Dragusanul - Blog - Part 64

Din năzuinţă, în realitate vie, cu „Zicălaşii”

 

Filmările de concerte-şcoală, fără public, pe care „Zicălaşii” le vor face şi la rugămintea Preşedintelui Consiliului Judeţean Suceava, domnul Gheorghe Flutur, care ar dori să ne fie martor la măcar o descifrare a cântecelor noastre străvechi, vor fi precedate de o întâlnire, pe care o voi avea, mâine, cu Petrică Oloieru şi cu Răzvan Mitoceanu, menită stabilirii unui repertoriu de măcar câte o piesă de fiecare mărturisitor, în care în afară de o „Syrba”, lăsată nouă moştenire ignorată de Dimitrie Cantemir – eu aş prefera-o pe cea cu structură de romanţă populară (alături de alte 3 syrba = brâu şi de 4 „giocuri de nuntă”), şi, desigur, de bătuta sau sârba sau una dintre horele lui Franz Josef Sulzer, va trebui să decidem asupra unor piese vechi româneşti, publicate de:

 

Richard Leveridge, A Collection of Songs, London 1727, care primise, de la prietenul lui Dimitrie Cantemir, ducele francez Domnul de Guisse, două hore „A Wallachian Dance” şi „Matraki or The Wallachian Dance” – considerată drept „rădăcina horelor tuturor popoarelor care au hore”. Horele acestea au fost republicate de Edward Jones, Lyric Airss: consistig of specimens of Greek, Albanian, Walachian…, London 1804.

 

Manuscrisele lui Canzler Cav de Ferio (până în 1830), cu piese publicate, după descoperirea manuscriselor, de Otto Heilig, în Slovakische, griechische, walachische und türkische, Tanzer, Lieder, din paginile gazetei muzicale „Sammelbände der Internationalen Musik-Gesellschaft”, Leipzig 1902

 

Cântecele legendarului Dimitrache Bondoliu Lăutaru, notate în partituri de Ion Ghika şi trimise englezului E. C. Grenville Murray, care le-a publicat în monografia Doĭne or The National Songs and Legends of Roumania, London 1854.

 

Propunerea de a începe concertele-şcoală cu astfel de partituri, care acoperă anii 1690-1830, vine din dorinţa de a auzi specificităţile cântecelor noastre străvechi şi de a analiza ceea ce este de analizat. Sper să ni se îngăduie şi câte o fereastră, de măcar 2-3 ceasuri pe săptămână, în care să transformăm această năzuinţă în realitate vie.

 


Ceva despre rădăcinile românismului (V)

 

Vânătoarea ritualică, specifică perioadei pre-totemice a omenirii, în care formule onomatopeice monosilabice schiţau un limbaj rudimentar de „sunetele nearticulate, pe care Noiré le-a numit clamor concomitans, iar Max Műller clamor significans[1], în semn că şi dovadă că „intuiţia conţine simţirile elementare”[2], transforma dansul cu măşti al vânătorii deghizate într-un ritual plin de energie şi de persuasiv, din care nu lipseau zăngănitul zgomotos al armelor şi tropotitul ritmic şi sonor al călcâielor, care, ulterior, adică odată cu „construcţia spaţiului”[3], prin care caracteristicele dramei existenţiale deja pot fi întrezărite în „preistoria omului [care] începe cu funcţiunea lui inventivă … cu libertatea de a descoperi”[4], aveau să se transforme în horiri solstiţiale, de iarnă şi de primăvară, adică în ceea ce numim „bătute” sau „tropotite”, deşi, pe vremea lui Herodot, de pildă, purtau doar numele de „bătute”, dansuri ritualice închinate, iniţial, doar Soarelui [5], apoi şi Mamei Glia, şi întâlnite la toate descendenţele pelasge, inclusiv la felahii egipteni.

