Dragusanul - Blog - Part 61

Cântecele marţiene şi venusiene ale românilor

 

Cântecele româneşti ale veacurilor XVI-XVIII, cu partituri păstrate de maghiari şi de germani, ba chiar şi de un francez, Domnul de Guisse, şi aduse în notaţie modernă de Edward Jones[1], ba chiar şi de un italian, Canzler Cav. De Frerio, care le-a dăruit Bibliotecii landului Karlsruhe, de unde au fost preluate de Otto Heilig[2], au răsunat, astăzi, în zori, în sala de repetiţii a orchestrei Ansamblului „Ciprian Porumbescu”, iar la interpretare, ca şi la notare, „intenţionat s-a păstrat ortografia manuscrisului, chiar şi în cazul în care aceasta este în mod clar eronată, tocmai pentru că autorii au menţionat că sursele scrierilor au folosit aceste versiuni de interpretare, iar autenticitatea este problema care se pune aici”[3], chiar dacă în două cântece ritualice de căluş (marţiene, închinate, deci, paznicul muntelui altar), Bătuta, culeasă de Franz Jozef  Sulzer, şi Arnăuţeasca, variantă moldovenească de Alunel, după cum spunea Bogdan Petriceicu Hasdeu, există măsuri în 3, care le-au dat mult de furcă Zicălaşilor Petrică Oloieru, Răzvan Mitoceanu, Adrian Pulpă, Narcis Rotariu şi Ionuţ Pulpă, care mi-au făcut şi o imensă bucurie: m-au ajutat să ascult, pentru prima dată în viaţă, cântecul lui Dumitrache Bondoliu Du-i, du-i, du-i la mănăstire, care ar trebui să devină imnul alegătorilor români faţă de ce-i pe care îi vor alege, sperând Să-şi vină nebunii-n fire.

 

 

În toate miturile ancestrale ale omenirii[4], Marte a fost paznicul templului Muntele Soarelui (Go Ra sau Ho Ra), iar Venus – marea preoteasă[5], trimisă de Dumnezeu „să boteze pământul” [6], dar nici un mit nu a păstrat melodiile şi incantaţiile ceremoniale, acestea supravieţuind doar în munţii Carpaţi, drept dovadă a unei continuităţi lingvistice. Pentru că limba zeilor, numită, cândva şi latina vulgară, îşi păstrează colindele şi horele doar în limba română şi cu o astfel de stăruinţă, încât, la pierderea turmei, care îşi află în Iisus un alt Mare Păstor – solar, dar un altul, păstoriţa sau fata de român, pierzându-şi turma, plângând o caută între munţi[7], dar şi păstoriţa Venus avea să fie ulterior, redefinită mitic drept Sfânta Vineri, Venera sau Parascheva, apelându-se la misterul unui cuvânt străin, „cuvântul grecesc paraschevi care înseamnă pregătire în vederea întâmpinării sau trăirii unui eveniment, sau a unei sărbători (pentru Sfânta Parascheva, viața toată a fost o pregătire spre sfințenie). În terminologia grecească, Parascheva înseamnă ziua a cincea a săptămânii, care este vinerea”[8]. Şi astfel, mitica Venus supravieţuieşte mileniilor, dar drept imanent care coboară şi se estompează în „cultul sfintei Vineri”, care „este vechi la poporul nostru și se pare că în veacurile trecute era și mai accentuat decât astăzi”[9]. „Că legenda sfintei Vineri a trebuit să fie, în timpuri vechi, foarte răspândită în popor, se vede și din faptul că ea a împrumutat material până și pentru colindele populare”[10], dar şi textele acestor colinde, în care rudimentele totemismului şamanic supravieţuiesc, sunt „băsmuite”, sunt „genuncheate” – cum zice Cartojan – până la statut de poveste numai bună de ars lungul şi frigurosul timp iernatic.

 

 

Colindul Sfintei Vineri, falsificat pe la 1580, cum stabilesc Hasdeu şi Cartojan, este aproape identic cu Rugăciunea Sfintei Vineri, publicată de Marian, cu deosebirea că Venus, ca timp al anului Fecioarei Cereşti, este Sfânta Vineri şi nu, ca la Marian, Maica Domnului, dar descântecul păgân străvechi este acelaşi:

 

„Și ieși sfânta Vinere din rai

Și ni zisă

Și ni râsă:

Cine poate spune povestea sfintei Vineri

S-o zică:

Joi sara de două ori,

Vineri dimineață de trii ori,

Că l-oi scoate din lăcuri,

Din păcuri

Și l-oi duce

Une-o hi mesă-ntinsă,

Făclii aprinsă,

Izvoare răci și fântâni curate

Și l-oi scăpa de păcate”[11].

 

respectiv:

 

„Luminile s-au aprins,

Raiul s-a deschis,

Cristos a învins,

Maica sa a râs

Şi din gură-a zis:

„Cine-a şti şi-a spune

Astă rugăciune

A prea sfintei Vineri

Totdeauna Joi, seara,

Câte de trei ori,

Şi Vineri, dimineaţa,

Câte patru ori,

Scos îi va fi sufletul

Din negură,

Din păcură,

Din văpaia focului,

De sub talpa iadului,

Din viţă

În viţă

Până într-a şeptea viţă”[12].

 

Cântările venusiene, după cum mi s-a confirmat şi prin repetiţia de astăzi a „Zicălaşilor” sunt brâie şi se horeau (ritualuri ceremoniale ale Muntelui Soarelui Go Ra, numite Ho Ra) în sinusoidă (dovadă că fertilitatea era un atribut lunar), dar au fost notate, de către ştiutorii de muzică maghiari, germani, francezi, drept arcane, sârbe, ciobăneşti,  ba chiar şi tarantela română, pe baza considerentului că vechile melodii etrusce pe tema Marelui Păstor se numeau tarantele. Cântările totemice şamanice sau marţiale, numite căluşereşti sau mocăneşti, deci munteneşti, au fost categorisite şi drept bătute, alunele  sau chiar arnăuţeşti, drept variante moldoveneşti, în ipoteza lui Hasdeu, ale alunelului  valah şi transilvan.

 

 

„Zicălaşii” intenţionează să fonotecheze, în intimitate, fără alt spectator în afară de mine, 300 de cântece vechi, majoritatea pierdute şi doar vreo câteva cântate doar de zicălaşi, dar reluate pentru comparaţie. De pildă, Alivenicile lui Hasdeu şi Alivanca lui Voievidca, Ardeleanca lui Hasdeu, numită şi de el Tarantela română, şi Tarantela română, publicată de medelnicerul Carp, în 1851, la Iaşi[13]. Vor mai fi şi altele, probabil, deşi ţinta principală a „Zicălaşilor” o reprezintă „harta” muzicală a Bucovinei, pe ţinuturi lăutăreşti. Nu folclorice, ci lăutăreşti. Ocazie cu care se va proba că „salvgardarea patrimoniului imaterial” de către proşti e mai nocivă chiar şi decât harnica falsificare a cântecului naţional românesc, în ultimele şapte-opt decenii.

 

 

[1] Edward Jones, Lyric Airs: consisting of Specimens of Greek, Albanian, Walachian, Turkish, Arabian, Persian, Chinese, and Moorish National Songs and Melodies; (being the first selection of the kind ever yet offered to the public:) to which are added Basses for the Harp, or Piano-Forte. Likewise are subjoined a few explanatory notes on the figures and movements of the Modern Greek Dance; with a short dissertation on the Origin of the Ancient Greek Music, Printed for the Author, London, n. d. [1805]

[2] Slovakische, griechische, walachische und türkische, Tanzer, Lieder u. s. w / După un manuscris publicat de Otto Heilig, în Sammelbände der internationalen Musikgesellschaft, Leipzig, 1902-1903, pp. 293-302

[3] Numărul 93 al departamentului Praktische Musik al Bibliotecii landului Karlsruhe

[4] Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009

[5] În compoziţia mitologică hittită „Cântecul lui Ullikummi”, unul dintre cele mai bine păstrate texte literare hurriene (caseta 1), „Kumarbi, tatăl tuturor zeilor”, „Puternicului Dumnezeu”  (p. 147), „zeiţele Soartei şi Mama zeiţelor” (p. 153), „toţi zeii (care) au coborât din cer ca păsările” (p. 153) asistă la naşterea fiului lui Kumarbi, cel „care îi va construi templul de piatră şi statuile” (p. 159) şi căruia trebuia să-i dea un nume, prin care „să-l închine”, ca „să fie văzut”, „Soarelui, Zeul Cerului” şi „Zeiţei Lună” (p. 153), şi să poată locui în „Casa Zeilor” (p. 154), pe care el o va dura. Fiul Cosmic a fost luat de Irsirras (Pământul întunecat – p. 155), care l-a aşezat „pe genunchii lui Enlil”, care, „cândva a fost divinitate vie, dar corpul său din piatră a fost făcut” (p. 157). Apoi, „când Soarele, Zeul Cerului, a văzut templul de piatră din munţi, care îi fusese închinat… a mers la Puternicul Dumnezeu” (p. 159), ca „să-l arunce deoparte”, iar în bătălia cosmică, „puternică este lupta, puternică este lupta! Vacarmul cerului aduce foamete şi moarte pe pământ” (p. 159). Puternicul Dumnezeu acceptă, în finalul confruntării cosmice, ca Soarele să aibă un templu în munte, cu „scaunele şi masa lui” (p. 161), care-l simbolizează (în fond, asta este şi Masa Tăcerii, desluşită de Brâncuşi).

