Dragusanul - Blog - Part 72

1915: „Bucovina în 1914-1915”

gettyimages: Infanterie austriacă în munții Bucovinei, în februarie 1915

 

Sub acest titlu primim o broşură de 79 pa­gini („Bucovina în 1914-1915, de Romulus Deladorna, Suceava, 1915, preţul 30 fileri), cuprinzând mai multe capitole jalnice, din zilele grele, prin care au trecut fraţii noştri bucovineni, ajunşi chiar în centrul războiului mondial. Broşura conţine şi o mulţime de clişee , înfăţişând pustiirile rămase prin satele româneşti, pe urma invaziunilor muscăleşti. Reproducem cele trei capitole introductive .

 

gettyimages: Pe malul Prutului, în ianuarie 1915

 

Prefaţă. „Vesela grădină” sunt cuvintele sub care se înţelege frumoasa Bucovină, cântată cu atâta duioşie de nemuritorul nostru Vasile Alecsandri. Evenimentele prin care a trecut Bucovina, i-au imprimat timbrul tristeţii şi al jalei nesfârşite. Aproape să nu mai cunoşti mândrele regiuni româneşti din aceasta ţărişoară, asupra căreia s-au abătut atâtea nenorociri, pe care istoria ei nu le-a cunoscut până acum. Cu ocazia războiului mondial, s-a vorbit mult de Bucovina. Ea a fost un important  obiectiv politic pentru ruşi; evenimentele au dovedit aceasta. În România, cele ce s-au petrecut în Bucovina n-au fost urmărite şi judecate, cu acel simţ de obiectivitate, care se cuvenea. De multe ori, patima a jucat aci un rol important.

 

Scopul acestei broşuri este să informeze marele public român asupra evenimentelor de tristă memorie, ce s-au perindat în Bucovina. Furia războiului şi-a deplasat aci toate grozăviile, pe care a avut să le sufere biata populaţie românească. Două invaziuni a avut de suportat Bucovina. De două ori, această ţară a gustat stăpânirea rusească, într-un interval relativ scurt.

 

Citind aceste cuvinte, cititorul va trece înainte, fără să dea, poate, lucrului oarecare importanţă. Ce a urmat însă acestor năvăliri este imposibil de redat într-o broşură ocazională. Martiriul românilor bucovineni, în această perioadă, este rezervat istoriografului, care va avea să cerceteze mai adânc cauzele şi efectele. Deci, scriind această broşură, nu am pretenţiunea să ofer publicului o descriere completă, ci m-am mărginit a reda numai câteva schiţe fugitive, o părticică mică din tabloul impresionant ce l-am văzut în Bucovina. M-am ţinut, deci, într-un cadru absolut informativ.

 

În dorinţa de a reda o icoană fidelă a urmelor ce au lăsat vremurile zguduitoare în Bucovina, am întreprins o anchetă în localităţile româneşti – şi numai în aceste localităţi, unde am văzut şi auzit din gura ţăranilor cele aşternute aci. Menţionez cu tărie că n-am avut intenţia să anchetez faptele de pe urma cărora au avut să sufere celelalte naţiuni, ci am fost condus de gândul a cuprinde exclusiv suferinţele poporului român din Bucovina. Ancheta este, deci, mărginită. Celelalte naţiuni îşi vor avea, desigur, vorbitorii proprii.

 

Supun, deci, atenţionai publicului românesc această broşară şi îl las să aprecieze, după cum va crede de cuviinţă, cele scrise. / Autorul.

 

gettyimages: Convoi austriac de transport, în februarie 1915

 

Un document interesant. Nu o dată a răsunat în ţară ecoul deznădăjduirii populaţiei româneşti din Bucovina, pe timpul ocupaţiunii ruseşti. Străduinţele ruşilor de a mai invada încă o dată ţărişoara mult încercată a deşteptat teama ţăranilor că vremea de groază se va putea reîntoarce şi, împinşi de această teamă neliniştitoare, s-au decis la un pas care va rămâne istoric: Au cerut guvernului român permisiunea de a trece, în masă, peste frontiera României, spre a se pune la adăpostul procedeelor ruseşti. O delegaţiune de ţărani români s-a prezentat la Burdujeni şi a predat o petiţiune, în numele multor sute de ţărani. Această petiţiune este oglinda jalei unui popor întreg. Ea merită a fi reprodusă ca un document interesant. Iată petiţiunea:

 

Către Înalt Domnul Ministru-Prezident Bucureşti,

la mâna domnului Poliţai, în Burdujeni.

 

Cumpăna grea care a trecut peste biata noastră ţară, Bucovina, cu urgia moscălească, ne-a lăsat în urmă gospodării arse cu desăvârşire, bărbaţi schilodiţi, femei necinstite de moscali şi copii duşi la robie moscălească. Zeci de sate au fost distruse şi zeci de mii de locuitori români au rămas fără adăpost, fără hrană, despoiaţi de tot ce alcătuieşte traiul zilnic.