 

Vânătoarea ritualică, exprimată prin mişcări ritmice de solidarizare şi de intimidare, însemna, fără îndoială „un strigăt de solitudine şi durere, de împotrivire şi mândrie, care alcătuiesc împreună pathosul tragic”[6], care supravieţuieşte, formulat ca atare şi cu rol de formulă magică, într-o reminiscenţă surprinzătoarea a Colindului Cerbului, din zona Dornelor, formulă asupra căreia mă atenţionase, cu decenii în urmă, Sofia Vicoveanca: „Glodu-mi ştie ţipătul, / Că-i croit ca sufletul”. Nu-mi puteam închipui că versurile acestea sintetizează zvâcnirile totemice ale unor străvechi impulsuri pre-totemice, în care instinctualul era mai curând un impuls spre imaginativ, deci doar „imitarea sonoră și mimică a formei obiectelor, din schițele acestea acustice și motorii, din simbolurile acestea vocale primitive”[7], şi nicidecum o cronologie sau, dacă vreţi, o istoricitate prin care „imaginaţia îşi găseşte în joc mişcarea liberă” a „ideilor neorânduite de raţiune”[8], pentru că încă nu începuse starea de revoltă, prin care „omul începe să se simtă opus şi în luptă fie cu Divinul (Prometeu), fie cu întreaga realitate, resimţită ca un complex de cauze şi efecte străine de voinţa lui (Oedip), fie cu orânduirea socială, ale cărei norme funcţionează fără consideraţie pentru sensibilitatea personală (Antigona)”, stare şi timp iniţiatic sau doar „clipă”, în care „omul se naşte în realitatea lui morală”[9] şi nu se mai simte un străin în Univers.

 

Pentru că, abia atunci când omul ridică ochii spre cer şi zăreşte, schiţate de luminiţe, contururile pe care el le-a desenat în peşteri, abia atunci vânătoarea ritualică se transformă în vânătoare cosmică, iar dansul bătucit şi zgomotos, practicat instinctual în peşteră, devine diafan, plutitor, păşit pe vârfuri[10], acolo, lângă Cer, pe colinele manual nivelate în scop ceremonial, numite, în întreaga Europă, măguri, de la formula sacramentală totemică MA GO RA, adică ceremonia „Primăvara, pe Muntele Soarelui”, GO RA – Muntele Soarelui păstrând, în limbile europene, fie semnificaţia de munte (gora, hora), fie cea de ritual în munte, adică horă – ajunsă „fenomen horistic”, definit ca atare, în coordonatele incipientei „dorinţe de fericire universală”[11], prin „diafanizarea vieţii”[12] şi prin acapararea „masivă a simbolurilor şi a elementelor cultuale solare sau caracteristice structurii misterelor”[13], după cum constata Mircea Eliade, într-o firească inspiraţie kantiană.

 

Când ridică ochii spre cer, omul îşi sfarmă lanţurile captivităţii într-un spaţiu cunoscut, dar restrâns, iar vânătoarea ritualică şi vânătoarea cosmică nu mai înseamnă ritualuri vânătoreşti propriu-zise, ci figurative sau chiar alegorii, în care Soarele, iniţial receptat şi desenat ca un cerc de foc, cu sau fără raze, se transformă în „vânătorul” dintr-un spaţiu nemărginit, marcat de cele patru direcţii ale răspândirii luminii („crucea simboliza nu numai Soarele, dar și spațiul în care el răspândea razele, cu alte cuvinte Cerul”[14]). Soarele biruia Timpul, ulterior devenind însuşi Timpul – „cruce, trupului stricăcioasă”[15],  dar şi „ochiul lumii”[16], formulă păstrată şi în Psalmul 18 al lui David din Biblia ortodoxă:

 

 

„1. Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor lui o vesteşte tăria.