[6] Cartojan, N., Cărțile populare în literatura românească / Epoca influenței sud-slave, București 1974, p. 203

[7] Alexici, Gheorghe, Poezia noastră poporană, în Luceafărul, anul II, nr. 22, 15 noiembrie stil nou 1903, pp. 366-371

[8] Necula, Nicolae D., Biserică și cult pe înțelesul tuturor, București nedatat, p. 106

[9] Cartojan, N., Cărțile populare în literatura românească / Epoca influenței sud-slave, București 1974, p. 201

[10] Cartojan, N., Cărțile populare în literatura românească / Epoca influenței sud-slave, București 1974, p. 2013

[11] Cartojan, N., Cărțile populare în literatura românească / Epoca influenței sud-slave, București 1974, p. 203

[12] Marian, S. Fl., Nascerea la Români, Bucuresci 1892, pp. 187, 188

[13] Calendar pentru Romăni / pe anul 1851, Anul X, Iaşii, Institutul Albinei


Albumul lui Julius Dutkiewicz: Broşteni, 1883

 

Unul dintre cei mai importanți fotografi ai Bucovinei, Julius Dutkiewicz, realiza, cu ocazia vizitei făcute de Carol I, în 1883, în vara anului 1883 la moșia Broșteni, și publica, în toamna aceluiași an, albumul de lux „Broșteni”, cu 44 de fotografii, dispuse, câte două, pe 22 de pagini. Poate fi găsit, împreună cu alte comori de memorie românească, în Biblioteca Digitală Naţională a Bibliotecii Naţionale a României.

 

 

Dincolo de fotografii, pulsează istoria. Păcăleala românilor, numită istorie. Pentru că, în 1877, pe când stră-străbunicii noştri înroşeau redutele turceşti din Bulgaria, iar efortul financiar de război costa de putea să ne pună ţărişoara pe butuci, gloriosul Carol I, care cumpărase deja Valea Prahovei şi finisa minunatul Castel Peleş, arunca în mâinile boierului Alecu Balş un fleac (regal) de două milioane şi jumătate de lei şi cumpăra Broştenii, cu munţii şi cu satele de hăt până hăt.

 

 

Cu aşa mare cheltuială, magnificul Rege Carol I nu a mai avut de unde da pământul promis pentru eroismul cu redutele cucerite, aşa că a pus jandarmii pe ei şi, într-un deceniu, ce n-au izbutit turcii au împlinit caftangii regali, care fie că i-au băgat în pământ, fie că doar i-au schilodit pe pretenţioşii eroi de la Plevna, Griviţa Smârdan şi aşa mai departe, care doreau doar petecul de pământ al supravieţuirii. Pământ care nu se putea da, pentru că Majestatea Sa (ţoc! pup! ţoc! – se aude dinspre clasa politică a vremii lui) avea cheltuieli mari, iar dacă ţara nu s-ar fi simţit prăpăstios de datoare, o băga pe mânecă bietul sărăntoc german, care tare descurcăreţ s-a dovedit a fi, în cele din urmă, „pe-un picior de plai, pe-o gură de rai”. Halal să-i fie şi daţi-i ţara înapoi lui Radu Duda – şi-aşa nu le mai este de folos românilor, care s-au risipit în cele patru zări şi, decât s-o fure ăştialalţi, mai bine daţi-o actorului Radu Duda, urmaş de viticultori francezi pe moşia lui Alecu Balş, dar şi el procopsit drept descendent direct, via Bârlad şi Negreşti-Iaşi, din sora lui Ştefan cel Mare şi din Portarul Şendrea; aşa, doar de-un moft şi de-un scenariu, căci dovezi nu există, iar excelentul actor Radu Duda e musai să descindă dintr-un portar, fie acesta chiar şi Helmuth Duckadam.

 

 

„Broșteni, comună rurală, pl. Muntele, jud. Suceava, spre vest și la 76 km de Fălticeni. Se mărginește, la est, cu comuna Mădeiul și Mălini, hotărnicindu-se prin Bistrița și o linie ce pornește din pârâul Cățelușa și trece peste munții Comoara, Opcina Goei, Goia, pe lângă Muntele Lung și până în Opcina Rea; la vest, cu comunele Dorna, șarul-Dornei și Neagra Șarului, despărțindu-se prin o linie ce pornește de la Cheile Negrei Broștenilor, trece pe la Piatra lui Ciubuc, Piatra Albă, scoboară în pârâul Scorușul, apoi apucă pe Negrișoara în sus până la Gura Toplicioarei, urcă pe acest pârâu până în Opcina Raței, Opcina Mihăilețului, Șarul, Bâtca Opcioarei, Opcina Bădei, pe la Prislop, Bogolin și până ce scoboară în Bistrița, după gâtul de la Colțul Acrei; la sud, cu Mădeiul, Borca și Transilvania, limitându-se prin Bistrita și Neagra Broștenilor; la nord, cu Bucovina, hotărnicită prin Bistrița, până la gura Pârâului Arămii, urcând până sub vârful Rarăului, se întoarce pe după Todicescu, pe la munții: Căpățâna, Scorușul, Tarnițele, Clifele, Alunișul, Grebenele și până în Opcina Rea.

 

 

Lungimea hotarului e de 138 km. Are forma unur poligon destul de neregulat, înclinat de ambele părși N-E și S-V spre albia Bistriței. E compusă din satele: Cotârgașul, cu Poiana Cotârgașului, Lungeni cu Cotul Hăleasei, Broșteni cu Hărăroaia, Neagra cu Poiana Vinului, Holdița, Holda cu Barnar, Căboaia, Crucea, Lunga, Cojoci, Chiril, cu reședința în Brosteni, care e și reședința subprefecturii plaiului.

 

 

E populată cu 680 capi de familie, cu 2.872 sufllete (1.432 bărbași și 1.440 femei), din care 145 izraeliși. Contribuabili sunt 677. Are un schit, Rarăul, și 5 biserici, deservite de 3 preoși și 12 cântăreși; 1 școa1ă rurala de băieși, 1 de fete și 1 mixtă, frecventată de 140 elevi și eleve. Numărul copiilor în vârstă de școală este de 159 băieți și 151 fete, însă e peste putință să frecventeze toși școlile, din cauza prea marii depărtări dintre sate și a drumurilor cu totul rele și accidentate. Școala are 3 învățători, plătiși de stat și subvenționați din casa particulară a M. S. Regelui.

 

 

Bugetul comunei pe anul 1892-93 are, la venituri, 14.730 lei și, la cheltuieli, 14.689; iar al drumurilor 3.092 lei, 30 bani la venituri și 2.900 lei la cheltuieli. în toată comuna sunt 648 cai, 744 boi, 1.242 vaci, 10.927 oi, 2 capre și 602 porci. Caprele s-au nimicit, pentru că stricau pădurea. Altitudinea comunei, la nivelul mpriii, ajunge, în vârful Pietrosului Bogolin, 1.749 m. Vârful Rarăului, ce cade în Bucovina, ceva mai sus de hotarul comunei, are 2.008 m. E udată de râul Bistrița, cu afluenții ei. Cei mai însemnați munți ai comunei sunt: Pietrosul Bogolin (1.749,4 m.), Grințieșul (1.739,5 m.), Scărcica (1.716,5 m.), Barnarul (1.704,3 m.), Pietrosul (1.704 m.), Căboaia (1638,8 m.), Tunzăria (1,630,3 m.), Ialovjița (1.616,3 m.), Tomnaticul (1.604 m.), Gruiul (1.563,5 m.), Bâtca Raței(1531 m.), Muntele Verde (1.530 m.), Pietrele Albe (1.488,9 m.), Tarnițele (1.479,5 m.), Vârful Buzei (1.411,3 m.), Scoruși (1.396,1

 

 

m.), Căpățâna (1.383,4 m.), Grebenele (1.370,5 m.), Clifele (1.367,1 m.), Scoruși Frontierei (1.352,2 m.), Alunișul (1.347,3 m.), Măzănariul (1.339,9 m.), Vârful Goei (1.298,4 m.), Opcina Rea (1.295,7 m.), Bâtca lui Târsână (1.263 m.), Pleșul Broșteni (1.205,1 m.) și Bâtca Popii (608,2 m). Numai culmea munților e stâncoasă sau acoperită de pășuni; încolo, sunt păduri și codri nestrăbătuți, de brad și molift.

 

 

De la 1877, moșia a devenit proprietatea M. S. Regelui, cumpărată de la familia A. Balș, pe prețul de 2.500.000 lei. Suprafața moșiei e de 44.000 hectare, din care: 34.000 hectare pădure, 1.500 hectare fânaț, 3.000 hectare pășuni și 5.500 hectare sterpe. Venitul anual al moșiei e de 400.000 lei, iar cheltuielile de 225.000.

 

 

Cu diversele instalațiuni forestiere s-au cheltuit, de la 1877, încoace, 300.000 lei. Cu școlile și bisericile, a cheltuit M. S. Regele 400.000 lei. Moșia avea 7 fierăstraie, cu 17 juguri, care acum s-au desființat, vânzându-se toată producțiunea. Din 200 hectare pădure, ce se taie anual, ies: 1.745 plute butuci și 450 ghile mari sau 45.000 metri cubici, la care se mai adaogă 100 plute de cioplitură.

 

 

În comună sunt trei schele: Hărăoaia, Lungeni și Cotârgași.

