Dragusanul - Blog - Part 71

Un taraf de lăutari din vremea lui Ştefan cel Mare (I)

Lăutari din Giurgiu, schiţaţi de Raffet

Cele trei cântece care s-au mai păstrat, datorită nemţilor şi polonilor, din vremea lui Ştefan cel Mare, „Cucuruz cu frunza-n sus”[1], „Haiducii”[2] şi „Romanesca”[3] – dar nu au aflat de ele decât „Zicălaşii”, au fost cântate, în ultimii ani ai vieţii lui Ştefan cel Mare – ce-i drept, nu la Curtea Domnească din Suceava, ci pe la cea dispărută a târgului Putna, din ţinutul Vrancei, de scripcarii Stoica şi Tîmpa, cobzar şi zicălaş fiind Ruste, în formula de trei instrumentişti, mărturisită de Pindar ca fiind nelipsită la toate ceremoniile borazilor, deci ale străbunilor neamurilor europene. Literatura română de specialitate, fie că-i istorică, fie că-i folclorică, n-a aflat decât despre Ruste Alăutarul, şi asta pentru că mai toţi autorii, conform tradiţiei româneşti a citării, nu au cercetat sursa, care conţine şi alte informaţii preţioase. Ba chiar şi autorul „Uricariului”, Theodor Codescu, în notele explicative, atenţionează, din trei, doar asupra unui singur nume de lăutar, cel al lui „Tîmpa lăutar”[4], ignorându-l pe Ruste şi, desigur, pe Stoica, celălalt viorist.

 

Lăutari din Aninoasa, pictaţi de Aman

 

Uricul de întărire a proprietăţii a fost descoperit, ca manuscris masiv degradat, datorită decăderii neamului boieresc moldovean Dinca şi, deci, a dezinteresului urmaşilor pentru astfel de moşteniri, de către profesorul Gheorghe Ghibănescu şi publicat de Theodor Codrescu[5], ulterior fiind cercetat de Nicolae Iorga[6], savantul fiind interesat de genealogia acestor Dinca, scoborâtori dintr-un cneaz valah din sudul Poloniei. Probabil că din vreo notiţă a lui Iorga a ieşit doar „Ruste Alăutariul”, despre care Ionnescu-Gion scria:

 

„La 1558 erau la Bucureşti lăutari robi[7] ai lui Mircea Vodă Ciobanul atât de renumiţi pentru priceperea şi inima cu care „ziceau pe alăută”, încât cel mai frumos dar, pe care Domnul Ţării Româneşti îl face Vornicului Dingă de la Moldova, este că-i dă rob pe Ruste Alăutarul, dar pe care Vornicul Dingă are grijă să şi-l întărească prin anumit hrisov de la Domnul său Bogdan-Vodă[8]” Lăpuşneanu, datat greşit de Ionnescu-Gion, uricul fiind scris în 1570.

 

Conform documentului, Gavril Dinga îşi procurase şi dobândise întăritură pentru posesia sa, în ultimii ani de viaţă ai lui Ştefan cel Mare, asupra unor moşii şi ţigani (în 1570, probabil că mai trăiau doar copii lor, născuţi robi şi moştenind acest statut sub pecetea străbunului iniţial, al primului… vândut). Printre robii ţigani, cumpăraţi sau primiţi în dar de hatmanul Dinga se numărau şi „Stoica lăutar şi femeia sa Leneşa şi copiii lor[9]”, „Ruste alăutar şi fe­meia lui Anca şi copiii lor, care aceşti de mai sus scrişi robi ţigani i-a dat Mircea Voevod, când s-au dus în legaţie[10]”, „şi Tîmpa lăutar şi Danciul şi Oprea şi fratele său Ciolan şi surorile lor … pe care le-a cumpărat de la Barcan comis în ţara Românească, drept 4.000 aspri[11]”. Dar, înainte de a continua cu un alt episod, iată ce spune uricul din anul 1570 (ca să înţelegeţi şi singuri din multiplele sugestii ale acelei vechimi):

 

Lăutarii lui Raffet

„Cu mila lui Dumnezeu, Noi Bogdan Voevod[12], Domn ţării Moldovei[13], înştiinţare facem cu această carte a noastră tuturor cui pe ea vor căuta, sau, cetindu-se, o va auzi, când i se va veni trebuinţa să ştie aceasta, iată că a venit înaintea noastră şi înaintea tuturor boierilor noştri sluga noastră Toader pitărelul şi fratele său Gavril, şi surorile lor, Drăghina şi Mariica, copiii Odochiei, nepoţi lui Gavril Dinga, de a lor bună voie şi de nimeni siliţi, nici asupriţi, şi au vândut a lor drepte ocine şi moşie şi din dresele de împărţeală, ce le-au avut strămoşii lor Dinga pitar şi Dinga Gavril de la strămoşul Domniei noas­tre Ştefan Voevod, şi din dresele de cumpărătură, ce le-a avut însuşi Gavril Dinga de la strămoşul nostru, bătrânul Ştefan Voevod a treia parte din jumătate de sat Farloeşti şi a treia parte de un­de cade prihodiştea Solonţului, în poiană, în Tazlău (din text e rupt, la îndoitură un rând întreg) şi a treia parte din Fru­moasa, unde-i poiana Costeva, pe acestea le-a vândut rudei sale, credinciosului nostru pan Dinga vornic, pentru 220 zloţi tătărăşti; şi s-a sculat sluga noastră Dinga vornicul şi a plătit toţi acei mai sus scrişi bani, 220 zloţi tătărăşti, în mâinile celor de mai sus scrişi, Toader pitărelul, şi fratelui său Gavril, şi surorilor lor Drăghina şi Marina, copiii Odochiei, nepoţi lui Gavril Dinga.

