Dragusanul - Blog - Part 63

1916: Bătăliile Dornei, descrise de generalul Habermann (II)

Zerstörte Häuser in Neagra Sarulin, 1916

 

„Între 26 noiembrie 1916 și începutul lunii martie 1917, Corpul XI a susținut o serie de bătălii aprige. Întrucât inamicul era de două ori, de trei, patru și cinci ori mai mare decât apărătorii pozițiilor pe care le-a atacat, soarta frontului și probabil soarta Armatei a VII-a, dar şi soarta patriei s-au aflat pe muchie de cuțit. Știam exact ce lovitură groaznică a suferit armata noastră la Luck și Okna; ştiam exact şi nu am fi putut suferi încă o înfrângere, după acestea două.

 

Prin urmare, nu este surprinzător faptul că, chiar și atunci, loviturile focului inamic, care au căzut pe înălțimile de la Pasul Mestecăneşti sau pe cele de la Dorna Watra, trupele mele, pe care le conștientizez în număr mic, au rezistat în faţa pericolul copleşitor, care provoca o îngrijorare serioasă, de fiecare dată când porneau la atac. Nu sunt în măsură să găsesc o comparație potrivită pentru această preocupare, care este, în orice caz. incomparabil mai mare decât toate celelalte, care ne neliniştesc în viața obișnuită, dar poate că doar acel care, o dată, a întreprins o activitate destul de îndrăzneață va avea înţelege, pe de o parte, necesitatea victoriei, iar pe de altă parte, pericolul teribil care ne amenința; poate va înțelege şi starea de spirit a liderului superior, în timpul unei bătălii majore, dacă își amintește dacă, în clipita când a luat decizii irevocabile întru speranță, părea neliniștit.

 

Preocuparea pentru soarta frontului, a armatei și a patriei nu a fost singurul lucru care m-a tulburat. Mi-am iubit trupele, le-am iubit cu adevărat și nu îmi este rușine să spun că fiecare lovitură primită de vitejii mei, în față și în Dorna Kandreny, mă doare. Și cu urechea fină a observatorului experimentat, am auzit aproape fiecare bătălie, pe întregul meu mare front.

 

Când eram afară, nu eram nicăieri mai aproape de acel sentiment inconfortabil; am avut plăcerea să văd că multe dintre bombardamente erau inofensive. Desigur, am avut adesea această bucurie după luptă, când, după un bombardament cu câteva mii de obuze de artilerie, raportul de pierderi raporta laconic un număr mic, seara. Dar știați că, în ciuda întregii dvs. încrederi în calitatea fortificațiilor, acestea nu înseamnă avans. Lupta s-a auzit, dar fără să știm dacă a fost un lucru bun pentru noi.

 

Și când lupta a devenit plină de viață, când numărul de împușcături s-a înteţit în hohote neîntrerupte și îndepărtate, a apărut și un al treilea motiv al celei mai mari preocupări, o preocupare pe care nimeni în lume nu trebuie să o poarte singur, înaceastă dimensiune: responsabilitatea.

 

Ai făcut tot ce stă în puterea umană pentru a preveni dezastrul? Ai protejat suficient viața soldaților tăi? Sufletul tău va suporta acest test dur? Ai folosit toate puterile şi le-au utilizat bine? Rezervele tale se înțeleg? Vor fi destui? Sau, poate vei fi de vină pentru nenorocirea patriei tale? Oamenii vor îndrepta degetele spre tine și vor spune: acesta este cel care are mizeria noastră în conștiință?

 

Heldenfriedhof in Neagra Sarulin, 1916

 

A fost frumos când mesajul a sosit, în sfârşit, după o astfel de tensiune: atacul a fost respins,t cu pierderi uriaşe ale inamicului; dar rău, dacă primul impact al năvalei a fost urmat imediat de un al doilea, de un al treilea, de un al zecilea în același punct sau în altul și același lucru trebuia resimțit de fiecare dată; ar fi fost şi mai rău, dacă inamicul ar fi reușit, în cele din urmă, undeva. În ciuda sentimentului deprimant al inutilității efortului celui mai mare, a fost atunci necesar să încordăm voința și toată puterea pentru a limita succesul inamicului.

 

Dacă vreau să ridic și masca aparentului calmul de fier, care ascunde inima Comandantului, în aceste furtuni, și mai mult aș dori să o adaug la cea anterioară, şi anume la faptul că am învățat să înțeleg vechea zicală, mai ales în vremuri de bătălii atât de dificile: trebuie să înveți să tă rogi.

 

Îmi cer scuze cititorului că am deviat aparent, împotriva intenției exprimate în introducere, și am intrat acum pe tărâmul sentimentelor. Voi reveni la descrierea strictă a  faptelor, dar trebuie să notez totuși şi trăirile din sufletul conducătorului…

 

Evakuierte Bevölkerung in Neagra Sarulin, 1916

 

Și acum vreau să-i povestesc cititorului ce a fost, înainte cu câteva zile de trecerea glorioasă a Mestecăneştilor, aleg una dintre cele mai grave perioade, cea a ultimelor zile din noiembrie 1916.

 

La acea vreme, armata se afla pe un front de 55 km, stabilit de ofensiva din octombrie a aripii de sud. În nord, a fost adăugată o poziție Divizia a 8-a cavalerie, care a avansat, în comparație cu luna octombrie; corpul de armată era oarecum întărit și număra 21.000 de puști, 200 de mitraliere și 160 de piese de artilerie. Dușmanul era, după cum am menționat, aproape de două ori mai puternic. Dar, în timp ce el avea doar 9-19.000 de puști, în fața aripii sudice, de 24 km, a frontului, până la vârful Ulmul, inclusiv, probabil că a mai masat 32-34.000, înaintea aripii de nord.

 

 

Nu am putut compensa acest dezechilibru. Chiar și cu cea mai jenantă economie pe care puteam să o fac, cu cel puțin 6.000 de puști (4 m pe pușcă), în aripa de sud, și nu aveam mai mult de 15.000 (2 m pe pușcă), pentru aria de nord. Inamicul era mai mult decât dublu superior, în sectorul în care aparent intenționa să atace.

 

Artileria și mitralierele pot fi distribuite în proporție similară.

 

Feldmess beim 12 J. D. komdo am Christtage, 1916, in Neagra Sarulin

 

Am acoperit, deja, pe scurt alte pregătiri din secțiunea a III-a. Am extins cu zel pozițiile, mai ales acolo unde încă mai lipsea acoperirea împotriva bombardamentelor grele și folosirea intensă a focului de artilerie, în special pentru flancul din fața frontului. În general, se poate spune că liniile, aflate la nord de Bistriţa, aflate în posesia noastră încă de la începutul lunii iulie, corespundeau excelent în acest sens, în timp ce liniile care au fost ocupate abia de la sfârșitul lunii octombrie, la sud de Bistriţa, au lăsat, în mod firesc, de dorit. Mai presus de toate, trebuie să subliniez că subalternii mei mi-au oferit cel mai excelent și mai inițiativ sprijin în această lucrare de perfecționare și, mai ales, trebuie să-mi amintesc de brigadierul care a comandat secțiunea de pe ambele părți ale Pasului Mestecăneşti, șeful personalului de geniu Daniel Papp. Acesta era un maestru al artei fortificației de câmp şi a fost învățătorul și liderul neobosit al brigadei sale Landsturm, care a improvizat fortificaţii în timpul războiului.

 

La 26 noiembrie 1916, furtuna, care a durat zece-douăsprezece zile, ca urmare a amenințării ostile crescânde, a fost întreruptă de primul tunet. În această zi, aripa de sud a frontului, la Dealul Vinat, a fost atacată violent, de ambele părți, dar fără succes.