 

 

Locuitorii împroprietăriși la 1864 sunt: 57 fruntași, 168 mijlocași și 163 codași, stăpânind 1.393 fălci; afară de care mai sunt 121 săteni, ce au primit danie câte 10 prăjini loc de casă, 50-60 fălci de fiecare sat, de la fostul proprietar, ca despăgubire pentru râpi, ponoare etc., care fac în total 1910 fălci și 52 prăjini.

 

 

Locuitorii se ocupă puțin cu plugăria și mai mult cu lucrul lemnului și creșterea vitelor. Săteanul harnic are ce munci și ce câștiga, plătindu-i-se ziua cu brațele de la 1,5-2 lei, iar cu carul, 2-3 lei. De lucru găsesc oricând, vara ca și iarna.

 

 

Principala unealtă de muncă e toporul, de care săteanul nu se desparte niciodată, servindu-i, la vreme de nevoie, și ca armă de apărare contra fiarelor. Sunt, în toată comuna, numai 40 case și vreo 50 pluguri primitive.

 

 

În comună sunt 11 moriște, în care se macină aproximativ 7.780 hectolitri porumb. Făina de grâu se cumpără, numai pe la zile mari, de pe la dughene. Pe pârâul Barnarul se fabrică varul necesar pentru întreaga comună. Unii săteni însă își spoiesc casele cu un fel de lut albicios și luciu, numit mal. Mai sunt în comun: 3 fabrici de cașcaval, 6 fierării, 4 brutării, 2 căsăpii, în care se taie, anual, până la 250 vaci și 500 miei, un cizmar, un croitor și 2 boiangii izraeliți, 6 cârciumi, 4 dughene, 5 debite de tutun.

 

 

Pădurile comunei, care altădată gemeau de vânat, acum sunt cutreierate mai mult de sălbăticiuni ca: urși, lupi și vulpi. Se mai găsesc însă căprioare, iepuri, dar cerbi nu, pentru că, vânatul fiind interzis, s-au înmulțit carnivorele, iar vânatul celălalt s-a retras pe alte moșii. Apele conțin pește: păstrăvi, lostuțe, mrene, boisșteni, behliți, cleani, zvârlugi, grindele, sglăvoci, lipani și midhai.

 

 

Se găsesc în comună 192 stupi, ce produc anual până la 400 kg miere șsi 294 kg ceară.

 

 

Munții conțin în sânul lor minerale ca: pucioasă, fier, aramă, piatră de var; dar aceste produse au rămas înca ne-exploatate.

 

 

Sunt în comună 4 izvoare de pucioasă: unul lângă Lungeni, altul pe pârâul Holdița, al 3-lea pe pârâul Pusdra și al 4-lea pe pârâul Cotârgașul. Se mai găsesc 2 izvoare de burcut (borviz): unul pe Negrișoara, la Mârcă, și secundul pe Neagra, la Poiana Vinului.

 

 

Ca localități demne de vizitat sunt: Rarăul cu Pietrele Doamnei, Cheile Bistriței, instalațiile forestiere de la Barnari, Văcăria, cu însemnatele fabricațiuni de brânzeturi, Vârful Barnarului, al Grințieșului și Tarnițele, Piatra Zimbrului și Groapa Volintirilor. La Pietrele Doamnei și la Tarnița se găsește, în abundență, frumoasa floare, numită de noi Floarea Reginei, și floarea albă de munte (Edelweiss).

 

 

Pe pârâul Negrișoara, la 17 km departare de Broșteni, se observă urmele unei fabrici de fier, fostă – se zice – a unui bogătaş, Conache.

 

 

Pe la 1850, „Broşteni, Holda, Holdiţa, la ţinutul Sucevei, Ocolul Muntelui, moşie a dumisale Logofătului A. Balş. Are sat cu 2 preoţi, 4 dascăli, un privilegiat, 11 bejenari hrisoviţă, 16 nevolnici, 12 vădane, 12 slujbaşi volnici, 5 jidovi; pe lângă moşiile Păltinişul, Cotârgaşi şi altele, cu un număr de 230 locuitori” („Buciumul Românnesc”, An. I, p. 476)” (Marele Dicţionar Geografic al României, Volumul I, Bucureşti 1898, pp. 655, 656).

 

 

Rar exemplu de penibilitate în istoria noastră, care să egaleze penibilitatea vizitei familiei regale româneşti în Bucovina, din zilele de 16-17 mai 1920. Prefăcătorie, onorarea lichelelor, în detrimentul celor care şi-au vărsat sângele în tranşeele întregirii neamului (Dimitrie Marmeliuc şi Alexandru Bocăneţu, printre alţii, decoraţi de însuşi Carol I), vorbe deşănţate (nu mă aşteptam la asta şi din partea lui Dimitrie Onciul), insultarea porcoasă a memoriei lui Ştefan cel Mare, care era, şi atunci, ca şi astăzi, doar o metodă persuasivă de obţinut voturi.

 

 

Se împlinea, în 16-17 mai 1920, prorocirea lui Nicolae Iorga, din 14 decembrie 1914: „Naţionalistul” Dori Popovici, întors din Bucureşti, unde l-a chemat dorul de noi, a ars tămâia cea mai curată în căţuia de aur a guriţei sale, şi arhiducele a găsit că miroase bine. Chestie de nas! Va să zică, de acum să ne luăm orice gând din partea aceea. Nu ne vor „gospodarii” de la Câmpulung şi nici dl Dori Popovici… Dar se poate să intrăm. Atunci dau sigur următorul lucru: Părintele Repta n-o să binecuvânteze pe feciorii în uniforma României libere. Dar cel dintâi discurs o să-l ţină dl Dori Popovici, iar cele dintâi aclamaţii au să vină de la „gospodari”. Şi mai garantez un lucru: că o să le primim şi o să le răsplătim”[1].

 

 

Sâmbătă, 15 mai 1920, orele 19, MM. LL. Regele şi Regina, împreună cu A. S. R. Principesa Elisabeta, au plecat, cu trenul, din halta Cotroceni. Maiestăţile Lor erau însoţite de dl preşedinte al consiliului General Alexandru Averescu şi de întreaga suită regală.

 

 

Duminică, 16 mai, orele 9, în gara Burdujeni, un numeros public, împreună cu orfelinatul C. F. R. „Regina Maria”, aştepta pe Maiestăţile Lor, care, coborându-se din tren, au fost întâmpinate cu flori şi cântece naţionale. La orele 9.15, în gara Iţcani, Maiestăţile Lor sunt primite de dl General Lupescu, comandantul frontului de est al armatei române, care, prezentând raportul, M. S. Regele trece în revistă compania de onoare, din Regimentul 114 Infanterie. Pe peronul gării o lume imensă aştepta pe Suverani, având în frunte pe dl I. Stârcea, ministrul Bucovinei, împreună cu toate autorităţile civile şi militare din localitate.

 

 

Doi primari săteni prezintă Maiestăţilor Lor tradiţionala pâine şi sare, iar dl Dori Popovici (cel care ameninţa, în 1916, că el şi gospodarii lui câmpulungeni îi vor ciomăgi pe ostaşii români, dacă vor îndrăzni să intre în Bucovina, prilej cu care Nicolae Iorga îi prorocea un viitor măreţ în… România Mare – n. n.) , preşedintele comisiunii de unificare, într-o cuvântare însufleţită urează Suveranilor bună venire pe pământul Bucovinei. M. S. Regele răspunde mulţămind de călduroasa primire ce Li se face şi, după câteva momente de convorbire cu persoanele prezente, Maiestăţile Lor, suindu-se în automobile, pleacă la Suceava, înconjuraţi de o ceată de călăreţi săteni.

 

 

În fata primăriei, primarul oraşului Suceava, dl Iancu Avram (avocat, cu implicări serioase în viaţa culturală şi socială rădăuţeană, înainte de război – n. n.), în fruntea reprezentanţilor comunităţilor de toate limbile, după o cuvântare de bună venire, prezintă Maiestăţilor Lor pâinea şi sarea, iar dl Eusebie Popovici, directorul liceului (în 1917-1918, cântase, cu acelaşi entuziasm patriotic, imnurile statale austriac, rusesc, românesc şi iar austriac – n. n.), în cuvinte călduroase aduce urări din partea judeţului Sucevii. Mulţumirile M. S. Regelui sunt acoperite de uralele şi aclamaţiile marii mulţimi, adunate în mijlocul vechii capitale a Moldovei.

 

 

De la primărie, Maiestăţile Lor se îndreaptă spre vechea si frumoasa biserică, unde se găsesc moaştele Sfântului Ion cel Nou. Aici s-a slujit un serviciu religios, după care dl Stârcea, ministrul Bucovinei, a salutat pe Maiestăţile Lor, cu următoarele cuvinte:

 

 

„Sire, Prea Graţioasă Doamnă, Alteţă Regală,

 

De 145 ani, Bucovina, ruptă din trupul vechii Moldove, în vitregia timpurilor ce au despărţit-o de Statul naţional, întemeiat chiar pe teritoriul ei, aşteaptă ziua de fericire, ce o vede împlinită astăzi. Bine aţi venit, mult dorite Rege Liberator, pe pământul românesc al Bucovinei, reunită cu Patria Mumă şi recucerită Coroanei române de Maiestatea Voastră şi de glorioasa armată!