 

Şi pe, lângă acestea, aşijderea a venit înaintea noastră şi înaintea boierilor noştri Solomia şi sora ei Lupa, fetele lui Baloş Vuiopa, de a lor bună voie şi de nimeni silite, nici asuprite, şi au vândut a lor dreaptă ocină şi moşie din dresele de danie, ce le-a avut tatăl lor Baloş Vuiop de la răstrămoşul nostru, bătrânul (aşa se numea bunicul, în epoca feudală – n. n.) nostru Ştefan Voevod, din jumătate de sat de pe … unde a fost Tri … din ju­mătatea din sus … un vad de moară, ce-i tot în acelaşi sat şi jumătate dintr-un loc de grădină, ce-i între gârle. Iar ceia ce s-au ales partea Solomiei le-a vândut credinciosului nostru pan Dinga vornic pentru 400 zloţi tătărăşti. Şi la rândul său, Lupa s-a sculat şi a vândut casele sale din acelaşi sat scris mai sus. Iar aceste case, care au fost a părintelui ei Baloş Vuiop şi s-au cuvenit la împărţeală în partea ei şi 10 livezi din … şi din acelaşi hotar şi jumătate din vadul de moară scris mai sus, şi jumătate din lo­cul de grădină dintre gârle, ce-i scris mai sus; şi tot ceia ce i s-a ales în par­tea sa le-a vândut tot credinciosului nostru pan Dinga vornicul, pentru 240 zloţi tătărăşti; şi a luat bani gata şi a plătit capul ei pentru că singură a dat pentru aţii … şi cu învoire să nu-i achite; şi s-a sculat pan Dinga vornicul de-a dat toţi acei de mai sus scrişi bani, 240 zloţi tătărăşti, în mâinile Lupei, sora Solomiei.

 

Şi pe lângă acestea, aşijderea am dat şi întărit credinciosului nostru pan Dinga vornicul şi ai săi drepţi şi robi de casă ţigani şi ţigance anume: Radul şi femeia sa Dobra, şi copiii lor, şi Lepădat şi fe­meia sa, şi copiii lor; şi Stoica lăutar şi femeia sa Leneşa şi copiii lor, Tunsul şi femeia sa, şi copiii lor, şi Radul Sechiraş şi femeia sa Rada, şi copiii lor, şi Cornea zlătar şi femeia lui Stana, şi co­piii lor; şi … şi femeia sa Nasasiia şi copiii lor, şi Nicul, şi femeia sa Larga şi copiii lor, şi Costantin, şi femeia sa Voica, şi copiii lor, şi Calin, şi femeia lui Stana, şi copiii lor, şi Oprilă, şi femeia lui Va … şi copiii lor, şi Caran, şi femeia lui Ţeala, şi copiii lor, şi … şi femeia lui Rada, şi copiii lor, şi Muşa, femeia lui Dru … şi copiii lor, Ruste alăutar şi fe­meia lui Anca şi copiii lor, care aceşti de mai sus scrişi robi ţigani i-a dat Mircea[14] Voevod, când s-au dus în legaţie. Şi iarăşi Buhtea şi femeia sa, Vlada, şi sora ei Rada, ce i-a cumpărat de la Mo … dea, fost vistiernic, pentru 300 aspri, şi pe … scul zlătar, şi femeia sa Voica, şi Radul Cizmariul, ce i-a cumpărat de la Anton fost vameş, drept … aspri, şi Voica ţiganca, ce a cumpărat-o de la Hărtan, dragoman din târgul Romanului, drept … aspri, şi Tatul şi femeia lui, şi copiii lor, ce i-a cumpă­rat de la Marina, fata lui Rânjă pârcălab, drept 2.400 aspri, şi Stana şi fiul ei Simion, şi mama Stanina, ce singură l-a cumpărat de la Spancioc călugărul, drept 1000 aspri, şi … femeia lui (rupt un rând întreg, la îndoitura pergamentului) … drept 800 aspri, şi Gavril, ce l-au cumpărat de la Leuştea ureadnic din Bacău drept … aspri, şi Bojar, ce l-a cumpărat însuşi de la Petronie egumenul, şi de la toţi fraţii de la Tazlău drept … ughi, Joltii; care aceşti de mai sus scrişi ţigani, şi anume: Bojar i 1-a vândut Salom pitar, fratele lui Dinga …. şi Tîmpa lăutar şi Danciul şi Oprea şi fratele său Ciolan şi surorile lor … pe care le-a cumpărat de la Barcan comis în ţara Românească, drept 4.000 aspri, şi Zagan şi femeia lui Odochia, şi Stan şi femeia lui Dobra, ce i-a cumpărat singur de la Ţintă (scris deasupra rândului), drept 4.600 aspri, şi iarăşi Buzdugan, ce 1-a cumpărat de la … drept 1.000 aspri, şi Mancia, ce l-a cumpărat de la cel scris mai sus Hărtan, drept 1.000 aspri, şi Cirţuilă şi femeia lui Marica, ce sunt ai săi şi drepţi şi de care robi ţigani a Irinei ţigancei, să-i fie lui ţi­gani i să fie lui de la noi uric cu toate veniturile, lui şi copiilor lui, şi nepoţilor lui, şi strănepoţilor lui, şi prea-strănepoţilor lui, la tot neamul lui, ce i se va alege mai de aproape neruşuit nici odinioară în veci.