 

Întrucât aripa de sud, după cum am menționat, era extrem de slabă, am trimis un regiment de cavalerie (600 de puști), pe care l-am avut ca rezervă în zona de sud-est a Dornei Watra, pentru a-l sprijini Dealul Vinat, spre Panaci, la aproximativ jumătatea drumului. Însă am păstrat 1.500 de puști ca rezervă la Dorna Watra.

 

27 noiembrie 1916 a fost mai liniștită. Probabil a adus mai multe bombardamente susţinute, dintre care unul a fost un atac violent, de două ore, asupra aripii de sud, dar au urmat doar atacuri de infanterie izolate, mai slabe, care au fost ușor respinse. Presupunerea a apărut, în special în ceea ce privește distribuirea puterii de către adversar, menționată mai sus, că în sud a fost doar un atac întâmplător. Această presupunere a fost confirmată de declarațiile mai multor prizonieri inamici, potrivit cărora a fost planificat un atac major asupra Dornei Watra, pentru data de 28 noiembrie.

 

Am lăsat apoi cei 1.500 de ostaşi, care erau încă disponibili ca rezervă, în spatele secțiunii Dorna Watra, grupează-le astfel încât, dacă ar fi fost necesar, să poată contra-ataca imediat. Am avut, de asemenea, şi pe cei 60 de soldaţi, trimiși la Panaci, cu o zi înainte, să rechiziţioneze 60 de vagoane, pe care să le pot aduce repede la Dorna Watra, dacă va fi necesar.

 

În cele din urmă, întrucât nu m-am putut baza pe declarațiile prizonierilor, am pus la dispoziție și două trenuri feroviare la Dorna Watra, astfel încât rezervele acumulate acolo să poată fi transportate rapid și în nord-vest, dacă ar fi fost necesare acolo (Calea ferată trecea prin Dorna Kandreny, Dorna Watra, Jakobeny, până la Pas. O mică cale ferată face legătura dintre Jakobeny și nord-vest).

 

Strasse in Jakobeny, 1916

 

28 noiembrie 1916 a început cu un asalt violent, pornit de Vinat, din Dorna Watra și pe ambele părți ale pasului Mestecăneşti. În timp ce acest foc continua să crească, un atac inamic puternic a avut loc la stânga corpului meu, Corpul I, ceea ce a dus la intrarea în pozițiile acestui corp. Prin urmare, mi s-a dat ordin să trimit un regiment de cavalerie (500 de puști), din rezervele de la Dorna Watra, la Corpul I. Acest lucru s-a întâmplat imediat, cu unul dintre trenurile disponibile; mm fost reticent în a face acest lucru, deoarece se auzeat un foc puternic pe înălțimile Pasului Mestecăneşti.

 

Mai multe atacuri violente au urmat de la amiază. Unul, la pasaj, care a eșuat sub focul nostru de artilerie; al doilea, la sud de Vinat, dar amândouă asalturile au eşuat, sub focul tuturor armelor npastre, până la 2:30 după-amiază; un al treilea atac, împotriva unui post avansat, la sud-est de trecere (Feldwache Neu-Itzkany), care însemna o capodoperă a fortificațiilor comandantului de secție, a fost repetat de trei ori, fiind mereu respins, în ciuda faptului că fortificaţia era apărată doar de 80 de soldaţi și în ciuda celei mai violente pregătiri de artilerie, artileria inamică de asalt fiind de zece ori mai numeroasă.

 

În timp ce aceste atacuri aveau loc, pe frontul a întreg s-au dus lupte de artilerie violente, de pe ambele părți ale Dornei Watra trăgându-se, uneori, cu 40, până la 50 de lovituri pe minut.

 

La 2 după-amiază, inamicul a sporit brusc focul pe Pasul Mestecăneşti și pe înălțimile de la nord de acesta, până la Lauskuppe (Lauskuppe se numesc soldaţii pentru o înălțimi, amplasaţi pe 4-5 km, la nord de trecere, nefiind specificat pe hartă; i-am numit astfel din cauza unei păduri rare, care avea o formă asemănătoare cu păduchii pe hartă).

 

Am concluzionat, aici, că atacul principal al inamicului a fost intenționat acolo și, în condiţiile canonadei violente de artilerie asupra frontului Dorna Watra, dar și a celui din sud, am îndepărtat imediat majoritatea rezervelor de la Dorna Watra. Puțin mai târziu, când cel de-al doilea atac, de la sud de Dealul Vinat, s-a prăbușit, am întărit din nou frontul Dorna Watra, retrăgând şi regimentul de cavalerie, trimis spre sud, în data de 26, spre Dorna Watra.

 

Între timp, o serie întreagă de năvăliri împotriva trecerii și înălțimilor de la nord de ea, susţinute de 4-6 regimente rusești, au început la ora 15:00; aceste atacuri s-au extins curând, inamicul îndreptându-şi eforturile în special împotriva trigonometrului proeminent Mestecăneşti, unde colonelul Papp avea două companii. Deși a fost atacat acerb de forțe de 6-8 ori superioare, acest punct, ca și celelalte, a rezistat la trei asalturi. El a cedat la un al patrulea. La scurt timp după aceea, inamicul a izbucnit să cucerească o fortificaţie din față, de aproximativ 12 metri lățime, notaţia 1.228. De la trigonometrul Mestecăneşti, inamicul a reușit să se răspândească spre sud. Cu toate acestea, Lauskuppe și partea de sud a înălțimilor alungite, din notaţia 1243, au persistat și, cu ajutorul rezervelor, pe care Dorna Watra le-a primit acum, înaintarrea între aceste două înălțimi a fost blocată. Tot în notaţia 1228 sunt trecute şi rezervele locale.

 

Neagra Şarului, 1916

 

Încă trei atacuri în masă ale rușilor, în cele două puncte, au eșuat. Aceeași soartă au avut-o și două încercări ale colonelului Papp, în noaptea de 29 noiembrie, de a arunca din nou inamicul spre nord, în punctul notat 1243.

 

Pierderile noastre, în acea zi, cu Dealul Vinat, au fost de aproximativ 100 de bărbați; pe frontul Dorna Watra, în ciuda numeroaselor ore de bombardament. cu aproximativ 8-10.000 de împușcături, foarte puțini – 20 de bărbați, ceea ce înseamnă o mărturie strălucitoare a calității fortificațiilor; pe frontul Mestecăneşti, ca urmare a celor două năvăliri, 700 de soldați.

 

Pierderea totală a inamicului a fost estimată de trupe a fi de cel puțin 2.000 de ostaşi (șapte atacuri pe scară largă); dar ce au însemnat aceste pierderi în abundenţa de oameni a inamicului?

 

Lupta a continuat, toată noaptea, pe o ploaie abundentă și ceață groasă. Personalul superior a lucrat toată noaptea la organizarea trupelor și regruparea unor baterii.

 

Feindliche Stellung bei Jakobeny . Valeputnastrasse, 1916

 

Pe 29 noiembrie 1916, focul puternic al inamicului a început dimineața, devreme. Acesta a fost îndreptat împotriva a două secțiuni, împotriva secțiunii de la est de Dorna Watra. în schiță – cu numerele 1295, 925, și împotriva secțiunii dintre Pas și „Lauskuppe”.

 

Prima secțiune, care a fost apărată de aproximativ 4.000 de soldați, a fost atacată de 12 batalioane rusești (înregistrate de prizonieri), de 21 de ori mai mare. Trei atacuri în masă au fost respinse, aici, până la ora 11:00, cu participarea excelentă a artileriei noastre. Atunci focul inamic a început să se stingă. Singurul lucru pe care vrăjmașul îl câștigase și îl plătea cu pierderi grele, care depășeau probabil 1.000 de vieţi, era o poziție fortificată înaintată, notată pe schiţă cu 1295.