 

 

Bine aţi venit, Mărite Doamne, pe acest străbun pământ românesc, ce păstrează scumpe amintiri ale trecutului românesc, cu mormintele descălecătorilor şi marilor Voievozi ai Moldovei, fericiţilor întru pomenire predecesori şi străbuni ai Maiestăţii Voastre, cu pioasele lor fundaţiuni, sacre monumente ale istoriei române. Bine aţi venit, Sire şi Mărită Doamnă, pe acest pământ istoric, unde se află cele dintâi fundaţiuni moldoveneşti, cu vechea capitală a Moldovei, valoroasa cetate a Sucevei, care a înfruntat atâtea furtuni şi a văzut îndeplinindu-se fapte de glorie ce sunt fala neamului românesc, cetatea unde Alexandru cel Bun, înţeleptul organizator al statului moldovenesc, a întemeiat scaunul Mitropoliei Moldovei; unde Ştefan cel Mare, slăvitul erou al neamului românesc şi al creştinătăţii, care se odihneşte în mormântul venerat de la Putna, şi alţi domni iluştri ai Moldovei au respins cu fală atâtea atacuri duşmane; unde acum 320 de ani Mihai Viteazul, eroul martir al unităţii naţionale, proclamat Domn al tuturor Românilor, primind aici, în mai 1600, jurământul ca Domn al Ţării Ardealului şi Moldovei.

 

 

Pe urmele lui, Maiestatea Voastră, răzbunând vitregia trecutului, intră triumfător ca primul Rege al tuturor Românilor, îndeplinitor al visului secular al neamului românesc întreg. Poporul românesc al Bucovinei, care neclintit a stat strajă la comoara istorică a neamului, ce această ţară o păstrează cu sfinţenie, poporul românesc împreună cu neamurile conlocuitoare, Bucovina Întreagă, aduce Maiestăţilor Voastre, măritului său Rege şi Măritei sale Doamne şi Regine, omagiile sale de adâncă recunoştinţă, de dragoste şi credinţă nestrămutată, cu speranţa vie în viitorul fericit ce i-aţi urzit.

 

 

Şi toţi, într-un cuget, uniţi sub sceptrul blând şi ocrotitor al Maiestăţii voastre, ocrotiţi sub glorioasa Coroană de oţel a României, Vă urăm cu însufleţire: Să trăiţi, Sire! Să trăiţi, Mărită Doamnă! Să trăiască Augusta Dinastie! Să trăiască şi înflorească România unită!”.

 

 

M. S. Regele mulţumeşte, cu recunoştinţă, arătându-şi adânca bucurie că se află în acest sfânt locaş, care ne-a fost lăsat de vrednicii Voievozi ai Moldovei. Apoi Maiestăţile Lor merg la vechea biserică a Mirăuţilor, nu de mult restaurată, din faţa căreia au admirat vederea ruinelor cetăţii Suceava.

 

 

La 11 ore, Maiestăţile Lor, împreună cu suita, în urale nesfârşite, pleacă, în automobile, spre mănăstirea Putna, pe un timp prea frumos, după o ploaie binefăcătoare, de mult aşteptată. Satele Ilişeşti, Păltinoasa, Marginea, Horodnic, Vicov, prin care au trecut Suveranii, erau frumos împodobite şi ţărănime multă, din satele mai depărtate, se adunase, pe marginea drumului, în haine de sărbătoare, în frunte cu preoţii şi învăţătorii, ca să întâmpine pe mult doriţii Stăpâni ai ţării. Călăreţi, cu steaguri tricolore, petreceau pe marii oaspeţi, de la un sat, la altul. Pretutindeni erau ridicate arcuri de triumf, lângă care aşteptau fruntaşii satelor, cu pâine şi cu sare, în cântecul vioi al imnului regal, executat de tinerimea şcolară. Maiestăţile Lor se opreau, ca să primească aceste mărturisiri de dragoste şi să asculte păsurile locuitorilor.

 

 

În satul Solca, unde, din cauza bombardărilor războiului din urmă, au fost distruse o mare parte din case, Maiestăţile Lor s-au interesat, de aproape, de suferinţele locuitorilor, iar M. S. Regina a făgăduit Înaltul Său sprijin pentru refacerea locuinţelor.

 

 

La orele 15, Maiestăţile Lor sosesc la Mănăstirea Putna, unde, în mijlocul a mai multor mii de săteni, au fost întâmpinate de: II. PP. SS. Mitopoliţii Miron Christea, Primatul României, şi Pimen al Moldovei şi Sucevei, dl general Coandă, fost prim ministru, toţi domnii miniştri, dl I. Nistor, fost ministru al Bucovinei, primul preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie, domnii generali de corp de armată, rectorii universităţilor din Iaşi, Cluj şi Cernăuţi, dl mareşal al Curţii Regale, precum şi notabilităţile din Bucovina care fuseseră invitate. Armata era reprezentată prin delegaţii din Regimentele 13 Ştefan cel Mare, Regimentul 25 Racova, Regimentul 3 Grăniceri, Regimentul 12 Artilerie, Regimentele 113 şi 114 Infanterie din Bucovina şi batalionul de jandarmi.

 

 

Intrând cu toţii în biserică, împreună cu drapelele Regimentului 13 Ştefan cel Mare, Regimentului 25 Racova şi al Regimentului 3 Grăniceri, după obişnuitul serviciu religios pentru Suverani, săvârşit de P. S. Episcopul de Rădăuţi, înconjurat de Egumenul şi clerul mănăstirii Putna, a urmat parastasul pentru odihna fericitului întru pomenire Ştefan cel Mare, voievodul Moldovei, în faţa mormântului căruia Maiestăţile Lor, împreună cu întreaga asistenţă, au îngenuncheat, cuprinse de cea mai adâncă şi patriotică evlavie. După sfârşitul serviciului religios, dl Dimitrie Onciul, profesor de istorie la Universitatea din Bucureşti, a rostit următoarea cuvântare:

 

 

„Sire, Prea graţioasă Doamnă, Alteţă Regală,

 

Sunt 416 ani de când acest sfânt locaş păstrează, în sânul său, moaştele slăvitului erou al neamului românesc şi al creştinătăţii, Ştefan cel Mare. De atunci, acest venerabil mormânt a urmat să fie un loc de pelerinaj pentru românii de pretutindeni, care căutau aici înălţare şi întărire sufletească, în vremile de restrişte ce au venit peste ţară şi popor. Acele vremi de restrişte, venite curând după moartea marelui apărător al neamului şi al creştinătăţii, începând cu suzeranitatea turcească din ce în ce tot mai apăsătoare, au adus în cele din urmă dezmembrarea ţinutului cu acest slăvit mormânt, trecut, acum 145 de ani, sub stăpânire austriacă. Şi a chemat apoi Domnul pe Maiestatea Voastră ca să libereze acest mormânt sacru şi pământul românesc de stăpânirea străină.

 

 

Măreaţă umbră, ieşi din mormânt şi priveşte pe urmaşul tău biruitor, Domnul Moldovei tale întregi, Rege al tuturor românilor, care, liberând locul tău de odihnă şi tot neamul tău, de la Nistru şi până la Tisa, din Carpaţii păduroşi, până la Mare, a venit să se închine, aici, „Eroului plin de lumină / Căruia istoria se-nchină”. Cu noi împreună şi cu tot neamul românesc, vino şi tu, măreaţă umbră, să aduci prinosul de recunoştinţă, de admiraţiune şi mărire măritului Rege şi Domn, Măritei Doamne şi Regine, a căror binecuvântată Domnie ne-a adus aceste măreţe zile de glorie şi fericire! Să trăiţi, Sire, Să trăiţi Mărită Doamnă!”.

 

 

A urmat apoi praznicul, dat sătenilor şi soldaţilor, la mesele întinse în jurul bisericii, iar într-un pavilion, ridicat în faţa chiliilor, s-a servit prânzul regal, la care au luat parte invitaţii speciali.

 

Bucuria sătenilor, că li s-a îngăduit să fie la ospăţ, alături de Familia Regală, era nespusă. Maiestăţile Lor au fost mereu obiectul celor mai vii şi mai simţite manifestaţii de dragoste şi devotament. Se vedeau bătrâni plângând de bucurie că au ajuns ziua când mormântul Marelui Voievod Ştefan a ajuns iarăşi sub stăpânirea românească. În timpul prânzului, muzica militară a Regimentului 13 Ştefan cel Mare şi corul acestui regiment au executat felurite cântece naţionale.

 

 

Către sfârşitul mesei, dl General Averescu, preşedintele consiliului, a vorbit astfel:

 

„Sire, Prea înaltă Doamnă,

 

Să-mi fie îngăduit a mă face ecoul sentimentelor, de care este firesc să fim cuprinşi astăzi, când, găsindu-ne în aceste locuri sfinte, aduşi de o pornire atât de înălţătoare a sufletului Maiestăţilor Voastre, nu ne putem opri evocând marile fapte a căror amintire deşteaptă mormântul nemuritorului Voievod, de a face o apropriere între ce a fost şi ce este; între ceea ce au făcut strămoşii noştri şi ne-au lăsat şi între ceea ce am făcut noi înşine şi vom lăsa urmaşilor noştri. De la Ştefan cel Mare, la Ferdinand, ce întinsă cale, bătătorită de suferinţe şi durere, de asupriri şi aşteptare; dar, totodată, şi ce lanţ neîntrerupt de neînvinsă rezistenţă, de necurmată nădejde şi de neadormită credinţă în puterea de viaţă şi de izbândă a neamului!