 

Iar hotarul tuturor celor de mai sus scrise, a treia parte din ju­mătate sat de Fîrloeşti şi din toate acele … din tot hotarul a treia parte şi din păcură. Iar hotarul părţilor scrise mai sus din satul de pe Putna, unde a fost târgul Putnei, să aibă hotar, pe câmp, ca şi în sat, iar despre alte părţi să fie toate acele mai sus scrise (precum din veci au umblat).

 

Iar la aceasta este cre­dinţa Domniei noastre mai sus scrise Bogdan Voevod şi credinţa preaiubiţilor fraţi ai Domniei mele, Pătru şi Costantin, şi credin­ţa boierilor noştri, credincioşilor panului Zbiiarea, vornic ţării de jos, credinţa panului Crăciun, vornic ţării de sus, credinţa panului Ion Caraghiuzeal şi panului Ignat Murgul, credinţa panului Gavril şi panului Turcea, pârcălab de Hotin, credinţa panului Pasco şi panului Danciul, pârcălab de Neamţ, credinţa panului Coste şi panului (Poroseaca), pârcălabi de Ro­man, credinţa panului Vasilie, portar Sucevei, credinţa panului Toader spătar, credinţa panului Jurja vistiernic, credinţa panului Dinga postelnicul, credinţa panului Moghilă paharnic, credinţa panului Cascan stolnicul, credinţa panului Arvat comis, şi credinţa tuturor boierilor noştri moldoveneşti mari şi mici.

 

Iar după viaţa noastră, cine va fi Domn ţării noastre a Moldovii, din copiii noştri sau din neamul nostru, sau pe oricare altul îl va alege Dumnezeu să fie, acela să nu strice dania noastră şi întăritura, ci mai vârtos să o întărească şi să o împuter­nicească, deoarece noi i-am dat şi întărit pentru ceia ce singur a cumpărat cu ai săi drepţi şi curaţi bani. Iar spre mai mare tărie şi împuterire a tuturor celor de mai sus scrise, am poroncit cre­dinciosului nostru pan Gavril logofătul să scrie şi pecetea noastră să o atârne la această adevărată carte a noastră. / A scris Andronic Hamza”[15].

 

Lăutari, pe coperta colecţiei „500 hore româneşti, de Dimitrie Vulpian

 

[1] Publicat de Joaquim Slutter, în Wittenberger Gesanbuch, 1531

[2] Cântat la Cracovia, în 1502 şi notat de Jana z Lublina

[3] Melodie preclasică, adusă la Suceava de Maria de Mangop

[4] Codrescu, op. cit., p. 188, nota 6.

[5] Codrescu, Theodor, Uricariul / Documente slavone / publicate cu traducere şi note de Gh. Ghibănescu, XVII, Iaşi 1892

[6] Iorga, Nicolae, Istoria Bucureştilor, Bucureşti 1939, p. 219

[7] Ionnescu-Gion, George I., Istoria Bucureştilor, Socec 1899, p. 536

[8] Codrescu, Uricariul XVIII (la Ionnescu-Gion este trecut greşit Uricariul XIII), p. 177

[9] Codrescu, op. cit., p. 183

[10] Ibidem, p. 184

[11] Ibidem, p. 185

[12] Bogdan Vodă Lăpuşneanu ()

[13] Codrescu, op. cit., p. 177, datează uricul în anul 1570.

[14] Ciobanul – nota de la p. 188

[15] Codrescu, Theodor, Uricariul / Documente slavone / publicate cu traducere şi note de Gh. Ghibănescu, XVII, Iaşi 1892, pp. 177-180 – documentul slavon, 181-187 – traducere.


Întoarcerea acasă a lui Tiberiu Cosovan

 

Ieri, pe la 10, Tiberiu Cosovan, însoțit de prietenul lui de la „Domino”, pictorul Iosif Csukat, a intrat, timid și discret ca întotdeauna în biroul Centrului Cultural „Bucovina”, pe care l-am împărțit în ultimii ani. L-am văzut și sufletul a început să-mi cânte, pentru că niciodată nu am avut un coleg mai bun, un prieten-frate și un frate-prieten, care să lumineze cu un zâmbet vremurile și vremuirile.