 

Lupta a fost chiar mai acerbă în secțiunea de nord a trecerii. Comandantul de secție acolo (generalul-baron Schnehen, care comandase geniştii colonelului Papp şi Divizia a 8-a cavalerie) plănuise inițial un nou contra-atac, pentru a recucerii părțile din poziția pierdută în ziua precedentă. Totuși, acest atac a trebuit să fie oprit, din moment ce însuși inamicul, copleşitor ca număr, a atacat. 16 batalioane inamici au atacat, frontal, linia de la Lauskuppe la Pas ul Mestecăneşti, avansând împotriva punctului de intrare de la 1228, pentru a extinde succesul din ziua precedentă. La rândul nostru, în prima poziţie menționată am avut 2.000 de soldaţi, iar la poziţia 1228, aproximativ 800 de bărbați. Inamicul era de patru, până la cinci ori mai numeros.

 

Este dificil de spus numărul de atacuri care au avut loc în această secțiune. În unele locuri a fost o neîntreruptă luptă toată ziua. Soldaţii noştri (500 de bărbați) au respins trei atacuri ale unui întreg regiment; la un kilometru, spre nord, am reușit chiar să recucerim partea pierdută a altitudinii de la notaţia 1243, care a fost o bază importantă. În ansamblu, însă, trupele din fața frontului din sud erau atât de epuizate, încât generalul Schnehen a fost invitat să retragă un km şi jumătate (linie punctată în schiță). Această măsură a fost justificată prin protejarea trupelor de pierderi grave și a fost incomodă pentru situația generală. Astfel, situația din punctul de întrerupere fusese întinsă până la extrem. Un pic mai în spate, și inamicul stăpânea singura comunicare care a dus către aripa nordică.

 

Dar acum artileria noastră s-a dovedit a fi stăpânul bătăliei. Focul ei bine organizat a împiedicat inamicul să se avanseze și l-a condus înapoi în liniile sale. Cu toate acestea, am încercat să obțin rezervele care ar putea fi obținute.

 

Neagra Şarului, 1916

 

Dimineața, Dorna Watra a fost atacată, chiar la vremea respectivă, fiind apărată de doar 500 de ostaşi, iar după-amiază, când bătălia de acolo s-a oprit, a sosit regimentul de cavalerie (600 de bărbați) de la Jakobeny. A rămas o singură escadrilă (100 de bărbați) pe întreaga secțiune mare. Am alcătuit aripa de sud în întregime din rezerve.

 

De asemenea, Comandamentul Armatei a făcut ce a putut. Mi-a furnizat o brigadă de cavalerie uşoară (800 de bărbați), amplasată pe aripa dreaptă, la vest de Gura Glodului, și un batalion (500 de bărbați), trimis cu trenul, toate trupele fiind încă destul de departe, în spatele meu, la vestul triunghiului de frontieră.

 

Ambele întăriri au fost imediat puse în mișcare pentru apărarea Dornei Watra, iar brigada de cavalerie, fără cai, a fost trimisă pe jos, în munți; i-am trimis 120 de vagoane și 50 de animale de tracţiune, pentru a-i permite, mai târziu, să vină pe front; trenul l-am trimis pe o cale ferată electrică (Vatra Dornei – Prundu Bârgăului – n. n.), construită în timpul războiului. A ajuns la Dorna Watra, la ora 9 p. m.

 

A trebuit să luptăm împotriva năvalelor ruseşti cu astfel de mijloace, pentru că altele nu mai aveam; dar, împreună, au fost din nou 300 + 600 + 800 + 500 = 2.200 soldaați, care au venit să susțină secțiunea frontului amenințată. În plus, toate aceste măsuri arată întotdeauna foarte simple, dar decizia de a slăbi o linie, deja extrem de subțire, care este ea însăși amenințată, nu este una ușoară, așa cum pot spune din experiența mea.

 

Pierderile noastre, pe frontul Dorna Watra, au fost foarte mici și au fost în jur de 100 de bărbați; cei de pe frontul Mestecăneşti nu au putut fi găsiți în acea zi, deoarece lupta era în desfășurare. Am crezut că pierderile sunt, din nou, grele. A doua zi, a fost o surpriză să aflu că și acolo erau foarte mici. Erau aproximativ 250 de bărbați. Pierderile rușilor au fost incomparabil mai mari. Trupele și răniții grav se întindeau în fața frontului cu sutele. În fața unui singur front al escadrilei, au fost numărate 300 de cadavre.

Dar, întrucât nu am trecut cu vederea acest succes al apărării, am fost îngrijorat, seara, dacă corpul va putea să mai reziste la astfel de atacuri. Nu se poate continua așa mult timp. Puterile apărătorilor au fost epuizate în lupta de 48 de ore. Rezervele erau încă mici. În toate cazurile, a trebuit să decid ce să fac, dacă mă retrag.

 

Comandantului nu-i place să pronunțe cuvântul „retragere”, chiar dacă inițial este doar o chestiune de considerente sau de regrupare. Zvonul se răspândește ca un foc sălbatic: retragerea este pregătită, iar acest lucru slăbește rezistența morală a luptătorilor. Condițiile erau atât de nefavorabile pentru retragere, încât nu ar fi fost responsabil să se înceapă unele pregătiri. Am indicat deja aceste condiții: totul, la vest de Dorna Watra, a trebuit să se întoarcă paralel, cu fața prin Dorna Watra, toate trenurile, artileria  erau expuse unui posibil foc ostil; tarabe și dezordine, pierderi, într-un cuvânt, dimensiunea înfrângerii nu era atunci previzibilă.

 

Așa că, noaptea, am considerat totul de prisos pentru lupta, în coloane lungi, peste Dorna Watra și Kandreny. Am informat sub-comandanții mei despre cele mai grave cazuri. Ei trebuiau să pregătească respectarea tuturor ordinelor, dar, deocamdată, nu aveau voie să anunțe niciuna dintre trupe. Soldaţii trebuiau să mai țină poziția cu toată puterea.

 

Evakuierte Bevölkerung in Neagra Sarulin, 1916

 

30 noiembrie 1916 a răsărit în gânduri atât de slabe; trebuia să fie o zi de glorie pentru soldații mei buni. Pe 30 noiembrie, lupta a început în zori. Până la 10 a.m., patru atacuri puternice, împotriva liniei frontale dintre Lauskuppe și 1228, inițiate de focuri violente de artilerie și lansatoare de mine, fuseseră respinse cu sânge. În același timp, s-a deschis un foc violent și puternic spre trecere și spre înălțimile de la nord de acesta. La prânz, bătălia de artilerie a crescut în intensitate. Între 12 a.m. și 3 a.m., după fiecare risipă neaşteptată de muniție, inamicul a efectuat trei grele atacuri în masă împotriva tranşeelor din față. Toate trei au fost respinse sângeros; primele două, de focul nostru de artilerie; al treilea, care a prosperat până la furtună, a fost prins în focul a șase sisteme de flancare a mitralierelor.

 

Devastările produse de focul nostru a fost groaznică. Morţi și răniți stăteau în grămezi în fața frontului. Când al treilea dintre aceste atacuri s-a prăbușit, pe frontul Mestecăneşti, acesta nu a fost în niciun caz un eveniment local, deoarece, în același timp, un al cincilea atac a fost respins acolo, între Lauskuppe și 1228, și, de asemenea, unul înverşunat înainte de 1295.