 

Nu ne-a rămas alta decât să bejănărim din această ţară. Noi, jos iscăliţii ţărani din multe sate româneşti din Bucovina, am înţeles că moscalii au de gând să vie din nou în această ţară. Neputând noi să mai stăm atunci aici, chinderea ce am văzut cu ochii noştri cum moscalii şi-au bătut joc de noi şi ne-au răpit tot ce am avut mai scump, ne-am pus de gând să ne părăsim vetrele noastre. Ne-am socotit că mai uşor am putea face aceasta, trecând hotarele spre Moldova şi, de acolo, să mergem unde vom putea.

 

Noi, ţăranii din Bucovina, îndrăznim să întrebăm pe Măria Sa domnul Ministru ori de ne-ar îngădui, dacă din nenorocire ar veni moscalii iar pe aici, să trecem graniţa românească, cu tot ce avem, ca să ne aşezăm acolo unde stăpânirea noastră ar porunci-o. Rugăm răspuns grabnic la mâna primarului Costachi Morariu, în gara Burdujeni, şi sărutăm mâinile Măriei Voastre”[1].

 

Vama austriacă din Iţcani, ocupată de ruşi; în stânga, un vameş austriac, refugiat în Regat

 

La Suceava. Era în ajun de anul nou catolic, când ruşii începuseră o puternică ofensivă în contra oraşului Siret. Până atunci, ruşii nu făcuseră încercarea să treacă apa Siretului, aşa că-ţi făcea impresia că, în planul rusesc de luptă, nu intră cucerirea întregii Bucovine. Acest lucru părea întru câtva explicabil, deoarece ruşii ar fi declarat că n-ar dori să ducă războiul în ţinuturile româneşti ale Bucovinei şi că ar vrea, prin urmare, să scutească populaţia românească de grozăviile războiului. Asaltul ruşilor la Siret reuşi. Cu o forţă înzecită ca a austriecilor, ei sparseră zidul slab al inamicului, care nu fusese deloc preparat ca o rezistenţă puternică. Ruşii încep o înaintare vertiginoasă din donă părţi: de la Vijniţa, unde de asemenea n-au întâmpinat vreo rezistenţă serioasă, şi de la Siret, spre Hadikfalva-Rădăuţi.

 

Nimic nu le mai stătea în calea ce duce spre oraşele sudice, adică româneşti. E adevărat proverbul că „pofta vine mâncând”. Raşii căpătaseră poftă de sânge românesc, cu atât mai mult, cu cât românii de la munte declaraseră, cu câteva săptămâni mai înainte, într-un mare miting[2], că vor opune ruşilor un război de gherilă. Austriecii se retraseră la Iacobeni, iar ruşii înaintau, înaintau mereu, cu grosul armatei lor, cât mai mult în inima Bucovinei.

 

În ziua de 2 Ianuarie stil nou 1915, o patrulă îşi face apariţia pe dealul Sucevei[3], care duce la Şcheia. Populaţia Sucevei, cunoscând „nobilele” sentimente ale armatei lui Nicolaie II, a început a fugi, în mase mari, spre Burdujeni, pentru a lua, prin România, drumul spre Austro-Uugaria[4]. Tabloul exodului populaţiei nu-l poate descrie cea mai măiastră pană. Oamenii şi copiii plângeau, aproape goi, cu feţele desfigurate de groază, se scurgeau la vale, aruncându-şi în toate părţile privirile, ca nu cumva să fie atacaţi de duşmanul înfricoşător.

 

La Burdujeni se adunaseră, trei zile de-a rândul, vreo 5.000 de refugiaţi. Trebuie menţionată purtarea mai mult decât umană a organelor de la frontiera Burdujeni, care, în faţa marii nenorociri, au deschis porţile României, desfiinţând, pentru un moment, rigorile controlului paşapoartelor. Pe la 4, după-amiază, vine vestea alarmantă că o patrulă de cazaci a luat drumul, pe linia ferată ce duce, de la Iţcani, la Burdujeni, ajungând pe teritoriul român. Autorităţile româneşti au somat patrula să se retragă, ceea ce s-a şi întâmplat imediat.

 

A doua zi, au sosit la Suceava 400 de soldaţi ruşi, împreună cu câţiva ofiţeri. Comandantul garnizoanei fusese colonelul conte Bakunin. Imediat după intrarea ruşilor, populaţia bineînţeles că luase o atitudine rezervată, căci fusese foarte deprimată. S-a întâmplat însă un caz care era să devină fatal pentru toţi: Un grănicer austriac, care se ascunsese în dosul primăriei[5], trase un foc de puşcă asupra unui cazac care patrula şi-l doborî la pământ.