 

 

În biblioteca de care mă reazăm, atunci când încep căutările, cărțile lui Tiberiu Cosovan, cărțile lui Roman Istrati și câteva exemplare din „vestirile” mele; în dreapta, cărțile mele, cărțile Doamnei Sofia Vicoveanca și albumul lui Tiberiu Cosovan. O lumină chioară se scurge dinspre tavan, încât trebuie să-mi pun o pereche de ochelari cu mai multe dioptrii, procurată de la solduri. Nu mai am vreme să merg să-mi schimb ochelarii șubrezi, cu lentila din dreaptă crăpată de mai bine de doi ani.

 

 

Prima se bucură, cu entuziasm netrucat, mămoasa Doamnă Gabriela Teișanu, care și-a găsit un binemeritat loc printre noi. Și Tibi Cosovan o iubește pentru nestăvilitele șuvoaie de bună-dispoziție. Râde discret, aproape susurat, și își ia locul în primire. Așa face dintotdeauna: se așează discret la computer, apoi îmi șoptește, dacă se întâmplă să ridic ochii de pe ecranul meu:

 

– Ce-ar fi, domnu’ Ionică, dacă ai pune niște muzică? Pentru că mi-i dor de Andi, de Mihnea și de „Zicălași”…

 


Cine a compus șlagărul „Constantine, Constantine”?

Constantin Cantemir

Deși induce impresia falsă a unei muzici oltenești (deh, păguboasa teorie a „vetrelor folclorice”), popularul șlagăr de astăzi „Constantine, Constantine”, cântat, cândva drept „Brâncovene Constantine”, înseamnă, de fapt, o creație muzicală a lui Dimitrie Cantemir, dedicată tatălui său, voievodul Constantin Cantemir. Chestia asta o descoperea Nicolae Iorga, pornind de la un studiu al polonezului Wendkiewcz, care, pe baza lucrării „Viața lui Constantin Cantemir”, susține că, în cântecul acest – varianta inițială, „se prezintă un mare rege polon, Ioan Sobieski, stând la o masă de acestea și, după ce băuse puțintel mai mult, cum n-avea la îndemână cântăreți, cântând, el, care știa românește:

 

Constantine, fugi bine,

Nici ai casă,

Nici masă,

Nice dragă jupâneasă.

 

 

Și Constantin Cantemir i-a răspuns că jupâneasa i-a murit, de multă vreme, dar, în ce privește casa, a pregătit-o pentru oaspetele pe care îl aștepta”[1]. Și adaugă Nicolae Iorga, bazându-se pe documente străine, că „întâi în slavonește s-a auzit cântecul, pe urmă, în a doua epocă, s-a auzit același cântec în românește, pe subiecte sărbătorești”[2].

 

 

[1] Iorga, Nicolae, Istoria literaturii românești / Introducere sintetică, București 1929, p. 20

[2] Ibidem, pp. 20, 21


printre filele din cărţi?

 

să mă-nmugur, să nu mă

sau s-aştept o toamnă cu

noi desprinderi, poate că

n-om pica nici eu, nici tu

ci vom fi iar puşi de strajă

crengilor la subsuori

să trăim aceeaşi vrajă

a întâilor ninsori,

 

apoi stupi cu muguri tineri

să-i gătim spre slobozire

într-o sfântă zi de vineri

din cereasca mănăstire

unde candele se stâng

sub galopuri de lumină,

iar în umărul meu stâng

o căţuie tot închină

 

mugurul firav, subţire

ca un zbor abia schiţat

ca-ntr-o carte de citire

un poem neîntrupat,

vino, vine primăvara

tropotind prin cele părţi:

am uitat cumva vioara

printre filele din cărţi?

 


File din istoria lăutăriei româneşti (I)

 

Moto:

„La drept vorbind, muzica românească aparţinea lăutarilor[1]

şi cântăreţilor de la biserică”[2].

 

În ciuda temeiniciei tradiţiei lăutăreşti româneşti, puţine doar câteva personaje au devenit legendare, prin preluare din presa franceză, şi mai precis din textele scrise de Carles del Perriéres, un harnic promotor al mitului lui Franz Liszt şi al lumii fabuloase prin care marele compozitor şi instrumentist maghiar a trecut. Iar dacă Barbu Lăutaru (Vasile Barbu, în cei mai mulţi autori români, dar care se numea, totuşi, Gheorghe Barbu[3], conform dicţionarului lui Rosetti, care nu a pricinuit vreodată motive de îndoială) a beneficiat, şi datorită canţonetei lui Vasile Alecsandri, şi datorită unei colecţiuni de cântece naţionale, pe care Johann Wachmann a numit-o exponenţial „Barbu Lăutaru”, de o largă notorietate, lăutari puşi de Liszt pe acelaşi palier al genialităţii, dar despre care Carles del Perriéres a scris mai puţin, precum Dimitrache sau Dumitrache Lăutaru din Bucureşti, autorul celebrei „Sârba militarilor” şi a ironiei politice „Du-i, du-i, du-i la mănăstire, / Să-şi vină nebunii-n fire”, sau precum suceveanul Neculai Picu, autorul celor două „Corăgheasca”, folosite de Liszt în „Rapsodia a II-a Maghiară”, rămân aproape necunoscuţi, deşi mărturii româneşti despre lăutăria românească există, risipite prin cărţi uitate şi tot mai greu de găsit.