 

În 1295, au avut loc o bombardamente înteţite toată dimineața. În jurul orei 15:00, inamicul a trecut de barajul de acolo. A urmat un atac puternic și îndelungat. Inamicii s-au apropiat de poziția noastră. Acolo s-au prăbușit însângeraţi, sub focul tuturor armelor.

 

Dar, cu această potolire generală a inamicului, de la ora 15:00, aparentul atac principal nu s-a încheiat. De şase ori, în acea zi, inamicul a încercat să câștige, la pas, cota 1295. Întotdeauna cu aceleași eșecuri.

 

Pierderile inamicului au fost de ordinul miilor. Ale noastre a fost, din nou, cu adevărat mici, comparativ cu severitatea luptelor, și nu a depășit 300 de bărbați“[1].

 

Artilleriestellung in Jakobeny, 1916

 

[1] Habermann, Hugo, Über die Führungstätigkeit der höheren Kommandanten im Kriege, aus persönlich Erlebtem, în Militärwissenschaftliche und technische Mitteilungen, Wien 1921, pp. 410-419


1922: O altă lustruire cu memoria lui Ștefan cel Mare

Putna, 1850 – acuarelă de Franz Xaver Knapp

 

Din 1856, se știa că osemintele sfinte ale lui Ștefan cel Mare nu mai odihneau în mormântul de la Putna, în locul său fiind îngropat un ierarh bisericesc. Obiceiul acesta, al curățirii mormântului voievodal, pentru a pregări locul de veșnică odihnă pentru un ierarh bisericesc, s-a păstrat până pe la 1848 și părea, în ochii oamenilor, un obicei normal chiar și pentru cărturarul Iacob Negruzzi, care scria că „Mitropolitul Moldaviei şi Sucevei, Veniamin (Costache – n. n.), avea mare preferinţă pentru Monastirea Slatina. Aceasta era locul său favorit şi în el petrecea, cu mulţămire, zilele în care se afla departe de Iaşi. Prin voinţa sa de pe urmă, ordonând a fi înmormântat la monastirea Slatina, rămăşitele sale fură coborâte în mormântul lui Lăpuşneanu” (Negruzzi, Iacob, Din Carpaţi / Fragmente, în Convorbiri literare, Anul I, No. 22, Iassi 15 ianuarie 1868, pp. 309-311).

 

De-a lungul istoriei noastre, au existat închinători întru memoria lui Ștefan cel Mare de o tulburătoare pioșenie, care, deși aveau știință că mormântul Voievodului fusese prădat de către paznicii lui, călugării lui Iacob Putneanu, mergeau la Putna, pentru reculegere, dar în taină, pentru a trăi o sacră intimitate a spriritului adevărat al neamului românesc. George Coșbuc, de pildă, îi povestea, în toamna anului 1917, ocupantului austriac al Bucureștilor, Leca Morariu, că a fost, în mai multe rânduri la Putna, dar întotdeauna fără să o știe cineva, doar pentru liniștea sufletului său. Pentru că memoria „Atletului lui Hristos” înseamnă mult, acolo unde și există.

 

Politicienii și arhiereii, însă, au folosit legendările (în 1777, de pildă, zidurile mănăstirii aveau sub un metru și jumătate, așa că Buga, doborât și spart, nu avea cum să bată de la sine – cum scrie în textul care urmează) pentru lustruiri în animite momente comemorative, precum cel din septembrie 1922, despre care nu aflasem, încă, dar care trebuie readus în memorie ca o mostră de penibil în necontenita dezonorare a istoriei românilor de către unele generații de români:

 

 

1922: „Pelerinajul la Putna. În biserica mănăstiri de la Putna (Bucovina) îşi doarme somnul de veci gloriosul voievod al Moldovei, Ştefan cel Mare. El şi-a ales locul de odihnă în mănăstirea întemeiată de dânsul, în anul 1466, şi pământul dulcei Bucovine păstrează, cu scumpătate, de patru secole, osemintele lui. În 1777, Bucovina răpită de la sânul Moldovei trecu sub stăpânire austriacă şi, deodată cu ea, trecu în robie străină şi mormântul Voievodului. Tradiţia spune că, în noaptea când Bucovina fu răpită, clopotul cel mare al mănăstirii Putna, numit Buga, începu de la sine să sune a jale, întâi încet, apoi tot mai puternic, încât cucernicii călugări fură cuprinşi de spaimă. Voievodul a însoţit şi în robie pământul său iubit.

 

Mormântul de la Putna a rămas, atât pentru noi, cei robiţi, cât şi pentru fraţii noştri liberi, un loc sfânt de pelerinaj, unde fraţii împrăştiaţi făceau mărturia frăţiei și se închinau trecutului glorios şi de unde scoteau putere şi credinţă în viitorul neamului. Deşi noi, ardelenii, eram, de la 1777, sub o împărăţie cu bucovinenii, totuşi în trecut nu ne-am putut apropia de sfântul loc al nădejdilor neamului, care era mormântul din Putna.

 

Marele Voievod Ştefan întemeiase, în Ardeal, episcopia Vadului pentru cetăţile şi satele aparţinătoare acestora, ce le primise în Ardeal de la regele Matei Corvinul. El, întemeietorul de biserici şi mănăstiri, ne-a trimis şi nouă crucea spre biruinţă. Prin ctitoria lui s-a pecetluit, încă o dată, legătura de sânge între fiii aceluiaşi neam.

 

Pagina de glorie din istoria neamului, scrisă de Ştefan cel Mare, a rămas neştearsă în amintirea Ardealului. Generaţiile noastre s-au născut şi au murit cu numele lui pe buze. În cântecele şi poveştile noastre de leagăn, numele lui Ştefan strălucea cu aureola celui mai mare erou român şi creştin. Eliberarea mormântului de la Putna din robia străină şi readucerea lui la sânul patriei-mame, care să unească pe toţi fraţii, devenise un program politic pentru toţi românii. Acest vis strămoşesc s-a realizat prin înfăptuirea României Mari. De-acum drumul spre Putna nu mai trece peste hotare străine. La locul sfânt poate trece tot românul, care are evlavie pentru trecutul neamului său.

 

Biserica română, înainte mergătoare în foste faptele patriotice şi de înălţare sufletească, a avut o fericită inspiraţie, când a proiectat pelerinajul de la Putna. Ideea pelerinajului venise de la P. S. Sa Episcopul Nicolae Ivan al Vadului, Feleacului şi Clujului, cel dintâi arhiereu al restauratei episcopii istorice a Vadului. P. S. Sa, plin de recunoştinţă faţă de ctitorul cel dintâi al eparhiei sale, a dat dovadă de cel mai frumos sentiment de evlavie, când, în sesiunea de primăvară a Sfântului Sinod, a abordat ideea pelerinajului, la care s-au raliat numaidecât toţi arhiereii bisericii noastre.

 

Putna, Chilia lui Daniil Sihastrul – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

Pelerinajul. Serbarea religioasă ce a avut loc, în ziua de 8/21 septembrie 1922, la mormântul voievodului Ştefan cel Mare, din Putna, se distinge atât prin numărul mare al pelerinilor, cât mai ales prin importanţa ei istorică. Grosul pelerinilor a venit din eparhia Vadului, Feleacului şi Clujului, sub conducerea P. S. Sale Episcopului Nicolae. Veniseră aproape toţi protopopii din eparhie şi un număr însemnat de preoţi. La Cluj, li s-a ataşat delegaţia eparhiei din Oradea-Mare, constătătoare din 10 persoane.