 

 

Străbătând cu mintea această întinsă cale, bogata în suferinţe şi bucurii, şi făcând suma lor, la lumina ultimelor mari evenimente, nu putem ocoli constatarea că, şi unele, şi altele, ne-au oţelit firea în aşa măsură, că am putut fi necontenit la înălţimea cerinţelor vremurilor. În adevăr, şi astăzi, chiar în această clipă, cea mai mare din istoria noastră, când de un trecut plin de vitejie se leagă desăvârşirea eroică a visului secular şi când întărirea paşnică a izbânzii noastre pare încă ameninţată de primejdii din afară şi dinlăuntru, este din cale-afară de preţioasă şi constatarea că poporul nostru nu numai că a dezvăluit necontenit un minunat amestec de bărbăţie şi de blândeţe, de mândrie de neam şi de îngăduitoarea iubire de om, de porniri generoase şi de simţ al dreptăţii, dar a mai făcut şi dovada că de iubirea lui oţelită de ţară s-au sfărâmat întotdeauna neputincioase atacurile primejduitoare precum şi ademenirile otrăvitoare. Şi cum a făcut până acum va face şi în viitor.

 

Sire, după pilda Marelui Voievod Ştefan, Maiestatea Voastră aţi ştiut să aveţi încredere în poporul de care providenţa V-a legat, şi, cu iubire şi abnegaţiune, identificându-vă cu năzuinţele lui sfinte, l-aţi dus la izbândă şi mântuire. Unind voinţa Maiestăţii Voastre cu voinţa rostită de clasele naţiunii, Maiestatea Voastră a simţit că jertfa şi vitejia poporului trebuie să-l ridice la demnitatea de neatârnare cetăţenească, precum şi la mândria de a se şti stăpân pe pământul pe care-l munceşte. Aţi simţit această mare necesitate a vremii şi, cu un gest ce va rămâne pe veci în istorie, aţi înfăptuit-o.

 

 

Prea Înaltă Doamnă, Maiestatea Voastră aţi ştiut, pe de altă parte, să alinaţi suferinţele cele mai sfâşietoare, să împodobiţi jertfele cele mai tragice. Alăturea cu poporul Vostru, în zile bune şi în zile negre, aţi plâns cu el, aţi nădăjduit cu el, aţi crezut cu el şi în el. Pentru toate acestea, Sire şi Prea Înălţată Doamnă, poporul Vostru vă mulţumeşte, poporul Vostru vă iubeşte, precum a iubit întotdeauna pe Voivozii care au ştiut să se identifice cu el. Iar nouă, celor din generaţiile actuale, din toate ţinuturile de-a pururea unite, care avem cinstea şi norocul a fi în jurul Maiestăţilor Voastre, umbra marelui Voievod ne spune că ne mai rămâne încă o datorie sacră de împlinit. Toate credinţele, toate ambiţiunile, toate puterile noastre avem datoria să le închinăm ţării, pentru ca, prin muncă fără preget şi prin luptă fără ură să pregătim şi să îndrumăm aşezarea unităţii neamului pe temelii sănătoase.

 

Pentru acest scop măreţ, ne este cerut ca, în pragul unei vieţi noi, să jertfim, din însuşi sufletul nostru, chiar şi cele mai tainice şi sincere porniri, dacă aceste porniri, semănând învrăjbirea, ar primejdui opera sfinţită cu sângele atâtor viteji. Ar fi un adevărat blestem al lui Dumnezeu, dacă nu ne-am arăta vrednici de jertfele făcute şi de nădejdea ce o pune Maiestatea Voastră în fiecare din noi, spre binele şi gloria Patriei. Să trăiţi, Sire, Să trăiţi, Prea înălţată Doamnă!”.

 

 

M. S. Regele a răspuns, rostind, cu glas puternic, următoarea cuvântare, ascultată cu sfinţenie şi des întreruptă de entuziaste aplauze:

 

„Călcând, pentru întâia oară, pământul frumoasei Bucovine, readuse la sânul patriei mume, am socotit ca o sfântă datorie ca întâiul meu pas să se îndrepte spre acest locaş, atât de scump oricărei inimi româneşti, pentru a aduce umbrei marelui erou al Moldovei şi al creştinătăţii, Ştefan cel Mare şi Bun, prinosul de recunoştinţă naţională, de adânc simţită slăvire din partea întâiului Rege al României întregite. Veacuri de restrişte au înşirat an după an şi au împletit o cunună de dureri şi de suspin, în timpul când ţările româneşti căzuseră sub îndelungata robie turcească, dar, mai cu deosebire, de la dezlipirea acestei părţi, a celei mai vechi şi mai frumoase a Moldovei, din trupul părintesc. Inimile româneşti rosteau numele marelui Voievod plângând, pentru că mormântul său se afla pe pământul robit. Şi atât de adâncă şi reală era această durere, că, în anul 1871, la serbarea din Putna, marele nostru Eminescu cânta:

 

„Durere!… şi-i profundă când România plânge,

Cu fruntea-nfăşurată de doliu, la mormânt;

Durere-i pretutindeni, durerea se răsfrânge

În valea şi Capatul ce-i românesc pământ”.

 

Dar sufletul românesc şi-a făurit, din icoana eroului său, simbolul de mângâiere şi de nădejde a unor timpuri pe care povestea le închipuise ca testament al lui Ştefan cel Mare:

 

„Dumnezeul părinţilor voştri se va îndura de lacrămile fiilor săi şi va ridica dintre voi pe aceia care vă vor aşeza iarăşi în voinicia şi puterea de mai înainte!”. Acesta era cuvântul fermecător al nădejdii. Răzeşii, care fuseseră sădiţi de mâna lui Ştefan, la toate hotarele, l-au purtat cu sfinţenie, din tată, în fiu, în sufletul şi legendele lor. Bisericile şi mănăstirile, semănate pe tot întinsul ţării, ca prinos de recunoştinţă celui Atotputernic, pentru biruinţele împotriva atâtor duşmani, i-au păstrat evlavia sufletului său sfânt şi cărturarii i-au preamărit numele din, secol în secol. Până şi în veacul cel mai umilitor, al fanarioţilor, necunoscutul scriitor, în vestitul cuvânt de pomenire al Marelui Ştefan, îl preamăreşte astfel: „Ce minte aşa de bogată în gândiri, ce limbă aşa de îndestulată în voroave, ce meşteşug aşa de iscusit la împlinirea cuvântului să poată împodobi atâtea risipe a vrăjmaşilor, atâtea sfărâmări de cetate, atâtea ziduri de lăcaşuri sfinte şi atâta înţelepciune a acestui bărbat care cu vitejie ne-a apărat, cu înţelepciune ne-a cârmuit şi, cât a trăit, voinicia noastră şi fericirea au înflorit, şi care pe toate lucrările lui în credinţa lui Iisus Christos le-a pecetluit; la război, biruitor smerit, la pace, domn drept şi bun, în viaţa sa, credincios adevărat”.

 

Ştefane al Moldovei, ai trăit veacuri în sufletele româneşti şi vei trăi de-a pururea. Sămânţa ce ai pus-o în inimile noastre a rodit şi poruncile tale s-au îndeplinit. Prin jertfa de sânge a sute de mii din tinerii patriei, am împins hotarele până la marginile însemnate de graiul şi de sângele românesc. Chilia şi Cetatea Albă, la pierderea cărora a sângerat inima ta sunt ale noastre, şi Ardealul, pentru care tu şi viteazul tău fiu, Petru Rareş, aţi purtat armele victorioase peste munţi, este al nostru. Al nostru-i malul Mării şi bogata Dunăre de jos. Şi tot după a Ta poruncă făcut-am răzeşi, în tot întinsul pământului românesc, pe toţi cei care au purtat arma în timp de război, lucrând cu plugul în timp de pace. Steagul tău, purtător de biruinţă, l-am aşezat în Mitropolia Capitalei noastre, spre a fi înfăţişat mulţimilor. la zile maro, de sărbătoare, pentru întărirea şi înălţarea sufletelor noastre.

 

Şi totuşi, când am plecat genunchii în faţa scumpului tău mormânt, în sufletul meu s-a născut încă o duioasă rugă, pe care o îndreptăm către Tine, ca unui părinte din veac adormit, dar necurmat alăturea de sufletele noastre. În numele Tău şi al marilor Tale fapte, am găsit izvorul nesecat al răbdării, în timpul de umilinţă, şi al curajului, în timp de restrişte. Însufleţeşte-ne duhul sfintei uniri în sufletele noastre, pentru îndreptarea tuturor păturilor sociale pe calea concordiei, din care numai poate izvorî adevăratul bine obştesc! Însufleţit de acest gând al unirii cetăţeneşti, chemasem aci pe fruntaşii ţării şi ai neamului şi mai ales pe acei care, împreună cu Mine, au luptat, îndurând, într-un fel sau altul, marile greutăţi, prin care am trecut şi care M-au ajutat să văd adus la înfăptuire visul nostru secular. Şi vroiam să ne împărtăşim împreună de bucuria acestei zile înălţătoare şi, totodată, să ne aruncăm privirile asupra viitorului ce ni se deschide şi să ne gândim că opera unităţii noastre ca stat şi naţiune aşteaptă de la noi încă multe şi îndelungate silinţe, pentru ca tot ce am dobândit prin atâtea jertfe să fim în stare a păstra şi consolida prin necurmată şi înţeleaptă muncă. Iar asemenea muncă nu se poate îndeplini, cu sorţi de izbândă, decât numai prin unirea tuturor forţelor naţionale din vechiul regat şi din ţinuturile unite la patria mumă şi prin conlucrarea tuturor  bărbaţilor pricepuţi la refacerea tuturor ramurilor de gospodărie ale Statului, după marile zguduiri prin care am trecut.