 

Comandantul Bakunin află de acest atentat, vine în oraş – cartierul era instalat la Şcheia – şi somează notabilităţile oraşului să descopere pe asasin. Aceasta nefiind posibil, deoarece grănicerul inculpat dispăruse, Bakunin face un gest marţial şi trupa, care era înşirată în faţa primăriei, dă deodată năvală asupra casei megieşe, aparţinând marelui proprietar Barber. Cu o rapiditate înspăimântătoare, soldaţii aruncă prin ferestre granate explozibile, care fac ca mobiliarul şi plafonul să prindă imediat foc. Comandantul decisese arderea a douăzeci de case pentru crima grănicerului austriac. Pericolul era mare. Notabilităţile cad în genunchi şi plâng în faţa lui Bakunin, implorându-l să nu distrugă căminele nenorocitei populaţiuni.

 

Am văzut, atunci, preoţi şi intelectuali români îngenunchind în faţa comandantului rus. În fine, după ce focul distruse deja mobilierul şi tavanul, Bakunin îşi muiase inima. A dat, în sfârşit, ordinal să se localizeze focul. Pesta puţin, Bakunin se duse pe câmpul de operaţiuni, la Iacobeni, unde a căzut. Corpul lui a fost adus la Suceava, însă se zice că fără cap.

 

Comandant militar al oraşului a fost, apoi, numit maiorul Alexandr Zadorin. Acesta, fiind din rezervă, era mai mult civilist, decât militar. Trebuie să spun că avea o inimă bună. El simţea nenorocirea populaţiei şi voia să întroneze un regim mai umanitar. Dar camarila lui îl suspiciona, aşa că n-a putut să iasă din cadrul obiceiurilor ruseşti”[6].

 

Familie bucovineană sărmană, la bariera Burdujeni

 

„Prima faptă „binevoitoare” faţă de români a fost prohibirea strictă a introducerii ziarelor româneşti la Suceava. Ziarele, spun ruşii, sunt o hrană otrăvitoare pentru populaţie. Primul instinct ce trebuie inspirat populaţiei este supunerea oarbă. Ori gazetele dezvoltă în om instincte de libertate, ceea ce ruşii nu pot admite, chiar când omul e botezat ,român” , după a cărui dragoste se umblă cu lumânarea în Regat. Va să zică, gazete româneşti n-avea voie românul să mai citească.

 

Preotul Sârbu avuse un automobil, pe care ruşii puseră ochiul. Fără vorbă, automobilul e „rechiziţionat”, dar de indemnizaţie să se îngrijească Dumnezeu.

 

Doi ţărani români din Bosancea veniseră la târg, în Suceava, cu 10 saci de făină. La spartul târgului, ţăranii se iau la ceartă pentru o diferenţă de câştig. Neputându-se împăca, ei recurg la justiţia rusească, la soldatul din post. Acesta, auzind că e vorba de ghepghi (bani), rosteşte următoarea sentinţă: banii rămân în posesiunea lui, ca „contribuţie de război”. Ţăranii, prădaţi de tot rodul muncii lor, se plâng comandatului. Acesta cheamă pe soldat şi-l întreabă dacă plângerea ţăranilor e adevărată. Soldatul se jură, dă „cuvântul său de onoare” că n-a luat nimic. Comandantul ordonă apoi să li se aplice ţăranilor români câte 25 de bice, pe o parte sensibilă a corpului, pentru obrăznicia lor, de a „bănui pe un soldat rus de prădăciune”.

 

Consilierul de tribunal din Suceava, doctorul G. Găină, un fruntaş român stimat, sta, întruna din zile, la poarta casei sale şi privea la soldaţii care patrulau pe stradă. Fără a-i zice un cuvânt, se repede un cazac spre doctorul Găini şi-i aplică 3-4 puternice lovituri de nagaică, luându-i, apoi, ceasul şi lanţul de aur. Domnul Găină a reclamat comandantului, fără a primi însă satisfacţie.

 

Preotul român Bodnărescu se afla pe drum, în călătorie spre Rădăuţi. Ruşii opresc sania, se azvârl ca fiarele sălbatice asupra vizitiului şi-l somează pe preot să le dea punga. După ce şi-au însuşit tot ce a avut părintele, i-au adresat mai multe înjurături ruseşti şi l-au tras jos din sanie, lăsându-l în mijlocul drumului. Sania şi caii au râmat ca „contribuţie de război” în mâinile ruşilor.

 

La Şcheia, au săvârşit violuri nenumărate în rândurile fetelor românce. În oraşul Suceava au dezbrăcat, ziua, în amiaza mare, o mulţime de ţărani români de cizme şi cojoace. Intervenind câţiva români la comandant, acesta a zis: „Prada n-are miros naţional”! Prin urmare, ori de unde ar fi luată, prada e binevenită.

