Dragusanul - Blog - Part 62

O „găleată cu apă peste flăcările iadului”

 

Dr. Hyde ne vorbea despre o poveste diferită, una peste care sărise.

 

– Karl Marx este faimos pentru faptul c-a numit religia „opiul popoarelor”. Budismul, mai ales că este o practică destul de populară, promite îndreptarea prin Karma. Islamismul şi creştinismul promit paradisul etern celor credincioşi. Iar speranţa unei vieţi mai bune este, desigur, un opiu extrem de puternic. Dar există o poveste sufistă[1] care spune că oamenii cred doar din cauză că au nevoie de un opiu. Rabe’a al-Adiwiyah, o mare sfântă în tradiţia sufistă, a fost văzută alergând pe străzile orăşelului ei natal, Basra, ducând o torţă într-o mână şi o găleată cu apă în cealaltă. Când cineva o întreba ce făcea, ea răspundea: „Mă duc să arunc această găleată cu apă peste flăcările iadului, iar apoi am să folosesc această torţă pentru a da foc porţilor paradisului, astfel încât oamenii nu-l vor iubi pe Dumnezeu de teama iadului sau din dorinţa de a se afla în rai, ci pentru că El e Dumnezeu” (Green, John, Căutând-o pe Alaska, Bucureşti, Editura Trei, 2014, pp. 223 şi 224).

 

Ruga lui Iisus Hristos în pădurea olivilor

 

[1] Mistică islamică, bazată pe dimensiunea interioară a credinţei, care consideră că iubirea între creat şi Creator este reciprocă (aşa spune, în fond, şi mitul androginului, dragostea aceasta reciprocă fiind tânjirea întoarcerii în întregul din care am făcut parte cândva) şi, drept consecinţă, Dumnezeu este, clipă de clipă, accesibil, iar cunoaşterea Lui şi apropierea de el, se poate face prin credinţă, prin iubire şi prin asceză.


Zaharia Stancu: Rătăcire

 

Am aşteptat azi poşta de la târg

Să văd dacă-mi aduce vreo scrisoare

Şi n-a venit, şi-a fost o zi cu soare

Şi-am rătăcit pe câmpuri fără sârg

 

Am întâlnit cirezi de vite albe

Şi oi cu tina moale cu ciulini

Şi-o fată care-avea în ochi lumini

Şi-o salcie ce zvârle bani din salbe

 

Şi am văzut înveşmântată-n zale

Toamna, trecând într-un vârtej de praf

Şi-am numărat stâlpi strâmbi de telegraf

Înfipţi adânc la depărtări egale.

 

Apoi, când soarele gălbui şi rece

Spre dealul cu podgorii a căzut,

Eu m-am întors acasă abătut:

Din minte-mi chipul tău nu vrea să plece.

 

Simţeam că pot până în zori să-ţi scriu

Şi m-am trezit deodată fără gând

Şi n-am putut să-ţi scriu măcar un rând…

Nu ştiu ce sunt şi nici ce-aş vrea să fiu.

 

Ascult cum vântul se prelinge calm

Prin noaptea care a crescut înaltă.

Trec aripi moi în zbor grăbit spre baltă

Eu numele ţi-l murmur ca un psalm…

 

(Universul literar, XLI, No. 29, duminică 19 iulie 1925, p. 3)


Plata preţului exproprierilor din Transilvania

 

Click pe imagine şi citiţi despre

 

Plata preţului exproprierilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş şi încasarea de la împroprietăriţi a preţului loturilor.

 

(„Monitorul Oficial al Regatului României”, No. 74/1924, 3 aprilie – Supliment, pp. 3852-3854)


Dâmboviţa, Dorohoi, Mehedinţi, Muscel, Neamţ etc.

 

Click pe imagine şi citiţi Suplimentul pentru

 

Judeţele Dâmboviţa, Dorohoi, Mehedinţi, Muscel, Neamţ, Olt, Ploieşti, Putna, Râmnic, Romanaţi, Suceava

 

DÂMBOVIŢA: Voineşti, Pietrari

 

DOROHOI: Codreni, Meleanca, Lunca

 

MEHEDINŢI: Pătulele, Cioroboreni, Recea, Broscarii

 

MUSCEL: Cândeşti, Albeşti, Jugur, Stoeneşti, Lereşti, Dragoslavele, Domneşti, Stăneşti, Ograda, Corbi, Ţiţeşti, Bojeşti, Racoviţa, Valea Stânei, Rădeşti, Ştefăneşti, Goleşti

 

NEAMŢ: Mărgineni, Butnăreşti, Tazlău, Căciuleşti, Războieni, Bozieni, Dagâţa, Părcoşti, Băbuşa, Brănişteni

 

OLT: Frunzaru, Oporelu, Şerbăneşti, Timpeni

 

PLOIEŞTI: Smeuret, Ceraş, Vadu Săpat, Inoteşti, Parepa, Tomşani, Vălenii de Munte, Homoraciu, Gura Vitiori, Predeal-Sărari

 

PUTNA: Cornăţel, Lunca Dochiei,

 

RÂMNIC: Lacul lui Băban, Dumitreşti, Strâmba, Vulcăneasa, Broşteni, Andreiaşu de Jos, Reghiu, Pituleasa, Bălăceanu

 

ROMANAŢI: Băsgărăi

 

SUCEAVA (practic, judeţul Fălticeni, incluzând Iaşi şi Neamţ): Broşteni, Stroeşti, Stolniceni, Vascani