 

 

Interesat fiind de admirabilul Dimitrache Lăutaru, pe numele său real Dimitrache Bondoliu, tatăl viitorului „vlădică Calistrat Unghiurliu[4], de la Sărindari”[5], muzician care, „sub un alt cer, ar fi dobândit un renume european” [6], găsesc răgazul de a poposi prin Bucureştii sfârşitului de veac al XVIII şi începutul celui următor, unde exista doar un singur mare lăutar, iubit şi de Vodă, indiferent care grec urma la tron, şi de admirabilul Ion Câmpineanu, care avea să-şi întemeieze legenda iluministă şi în relaţie cu Dumitrache Bondoliu, determinându-l pe Xenopol, discipol sufletesc al lui Câmpineanu, să vadă în începuturile partidelor politice româneşti „tarafuri” – mai mult muzică decât idei, mai curând visătoare năzuinţi, decât viziuni.

 

 

În Moldova, la Iaşi, prin anii 1800, „moda pe atunci, eleganţa supremă era pentru tinerii boieri de a oferi jupâneselor iubite concerte cu lăutari… tarafuri de lăutari, într-adins tocmite, cântând cântece de dragoste la adresa unei frumoase, care ea singură ştia prea bine cui era închinat omagiul armonios de care toate şi toţi profitau. Ofta ţiganul, iar boierul se uita lung şi primea răsplata dorită, o ochire sau un semn. Konaki negreşit pusese pe lăutari să înveţe poeziile sale”, aşa că, prin 1810 „se cânta de lăutarii din Bucureşti, cu un deosebit succes, un cântec care începea cu „Aleargă, suflete, aleargă” (îl întâlnim şi în colecţia lui Mikuli – n. n.). Ei bine, „Aleargă, suflete, aleargă este a lui Konaki”[7]. Da, dar îl cânta Dimitrache Lăutaru, din simplul motiv că era singurul lăutar bucureştean al vremii, în ciuda faptului că prin cârciumi şi cafenele cânta un incredibil cvartet, format din Anton Pan, căldărar bulgar care a învăţat muzichia în armata rusă, Nicolae Filimon – autorul celebrului roman „Ciocoii vechi şi noi”, Chiosea[8], Petrache Nănescu – fost ucenic al lui Dumitrache Bondoliu, precum şi fiul lui Dimitrache, Calistrat Unghiurliu[9].

 

 

Dimitrache Lăutaru a traversat o perioadă sumbră, deşi continuu nepotolită a istoriei româneşti, dar şi-a dorit cu atâta patimă dezrobirea prin el însuşi, încât nu doar că a izbutit să şi-o obţină cu mult înainte de exemplul cu adevărat creştin al Ion Câmpineanu, care şi-a eliberat robii, punând pe jar mănăstirile, care nu puteau accepta alt statut pentru oameni, decât acela de robi… ai lui Dumnezeu. Robii, ca lăutari, erau organizaţi în bresle şi plăteau dări pentru cântare, stabilite de Vodă, care se folosea de „vătaşi”, de culegători de biruri care proveneau fie din rândurile micii boierimi, fie din cele ale dascălilor bisericeşti, care, de regulă, din mica boierime şi negustorime proveneau.

 

 

Anaforaua Divanului din 9 mai 1818, care constata că lăutari cu vătafi „nu sunt decât la oraşele domneşti mari, slobode”, capătă rezoluţia „Ion Gheorghe Caragea Voevod i Gospodar zemle vlachscoe.

 

Primită fiind Domniei Mele rugăciunea ce ne fac părinţii arhierei şi dumnealor veliţii boieri printr-această obştească anafora, de a fi adică vătaşi de lăutari numai pe la oraşele cele mari domneşti slobode şi acei vătaşi să şi ia avaetul nunţilor si ploconul numai de la lăutarii ce vor fi locuitori chiar într-acel oraş, o întărim Domnia Mea rugăciunea de mai sus arătată şi hotărâm ca apururea şi aşa să se urmeze. Fiind încă că vătăşiile de lăutari au apucat de s-au vândut pe anul următor însă de la trecutul Ianuar şi de se va face vreo strămutare acelor vânzări urmează a se pricinui nu puţine judecăţi şi prigoniri, de aceea poruncim dumitale epistatule al armăşiei ca nizamul de mai sus arătat să se pue în lucrare de la 4 dintâi a viitorului Ianuar cu let 1819. 1818, mai 9. Vel Logofăt”[10].

 

 

„Dinicu Golescu, boier iubitor de progres, după ce înfiinţase o şcoală românească, pe care o pusese sub direcţiunea lui Aaron Florian, adusese din Sibiu şi un dascăl de muzică, căruia îi încredinţase instrucţiunea instrumentală a 12 ţigănaşi, din care acel maestru formase: doi scripcari, doi flautişti, două clarinete, un oboist, un fluierar, doi trâmbiţaşi, un toboşar şi un ţimbalist şi pe care îi învăţase câteva arii, precum: Valsul „O du lieber Augustin”, cântecul popular „Was macht der Herr Papa”, maiestosul „Imn austriac”, o „Căzăcească” şi câteva ceardaşuri”[11].