 

Din Cluj, grupul a plecat, în 18 septembrie, la ora 4 dimineaţa, înspre Dej – Bistriţa – Borgo-Prund. Pe la gări, P. S. Sa Episcopul Nicolae era pretutindeni întâmpinat de preotul locului şi sătenii îmbrăcaţi în haine de sărbătoare. În gara Iad, trenul a fost întâmpinat de corul sătencelor. În cântarea lor: „Din Carpaţi până la mare… / să cântăm cu mic cu mare, / visul nostru s/a împlinit”, plângea de bucurie inima acestui popor, care, după atâţia secoli îşi primea acum pe episcopul său. N-a rămas ochiu neumezit, la auzul acestor acorduri.

 

Călătoria primei zile s-a terminat în Borgo-Prund, unde pelerinii au fost încartiruiţi peste noapte. Aici P. S. Sa Episcopul Nicolae a fost primit, în uşa bisericii, de preot şi numeros popor, a intrat în biserică şi a ţinut o frumoasă predică, dând poporului poveţe bune.

 

În ziua următoare, 19 septembrie 1922, drumul s-a continuat, cu trenul industrial, ce duce, peste pitoreştii munţi, care formau în trecut frontiera spre Bucovina. Sosind pe pământul Bucovinei, grupul pelerinilor a fost întâmpinat şi salutat, în gara din Dorna-Helgei, de către doi preoţi bucovineni, delegaţi ai Mitropoliei din Cernăuţi. De la Vatra-Dornei, pelerinii au trecut la Rădăuţi, unde, fiind găzduiţi, au stat până în dimineaţa zilei de 8/21 septembrie 1922, când, apoi, un tren special i-a dus la Putna.

Aici, deja din preziua sosiseră Arhiereii: Pimen mitropolitul Moldovei, Nicolae episcopul Clujului, Visarion episcopul Argeşului, Teodosie episcopul Romanului, Ipolit episcopul de Rădăuţi şi Platon episcopul-locotenent al Dunării de Jos, împreună cu arhimandriţii de la mănăstiri din ţară şi membrii Consistorului mitropolitan din Cernăuţi.

 

Mai venise un grup considerabil de pelerini din Moldova, din oraşele Iaşi, Galaţi, Roman, precum şi o mulţime de bucovineni.

 

Altarul bisericii mănăstirii Putna –
Familia, 1871 august 15

 

Serviciul religios. În după-amiaza zilei de 20 septembrie 1922, s-a oficiat slujba privegherii, de P. P. S. S. L. L. Arhiereii susmenţionaţi. În 8/21 septembrie, la ora 9 a. m., s-a început sf. Liturgie în sobor. După terminarea ei, Arhiereii şi întreg poporul au ieşit în curtea bisericei, unde, lângă peretele care adăposteşte mormântul Voievodului, pe o estradă, s-a servit, cu solemnitate, parastas pentru odihna sufletului marelui Voievod.

 

După parastas, cel dintâi a luat cuvântul I. P. S. Mitropolitul Pimen al Moldovei, apreciind personalitatea lui Ștefan cel Mare. Apoi P. S. Sa Episcopul Nicolae al Clujului a rostit următoarea cuvântare frumoasă şi adâncă. În numele Bucovinei, a salutat pe pelerini diaconul catedralei din Cernăuţi, I. Vasca în cuvinte alese. Dl Ioan Lupaş, profesor la Universitatea din Cluj, a ţinut un discurs mai lung, în care a luminat pagina de glorie din istoria neamului, arătând pe Ştefan cel Mare ca cel mai înţelept domnitor şi mai bun creştin. Domnia sa tălmăceşte omagiile Ardealului, aduse nemuritorului Voevod.

 

Colonelul Marcovici, de la Dej, ca reprezentant al armatei, aduce omagiile acesteia neînfrântului domnitor, promiţând că armata va apăra cu sfinţenie moştenirea lui Ștefan cel Mare.

 

Protopopul Alexandru Munteanu din Tileagd citeşte oda ocazională, scrisă de Sfinția Sa, stârnind aplauze.

 

Serviciul religios luând, prin aceasta, sfârşit, a urmat o agapă, în sala cea mare şi în curtea mănăstirii.

 

Fastul zilei a fost ridicat şi prin prezenţa domnilor miniştri C. Banu al Cultelor, I. Nistor al Bucovinei, a dlui N. Iorga, cu 2 profesori universitari francezi, a dlui V. Ispir, secretar general la Culte şi alte persoane distinse.

 

După masă, pelerinii au vizitat bogatul muzeu de la mănăstire, admirând bogăţiile dăruite de diferiţi voevozi şi domniţe. Pioase emoţii a mai stârnit în pelerini grota lui Daniil Sihastrul, ale cărei urme se văd şi azi în Putna.

 

 

Vizita la Cernăuţi. Vineri, în 9/22 septemvrie 1922, P. P. S. S. L. L. Arhiereii participanţi la serbarea din Putna, însoţiţi de mulţimea pelerinilor, au trecut la Cernăuţi, spre a saluta pe bătrânul şi venerabilul Mitropolit al Bucovinei, dr. Vladimir de Repta, în a cărui arhidieceză s-au adunat, pentru prăznuirea memoriei marelui Voievod.

 

La ora 3 p. m., P. P. S. S. L. L. au fost întâmpinaţi şi bineventaţi, la gara din Cernăuţi, de către delegaţii I. P. S. Mitropolit al Bucovinei şi un numeros public bucovinean.

 

De la gară, grupul a trecut la reşedinţa mitropolitană. Aici, în capela mitropolitană, clerul din Cernăuţi a servit un Te-Deum de toată frumuseţea, mulţumind lui Dumnezeu că Arhiereii din toate provinciile româneşti s-au întâlnit înaintea altarului Domnului.

 

În după-amiaza zilei, pelerinii au vizitat Palatul Mitropolitan, cu facultatea teologică, biserica catedrală, precum şi toate monumentele din Cernăuţi, rămânând cu toţii încântaţi de frumuseţea acestui oraş, care este metropola ortodoxiei noastre.

 

Seara, la ora 7, I. P. S. Mitropolitul dr. Vladimir de Repta a dat un dineu de gală, de 150 tacâmuri, în onoarea oaspeţilor, întrunind la masa sa toate autorităţile bisericeşti, civile şi militare dia Cernăuţi.

 

S-au rostit mai multe toasturi pentru Maiestatea Sa Regele, pentru oaspeţii pelerini, pentru armată etc.

 

După ridicarea mesei, cu trenul de 11 și 40, noaptea, pelerinii ardeleni, sub conducerea P.S. Sa Episcopului Nicolae din Cluj, s-au înapoiat spre casă, tot pe drumul: Vatra-Dornei, Bistriţa, Dej, Cluj, ducând în suflet amintirea unor zile frumoase şi înălţătoare.

 

Cernăuţi, Palatul Mitropolitan

 

Pelerinajul de la Putna, pe lângă importanţa sa de natură bisericească, mai are şi o însemnătate naţională. Mormântul de la Putna e cel mai sfânt loc de reculegere. Purtaţi cu gândul printre amintirile celor 5 secoli trecuţi, pelerinii au văzut reînviind cea mai glorioasă pagină a istoriei noastre şi mormântul lui Ştefan cel Mare le-a radiat tărie şi încredere în viitorul neamului. Acolo, în umbra codrilor de brad din Putna, toate ştiau povesti despre Ştefan, încât părea că-l vezi aievea. / Legea Rom.”[1].

