Viziunile plastice ale lui Nicolae Crasi
În urmă cu nişte ani, într-una dintre zile însorite, pe la 10, m-a căutat arhitectul şi artistul plastic francez Radu Iatzko (Iaţco sau Iaţcu), originar din Ipoteştii Sucevei. „Hai, repede, să îţi arăt un pictor mare!”, m-a luat Radu pe nepregătite, dar decis şi ultimativ. Şi mi-a arătat, din ochi, maşina lui, de parcă ar fi vrut să îmi reamintească faptul că, în urmă cu vreo două decenii, după ce m-a vizitat acasă, încercând să mă atragă în nu mai ţin minte ce proiecte publicistice bucureştene şi, pentru că nu a izbutit, a plecat înciudat. A treia zi, am văzut, într-un ziar, fotografia maşinii lui, făcută praf într-un accident, şi titlul greoi, care făcea ştire că şoferul autoturismului s-a prăpădit.
L-am plâns pe Radu Iaţcu, vreme de vreo trei ani, l-am plâns pe bune, cu lacrimi scurse des şi fără voie pe obraz, când, pe neaşteptate, după vreo trei ani, am dat nas în nas cu el, pe strada Grigore Ureche, din Zamca, şi i-am zis: „Spune-mi, te rog, că nu am o nălucire! Asigură-mă că văd doar ceea ce şi există, că eşti cu adevărat viu!”. Radu a râs, apoi mi-a povestit că împrumutase maşina unui văr şi că acesta, circulând cu mult prea mare viteză, a sfârşit prin vecinătatea fostei uzine electrice a Sucevei.
Radu Iaţcu e un şofer excelent, calm şi prevăzător, care a bătut Europa în lung şi în lat, căutându-şi destinul. Aşa a ajuns să facă, în Franţa, târziu pentru alţii, dar nu şi pentru el, Facultatea de Arhitectură şi să-şi găsească, apoi, un loc bine conturat în arhitectura vestică, “parafat” şi de ciocnirea unei cupe cu şampanie cu fostul preşedinte al Franţei.
Intrăm în Ipoteşti, în satul vechi, acolo unde, odinioară, îmi însoţeam bunicele sau părinţii la cel mai bun cojocar din zonă şi, deodată, printre splendidele case, în stil consacrat, de pe coastele de deal din Ipoteşti, am zărit casa pictorului, marcată vizibil, cu o insolită „carte de vizită”, o frescă impresionantă şi copleşitor de modernă în spaţialitatea ei.
Desen de Nicolae Crasi
Nicolae Crasi, un fel de Taras Bulba, cu falnice mustăţi zaporojene, cu priviri senine şi înveselitoare, cum numai la regretatul pictor Ion Grigore am mai aflat, trăieşte în lumea lui, o lume durată pe voinţa de a lăsa Ipoteştilor cât mai multe lucrări cu case vechi, reprezentate şi grafic, şi pictural, cu rol de tezaur de memorie, înfăşurat delicat în sufletul lui generos. Între timp, adică în clipele care-i mai rămân după trăirea mărturiilor şi după treburile gospodăreşti, Nicolae Crasi îşi exersează peniţa şi pensula ba cu reproducerea unor opere aparent imposibil de reprodus, ba cu opere proprii, năvalnice, dinamice şi ameţitoare. În casă, o singură lucrare (cred că o reproducere, aceiaşi cu cea de afară), lângă un felinar, de parcă nu ar fi casa unui pictor, şi nimic altceva, care să îi deconspire vocaţia:
Apoi vin lucrările originale, pe care Radu Iaţco le tot mută, de pe masa din centrul camerei, ca să le pot poza. Nu intenţionez să decupez fotografiile, pentru că, spre deosebire de artiştii plastici, care au de prezentat opere, eu am de prezentat o stare, o realitate dumnezeiască, fremătătoare, care există dincolo de măruntoşenia fiecărei zile. Iar Nicolae Crasi ţopăie pe lângă noi, explicând ici şi colo, cu precipitarea unui cazac de odinioară, care intră în luptă, fără să fi apucat o duşcă de vodcă. Iar „duşca de votcă” a lui Nicolae Crasi este desăvârşirea: „Aici ar mai trebui pus ceva, dar încă nu văd cu sufletul ce anume!” sau „Grafica asta nu e terminată; dar nu crezi că aşa ar trebui să rămână?” şi aşa mai departe.
Desen de Nicolae Crasi
Opera lui Nicolae Crasi mă copleşeşte într-atât, încât decid, în vreme ce fotografiez, să-i vehiculez lucrările, câte doar şapte pe zi, cât mai mult timp, pe site-ul meu şi să scriu ceva şi pentru „Monitorul de Suceava”.
Arta lui Nicolae Crasi, bazată pe înrudiri tehnice de expresie diverse, e unică, are stil, adică o dezlănţuită desferecare de forme şi de culori, o ameţitoare cavalcadă de lumină străfulgerată (ce altceva este viaţa omului?). Mână sigură, desen exemplar, imaginaţie dinamică şi mistuitoare, dar şi o nostalgie a departelui (nu a depărtării) copleşitoare.
La vreo doi kilometri de Suceava, într-o casă de pe dealurile domoale ale Ipoteştilor, marcată cu o insolită carte de vizită (fresca despre care v-am vorbit), trăieşte Nicolae Crasi, un artist plastic înnăscut, despre existenţa căruia nu am ştiut nimic, până în această săptămână, când l-am însoţit pe vărul lui, Radu Iaţcu, doar ca să-mi arate „un artist mai mare” ca el. Fiind noi vechi, ba chiar străvechi prieteni, cunosc bine opera plastică a (mai nou) arhitectului francez Radu Iatzko, iar provocarea m-a făcut curios.