 

Să jurăm, în faţa mormântului acestui erou naţional, că în împrejurările grele vom fi strâns uniţi, având numai un singur gând şi o singură simţire: fericirea scumpei noastre patrii, pentru care suntem gata a face orice sacrificii!”.

*

Pe la orele 16 şi jumătate, Familia Regală s-a ridicat de la masă şi, după ce luat rămas bun de la persoanele invitate, s-a îndreptat, pe jos, spre poarta mănăstirii, în sunetele clopotelor. Sătenii înconjuraseră pe Maiestăţile Lor, sărutându-le mâinile, cu dragoste, şi mulţumindu-le pentru bunătatea şi creştineasca Lor îndurare.

 

La orele 18, Maiestăţile Lor ajung la mănăstirea Suceviţa, unde, după serviciul religios, au admirat frumoasele picturi şi bogatele odoare ale mănăstirii lui Ieremia, Voievodul Moldovei. Câţiva ciobani, cu trâmbiţele lor, sunau cântece evocatoare a timpurilor vechi.

 

De la Suceviţa, Familia Regală s-a îndreptat spre Rădăuţi, unde a sosit la orele 20. Oraşul era frumos împodobit. Întreaga populaţie aştepta, în haine de sărbătoare. Pe Piaţa Unirii se afla un arc de triumf, în jurul căruia se găseau notabilităţile oraşului şi preoţii tuturor confesiunilor. La sosirea Maiestăţilor Lor, tot poporul a izbucnit în puternice urale. După trecerea în revistă a trupelor, M. S. Regele a decorat stindardul Regimentului 11 Roşiori cu Ordinul Militar de Război „Steaua României”, în gradul de cavaler, cu panglică de virtutea militară, pentru modul strălucit cu care acest regiment s-a condus în luptele dintre Tisa şi Dunăre, din 1919. De asemenea, a atârnat, pe pieptul mai multor ofiţeri şi grade inferioare, diferite distincţiuni de război.

 

Maiestăţile Lor au fost, apoi, salutate de dl primar, în numele oraşului. M. S. Regele, vădit mişcat, a mulţumit pentru simţămintele de credinţă ale populaţiei. Au mai vorbit, apoi, reprezentanţii tuturor confesiunilor şi ai mai multor societăţi. A urmat, apoi, defilarea trupelor garnizoanei: Regimentul 114 Infanterie şi Regimentul 11 Roşiori. La sfârşit, au defilat şi călăreţii ţărani, care, prin frumoasa lor ţinută, şi-au atras mulţumirile Maiestăţilor Lor. După ce Maiestăţile Lor au vizitat vechea biserică din Rădăuţi, zidită de întâii Voievozi ai Moldovei, s-au urcat în trenul regal, plecând spre Dorneşti.

 

La Dorneşti, Familia Regală a fost salutată de populaţia din localitate şi din împrejurime. Erau de faţă mai mulţi primari, împreună cu prefectul judeţului Siret. Populaţia maghiară din vecinătate ieşise la gară, cu călăreţi, aranjând o retragere cu torţe. Trenul regal s-a pus în mişcare, urmând să se oprească numai la Cosmin; pe la gări însă era adunată atâta lume doritoare de a vedea pe Suverani, încât M. S. Regele a dat ordin de oprire a trenului, coborându-se în mijlocul sătenilor, a stat de vorbă cu ei; poporul striga neîntrerupt: „Trăiască România Mare, trăiască Regele tuturor românilor!”. Trenul regal a rămas, peste noapte, în Cosmin (Monitorul Oficial, No. 048 din 3 iunie 1920, pp. 1457-1462).

 


RĂZBOIUL RUSO-TURC 1877-1878

 

 

Războiul ruso-turc a avut loc între 1877-1878 atât în Balcani cât și în Caucaz, și s-a terminat cu victoria rușilor.  Pacea a fost semnată la San Stefano (azi Yesilköy, în Turcia) și avea drept consecință creșterea influenței ruse și bulgare în Balcani, care însă a fost limitată de marile puteri din Europa la congresul de la Berlin.

 

Politica imperiului rus, din partea a doua al secolului 19-lea, avea ca scop expansiunea în partea sudică și sud-vestică a imperiului, mai ales în Balcani, în detrimentul imperiului Otoman. Ei au profitat și de faptul, că țările de sub ocupația turcă își doreau independența: România, Serbia, Grecia, Muntenegru și Bulgaria. La 1876 în Bosnia-Herțegovina și Bulgaria au avut loc revolte împotriva turcilor, care în acel moment era un imperiu extrem de dezorganizat politic și financiar. De exemplu, în Bosnia au încercat de două ori să adune impozitul, dar au dispărut și sume mari pe mâna celor din administrația turcă.

 

În 29 mai, sultanul Abdul Aziz a fost obligat să demisioneze (după câteva zile a fost ucis) și a fost pus pe tron sultanul al Murad al V-lea, dar în scurt timp și el a fost obligat să abdice. Următorul sultan, Abdul Hamid al II-lea, a obținut câteva succese împotriva sârbilor și a  anunțat anumite reforme, dar rușii erau deja deciși să intre în război. La 26 iunie 1876 s-au întâlnit la Wiena împăratul Franz Josef și țarul Alexandru al II-lea. Subiectul întalnirii a fost situația din Balcani. La 13 noiembrie 1877 țarul Alexandru al II-lea a ordonat mobilizarea generală.

 

La ianuarie 1877 țarul Alexandru al II-lea a semnat un tratat la Budapesta, în care s-a obligat ca acțiunile militare să nu aibă loc în partea vestică a Balcanilor (mica Valahie) și să fie respectate cele stabilite în tratatul de la Reichstadt (la 8 iulie 1876, Monarhia păstrează Bosnia-Herțegovina, iar rușii Basarabia). În aprilie 1877 țarul declară război imperiului Otoman. După multe lupte de uzură, odată cu căderea redutei Plevnei (28 noiembrie), rușii au început marea ofensiva și numai intervenția flotei engleze a făcut să nu ocupe capitala Turciei, Istambul. În acest moment, pe cele două fronturi (Caucaz și Balcani), rușii aveau un efectiv de 800 de mii de soldați, iar împreună cu trupele bulgare, sârbe, române și cele din Muntenegru ajungeau la 1 milion. În 7 ianuarie 1878 turcii au solicitat pacea, armistițiul fiind încheiat la 19 ianuarie. Pacea a fost semnată la 3 martie 1878 la San Stefano (calendarul Gregorian sau 19 februarie, în calendarul Iulian).

 

Ziarul „Vasárnapi Újság” avea corespondenți de război pe frontul balcanic, dar și la Wiena, St. Petersburg și Constantinopol. Se poate observa, că articolele înclină un pic în favoarea turcilor, fiindcă au trecut mai puțin de 20 de ani, de când revoluția maghiară a fost înfrântă de ruși. Pe teritoriul Ungariei se adunau donații în bani și pansamente pentru armata turcă. La un moment dat se vorbea de un detașament de voluntari maghiari, care să lupte de partea turcilor, fiindcă oficial Ungaria nu avea posibilitate de a se implica în război. Însă acest lucru nu s-a realizat. În articole se vorbește mai ales de actorii principali (turci și ruși) și prea puțin de celelalte armate, care oricum erau minuscule pe lângă cei 800 mii de soldați ruși. Noi știm, că turcii s-au predat armatei romane la Plevna. Da, a fost un ultim gest de sfidare la adresa rușilor.

 

Desfășurarea războiului

 

15 aprilie 1877

Rușii au început mobilizarea. La sfârșitul lunii țarul va merge sa inspecteze trupele. Pentru întreținerea și repararea drumurilor din România, acesta a alocat 800 de mii de ruble.

 

6 mai 1877

O delegație turcă merge în vizită la Budapesta. A intrat în Ungaria la Baziaș, mai departe prin Vârșet, Szeged. Vizita se considera neoficială, dar nu trebuie uitat, că de la înfrângerea revoluției maghiare din 1848-1849 de către ruși, au trecut mai putin de 20 de ani. Circulă anumite idei, că n-ar fi rău ca armata rusă să fie prinsă în menghină între armatele turce și maghiare. La 13 mai delegația vizitează mausoleul lui Gül Baba din Budapesta.

 

Delegația turcă

 

20 mai 1877

Armata rusă se desfășoară pe lângă Dunăre. Nu sunt lupte, numai tunurile trag de pe un mal pe celălalt. În Caucaz, rușii au pierdut 4000 de oameni. Gorciakov a informat Monarhia, că maneverele militare vor avea loc și lângă granița cu Transilvania, trupele ruse se vor desfășura în Valahia Mică până la Turnu Severin. După cum se știe Monarhia, a fost împotriva desfășurării trupelor în Valahia Mica.

 

27 mai 1877

Deocamdată se duce numai o lupta de artilerie între bateriile ruse și navele turcești care înaintează pe Dunăre. De pe urma artileriei turcești, cel mai mult a avut de suferit orașul Brăila. Din Brăila, Giurgiu și celelalte orașe de pe Dunăre, populația fuge în interiorul țării. Acum, cazacii sunt stăpâni în România. Trupele române au numai acțiuni răzlețe în cadrul armatei ruse.