 

(„Monitorul Oficial al Regatului României”, No. 148/1922, 15 mai – Supliment, pp. 6770-6788)


Costache Pompieru, autorul „Rapsodiei” lui Enescu

Theodor Aman: Taraful lui Ionică Ochialbi

 

Taraful bucureștean al lui Ionică Ochi-Albi, înveșnicit de Theodor Aman, conține informații senzaționale, încă neluate în seamă de nimeni, în ciuda faptului că trei dintre lăutarii din acest tablou, Costache Pompieru – vioristul cu ilic roșu (al doilea din stânga), Ionică Ochi-Albi (cobzarul cu zicale) și Gheorghe Năstasi Ochi-Albi – vioristul din dreapta, cu ilic bej, au lăsat după ei partituri tipărite ale cântecelor lor inegalabile, de regulă notate de un muzician (cazul lui Costache Pompieru, cu partituri notate de Rousziski și de Carol Deker), singurul lăutar moldovean care putea să-și noteze cântecele fiind Gheorghe Nastasi Ochi-Albi (basarabenii învățaseră).

 

Cu sârba lui Costache Pompieru începe „Rapsodia a II-a” a lui George Enescu, alte piese ale lui sau ale lui Grigore Vindereu („Bătrâneasca”) și ale lui Nicolai Picu („Pasăre galbenă”, „Corăghiasca”) completând extraordinara valorificare a melosului național românesc, numită „Rapsodia a II-a”. Începutul este cel al „Sârbei lui Costache Pompieru” (o puteți asculta de la minutul 12 și 45 de secunde, încolo, în concertul „Cântecele Unirii” – concertul recuperator al trupei „Zicălașii”, numit „Cântecele Unirii” – voi reactualiza concertul, ca să vă convingeți singuri).

 

 

Cine este Costache Pompieru, vioristul care a compus și „Cântecul lui Bujor”, notat de Rousziski, și sârba preluată de George Enescu, după ce era publicată, în 1860, de către Dimitrie Vulpian, în „500 de hore românești”, drept „Sârba Pompierilor”? Este fratele mai mare al lui Ionică și al lui Gheorghe Ochi-Albi, și, deci, fecior al lui Năstasi din Botoșani, care, pe la 1850, făcuse albeață la ochi, și nepotul vestitului lăutar „Suceavă”, de la 1774-1810, conform lui Ubicini, și care se numea, de fapt, Ion Angheluță din Suceava. Năstase și-a făcut propriul taraf abia în 1810, dar la Botoșani, pentru a nu concura cu taraful tatălui său, Ion Angheluță având, în Suceava, o concurență puternică, din 1774, în taraful lui Vasile Pletosu din Pintig, care, în 1802, cânta la sărbătoarea breslelor din Suceava, folosind, împreună cu fiul și ginerele său, vioara, cornul englezesc și clarinetul (descrierea evenimentului, în colecția de documente „Suceava – File de istorie”, realizată de Arhivele Statului din Suceava).

 

Precum Năstasi, odinioară, cei trei feciori ai lui, Costache, Gheorghe și mezinul Ionică, s-au mutat la Iași, în 1852, unde și-au făcut propriul lor taraf. Ulterior, adică după 1860, aveau să plece, odată cu Curtea Domnească, la București și să se impună, deși aveau în basarabenii Ciolacu și Dinicu o minunată concurență. Costache Năstasi Ochi-Albi avea să fie cunoscut drept Costache Pompieru încă din perioada ieșeană.

 

În 1852, după ce rușii și turcii s-au retras din disputa pentru principatele dunărene, asigurarea ordinii fiind făcută, prin decizia Puterilor Garante, de către austrieci și polonezi, un ofițer polonez (numele îl găsiți în scrierile din tinerețe ale lui Odobescu) a organizat serviciul de pompieri în capitala Moldovei, adeseori fiind văzut pe tulumbă chiar și în halat de casă. Pompieria face să crească adrenalina (știu asta, din perioada serviciului militar), iar Costache Ochi-Albi, care deja compusese „Cântecul lui Bujor” (doar haiducul Pietraru își compunea singur cântecele, plătind lăutarii să le învețe și să le răspândească – spune Odobescu), s-a înscris printre voluntarii polonezului și, de aici, porecla și aparentul nume de mai târziu.

 

Ofițerul polonez avusese și el o întâmplare cu Bujor (socrul lui Darie, haiducul din Marginea bucovineană), care îi aținuse calea pe la Târgu-Frumos și i-a luat toți banii. Apoi, întrebându-l cine e, pentru că i se părea cunoscut, darie îi… dăruiește 5 monede, din punga pe care i-o luase, pentru că pompierul-ofițeri salvase de pârjol și casa surorii lui din Iași – cât și dacă a primit și Costache Ochi-Albi zis „Pompieru”, care participase la salvarea casei surioarei haiducului Bujor încă nu am aflat. Dar un lucru vreau să-l subliniez: în spatele oricărui cântec național românesc demn de neuitare, dar îmbrâncit în uitare chiar de către români, se află câte o tulburătoare poveste de viață și de creație. De aici ideea de a începe, cu „Zicălașii”, fonotecarea altor 300 de cântece vechi naționale, cu un film document, în care să spunem cât știm din povestea fiecărui cântec sau lăutar, precum și a celor care le-au notat, ca să nu se piardă – în mare majoritate, germani.


Pagina 62 din 1.118« Prima...102030...6061626364...708090...Ultima »