 

Un fapt revoltător, care punea în cea mai vie lumină dragostea muscălească pentru români, este următorul: Avocatul român Hotincean fu atacat, pe o stradă a Sucevei, de către o droaie de soldaţi călări. Domnul Hotincean avuse la dânsul suma de 14.000 coroane, cu care trebuia să achite o cumpărătură de petrol. Trăsura fu oprită. Trei soldaţi se iau cu dânsul la luptă. Domnul Hotincean era mort de spaimă. El e târât din trăsură şi buzunărit. Dintr-un spirit fericit de inspiraţie, domnul Hotincean se pune cu faţa în jos şi apasă cu toată greutatea asupra buzunarului unde se afla suma de 14.000 coroane. În alt buzunar avea 180 coroane. Ruşii au dat uşor de această sumă, pe care au luat-o. Domnul Hotincean profită de un moment de distragere al năvălitorilor, se scoală şi-l îmbrânceşte pe agresorul principal într-un şanţ. Acesta cade şi se rostogoleşte cu picioarele în sus. Un cazac scoate sabia şi începe a-l lovi pe domnul Hotincean, producându-i o rană la ochiul drept. În acest timp, domnul Hotincean se refugiază, peste un gard, într-o casă apropiată. Aici domnia sa ascunde repede portofelul. Ruşii dau buzna în casă, în urmărirea victimei, dar acesta declară că tot ce a avut au luat deja, aşa că ruşii s-au îndepărtat, împărţind prada.

 

Când a sosit momentul retragerii, a început goana adevărată după pradă. Nici un om n-a rămas neatins.

*

Am dat numai o naraţiune scurtă a dominaţiunii ruşilor în Suceava. Acum vine rândul celorlalte oraşe româneşti, unde se zice că ruşii au făcut exces de zel în stil rusesc”[7].

 

 

[1] Unirea, Nr. 64, Anul XXV, Blaj, marţi 29 iunie 1915, pp. 2, 3

[2] Cel organizat de Aurel Onciul, la Suceava – n. n.

[3] Amănunte despre ocuparea Sucevei de către ruşi, datorate altor autori, dar şi notiţelor de presă a vremii, puteţi găsi în cartea „Bucovina şi suferinţele ei / 1914-1918”, postată pe acest site şi pe care am publicat-o în urmă cu vreo câţiva ani; nu mai ştiu când, dar probabil că prin 2016 – n. n.

[4] Peste câteva luni, românii bucovineni, care se pripăşiseră prin Moldova, au fost capturaţi de autorităţile româneşti şi „deportaţi” în Transilvania – n. n.

[5] Actualul Palat Administrativ – n. n.

[6] Unirea, Nr. 65, Anul XXV, Blaj, joi 1 iulie 1915, pp. 2, 3

[7] Unirea, Nr. 66, Anul XXV, Blaj, sâmbătă 3 iulie 1915, pp. 2, 3


prin noua naştere, de ieri

 

acesta este universul

în care ieri eu m-am mutat:

pe masă-ncărunţeşte versul

pe care, când l-am întrupat,

îl mai trăiam cu-nfrigurare

drept trup de jale şi pripas

lăsându-l stelei călătoare

să-i fie-n veşnicie glas

 

şi-aud cum încolţesc seminţe

în pâinile din viitor

jertfite proaspetei fiinţe

ce-a smuls obloane din zăvor

şi fără nici un sens grăbeşte

pe calea inutilei vieţi:

pe masă versul ofileşte

alt univers, ca să înveţi

 

că altceva vei fi, Ioane,

în lumea asta de buimaci,

în care-ţi vei afla icoane

în mugurii de prin copaci

ca să te-nchini doar învierii,

hrănindu-te cu primăveri,

desprins din negura tăcerii

prin noua naştere, de ieri

 


Constantin Severin: Bibliotecarul Infernului

 

O carte apărută de sărbători „o veritabilă apocalipsă a cuvintelor şi a învăţăturilor secrete, pe care ar fi trebuit să le păstrez cu sfinţenie” (p. 231) fiecare generaţiei în parte, Biblioteca Infernului, de Constantin Severin (Cartea Românească Educaţional, Iaşi 2019), confirmă, ba chiar întrece cu mult elogioasele aşteptări ale excelentului recenzor Paul Gorban, formulate şi publicate pe coperta finală: „Prozator profund, cu o imagistică bogată, cu o tehnică proaspătă care stârneşte interesul lecturii, Constantin Severin aduce în faţa lectorilor săi o poveste captivată, în care pe putem regăsi fiecare. Obsesiile culturale, cele carnale, cele sociale, precum şi cele mentale ale personajului principal ne fac să trăim cu intensitate fiecare pagină a acestei cărţi, cu atât mai mult cu cât ai mereu senzaţia că din cititor poţi deveni treptat un personaj al romanului. Bibliotecarul Infernului este una dintre cele mai tulburătoare cărţi scrisă în ultimii ani în România, iar asta nu face decât să recunoaştem vocaţia autentică a lui Constantin Severin, prozator, poet şi artist vizual pe care istoria literară nu îl mai poate ignora”.