 

Intrarea cazacilor în Craiova

 

3 iunie 1877

Turcii au primit un „aliat” neașteptat, inundațiile catastrofale de pe Dunăre, Olt și Siret, care au distrus drumurile și liniile ferate. În 26 mai, la Bacău a deraiat un tren din cauza terasamentului, facând 850 de victime. La Slatina, tot din cauza unei deraieri, 270 de oameni au rămas inapți de luptă. Lângă Brăila, rușii au minat monitorul Abdiul Aziz, scufundândul. Au murit 100 de turci. Principele român a tras cu tunul din Calafat la Vidin, nimerind spitalul. Doi răniți au decedat, ceilalți alegându-se cu alte răni.

 

10 iunie 1877

Țarul Alexandru, împreună cu moștenitorul tronului, a ajuns în Valahia, și și-a stabilit cartierul general la Ploiești. Acesta este un semnal pentru armata rusă, să înceapă traversarea Dunării.

 

17 iunie 1877

Cu o neașteaptată intensitate, turcii au atacat în trei locuri Muntenegru. Luptele cele mai sângeroase au fost duse și câștigate de Suleiman pasa în pasul Duga. Dar apare alt pericol pentru turci. Principele sârb Milan, care este vasalul turcilor, merge la Ploiești să-si prezinte omagiile țarului. Dealungul Dunării, luptele se duc numai cu tunurile, torpedourile și minele.

 

Refugiați din Brăila

 

24 iunie 1877

Au trecut două luni de zile de la declarația de război, dar lucrurile decurg foarte încet. Traversarea Dunării se amâna, și tot mai multe voci spun, că traversarea se va face undeva între Valahia și Serbia. Auzind acest lucru, Monarhia trimite șapte divizii în Dalmația și Bosnia, la granița cu Muntenegru și Serbia. Se zvonește că Monarhia vrea să împiedice ca problema turcă să fie rezolvată numai între turci și ruși.

 

La 12 mai, pe brațul Măcin al Dunării, șalupa turcă „Lufti Djelil” a sărit în aer. Rușii susțin că din cauza unei mine, turci că din propria neglijență. În 26 mai au scufundat salupa „Seifi.” Rușii și românii s-au apropiat cu patru bărci mai mari (Xenia, Țarevici, Xjerid și Țarevna). În fiecare barcă încăpeau 12 oameni înarmați. Barca avea un par lung, pe capătul căruia era prinsă mina. Plantonul turc a observat o barcă întrebând:cine ești? Prieten bun, i-a răspuns într-o turcă impecabilă maiorul valah Murgescu. În acel moment au început celelalte mine să explodeze. Turcii nu puteau folosi tunurile, căci bărcile erau lângă șalupă. Lupta s-a dus numai cu puști. Seifi, de 513 de tone și cu 50 de oameni s-a scufundat. Conducătorii expediției, locotenentii ruși Dubasov și Sestakov au fost decorați cu ordinul rus Crucea lui Sf. Gheorghe, iar Murgescu cu ordinul Vladimir (Vladimirescu?).

 

Scufundarea șalupei Seifi

Torpedouri și bărcile purtătoare

 

1 iulie 1877

A început traversarea Dunării de către armata rusă. La 22 iunie, în prezența Țarului, rușii au trecut fluviul în Dobrogea, între Galați și Brăila, fiind așteptați de circa 15 mii de turci. În 27 iunie rușii au trecut Dunarea și la Zimnicea. Se duc lupte grele de artilerie în zona Calafat, Vidin și Giurgiu. Turcii s-au retras din Muntenegru în Albania.

 

Soldat cazac și echipamentul său

 

8 iulie 1877

Traversarea Dunării la Zimnicea la 27 iunie i-a costat pe ruși 4000 de vieți. Până la 3 iulie doar 40 de mii de ruși au reușit să traverseze podul de lemn de la Zimnicea. Dar s-au găsit într-o situație incomodă, fiindcă legăturile cu malul românesc nu erau sigure, în dreapta era Nicopole în stânga Ruse, în față Balcanii. În Dobrogea, armata rusa a învins doua trupe de cercetași turci, dar din cauza drumurilor și a aprovizionării, se deplasau greu. Cele mai sângeroase bătălii s-au dat la Nicopole, unde rușii încercau să traverseze în două locuri, dar au fost respinși. Din Giurgiu, rusii au bombardat puternic cu artileria Ruse, și mare parte din oras, cladiri, biserici, minarete, spitale au fost distruse.

 

Trecerea Dunării
Sursa:  (https://hu.wikipedia.org/wiki/Orosz%E2%80%93t%C3%B6r%C3%B6k_h%C3%A1bor%C3%BA_(1877%E2%80%9378)#/media/File:Pereprava_cherez_Dunaj.jpg)

 

15 iulie 1877

Rușii sunt înfrânți pe toate fronturile din Caucaz. La Dunăre, după ce au traversat la Zimnicea s-au oprit, considerând că nu au destulă forță pentru a continua acțiunile și asteptau trupe noi din Rusia. Turcii sunt în defensivă. Un corp de armată rusă a ocupat Trnovo, capitala Bulgariei, unde a început implementarea administrației ruse. Numai creștinii au drepturi civile, de la musulmani se confiscă pământurile. Aprovizionarea armatei suferă și sunt abătuți de cauza înfrângerilor din Asia-Mica.

 

22 iulie 1877

Rusii au trecut de munții Balcani. Despre principala forță a turcilor nu se știe nimic. Întârzierile lui pașa Abdul Kerim în a acționa au devenit fatale. În Dobrogea, rușii au întâlnit o rezistență slabă, și au ajuns până la Cernavodă. Generalul Gurko a trecut Dunărea la Porțile de Fier, fără să tragă un foc de armă, și de-abia atunci a fost atacat de Liman-bei. Între timp a ajuns și Reuf pașa, dar nu au reușit să-i respingă pe ruși peste Dunăre. Între timp, rușii au traversat și la Nicopole, și au ocupat cetatea. Au făcut 6000 de prizonieri, au capturat 40 de tunuri și două nave de război. Se zvonește, că acest succes s-a datorat trădării lui Ahmed și Hasan pașa, care au căzut și ei prizonieri. După ultimele știri, Rahova a fost părăsită de turci. Numai Vidin, Ruse și Silistra mai sunt apărate. Evenimentele au produs schimbări majore în Turcia: ministrul de externe, Savfet pașa a fost demis, se aștepta eliberarea din funcția a ministrului de război Redif, și a vizirului Edhem. Abdul Kerim a fost demis de la comanda armatei, și până la venirea lui Suleiman pasa interimatul este asigurat de Osman pașa.

 

Diplomația europeană a fost surprinsă de evenimente și cei care vor sa obțină foloase din căderea Imperiului Otoman încep acțiunile: Anglia vrea să ocupe Constantinopolul, Italia se uită la Albania, Monarhia la Bosnia-Hertegovina iar grecii trimit trupe în Tessalia. Muntenegru își adună trupele împrăștiate, Serbia își arată colții, iar România se așteapta și ea la lucruri favorabile, datorită ospitalității oferite țarului și trupelor ruse.

 

În Asia-Mică turcii nu profită de avantajul dobândit, acest lucru face ca rușii să-și reorganizeze trupele. De pe toate fronturile vin vești despre masacrele rușilor împotriva mohamedanilor.

 

Episcopul bulgar își prezintă omagiile țarului la Ploiești.

 

29 iulie 1877

Noul comandant turc, Mehmet Ali încă nu a intreprins nicio acțiune militară. Cea mai mare bătălie din acestă campanie s-a dat lângă Plevna, la sud de Nicopole, unde turcii au învins categoric, Osman pasa învingându-l pe generalul Schilder-Schuldner. Rușii au pierdut aproape 2000 de oameni. Împotriva rușilor din munții Balcani a venit Suleiman pasa cu 25000 de oameni, care până în acel moment luptau în Muntenegru. Rușii s-ar putea afla în pericol, fiindcă au avansat mult, dar au lăsat în spate redute importante, ocupate încă de turci.

 

Armata rusă este salutată de locuitorii bulgari din Zistov.

 

5 august 1877.

Succesele turcilor în Caucaz și la Plevna în 30-31 iulie au surprins diplomația europeană, mai ales că rușii ocupau deja 150 de mile pătrate și toata populatia civilă spiona pentru ei. Armata principală turcă, sub comanda lui Mehemed Ali, încă nu a intrat în luptă. Osman pasa i-a suprins pe ruși, fiindcă aceștia nu stiau de prezența armatei turcești. Au adunat în grabă 70 de mii de oameni, cu soldați chemați și de la Ruse. Acesta armată a fost învinsă de turci în ultimele două zile din iulie. Turcii se aflau în tranșee consolidate, când au fost atacate de două regimente comandate de Schilder-Schuldner, care au fost nimicite. A atacat și corpul de armată comandată de Krüdener, care a fost respins după 6 ore. A doua zi la amiază, rușii au atacat din nou. Luptele au ținut până seara la 8, timp în care un corp de armată a lui Osman pașa i-a ocolit pe ruși și au căzut în spatele lor. Rusii au fugit, lasând în urmî toata înzestrarea. Trupele unite a lui Suleiman pașa și Reuf pașa au încercuit armata comandată de generalul Gurko. Acesta mai avea alimente pentru 8 zile.