 

 

În 1820, englezul Robert Ker Porter „a asistat la un concert, într-o casă boierească, de faţă fiind Doamna, sora Domnului şi cele patru beizadele, între care acela care va fi statisticianul, stabilit in Moldova, Nicolae Suţu. Publicul de boieri e lăudat pentru frumuseţea şi moravuri blânde; femeile sunt ca nişte „belles din Paris”. Se joacă danturi răsăritene, la care iau parte bărbaţi în veşminte orientale şi apusene. Violonişti, între care şi amatori, sunt în program, dar jocul de cărţi urmează alături”[12].

 

 

„În acelaşi timp aproape (pe la 1830, înainte ca Ion Câmpineanu să fi înfiinţat, în octombrie 1833, Societatea Filarmonică – n. n.), Clucerul Alecu Niculescu, de la Râmnic, organizase o bandă de muzicanţi, compusă din 6 ţigani, robi ai clucerului Alecu, care cântau din cincisprezece instrumente, şi anume: trei ghitarişti – aceştia, pe când operau cu degetele asupra coardelor instrumentelor atârnate la gât, prin mişcarea capului la dreapta şi la stânga, suflau şi într-un muscal sau nai, înfipt în cravată la înălţimea buzelor ; un mandolinist, care şi acesta, deosebit de dulcele său instrument, sufla şi el, printr-o dispoziţiune identică, în fluierul lui Pan; un sunător de pirostii, care, ca şi ceilalţi, cânta şi el din nai; al şaselea artist, cel mai încărcat din toţi, avea legat de un genunche o tobă şi de celălalt un ţimbal, la piept un nai, ca şi ceilalţi tovarăşi, şi pe cap o căciulă de metal cu zorzoane şi clopoţei, care făceau mare sunet când scutura din cap pe la soroace”[13].

 

 

„Mai era apoi şi taraful lui Dumitrache Lăutaru – vestitul lăutar Dumitrache, cum îi zice Ioan Ghica – care, sub un alt cer, ar fi dobândit un renume european, acel menestrel al tuturor veseliilor şi întristărilor caselor boiereşti, vioara care a făcut mirarea lui Artot şi a lui Liszt. Prin societăţi, însă, lăutarii nu aveau parte decât cam pe la spartul balului, când boierii începeau a prinde la chef şi le venea poftă de vreo horă ori de brâu sau de cântec de lume”[14].

 

 

„Barbu (Gheorghe). Vestit lăutar, născut la 1800 în Iaşi, încetat din viaţă la 1893 în Iaşi. Fost staroste al lăutarilor, fiu al unui lăutar devenit celebru prin canţoneta lui V. Alecsandri, „Barbu Lăutarul”, Gheorghe Barbu avea mai ales un deosebit talent de improvizaţie şi de reproducere după auz. Se povesteşte că, pe la 1847, ar fi uimit chiar pe vestitul compozitor Liszt, aflat la Iaşi, şi în prezenţa căruia executase după auz mai multe bucăţi muzicale”[15].

 

 

Petrache „Nănescu, crescut de Ghiculeşti, a fost vătaf de curte, vătaf de spătărie, judecător de tribunal şi a murit îngrijitor la Spitalul Brâncovenesc. Cânta bine din vioară; elev al lui Dimitrache (Bondoliu – n. n.)[16], el compunea cântecele lăutarilor din Scaune”[17]. Ghica dă drept compoziţii ale lui Nănescu, pe versuri de savurosul umorist Costache Bălăcescu şi cu Costache Faca, „Ah, iubito, cale bună”, „Raţa ici, raţa colea”, „Inima mea multe are”, „Pom eram eu, pom”, „Ardă-ţi rochiţa pe tine” – piesă compusă, de fapt, de Barbu Lăutarul, „Jupâne povarnagiu”, „Ah, amor, amoraş”, „Fă-te om de lume nouă”, „Piatră de-ai fi, te-ai desface”, „Frunză verde şi-o lalea”, „Cine la amor nu crede”. Printre partenerii lui de cântat prin cârciumile Bucureştilor se numărau Anton Pan, Chiosea[18] şi Unghiurliu[19], dar şi tânărul… Nicolae Filimon, „un copilandru nalt, rumen, sprintenel, cu pletele de ţârcovnic… aspirant la preoţie”, care cânta la flaut, dar a sfârşit drept excelent foiletonist la „Naţionalul” şi ca romancier de primă mână (pp. 157, 158).

 

 

„Vestitul lăutar Dimitrache, care fusese admirat de Axtat şi Liszt, propuse boierului său (înainte de anul 1830 – n. n.) să-i vândă libertatea pe 300 de galbeni, ce-i avea agonisiţi; acesta îi ceru 1.000. Ion Cămpineanul (1798-1863), aflând de acest fapt, dărui ţiganului lăutar 700 galbeni, ca să-şi răscumpere libertatea de la nedemnul său stăpân”[20].

 

„Dumitrache Bondoliu, tata răposatului vlădică Calistrat Unghiurliu[21], de la Sărindari”[22].