 

„Răsfoind clipele precum filele unui incunabul rar”

 

Prin cea mai recentă operă a sa, Constantin Severin probează nai mult decât convingător faptul că „o carte poate deveni uneori un mesager al destinului, îţi poate arăta o cale pe care poţi traversa miezul de foc al unui vis, oricât de îndrăzneţ” (p. 14), deşi, în tentativa lui iniţiatică, întâmplător sau nu definită de Empedocles din Agrigent, printr-o frază-motto, de frontierele astrale ale cunoaşterii („Dublă e naşterea celor de mor, şi dublă pieirea”), frază de la care Constantin Severin o preia drept sinteză axiomatică a parabolei Ada Kaleh şi, desigur, a bibliotecii uitate sau ignorate şi, tocmai de aceea „a Diavolului” sau „a Infernului”, nu concretizează nimic păcătos, ci sacralitatea dumnezeiască a cunoaşterii, ignorată de fiecare dintre noi, deşi se află la îndemâna oricui, cu „cheile” la vedere.

 

Parabola Ada Kaleh sau a Bibliotecii, ingenios formulată într-o cuprindere atemporală şi a-spaţială,  este cea în care se porneşte de la „o insulă jupuită de vie de memorie (…) o insulă care trece, cu imensa ei zestre de invizibil, dintr-un trup de femeie în altul, se naşte din ele şi le naşte in aeternum” (p. 289), o insulă „cheie către lumile din interiorul tău (care) se găseşte doar în interiorul tău” (p. 239) şi parabolă a creaţiei scufundate în uitare, în condiţiile în care „orice carte e o insulă de cuvinte, o formă pură şi închisă în care simţi uneori briza atemporalului” (p. 267), dar fără a respecta întru totul reperele rigide ale istoriei mărturisite, ci simbolizând, mai curând, dar tot parabolic, povestea vieţii interioare a autorului, o viaţă care înţelege că „dincolo de frumuseţe şi de nefrumuseţe, de bine şi de rău, de rostit şi de nerostit, ne aşteaptă Sufletul însuşi, simplu, gol de toate” (p. 32), pentru că autorul, artist plenar al Europei contemporane şi, tocmai de aceea, „administrator fantomatic al Bibliotecii Diavolului, răsfoind clipele precum filele unui incunabul rar” (p. 264), resimte „extrem de dureros povara timpului” (p. 265) şi, tocmai de aceea, aşa cum singur mărturiseşte, „în viaţă” nu a făcut decât să caute esenţa fiinţei sale, „sâmburele atemporal aflat în consonanţă cu muzica sferelor” (p. 264).

 

„Stare de graţie în care te identifici practic cu Dumnezeu”

 

Parabola Biblioteca Infernului este, de fapt, parabola iniţierii, în care orice carte şi nu doar incunabulul, folosit drept simbol, este „îngerul, unicul nostru prieten dinainte şi de după viaţă” (p. 24), pentru că fiecare carte sau incunabul „îţi oferă arta de a intra, în anumite momente privilegiate, într-o stare de graţie în care te identifici practic cu Dumnezeu. Asta înseamnă, printre altele, să ai acces la întreaga cunoaştere” (p. 12), pentru că fiecare „tom îmi oferea arta de a intra, în anumite momente privilegiate, într-o stare de graţie în care mă identificam cu Dumnezeu. Asta însemna, printre altele, că aveam acces la întreaga cunoaştere” (pp. 267, 268).

 

Dorindu-şi măcar să întrezărească sensurile „prăpastiei spre care ne îmbulzim în ceea ce numim viaţă” (p. 23), Constantin Severin, valorificând un impresionant depozit de memorie, pe care obişnuim să-l numim erudiţie, adoptă „autoflagelarea onestă şi crudă a cuvintelor, biciul gândurilor cu care îmi zgândăresc, ca să-l văd (…) orgoliul rănit de propria-mi impotenţă de a crea ceva” (p. 31) şi se presură pe sine, aidoma nisipului, în toate personajele cărţii sale, inclusiv în cele fabuloase, precum Carravaggio, Shakespeare şi „Doamna Neagră din sonetele sale” (p. 11), adeseori cu trimiteri de proroc ancestral şi spre scrierile sale, inclusiv la poemul „Oraşul Alchimic” (p. 14), publicat în 2003, despre care vorbeşte un personaj de la începutul secolului al XVIII, care l-ar fi copiat, deşi nu cunoştea limba română, în limba lui, pentru că „în perioada în care mintea ta se uneşte cu cea a lui Dumnezeu, înţelegi toate limbile”, drept consecinţă a faptului că „adevărul e o artă inaccesibilă (doar) omului comun” (p. 14).