 

Cernăuţi, intrarea în Palatul Mitropolitan

 

[1] Biserica și Școala, Nr. 40, Anul XLVI, Arad, 2/15 octombrie 1922, pp. 4, 5


Iubire imposibilă, la Dorna: un român şi o ovreicuţă

Umgebung von Dorna Watra

 

Cele 6-7 variante ale horei bucovinene „Ovreicuţa” (basarabenii aveau „Armencuţa”), pe care mi le-au cântat Răzvan Mitoceanu (vioară) şi Petru Oloieru (ţambal), la o fonotecare audio, îmi păreau a fi, dincolo de frumuseţea deplină a melodiilor, oarecum influenţate de şlaierele evreieşti, doar nişte fudulii ţărăneşti, prin care flăcăul condiţiona tânjirea: „Ovreicuţă, draga mea, / Lasă-te de legea ta, / Să te fac nevasta mea!”.  Niciodată n-aş fi crezut că o domnişoară evreică s-ar fi putut îndrăgosti de un ţăran român, fie acesta şi muntean din Vatra Dornei, deci dintr-un ţinut în care gospodăria ţărănească producea adevărate averi. Şi iată că dau peste o astfel de poveste, în care ovreicuţa îl iubeşte atât de mult pe feciorul de român, încât e gata să treacă la creştinism, iar atunci când parohul Constantinovici din Vatra Dornei încearcă să tragă de timp, fata pleacă, împreună cu iubitul ei, în Moldova, sperând la rezultate mai grabnice, iar în cele din urmă îşi apără dragostea în faţa Căpitanului Ţării, deci a guvernatorului Bucovinei, care, în 1868, era contele Franz Ritter Myrbach von Rheinfeld (30 octombrie 18654 octombrie 1870) şi care a ordonat respectarea legilor ţării, Constituţia austriacă reglementând şi libertatea credinţei, şi instituţia căsătoriei.

 

Ştiind povestea de dragoste a lui Ciprian Porumbescu şi a Berthei Gorgon, nu mă aşteptam la un final fericit nici în cazul celor doi tineri din Dorna, care aveau împotrivă comunităţi religioase şi puhoaie de mentalităţi şi mai vechi, în parte încă fiinţând şi astăzi. Iar dacă eroismul, pe aceste meleaguri, nu poate fi trăit până la capăt, măcar în dragoste, pe ce alte temelii am putea să ne durăm epopeile?

 

Dorna Watra: Strassenbild

 

1868: „O evreică mai că e botezată. Din Dorna, în Bucovina, ni se scrie o întâmplare despre o fiică a lui Israil, care, rezolvându-se a primi religiunea creştinească şi fiind, din această cauză, persecutată de coreligionarii săi, a cerut ajutorul dregătoriei politice; diregătorii au luat-o sub scutul lor, împlinind formalităţile recerute în astfel de cazuri şi au trimis-o, cu doi jandarmi, la preotul local, spre a o încreştina fără preget. Preotul local, din întâmplare, nu era acasă, ci la la o petrecere, de unde, deşi fu îndată chemat, totuşi n-a venit destul de timpuriu; coreligionarii amintitei fiice a lui Israil, folosindu-se de această împrejurare favorabilă, i-au slăbit convingerea, prin diferite promisiuni şi daruri, până ce au câştigat-o deplin, aşa încât, venind preotul acasă, a ajuns numai bine spre a primi, din partea evreicei, declararea că nu mai voieşte să se încreştineze. I se impută preotului, în mod caustic, că, să fi venit mai timpuriu, câştiga un suflet pentru creştinătate; de ar fi fost, la numita evreică, dorul de a se încreştina atât de arzând, ar fi putut aştepta şi ceva mai multişor, până ce va veni preotul, pe care nu-l scuzăm, însă se vede că nu-i era convingerea destul de tare, de n-a putut întâmpina smomiturile”[1].

 

Stimmungsbild in Dorna Watra, 1917. Aufnahme des Bahnhofs

 

1868: „Dorna, în 27/9 septemvrie 1868. Domnule Redactor! În nr. 99 al foi „Albina” sunt imprejurările în privința unei jidane, care a voit să se boteze, mai vârtos încât ating pe subsemnatul paroh, fals propuse; deci mă rog să binevoiești a publica următoarea rectificare în nr. viitor al numitei foi.

 

Mai multe săptămâni înainte de timpul în care s-a întâmplat scena descrisă în nr. 99, s-a înfățoșat un locuitor de aice, de legea gr. or., anunțându-mi că o jidană tânără voiește să primească legea creştină și, prezentându-se și neofita, am examinat-o dacă ea din convingere voiește să primească taina botezului. Încredințându-mă, însă, că n-are nici o știință despre religiunea creştină, am ordinat ca să învețe partea fundamentală a sfintei religiuni și rugăciunile, și să locuiască, prin timpul învățăturii, la un sătean de legea gr. or. Nu după scurt timp, m-am încredințat că motivul încreștinării nu e convingerea, ci un amor către un tânăr român, care i-a fost promis că o va lua de soție. Înseamnă însă că i s-a părut neofitei timpul învățăturii prea lung, căci a trecut în Moldova, sperând că acolo mai curând se va boteza. Dară, după decurgerea de câteva săptămâni, iarăși s-a prezentat subsemnatului preot, rugându-l ca numaidecât să o boteze. Fiind iarăși despre motivul trecerii întrebată, negă de nou adevărul, zicând cum că numai convingerea pură ar fi motivul acestui pas. Drept aceea fu ea primită în locuința subsemnatului, spre scopul învățăturii. Întâmplându-se aceste tocmai în timpul denumirilor de oficiali, sosi și căpitanul districtului cercual în Dorna; neofita se prezentă acestuia, spre a corespunde legii sancționate privitoare la atari cazuri. După împlinirea formalităților recerute și după ce se plânse neofita și înaintea căpitanului, că voiește să primească creștinismul, se trimise iarăși la locuința subsemnatului. Subsemnatul rămase într-aceste cu căpitanul și judele districtual, mai mult de o oră, afară de locuința sa. Acest timp fu întrebuințat de maica și de alte rude ale neofitei spre o convorbire cu dânsa, al cărei rezultat a fost că s-a declarat neofita, la venirea mea acasă, cum că s-a recugetat și nu mai voiește a-și schimba religiunea. Drept aceea și, mai cu seamă, încredințându-se subscrisul, de la părinţii tânărului, că jidana numai de aceea voiește să primească creștinismul, ca să se poată mărita cu fiul lor, și cum că ei nu doresc această împreunare, au aflat de cuviință să dea pe neofita părinților îndărăt.

 

În corespondența din chestiune, în nr. 99, este exprimat că mi s-ar imputa „nevenirea mea mai timpuriu acasă” si că, pentru aceea, nu ne scuză corespondintele. Eu însă sunt de opiniune cum că propăşirea mea nu numai că e scuzabilă, ci chiar și probabilă. Înainte de toate, nu mi se poate imputa că n-am fost acasă, fiindcă nu cred că ar pretinde corespondintele să fi fost eu neofitei custodie neîntreruptă; pe de altă parte, a fost tocmai de nevoie ca neofita să se expună anume încercărilor familianților săi, mai vârtos presupunând eu că motivul trecerii n-ar fi destul de curat și, deci, dară numai cât așa se poate dobândi încredințare deplină despre motiv. În urmă, dacă nu aș fi lăsat-o în voie liberă, ci aș fi înduplecat-o să rămână la propusu-și de mai înainte, s-ar fi putut, în urmă, prea ușor întâmpla ca ea, după primirea sfintei taine a botezului, văzându-și nerealizată dorința de a se căsători cu tânărul român, să lepede iarăși creștinismul și să treacă la Iudaism; prin urmare, s-ar fi cășunat un scandal mare religiunii creştine. Astfel, precumpănind eu toate circumstanțele, am devenit la rezultatul că o încreștinare fără convingere și cu astfel de motiv anevoie poate fi creştinismului de folos, ci, din contra, foarte stricăcios, pentru că astfel s-ar privi religiunea ortodoxă numai ca un mijloc de a-și dobândi pofte și aplecări personale. Deci, dl corespondent ar fi făcut mai bine de s-ar fi informat mai acurat despre toate aceste împrejurări, înainte de a slobozi în public suspiciuni atât de vătămătoare. Pe de altă parte, mi se pare că acela poate să cunoască mai bine o faptă care a fost împărtășit la ea; cine poate să știe mai bine toate circunstanțele decât preotul local, căruia fu încredințată jidana. / Michail Constantinoviciu / parochu în Dorna[2].