Nicolae Crasi lucra, în grafică şi pictural, o mărturisire artistică a caselor vechi din satul lui natal, deja invadat de mătăhăloasele făloşenii arhitecturale şi ale sucevenilor cu bani, dar şi ale multora dintre ipoteşteni, dar, fotografiind lucrările lui Crasi, în ordinea întâmplătoare a dezvăluirii, am decis să redau starea de fapt fără decupaje şi în naturaleţea descoperirii unei opere temeinice. Casa bunicilor lui Radu Iaţcu se afla, pe coasta dealului, ceva mai sus de casa familiei Crasi, iar Radu şi Nicolae au copilărit împreună. În arta lor, există o anume înrudire, cea a spaţialităţii, care m-a determinat să scriu, în rândurile anterioare, că artiştii plastici, cu care ar trebui să se mândrească Ipoteştii, sunt veri.
Au mai existat mărturii despre Suceava veche în opera lui Nicolae Crasi, dar nu am atras atenţia asupra lor, pentru că opera în sine contează mai mult şi decât mărturisirea. Opera lui Nicolae Crasi e atemporală, sfidează Timpul, în favoarea Căii, adică a făptuirilor stilistice, cum le numea Lucian Blaga, prin care fiinţa umană, dintotdeauna şi pentru totdeauna, îşi caută locul său în univers.
Cu aceste rânduri, închei scurta cronică asupra operei necunoscute a unui mare artist necunoscut, Nicolae Crasi din Ipoteşti, cu casa la doar 2 km de Suceava. Nicolae Crasi a avut o singură expoziţie personală, prin anii ’70, în fosta Galerie de Artă a Sucevei comuniste, devenită cârciumă în „democraţie”. O expoziţie fără vernisaj, dar o expoziţie personală. De atunci şi până astăzi, deşi lungi şiruri de culturnici rumegă din bugetul îndreptăţit pentru Cultură, nimeni nu a vrut să mai ştie nimic de artistul plastic Nicolae Crasi, de liniile lui sigure şi elegante, de coloritul impecabil şi, mai ales, de cosmicitatea dezlănţuită, în continuă mişcare, care îi caracterizează şi stilul, şi opera.
Desen de Nicolae Crasi
Nicolae Crasi are o ştiinţă a simbolurilor străvechi ireproşabilă, în care imaginaţia creatoare desăvârşeşte şi face inteligibile mesaje ancestrale, aparentele mesaje târzii creştine, inserate ici-colo, fiind, aşa cum sublinia Augustin, în „Civitas Dei”, doar trăiri cosmice, necesare ca repere. Nimic din simbolistica ancestrală nu lipseşte din grafica lui Nicolae Crasi, nici octogonul, în toate variantele astrale, nici triunghiul „celtic” (intuit, parcă, aidoma celui din anul 5.000 înainte de Hristos, descoperit, ulterior, de arheologul Constantin-Emil Ursu, la Baia), nici „paradesha”, nici dubla sfinţenie a omului sfânt – acestea din urmă, în desfăşurări aglomerate, ba chiar şi stilul primordial de naraţiune cosmică, în care fiecare om devine o cetate, aspirând spre ceruri şi mutându-şi străbuni în cer. De aici, senzaţia de templu, de iluminare, în care oficiază sacerdotul, caracteristică operei lui Nicolae Crasi şi contactului iniţiat cu o astfel de operă narativă (naraţiunile mitului iniţial şi iniţiatic prin linii, în dispuneri dezvoltate, care valorificau, prin perimetre, cele două cruci, se rosteau în „limbajul ritmicităţii”, universal şi păstrat ca atare în toate culturile lumii).
Nicolae Crasi esenţializează, în puţine cuvinte rostite, ceea ce am spus eu mai sus, definind un crez artistic dezarmant: „Frumuseţea unui om o găseşti, întotdeauna, în sufletul lui, nu în aspectul lui fizic”. Nicolae Crasi a izbutit să-şi desluşească frumuseţea lăuntrului, înfăţişând-o tainelor, cumva boeme, cumva sacerdotale, în care îşi trăieşte însingurările.
Întâlnirea cu un mare artist înseamnă, întotdeauna, şansa altor desluşiri ale lăuntrului tău, pe care nu l-ai atins doar într-o anumită spaţialitate cu degetul. Arta plastică a lui Nicolae Crasi propune evadări în spaţialitate, spre rădăcina astrală a miturilor, ştiut fiind faptul că Arborele Vieţii are rădăcinile în cer şi crengile, cu frunze şi fructe, pe pământ. În opera lui Crasi poţi regăsi limbajul primordial al intrării în armonie şi, prin opera lui, poţi tinde spre metafizic, doar rupându-te din bicisnicia clipei şi îndurându-te să păşeşti îndrăzneţ peste punţile difuze ale vremuirii. Indiferent de viziunile propuse, pentru că Nicolae Crasi propune viziuni chiar şi atunci când trasează, din câteva linii, inefabilul unei case ţărăneşti, opera acestui mare artist neştiut tulbură, pentru că te postează, mereu şi mereu, la răscrucile existenţiale, ca să-ţi faci singur judecata de apoi, pricepând unde ai rătăcit cărările şi unde le vei mai rătăci. Întotdeauna, în viziunile plastice ale lui Nicolae Crasi există o cale, ba sferică, ba lineară, ba în frânturile treptelor, numai că el nu o alege pe nici una, preferând să se poziţioneze acolo de unde poţi privi şi înţelege (I. D.).
Desen de Nicolae Crasi
Desen de Nicolae Crasi
Desen de Nicolae Crasi