 

„Atunci când cântecul cântă singur, fără trudă”

 

În unicitatea lui de creator, rătăcit prin universul cenuşiu al „omului comun”, Constantin Severin, cu „oasele sufletului tot mai durute” – splendidă intruziune lirică într-o aforistică  reverberare a înţeleptei lui naraţiuni, în care opinează că „niciodată nu e prea târziu, doar că drumul de întors e tot mai lung şi oasele sufletului tot mai durute” (p. 23), înţelege pe deplin pitagorica definiţie a misticii muzicale, pe care o consacră parabolei Ada Kaleh, cu convingerea că „orice insulă scufundată poate fi regăsită în muzica universului” (p. 8) că „orice ştiinţă se află inclusă în muzică”, „citatul său favorit” dintr-un incunabul al lui Cornelius Agrippa (p. 9), concluzionând aproape tragic, dacă nu ar fi tumult existenţial, deci „nevoie sufletească şi organică de frumosul pe care voi, artiştii, ştiţi să-l coborâţi pe lume” (p. 31): „Eu, fără muzică, nu pot să trăiesc” (p. 286). Pentru că, „atunci când cântecul cântă singur, fără trudă” (p. 34), arta „respiră o incredibilă tinereţe”, iar cartea lui „va răspândi ca o molimă arta de a rămâne un adolescent perpetuu, un vagabond rătăcind prin vămile Absolutului, dar mai ales arta de a regăsi acel drum de suflet” (p. 33).

 

„O insulă de cuvinte, pietrificată în stomacul cosmicului”

 

Ca naraţiune, deci ca epic excelent construit, cartea lui Constantin Severin dezvăluie „secrete” din viaţa reală a iniţiaţilor, cale de trei veacuri, desfăşurare prin Italia, prin Balcani, prin marile capitale ale lumii, printr-o Suceava natală altfel trăită, dar fără a-şi asuma calităţile de „spadasini neîntrecuţi” sau de „iniţiaţi martiri” ai personajelor exponenţiale, care populează adevărate „universuri paralele”, ci iniţiindu-se, prin repetate treceri ale fisurilor, ale faliilor timpului, permise şi înlesnite doar de Bibliotecă, de coborârea „în Împărăţia Întunericului, pe care trebuia să o iau în primire”, „un adăpost subteran, în care trebuia să trăiesc pentru o perioadă de timp nedeterminată”, în care „totul era învăluit într-o lumină de un albastru profund şi transparent” (p. 158) şi în care doar „o inimă frântă e mai deschisă la întâlnirea cu miracolul” (p. 132), deci cu îndumnezeirea prin cunoaştere. Uneori, Constantin Severin încearcă perspective şi înspre sinele biografic, Nini, vorbind şi despre neamurile şi despre familia lui, dar într-o fixaţie ereditară şi monografică înţelept construită, care dau simultaneitate, de pildă, legendarilor Cavaleri de Malta şi martirilor tovarăşi de luptă ai patriotului Motrescu, despre care Constantin Severin a scris şi publicat cândva, în „România liberă”, o atotcuprinzătoare relatare, un adevărat filon epic de roman istoric. De altfel, dimensiunile mitice şi istorice ale personajelor reale ale cărţii, devin, în Biblioteca Infernului, „Balada lui Iorgu Iorgovan”, pe care Constantin Severin o aude, cântată de nişte ţigani, şi nu o mai uită niciodată, cântând-o oriunde are o ocazia imaginată să o facă. Fără citări din străvechiul cântec al „titanului Iorgovan”, deci colind – după confirmarea lui Strabon, ci doar ca parabolă a altor fapte urieşeşti din scufundarea astrală, pentru că, în fond, aşa cum şi recunoaşte autorul, în ultima frază a cărţii sale, „nici o întâmplare nu poate fi povestită fără riscul de a nărui realul într-o insulă de cuvinte, pietrificată în stomacul cosmicului” (p. 289).

 

Din „gândirea filtrată a unor adevăraţi artişti”

 

Biblioteca Infernului, roman inconfundabil al literaturii mondiale, deşi, la o privire pripită, poate sugera influenţe din „Codul lui Da Vinci”, înseamnă, probabil, pentru creaţia în proză a lui Constantin Severin ceea ce însemna, în lirica lui, „Oraşul Alchimic”, adică nu doar un vis, ci şi o împlinire deplină, înseamnă „a trăi întru adevăr şi mituri sfinte”, o stare de graţie în care „Întru e mai mult decât identitate” (p. 31), înseamnă, în palierele creaţiei, „cu câte o viaţă cu fiecare carte” (p. 32), înscriindu-se, firesc şi decisiv, „între spaţiile fizice ale timpului în care trăim”, drept un exemplu din „gândirea filtrată a unor adevăraţi artişti” (p. 285). În fond, creatorul sucevean Constantin Severin este un adevărat artist, iar Biblioteca Infernului îi consacră deja consolidatul lui statut, obligându-ne să-i reevaluăm, din această insolită perspectivă realitate-mit şi întreaga lui creaţie plastică, în care, până acum, eu, de pildă, îi desluşeam doar poezia, nu şi răsfrângerea dumnezeiască prin faliile timpului (Ion Drăguşanul).