 

 

„Ioan Câmpineanu era însă nu numai un luptător energic pentru înălţarea neamului, ci şi un împărtăşitor al ideilor liberale. El dă cel dintâi în Muntenia exemplul dezrobirii ţiganilor, slobozind din robie pe toţi ţiganii moşteniţi de la părinţi; aceasta, în anul 1834”[23].

 

„Altă măsură în folosul libertăţii este dezrobirea ţiganilor, a căreia exemplu îl dăduse Câmpineanu, pentru ţiganii privaţilor, în 1834, dar care nu găsise imitatori. Bibescu întrebuinţează însă, pentru a urma pe această cale, o sumă anuală de 43.000 de lei pentru răscumpărarea ţiganilor particularilor. Ţiganii deveniţi liberi erau supuşi unei dări, a căreia product era menit tot la asemenea răscumpărări, care deveneau, deci, din an în an, mai numeroase. Apoi Principele, în anul 1847, ia măsura de a dezrobi pe toţi ţiganii autorităţilor publice şi pe acei ai mănăstirilor, fără deosebire de închinate sau neînchinate, lovind astfel în două părţi: pe de-o parte, în egumenii greci, pe care u supunea unei măsuri luate în interes public de guvernul ţării, pe de alta făcând un pas însemnat pe calea libertăţii”[24].

 

 

„Îmi aduc aminte că, aflându-mă, acum câţiva ani, la o masă la Constantinopol, beizadea Grigorie Sturza avea ziafet de ziua lui si ne poftise pe toţi românii proscrişi; adusese pe cel mai vestit tacâm de lăutari, tot meşteri aleşi dintre cei mai buni, scripcari, cobzari şi neisani din Scaune din Bucureşti. Trăgea Dinică cu arcuşul de te ardea la inimă, şi cobzarul zicea din gură pe „Alimoş”; noi ascultam cu auzul şi cu sufletul; la masă era şi un străin, un perot, care, văzându-ne înduioşaţi, ne zice cu un ton de dispreţ:

– Nu înţeleg ce găsiţi în cântările astea de vă fac atâta impresie!

 

Iar Marin Serghiescu („Naţionalu”) se uita cu milă la dânsul, zicând:

– Perotule, perotule! Săracule! Tu nu ai patrie, tu nu ştii ce e cântecul naţional.

Aceste puţine cuvinte, zise cum au putut fi zise, ne-au făcut pe toţi să ne podidească lacrimile”[25].

 

 

„Mai mulţi membri ai Academiei noastre muzicale, între care domnii E. Melisianu, profesor de pian la Conservator, Şt. Vlădoianu, Gabrielescu, Teodorescu, Narice ş. a., au făgăduit concursul lor pentru un mare Concert, ce se va da la 18 aprilie 1887, în Sala Atheneului, în beneficiul tânărului violoncelist Dimitrie Dinicu, absolvent al Conservatorului din Bucureşti, spre a i se înlesni mijloacele de a merge în străinătate pentru complectarea studiilor sale muzicale. Sperăm că numeroşii admiratori ai talentatului nostru lăutar nu-l vor lipsi de sprijinul lor şi cu această împrejurare”[26].

 

 

„Dinicu (Dimitrie) – Artist-muzicant, născut în Bucureşti, la 13 iunie 1868. La etatea de 13 ani intră în Conservatorul de muzică din Bucureşti, unde urmă cursul de violoncel, cu profesorul Const. Demetrescu. La 1887, după terminarea Conservatorului din Bucureşti, plecă la Viena, unde, după 2 ani de studiu cu profesorul Helimesberger, obţine premiul I, medalia de aur, premiul Beethoven şi medalia cea mare a Societăţii Gesellschaft der Musikfreunde. Întors în ţară, M. S. Regele îi acordă titlul de violoncelist al Curţii şi-l trimise iarăşi la Viena, spre a-şi completa studiile. La 1892, se reîntoarce în ţară, unde s-a creat pentru dânsul o catedră de violoncel; la 1894, a fost numit inspector al învăţământului muzicii din toată ţara”[27].

 

 

„Pann (Anton) – Scriitor, născut la 1795, din părinţi bulgari, fiul unul căldărar. În copilăria sa, a dus o viaţă foarte zbuciumată, servind ca muzicant în armata rusească. Stabilindu-se în Bucureşti, el începu prin a da lecţii de muzică bisericească şi, apoi, publică scrierile sale, pe la 1830 („Cântece de stea”). Mai târziu, urmează: „Poesii”, „Calendare”, „Fabule şi istorioare”, „Noul Erolocrit”, „Povestea vorbei”, scrisă într-un stil plin de glume şi popular, „Memoria focului din Bucureşti”, „Spitalul amorului”, „Povestele lui Moş Albu”, „Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea”. Anton Pann, foarte versat în limbile streine, a publicat un „Dialog” în ruseşte, turceşte şi româneşte. El a mai publicat şi numeroase cărţi bisericeşti: „Irmologhion”, „Epitaful”, „Cherovicu-chinonicar”, „Rânduiala leturgiei” etc. Fabula lui Anton Pann cu plăpumarul a rămas legendară şi astăzi încă se repetă versurile sale: „Nu te lungi pe cât n-ai, Ci te-ntinde pe cât ai!”[28].