 

  1. Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă.
  2. Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă.
  3. În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor.
  4. În soare şi-a pus locaşul său; şi el este ca un mire ce iese din cămara sa.
  5. Bucura-se-va ca un uriaş, care aleargă drumul lui.
  6. De la marginea cerului ieşirea lui, şi oprirea lui până la marginea cerului; şi nu este cine să se ascundă de căldura lui”

 

 

Când ridică ochii spre cer, omul constată că Soarele „colindă” cu răsăritul său prin constelaţiile zodiacale, începând cu Leul, în sens invers itinerariului său pe cer, şi-atunci colindul solar devine şi sensul horirii, al urmării acestui „uriaş, care aleargă drumul lui”, diferit faţă de cel înşelător al parcursului său pământesc. Ţinta principală a Soarelui – vânător cosmic pare să fie Capricornul (cerbul, capra, deci Cernunos sau Cerul Întunecat, deci elementele cosmice care sugerează moartea şi învierea Luminii), dar, între timp, în colindul său universal, Soarele biruie şi ia în captivitate tot ceea ce se găseşte, în colindul solar şi în cel omenesc, pe cele „două căi pentru a ajunge la individualitatea universului, aceea a logicului şi aceea a vieţii”[17]:

 

 

„Dară el că se lupta,

Într-o zi mândră de vară,

De la-amez şi până seara,

Şi când fu pe la sănţit

Leul cade ostenit

Şi mi-l leagă în curele,

Şi în frâne supţirele

Ca de-o aţă răsucită

În trei viţe împletită”[18]

 

sau

 

„D’împungu-se, Doamne, împung,

Împungându-se doi boi suri

Până-n cununa soarelui.

Nime-n lume nu-i vedea,

Numai fata băloşea”[19],

 

 

cu varianta în care Fecioara Cosmică (Alba, Luna, Eftepir, Maya, deci Primăvara) „coase” („nu ştiu: coase ori descoase / dar la lacrimi ştiu că varsă”) straie noi pentru „fraţii” ei cereşti (Constelaţia Gemenii, care vine după cea diluviană lunară a Racului), aflaţi în luptă cu neguri din… Constelaţia Taurului:

 

 

„Jiul mic mare-o venit,

Şi zi mare, margini n-are,

Şi de-adânc nici potrivnic.

 

’Noată-ş ’noată bour negru,

’Noată-ş ’noată, coarne-ş poară,

Dar în coarne el mai poartă

Legănel de mătasă.

 

Dar într-însu cine-mi coasă?

Coasă, coasă ghindoşeşte,

De lacrămi abia-l zăreşte,

Şi din gură-aşa vorbeşte:

 

Mai lin, mai lin, bour negru,

Că-mi strici rostul meu,

Eu am fraţi, în slujbă-s daţi;

 

Ei îs fraţi şi veri primari,

Veri primari şi vameşi mari,

Ei pe tine că te-or prinde”[20].

 

 

Traian Brăileanu, filosoful, sociologul şi scriitorul bucovinean, devenit prima victimă a „Uniunii Scriitorilor de la Aiud” (avea 47 de scriitori deţinuţi, plus câteva sute de viitori poeţi, care uceniceau arta poetică în puşcărie), cum numea Petru Pandrea cumplita temniţă de exterminare violentă a elitelor neamului românesc (astăzi suntem martorii unei exterminări… de catifea), Traian Brăileanu, deci, opina că „e o chestiune numai de timp pentru ca lumea să nu mai prezinte nici o taină”[21], dar cum „problema noastră e de ordin spiritual”[22], nu cred că se vor găsi prea mulţi interesaţi de începuturile metafizice prin „consolarea spiritualistă, devenită sau refugiu, sau integrare cosmică[23].

 

 

[1] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 99

[2] Comarnescu, Petru, Kalokagathon, Bucureşti 1946, p. 65

[3] Brăileanu, Traian, Teoria comunităţii omeneşti, Bucureşti 1941, p. 51

[4] Comarnescu, Petru, Kalokagathon, Bucureşti 1946, p. 41

[5] Herodot, Istorii, II, LXIII, p. 160

[6] Vianu, Tudor, Filozofie şi poezie, Bucureşti 1943, p. 227

[7] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 109

[8] Comarnescu, Petru, Kalokagathon, Bucureşti 1946, p. 70

[9] Vianu, Tudor, Filozofie şi poezie, Bucureşti 1943, p. 227

[10] „Dansul exprimă întotdeauna o călătorie în văzduh” – cf. Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 221