 


păşind prin noapte tic, tic, tac…

Fotografie de Radu Bercea

 

aveam nevoie de ninsori

să mi le pun ca pe-o cămaşă

atunci când mirele, în zori,

cuprins de noaptea uriaşă,

îndeamnă doar la alb şi pace

din cerul fără de prihană

în care sufletul meu tace

ca ferecat într-o icoană

 

şi vin ninsori patriarhale

şi viscoleşte în tăcere

şi-asudă brazdele natale

ca de o cosmică plăcere

şi-n casă e demult lumină

mocnind în tihnă solitară

şi doar icoanele se-nchină

visând o altă primăvară,

 

ceasornicul în aşteptare

înfige degetele-n cer,

iar clipa care mi-s mă doare

precum o lamă de jungher,

dar nu mă plâng şi nu suspin,

ci-aproape sacru mă împac

cu toate clipele ce vin

păşind prin noapte tic, tic, tac…

 


Intrarea armatei române în Cernăuţi, în 11 Noiembrie

Mitropolitul de Repta, uitând de jurământul din 6 august 1917, până în 10 mai 1919, între Ion I. Nistor şi Iacob Zadik

 

„Ca pe un mire dorit aştepta capitala Cernăuţi in­trarea falnicei armate române. Încă de duminică, multe edificii se împodobiseră cu steaguri tricolore. În piaţa principală, lumea mare adunată era febrilă în aşteptare. Dar, spre sca­ră, se vesti că intrarea armatei va urma a doua zi.

 

Luni, de dimineaţă, lumea se adună in piaţa prin­cipala, doamnele şi domnişoarele române, cu flori, tinerii cu steaguri tricolore, toţi cu căldura entuziasmului în inimi, pătrunşi de măreţia zilei.

 

Membrii Consiliului naţional, în frunte cu marele ro­mân Dr. Iancu Flondor, se adunară în sala de recepţiune din Palatul naţional român. Către ameazi, sosiră pri­mele patrule române, întâmpinate de urale şi ploi de flori.

 

Spre întimpinarea dlui general de divizie Zadic şi al statului major al diviziei, fură trimişi domnii Dr. V. Bodnarescu şi Dr. Georgian, însoţiţi de ofiţeri de onoare, dintre ofiţerii români bucovineni. Primite de un indescrip­tibil entuziasm, sosiră automobilele cu dl general Zadic şi colonelul statului major, dl. Rovinaru, însoţiţi de domnii trimişi spre întimpinare. Între ploi de flori şi entuziaste aclamaţii de „Trăiască Regele României Mari!”, „Trăiască România Mare!”, „Trăiască Armata Română!”, mult doriţii soli ai dezrobirii fură conduşi în sala de recepţiune din Palatul naţional.

 

Aici, urmară clipele celei mai mari înălţări sufleteşti, aşteptate cu dor, de aproape un secol şi jumătate. / Sublimă emoţiune pătrunse pe cei prezenţi şi dl Iancu Flondor vorbi:

 

„Domnule General!

 

Ca preşedinte al Consiliului naţional, am datorinţa să bineventez falnica Oaste Română, la intrarea ei în capitala Bucovinei, acestei ţări ce păstrează în sânul său sfintele moaşte ale marelui nostru Domn Ştefan.

 

Suntem pe cale să întregim iară moştenirea lui – România mare! Sufletul lui nemuritor e în mijlo­cul nostru!

 

Resimt un sfânt fior, ce trece prin inimile noa­stre!

 

Dară nu este dat fiinţei omeneşti de a fixa în grai viu o astfel de simţire. Numai o rugăciune fără cuvinte, care se înaltă la certuri, îi poate cores­punde întru câtva.

 

Domnule General!

 

Daţi-mi voie să vă bineventez aşa cum o fac doi fraţi iubitori, care, după o lungă şi dureroasă despăr­ţire, se întâlnesc spre a nu se mai despărţi niciodată!

 

O fac, deschizând braţele mele şi strângându-vă la piept”.

 

(Urmează înduioşătoarea îmbrăţişare între d1. Flondor şi dl general Zadic, care se sărută lung şi cu ardoare, iar jur împrejur ochii lăcrimează).

 

„Domnilor!

Acum să mulţumim, din adâncul inimilor noastre, celui mai mare şi mai bun român al veacului nostru: Maiestatea Sa, Regele nostru Ferdinand I. Tră­iască!”.

