele de la numărul XXXIII, până la numărul LVI, sunt din Valahia”[11], şi am… cedat „Lunca ţipă, lunca zbiară” şi „Sub poală de codru verde” lăutarilor ieşeni, iar „Pasăre galbenă”, lăutarilor bucureşteni. Dar toate cele 48 de cântece româneşti, transcrise pentru pian de Karol Mikuli sunt româneşti din Bucovina, primele trei caiete conţinând piese culese de surorile Hurmuzachi, de la Nicolae Picu, dar scrise pe note de Mikuli, iar ultimul caiet, piese adunate de celebrul compozitor, în „feeriile de vară” petrecute în „munţii huţăneşti”, la Şipot, în casa prietenului său, parohul Iraclie Porumbescu.

*

În 1831, un călător străin scria: „În străfundurile munţilor Carpaţi, mai zac îngropate multe pietre preţioase, iar alte flori înmiresmate înfloresc şi se ofilesc, neluate în seamă, pe câmpiile binecuvântate ale Bucovinei, aşteptând cu dor clipa în care va ieşi, şi pentru ele, soarele, a cărui lumină să împodobească, în culori strălucitoare, piatra şi florile (…). Ţiganii, aceşti copii ai Indiei orientale, această castă cea mai răspândită a hinduşilor, ai căror urmaşi bântuie pretutindeni… se găsesc şi aici în număr mare. Melodiile compuse de ei se prezintă cu iscusinţă neobişnuită şi simţire. Numele unor Anghel, Gheorghe şi Suceava sunt cunoscute în întreaga Bucovină. Instrumentele pe care le folosesc la cântarea melodiilor sunt viori, naiul şi un fel de lăută, pe care cântă cu un arcuş. Dacă muzica şi poezia sunt acordurile de căpetenie ale sufletului, care izvorăsc la unele naţiuni, dar şi la toate naţiunile, în forme atât de variate, să acordăm atenţia cuvenită şi acestor sunete ale naturii”[12].

*

Istoria etnografică a românilor nu pomeneşte numele staroştilor de tarafuri Anghel, Gheorghe şi Suceava, dar, cu siguranţă, Suceava este, de fapt „vestitul Pletosu din Suceavă”, cum îl menţiona Iraclie Porumbescu pe Vasile Pletosu, cel care, în 30 septembrie 1804, la sărbătoarea breslelor reunite din Suceava, a cântat „muzica, care a constat din două viori, 1 corn şi un clarinet”[13]… „la locul unde funcţionează domnul comisar districtual Schneipe, unde muzica noastră bine reunită s-a produs în faţa sa câteva ore”. Prin ei, apoi prin Niculai Picu, prin Grigori Vindereu din Suceava şi Alecu Lupaşco din Cernăuţi, melodiile noastre vechi s-au păstrat până în arcuşurile sfărâmate, odată cu cântecele, de obuzele primului măcel planetar, pe care le-au mânuit cu sufletele Alexandru al lui Vasile Bujdei din Vicovu de Sus, Anton Turcu din Suceava, Ion Bidirel din Stupca, Foca Cobzari din Bălăceana şi tot aşa mai departe, pe sub colbul de pe tălpile nepăsătoare ale românilor bucovineni… Chiar nu aude nimeni cum picură de unsuros sudoare bundiţelor cu prim bogat de dihor peste colbul care ne spulberă, căci, vorba unor versuri pe care le ştiu de la legendara Sofia Vicoveanca, numai „glodu-mi ştie sufletul, / că-i croit ca ţipătul”.