[11] Comarnescu, Petru, Kalokagathon, Bucureşti 1946, p. 46

[12] Ladmiss-Andreescu, N., Semne şi mituri, Mediaş 1937, p. 190

[13] Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Univers, Bucureşti, 1978, p. 154

[14] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 74

[15] The Upanishads, I / Katha, Isa, Kena şi Mundaka, traducere din sanscrită de F. Max Muller, Oxford, 1884 – leitmotiv în Eesha-Upanishad, pp. 15, 16

[16] Ibidem, în Katha-Upanishad 2, p. 36

[17] Comarnescu, Petru, Kalokagathon, Bucureşti 1946, p. 16

[18] Marienescu, Marianu At., Legănuţul în Poesie populară. Colinde, Pesta 1859, Bucureşti 1861, p. 153

[19] Daul, Teodor, Se împung în Colindi şi cântece poporali, Arad 1890, 41

[20] Tocilescu, Gr. G., Materialuri folkoristice, I, Bucureşti 1900: Culeasă de G. Coatu, învăţător din Cerna, plasa Măcin, judeţul Tulcea

[21] Brăileanu, Traian, Teoria comunităţii omeneşti, Bucureşti 1941, p. 37

[22] Comarnescu, Petru, Kalokagathon, Bucureşti 1946, p. 20

[23] Vianu, Tudor, Filozofie şi poezie, Bucureşti 1943, pp. 228, 229


când se apucă rockeri de cântat

 

ca slujitor al rockului vă spun

că prigonit drept operă postumă

nimic nu-mi întinează gândul bun

şi nici trăirea care şi-l asumă

căci muzica-i eternă şi divină,

iar revărsarea-n suflete curate

mai vindecă şi-acolo cu lumină

şi ia conturul trainic de cetate

 

în care vin prieteni să-mi ajute

doar cântecului viu să mă închin

când dau năvală minţi născute slute

ca să-mi reverse beznă în destin,

dar văd în preajmă ochii bucuriei

cu care îmi vestesc neprihăniţii

că e frumos în largul veşniciei

şi-mi dau puteri sporite fericiţii

 

acestor generaţii care cântă

precum martirii cântecelor lor

încât doar bezna, când se înspăimântă,

mă face de lumini răspunzător

căci rockul doar minciuna o refuză

când se revoltă ca un gând curat,

iar noaptea milenară-i mai difuză

când se apucă rockeri de cântat

 


sunt doar conturul păsării de fum

 

de crânguri încă îmi aduc aminte

şi le măsor cu tălpile aprinse,

cu zborurile care-au fost învinse,

dar şi-au depus cenuşa în cuvinte

acolo unde câteva izvoare

cu prospeţime-n susur mai îmbată

amurgurile calme câteodată

şi tălpile luminilor din soare,

 

dar în povestea care se-nfiripă

e imposibil să-mi mai aflu locul

sfinţit odinioară de norocul

ursirilor ce m-au atins în pripă,

deşi mi-i bine unde sunt acum

chiar dacă-aud cum crânguri se furişă

şi-adeseori în liniştea piezişă

sunt doar conturul păsării de fum

 


osteniţi măsoară timpul

 

lacrimă sub geana zării

s-a scurs sufletul pe cer,

iar ecoul depărtării

îl înfăşură în ger

şi-l transformă în sculptură

pentru plânsul de departe

care află scurtătură

înspre pagina de carte:

 

hai, respiră-mi-l şi tu

doar acum, când se dezgheaţă

printr-o primăvară cu

năzuinţe, vis şi viaţă

şi s-alegi din el putere

de păşit înspre niciunde,

zarea zării – o părere –

risipeşte iar secunde:

 

parcă ar ploua în tine

şi s-ar face iarăşi frig

cântecul să ne aline

ca un strigăt ce-l tot strig

din ferestrele deschise

să salute anotimpul

doar când paşii, pare-mi-se,

osteniţi măsoară timpul

 


Pagina 64 din 1.128« Prima...102030...6263646566...708090...Ultima »