 

Frenetice strigăte de „Trăiască!” însoţiră afecţiunea, participanţii lăcrimau şi se îmbrăţişau de bucurie, iar corul „Armoniei”, condus de diligentul lui, dl. Constantin Şandru, execută Imnul Regal al României. Solemn şi sublim pătrundeau accentele imnului în inimi.

 

Domnul general Zadic răspunse:

 

„Onoraţi cetăţeni ai Bucovinei!

 

În urma dorinţei Comitetului naţional bucovinean, Maiestatea Sa Regele şi Ţara României au răspuns chemării şi au adus ajutorul armatei române, pentru ca liniştea acestei ţări să nu fie turburată.

 

Sosind, aduc salutul, cu iubire frăţească, şi pot să spun cu iubire de mamă al României libere către ţara Bucovinei!

 

În aceste momente, gândul meu se înalţă către Dumnezeu şi-i adresează mulţumirile României mari, că a scos sfânta dreptate la suprafaţă.

 

Pentru despărţirea Bucovinei a trebuit să curgă sânge şi să cadă un cap de Domn, pentru re-împreunarea ei, însă, n-a curs nici un pic de sânge.

 

Să strigăm cu toţii: Trăiască România mare! Trăiască Bucovina! Trăiască regele Ferdinand I!”.

 

Un torent de aplauze şi nezăgăzuite strigăte de „Trăiască!” întrerupseră şi însoţiră răspunsul dlui general Zadic.

 

Corul „Armonici” cxecută imnul „Salut armatei române”, imn nou, scris de Constantin Berariu şi compus de Constantin Şandru, ascultat cu sfinţenie do cei prezenţi.

 

Membrii Consiliului naţional, mai mulţi ofiţeri ro­mâni bucovineni de onoare şi şeful nou creatului birou al presei, dl Constantin Berariu, fură prezentaţi dlui general Zadic şi dlui colonel Rovinaru.

 

Apoi, dl general şi dl colonel, însoţiţi de persoane de distincţie şi ofiţeri bucovineni români de onoare, plecară în Palatul arhiepiscopal, unde, la invitarea I. P. S. Sale mitropolitului Vladimir Repta, fură instalaţi dl general, împreuna cu statul major al diviziei.

 

Consiliul naţional a expediat următoarea depeşă:

 

„Maiestăţii Sale Regelui României, Iaşi

 

Astăzi, la orele unsprezece din zi, intrând falnica Armată a Regatului României în capitala Cernăuţi, întâmpinată de entuziasmul general, aducem Maiestăţii Voastre, plini de credinţă şi iubire, omagiile Bucovinei eliberate. Trăiască Regele României mari!

 

Consiliul naţional din Bucovina

Iancu Flondor”.

 

Paralel, femeile române au expediat următoarea depeşă:

 

„Maiestăţii sate Regina Maria, Iaşi

În clipa înfăptuirii visului de unire, prin intrarea falnicei Armate române în Cernăuţi, femeile române din Bucovina aduc Reginei lor, către care gândul lor s-a îndreptat atât de adesea, în cursul acestui război, omagiul lor de dragoste şi devotament.

 

Elena de Popovici, prezidenta Societăţii doam­nelor române din Bucovina, Victoria Gaina, Olga Grigoroviţă, Dr. Aspasia Luţia, Veronica Procopovici, Eleonora Puşcariu, Pulcheria Tarnavschi”.

 

Armata română îşi făcu intrarea, prin piaţa princi­pală, în mod triumfal, între ploi de flori şi nesfârşite aclamaţii ale lumii adunate. Corul „Armoniei” execută, de pe peronul edificiului municipal, Imnul Regal român şi alte cântece naţionale.

 

După trecerea armatei, publicul a format spontan un impozant cortegiu, ce parcurse, cu cântări şi strigăte entuziaste, stradele principale ale oraşului; porni la Palatul arhiepiscopal, unde se făcură mari ovaţii înaintea generalu­lui Zadic şi colonelului Rovinaru, apăruţi pe marele balcon al palatului, însoţiţi de arhimandritul de scaun P. S. Sa Vorobchievici şi alte persoane distinse. „Trăiască România mare!”, „Trăiască Regele Ferdinand I!”, „Trăiască Armata română!” răsunau necontenit, pentru prima dată, între zidurile somptuoasei clădiri a Pala­tului arhiepiscopal.

 

Cortegiul se reîntoarse în piaţa principală, unde, la sunete­le unei muzici, se încinse o horă naţională, până în seară.

 

Astfel se sfârşi o zi mare, de pregătire pentru sub­lima luptă a unirii tuturor românilor într-o Românie mare![1].

 

Zadik, citind proclamaţia, la Cernăuţi, în 11 noiembrie 1918

 

[1] Monitorul Bucovinei, Fascicula I, Cernăuţi 14 noiembrie nou 1918, pp. 3, 4


Pagina 72 din 1.225« Prima...102030...7071727374...8090100...Ultima »