 

 

[1] Taraful din imaginea de mai sus este, de fapt, cel al lui Dimitrache Lăutaru, în primii ani ai secolului al XIX-lea.

[2] Lahovary, George Ioan; Tocilescu, Grigore G., Marele dicţionar geografic al României, I, Bucureşti 1898, p. 741.

[3] Rosetti, Dim. R., Dicţionarul Contimporanilor, Bucureşti 1897, p. 21

[4] „Unghiurliu şi Chiosea fiul au fost cei mai mari cântăreţi ai bisericilor din Bucureşti” – Scrisori ale lui Ion Ghica către V. Alecsandri, Bucureşti 1884, p. 53.

[5] Scrisori ale lui Ion Ghica către V. Alecsandri, Bucureşti 1884, p. 49

[6] Lahovary, George Ioan; Tocilescu, Grigore G., Marele dicţionar geografic al României, I, Bucureşti 1898, p. 742.

[7] Vogoride-Konaki, Logofătul Costachi Konaki / Poesii, Ediţia a II-a, Iaşi 1887, p. 42

[8] „Chiosea, bătrân cu anteriu lung, cu cauc de şal vărgat pe cap, era dascălul copiilor de la şcoala din Udricani; el îi învăţa să citească şi să scrie. De la Chiosea ieşeau dieci de visterie şi calemgii ; de la el au învăţat să scrie româneşte: Logofătul Greceanu, Văcăreştii, Anton Pan, Petrache Nănescu, N. Alexandrescu, Paris Momuleanu, Efrosin Poteca, Eliade, Marin Serghiescu şi alţii” (Lahovary, George Ioan; Tocilescu, Grigore G., Marele dicţionar geografic al României, I, Bucureşti 1898, p. 730)

[9] Fiul lui Dumitrache Bondoliu – Scrisori ale lui Ion Ghica către V. Alecsandri, Bucureşti 1884, p. 53

[10] Urechia, V. A., Istoria Românilor, Tomul X, Partea A, Bucureşti, 1900, pp. 424, 425

[11] Lahovary, George Ioan; Tocilescu, Grigore G., Marele dicţionar geografic al României, I, Bucureşti 1898, p. 742.

[12] Iorga, Nicolae, Istoria Bucureştilor, Bucureşti 1939, p. 219

[13] Lahovary, George Ioan; Tocilescu, Grigore G., Marele dicţionar geografic al României, I, Bucureşti 1898, p. 742.

[14] Lahovary, George Ioan; Tocilescu, Grigore G., Marele dicţionar geografic al României, I, Bucureşti 1898, p. 742.

[15] Rosetti, Dim. R., Dicţionarul Contimporanilor, Bucureşti 1897, p. 21

[16] „Nănescu, crescut de Ghiculeşti, cânta bine din vioară; elev al lui Dumitrache Bondoliu, el compunea cântecele lăutarilor din Scaune” (Lahovary, George Ioan; Tocilescu, Grigore G., Marele dicţionar geografic al României, I, Bucureşti 1898,p. 742).

[17] Străduţă în mahalaua lăutarilor bucureşteni – Ghica, Ion, Opere, Bucureşti 1957, pp. 155, 156

[18] „Chiosea, bătrân cu anteriu lung, cu cauc de şal vărgat pe cap, era dascălul copiilor de la şcoala din Udricani; el îi învăţa să citească şi să scrie. De la Chiosea ieşeau dieci de visterie şi calemgii ; de la el au învăţat să scrie româneşte: Logofătul Greceanu, Văcăreştii, Anton Pan, Petrache Nănescu, N. Alexandrescu, Paris Momuleanu, Efrosin Poteca, Eliade, Marin Serghiescu şi alţii” (Lahovary, George Ioan; Tocilescu, Grigore G., Marele dicţionar geografic al României, I, Bucureşti 1898, p. 730)

[19] Fiul lui Dumitrache Bondoliu – Scrisori ale lui Ion Ghica către V. Alecsandri, Bucureşti 1884, p. 53

[20] Foaia Populară, III, no. 2 (83), 9 ianuarie 1900

[21] „Unghiurliu şi Chiosea fiul au fost cei mai mari cântăreţi ai bisericilor din Bucureşti” – Scrisori ale lui Ion Ghica către V. Alecsandri, Bucureşti 1884, p. 53.

[22] Scrisori ale lui Ion Ghica către V. Alecsandri, Bucureşti 1884, p. 49

[23] Xenopol, A. D., Istoria partidelor politice în România, I, Bucureşti 1910, p. 163

[24] Xenopol, A. D., Istoria partidelor politice în România, I, Bucureşti 1910, p. 187

[25] Ghica, Ion, Opere, Bucureşti 1957, pp. 208, 209

[26] Epoca, II, no. 390, sâmbătă 14/26 martie 1887, p. 2

[27] Rosetti, Dim. R., Dicţionarul Contimporanilor, Bucureşti 1897. P. 65

[28] Rosetti, Dim. R., Dicţionarul Contimporanilor, Bucureşti 1897. P. 145


Pagina 71 din 1.128« Prima...102030...6970717273...8090100...Ultima »