 

Dorna Watra, în 1917

 

[1] Albina, Nr. 99, Anul III, Viena, duminică 22 septembrie / 4 octombrie 1868, p. 3

[2] Albina, Nr. 103, Anul III, Viena, miercuri 2/14 octombrie 1868, p. 3


1914: Întâia zi de război

Rotunda bei Kirlibaba, 1914

 

„Vestea notei trimise monarhiei noastre de Serbia ne-a surprins în Cernăuţi. În ziua aceea, către orele 9, pe când ne aşezam la cină în restaurantul Palatului National al românilor cernăuteni, un băiat de la un oarecare ziar împarte primul „Sonder-Ausgabe”, cu ştirea care ni se părea de necrezut. Într-o societate de ofiţeri, la masa vecină, un colonel vorbea domol, însă fața-i serioasă trăda gravitatea discuţiei. În acelaş moment, o ordonanţă, salutând, îi întinde cartea de înmânare. Ofiţerii de la masă se îndreaptă de mijloc, pe scaune. Un moment, în sală e o tăcere solemnă, toţi înţeleg parcă… Iar cei de la masa colonelului îşi aţintesc privirile pe hârtia despăturită. Către orele zece, amicii noştri ne conduc pe terasa cafenelei „Kaiser”, unde, fiind sâmbătă, toţi fiii şi fiicele „neamului ales” îşi făcuseră apariţia, pentru ca să se entuziasmeze de amănuntele transmise telefonic, la fiecare jumătate de oră. Astfel, noi abia mai găsirăm loc la o mescioară, în colţul cel mai depărtat de muzică. Peste o oră, observăm mulţimea agitându-se, iar înaintea cafenelei, deputatul Schtraucher rosti o vorbire patriotică, după care muzica intonează „Imnul austriac” şi „Prinz Eugen”, apoi imnurile puterilor aliate. În timpul acesta, studenţii, cu insigne din societăţile „Hasmonea” şi „Hebronia”, ridică oratorul pe umeri. În decursul unei ore, publicul s-a ridicat de şase ori de pe scaune, la cântarea „Imnului”, aplaudând frenetic.

Tinerii soţi Hortensia şi Octavian Goga

 

Luni, în 27 Iulie 1914, dimineaţa, la orele 10, pleacă din Cernăuţi primii rezervişti, doi ofiţeri români, la Pola. Deja în aceeaş zi, pe linia ferată care duce spre Dorna erau înşiraţi, la oarecare distanţe, „landsturm”-ări în portul lor românesc, cu o bandă negru-galben la braţul stâng al mânii. Spre marea noastră surprindere, la intrarea trenului în gara Hadic, de pe peron o damă face un gest de recunoaştere. În momentul următor, trenul se opreşte şi, înaintea noastră, stă doamna Goga, soţia iubitului nostru poet. Întâlnirea neaşteptată a creat o situaţie de duioşie pentru toţi trei (persoana a treia e soţia mea). Doamna Goga fusese în Bucovina la sora ei Mina[1]) şi aştepta acceleratul de la Iţcani, cu care avea să plece spre îndepărtatul Apus. Câteva cuvinte schimbate în grabă şi un adio. La toate gările era mare agitaţie. Primul care se cobora din tren, la fiecare gară, era un comisar civil. Cel dintâi lucru al lui era o schimbare de câteva cuvinte cu şeful. În Dorna, lumea de la băi, care nu putuse pleca deja luni, era, marţi, dimineaţa, gata de plecare. Automobilul cel mare al „Fondului religionar”, pus în circulaţie, prima dată, anul acesta, între Dorna şi Bistriţa, pentru sezonul băilor, era şi în ziua aceea arhiplin cu cei care plecau spre Ungaria.

*

În patru ore, suntem în Bistriţa, unde tocmai se făcea concentrarea Regimentului 63 grăniceresc. Sălile de aşteptare şi coridoarele erau pline cu rezervişti, care aveau să plece spre Cluj, dar erau mulţi şi dintre cei cari îi petrecuseră. Aproape întreagă Bistriţa, împreună cu muzica militară, în frunte, ieşise întru întâmpinarea celor de pe Câmpie. Notez că grănicerii de pe Bârgău deja în ziua precedentă fuseseră chemaţi, iar năsăudenii şi codnenii ne aşteptau cei mai mulţi în Beclean, spre a pleca unii la Gherla, iar alţii mai departe.

 

Cu o mare întârziere, trenul tixit soseşte gâfâind, muzica intonează „Imnul” şi „Deşteaptă-te Române”, iar cei care se dau jos sunt comandaţi, în şiruri de patru, apoi în sunetele marşului „Astăzi cu bucurie”[2], mulţimea românaşilor în opinci se pune în mişcare spre cazarmă, unde aveau să fie îmbrăcaţi. Peste o jumătate de oră, plecarăm. I se rupea omului inima, la vederea scenelor de despărţire.

*

La Dej, în mulţimea imensă, deodată observ o îmbulzeală. Uitându-mă pe fereastra vagonului, văd, la mijloc, un biet român gesticulând indignat. Era, adică, omul nostru „în coraje”, i-am prins ultimele-i cuvinte: „…dacă nu mă lasă, atunci mă întorc acasă”. Aflu de la alții că rezervistul se urcase în vagon clasa I, de unde fu expediat. Atunci doi jandarmi, însă nu erau de cei de la alegeri şi adunări poporale, se apropie de „cel cu pricina” şi, într-un mod deosebit, îl conduc la vagonul lui, făcându-i loc cu multă prevenire.

*

Un caz semnificativ e cel întâmplat la gara din Apahida, unde se încrucişează multe trenuri, cum s-a nimerit şi la trecerea noastră. Pe o ploaie torenţială, trenurile întruna soseau şi plecau, toate tixite cu flăcăi şi rezervişti români. Unii urcau, alţii coborau, în multe vagoane erau şi cântece. Dar într-un apartament al vagonului nostru, prin râsul său, un locotenent ne atrage deodată atenţiunea. În trenul de alăturea, adică, un biet rezervist setos, în urma straşnicului năduf care stăpânea în după-amiaza aceea atmosfera, şi neavând sărmanul, ca Peneş Curcanul, „ulciorul cu apă de sub stâncă” pentru ca să-şi stângă pojarul său de dor şi jalea lui adâncă, se foloseşte de ocaziunea dată de Dumnezeu: îşi face, din palmele adunate –obiceiul românului, pahar, din care soarbe cu lăcomie apa ce curgea de pe acoperişul uleios. Se înţelege, cazul plebeic (!) dete ocaziune aristocraticului ofiţer la manifestarea de mai sus pentru seamănul lui de rang inferior.

 

Privind în neştire pe fereastra vagonului meu, eu eram cu totul absorbit de melodia unei doine din fluier, al cărei refren pătrunzător străbătea prin păreţii vagoanelor ce mă despărţeau de cel ce-şi spunea năcazul prin cavalul ciobănesc.

 

Între impresiile adânc întipărite, amintesc şi întâlnirea acceleratului de Braşov. În legănarea personalului de seară, obosit de lunga călătorie, aţipesc. Din toropeala asta, într-o gară mai mică, deodată mă trezeşte zgomotul răsboinic al braşoveanului care se opreşte brusc. Ca într-un caleidoscop se frământau pe dinaintea ochilor mei mulţimea nesfârşită a vagoanelor, ocupate (în) partea cea mai mare de dame – cele mai multe, soţii tinere de-ale ofiţerilor, îngrijaţi de evenimentele viitorului, se grăbeau a le pune în siguranţă. Cei mai mulţi le trimiteau şi numai puţini aveau fericirea de un „Urlaub”, ca să le poată însoţi până la părinţii sau rudele din Viena sau alte oraşe din Vest.

 

În răstimpul de aşteptare, la Teiuş, am văzut atâta amestecătură de porturi româneşti, evident că orăşelul acesta stă în centrul Ardealului. I-am văzut, pâlcuri, pâlcuri, pe dârzii moţi, drepţi ca brazii, sosind de la Abrud, împreună cu cei de pe valea Ampoiului, apoi pe grănicerii Năsăudului, întâlnindu-se cu mărginenii de la Sibiu, îndreptându-se fiecare spre sediul regimentului său. Căci ieşiseră cu toţii, şi cei din munţi, şi din văi, lăsând coasa în iarbă şi grâul pe mirişte”[3].

 

1914: Flűchtlinge aus der Bukowina am Elektrotrain

 

[1] Autoarea răspânditului album de broderii și țesăruri românești – nota ziarului „Românul”

[2] Poartă titlul de „Marșul lui Iancu” – nota ziarului „Românul”

[3] Felea, Dr. I., Impresii de călătorie, în Românul, Nr. 178, Anul IV, Arad, joi 14/27 august 1914, p. 4


Bătăliile Dornei, descrise de generalul Habermann (I)

 

„Perioada de după respingerea ruţilor a fost, inițial, folosită de noi pentru organizarea regrupării de trupe. Rezistența vrăjmaşului a scăzut doar ușor, în ciuda pierderilor și în ciuda faptului că 800 de soldați răniţi i-am înlocuit, pe frontul din sud, cu aproximativ 1.000 de rezervişti. După 24 octombrie 1916, numărul trupelor noi a sporit, treptat, până la aproximativ 18.000 de puști, datorită repartizării unei divizii de cavalerie.

 

Şi inamicul a adus întăriri și a fost, astfel, reconsiderat. S-a estimat numărul soldaţilor la aproximativ 28.000 de puști, răspândite pe fața întregului front. Drept urmare, au fost bătălii aprige, în diferite puncte ale frontului, pe care le ignorăm doar pentru că nu au schimbat cu nimic situația generală.

 

Ősterreichische Nationalbibliothek: Schützenstand beim Honved Inf. Rgt. Nr. 30, in Rarancze 1916

 

Atacul asupra poziției ruse de la răsărit de Dorna Watra, susţinut în 27 octombrie 1916, a avansat linia noastră. Așteptasem să ajungă divizia de cavalerie și am luat următoarele decizii:

 

1). Conducerea atacului a fost transferată comandantului de sub-secție din Dorna Watra, comandantul regimentului bavarez (Obstlt. Schönwerth – locotenent colonel). L-am desemnat pe el, pentru că locotenent-colonalul Schönwerth era, în primul rând, un strateg foarte eficient și, în al doilea rând, pentru că fusese înlocuit, din 6 septembrie, și, prin urmare, îi cunoscuse foarte bine pe soldaţi. Ar fi fost dezavantajos să punem un general, care nu era familiarizat cu situația la zi, la comanda diviziei de cavalerie nou sosită.

 

2). În afară de propriul regiment, Obstlt. Schönwerth a primit mai multe alte formațiuni, împreună 4.200 de puști. I-aş fi oferit şi aproximativ 1.200 de rezervişti, unii pentru Dorna Watra, alții pentru Şaru Dornei, dar au rămas la dispoziția mea.

 

3). Artileria secțiunii frontului a fost întărită în mod semnificativ și, după cum arată schița succintă, grupată pentru bombardament concentric și flancant. În general, ea număra un mortier de 30,5, şapte obuze grele și aproximativ 50 de tunuri ușoare. Comandantul acestei artilerii puternice, conform ordinelor Obstlt. Schönwerth, era un maior, Bobics; al 11-lea Corp nu avea un ofițer de artilerie.

 

4). Locotenent-colonelul Schönwerth a trebuit să păstreze nişte trupe de siguranţă, în poziția noastră anterioară, până când atacul a reușit. Din cauza superiorității rușilor, contraatacurile lor puternice ar fi fost ușor posibile. Ca urmare, nu am vrut să-mi asum riscul de a pierde poziția anterioară.

 

5). Trupele corpului de pe frontul sudic trebuiau să se prefacă, faţă de inamic, că ar intenționa să atace acolo, încercând incursiuni puternice.

 

6). Aproximativ 500 de oameni din trupele tehnice, 50.000 m de sârmă ghimpată și numeroase alte materiale de obstacole au fost asigurate pentru pregătirea tehnică imediată a secțiunii frontului, cu o lungime de 4 km, pentru a nu fi cucerită.

 

7). Pentru fiecare armă, au existat câte 500 de cartuşe, deci un total aproximativ 30.000 de focuri; muniția pentru infanterie, muniția ușoară şi grenadele de mână au fost distribuite pe scară largă.

 

8). Toate ambulanţele erau pregătite în Dorna Watra.

 

9). Dizlocările de trupe trebuiau făcute, pe întuneric, în seara zilei de 26 octombrie. Apelurile telefonice cu linia frontului a fost interzisă, secretul strict al următorului atac fiind obligatoriu.

 

Ősterreichische Nationalbibliothek: Kiczera östlich Koziowa Gipfel 1000 m 1916

 

Obstlt Schönwerth avea această dispoziție generală:

 

1). Dispoziția, așa cum o arată schița. Ca apărători ai vechii poziții, 600 de puști au rămas la nord de Bărnărel, pe 1 km, iar la sud de ele, alte trupe de siguranţă, formate din 700 de puşti, pe 4 km din față.

În calitate de apărători ai Ulmului (1 km, în față), 850 de puști.

 

Pentru atacul de la sud, pe Bistriţa, pe frontul de 2 km şi jumătate, au existat 750 de ostaşi (atac lateral frontal), iar pentru atacul frontal, la nord de Bistriţa, pe 1 km, 500 de combatanți. Atacul în flanc de la Bărnărel, profund eșalonat, a fost efectuat 800 de soldaați.

 

În total, infanteria de asalt avea în jur de 2.000 de puști, puțin în comparație cu intervalul de atac, prezentat în schiță. Comparați acest lucru cu sistemul rusesc de atacuri în masă.

 

 

2). Linia care trebuia atinsă în atac a fost fixată cu exactitate (în schiță), dincolo de care numai patrulele erau permise să se aventureze.

 

3). Artileria trebuia, în general, să tragă și să se flancheze: artileria de pe Bărnărel, liniile inamice de la sud de biserică ( notată 835), artileria de la Şarul. chiar acolo, artileria de la Ulmul, asupra linie inamice, la nord de Bistriţa, iar artileria de la Dorna Watra, în mare parte, la fel, dar, din păcate, nu era eficientă de acolo“[1].

 

 

[1] Habermann, Hugo, Über die Führungstätigkeit der höheren Kommandanten im Kriege, aus persönlich Erlebtem, în Militärwissenschaftliche und technische Mitteilungen, Wien 1921, pp. 405-407


Pagina 63 din 1.225« Prima...102030...6162636465...708090...Ultima »