 

Refugiați turci din Ruse

 

12 august 1877

Bătălia de la Plevna, unde turcii erau foarte calmi și trăgeau ca niște mașini, nu a fost urmată de alta, numai niște mici bătălii purtate de armata principală condusă de Mehemed Ali. Se pare că-l asșteaptau pe Suleiman pașa și apoi să pună presiune pe armata rusă aflată între Plevna și Ruse. Țarul s-a întors pe pământ valah. După înfrângerea de la Plevna, și după o săptămână de pregătire, rușii l-au atacat în 7 august pe Osman pașa la Lovcha. După nouă ore de lupte, rușii au suferit o nouă înfrângere.

 

Rușii se retrag de la Plevna în noaptea de după bătălie

 

19 august 1877

Rușii se retrag din Munții Balcani și din Dobrogea. Eșecurile răsunătoare nu au rămas fără ecou în Europa. Corpul de armată a lui Zimermann nu a realizat nimic în Dobrogea, dar efectivul său de 40-50000 de oameni a fost în așa hal diminuat de epidemii, că nu mai poate fi de niciun folos. Administrația rusă din Tarnovo s-a retras la Svichtov, pe malul Dunării. La nord-est de Tarnovo rușii au încercat să opresca unirea armatei lui Mehemet Ali cu a lui Selim pașa, dar nu au reușit. După înfrângerea de la Plevna rușii tot își adună forțele, dar lucrurile decurc foarte încet.

 

Mehemed Ali, comandantul armatei otomane, pe numele adevărat Charles Detroit, de origine franceză.

 

26 august 1877

Rușii au avansat, dar au lăsat în spate redutele Ruse, Silistra, Sumen și Varna, ce s-a dovedit o tactică păguboasă. După luptele de la Plevna, rușii au avansat foarte puțin, și au mai pierdut o bătălie la Vezin, lăsând în urmă mii de morți. Ambele armate se aprovizionează puternic, pregătindu-se de o confruntare finală.

 

2 septembrie 1877

Din 21 august armata lui Suleiman pașa se luptă cu ruși să-i scoată pe aceștia din trecătoarea Sipka (1305 m, între Gabrovo și Kazanlik), ocupată de generalul Gurko la 19 iulie. În a patra zi a bătăliei la ruși a căzut generalul Dorosinsky, Dragomiroff a fost rănit, și au avut noroc cu ajutoarele sosite sub comanda  generalului Radetzky. După declarațiile rușilor, până-n 28 august au căzut 93 de ofițeri și au avut 2633 de răniți. Nu comunică numărul celor căzuți.

 

9 septembrie 1877

Muntenegru nu a obținut nimic până acum, și se vorbește de un armistițiu. Dar sârbii sunt în stare de mobilizare, și în câteva zile vor declara război. Milan însă s-a asigurat, ca în caz de rezultat nefavorabil să se poată stabili la St. Petersburg, unde va primi rangul de mareșal și titlul de prinț. Două corpuri de armată a lui Mehemet Ali au atacat la 6 septembrie corpul 2 rusesc la Kostova. Rușii au pierdut 3000 de oameni și un general de cavalerie. Consulul sârb de la Constantinopol se va retrage în 13 septembrie, iar în 24 sârbii vor declara război Turciei.

 

16 septembrie 1877

Atacul asupra Plevnei va decide, dacă rușii vor putea ierna pe pământ bulgăresc, sau se vor retrage peste Dunăre. În data de 7 au început rușii și valahii tirul de artilerie. La aceasta mare bătălie armata țarului nu face față fără armata principelui Carol. Două zile s-au auzit numai tunurile. În a treia zi rușii au atacat, dar fără succes. Soldații lui Osman pasa rezistau eroic. În a patra zi era ziua țarului. Tunurile au tras din zori până după-masă, la ora trei, când a început atacul. Rușii au declarat, că până seara au ocupat trei șanțuri și reduta Griviței, unde s-a rănit generalul Badionoff. S-au dus lupte disperate, dar de ziua țarului rușii au raportat 5000 de răniți, nespecificând numărul răniților. Au căzut generalii Schliter și Dobrovolsky. Rușii atacă puternic Plevna, care a suferit o pierdere importanta prin căderea redutei Grivița. Întrebarea este cât va rezista Osman pașa? Suleiman pașa a trimis un corp de armata în ajutor, vine și Mehmet Ali. Dar au sosit în număr mare și regimentele de gardă din Rusia. Pe anul acesta, situația campaniei se va decide la Plevna. Cine învinge acolo, rămâne învingător. În Muntenegru turcii au pierdut cetatea Mksici, ți își retrag armatele către Serbia.

 

23 septembrie 1877

Lângă Plevna și în trecătoare Sipka durează și acum măcelul. Cad soldații cu miile, fără a obține un succes de pe o parte sau alta. După strategi, nici rușii nici turcii nu folosesc vreo tactică, ci forța brută, ce se concretizează în atacuri în valuri. Însă indiferent cum atacau rușii, erau respinși. Sau retras și au ridicat șanțuri, convinși că ofițerii lor nu au apreciat cum trebuie puterea de apărare a turcilor, și în loc de un atac sistematic, au vrut să ocupe reduta cu ajutorul baionetelor. Se continuă duelul artileriilor. Neputința rușilor i-a liniștit pe sârbi, care au lăsat o parte din soldați la vatră.

 

30 septembrie 1877

De câteva zile plouă cu găleata, drumurile au devenit impracticabile pentru manevre. Dar în data 23, Sevket pașa a juns la Plevna cu 20000 de soldași. Și la ruși sosesc regimentele de gardă. În data de 25 au atacat Plevna, dar după 9 ore s-au retras, lăsând în urmă 1500 de oameni și multe tunuri. În data de 27 rușii atacă din nou. Au 100 de mii de oameni, inclusiv regimentele de garda. Mehmet Ali s-a retras din fața unei armate ruse, Suleiman nu avansează în trecătoarea Sipka.

 

Luptele de la șanțurile din Plevna

 

7 octombrie 1877

Schimbare de comandanți în ambele tabere. La Plevna, lângă principele Carol a fost dat, în locul generalului Zotoff, generalul Tottleben, fostul apărător al Sevastoplului. Lângă principele Nicolae a ajuns generalul Kotzbue. La turci, Mehemet Ali a fost înlocuit de Suleiman pasa, iar în locul acestuia, în pasul Sipka a fost numit Reuf pașa. În rest, este o acalmie pe front. Muntenegrenii s-au oprit, sârbii sunt nehotarâți, să intre sau nu în luptă. Pretendentul la tron, Karageorgevici îl amenință pe Milan, dar și pentru rublele primite acesta ar trebui să facă ceva. Turcii și rușii se acuză reciproc, că și unii și altii lichidează răniții din tabăra adversă. Din această cauză, rușii au trimis un sol la turci.

 

Solul rus la cortul vizirului

 

14 octombrie 1877

Vremea a stricat toate strategiile. Plouă, câteodată ninge, a fost furtună pe Dunăre, podurile și pontoanele  sunt avariate. Toată lumea aștepta o bătălie decisivă, care ar decide dacă rușii rămân peste iarnă în Bulgaria sau nu. Sârbii promit în fiecare zi, că vor declara război, dar încă nu s-au hotărât. Însă rușii au nevoie de ajutorul lor.

 

21 octombrie 1877

La 15 octombrie turcii au suferit o mare înfrângere în Asia-Mica. Efectivul lor de 30000 de oameni a fost atacat de 70000 de ruși, care au capturat și șapte pașa și 36 de tunuri. Vestea victoriei a ajuns la Plevna în 16 octombrie, și imediat rușii au început tirurile de artilerie. De pe acest front nu sunt vești importante: rușii suferă cumplit din cauza vremii, ei nefiind la adăpost, ca turcii. Se zvonește, că fiecare își concentrează trupele aproape de Dunăre, pentru o bătălie decisivă.

 

Osman pașa, comandantul de la Plevna

 

28 octombrie 1877

Comandamentul rus a decis, că vor continua luptele și peste iarnă. Uniformele de iarnă, și corturile sunt transportate la trupe. Plevna este iarăși sub tirul artileriei. În data de 19 octombrie românii au fost trimiși să cerceteze șanturile de la redute. În această încercare, numai la reduta din Bukova numărul rănitilor și a celor decedați a fost de 1500, ceea ce a mult pentru armata lor de 25000 de soldați. În Valahia cresc nemulțumirile față de ruși. Acțiunile militare de la Plevna sunt conduse de mareșalul Tottleben, care încearcă să încercuiască fortificațiile. Se spune, că generalul Gurko a ocupat un drum de aprovizionare, dar această veste mai trebuie confirmată. Suleiman pașa a renunțat la atac, s-a retras în fortificațiile de la Razgrad.

 

4 noiembrie 1877.

Norocul a trecut de partea rușilor. Generalul Gurko și-a continuat manevrele de încercuire. Rușii raporteaza o captură de 7000 de prizonieri, printre ei doi pașa. S-ar putea ca numărul acesta să fie exagerat, dar acum s-au închis toate rutele de aprovizionare către Plevna.

 

Medici pe front

 

11 noiembrie 1877

Trupele rusești, adunate cu mari eforturi de pe întreg teritoriul imperiului, au ajuns pe front. Pentru turci se va dovedi fatal, că nicăieri nu au profitat de avantajele existente, și au permis rușilor, să-și concentreze trupele. Plevna a fost încercuită total, și nu va rezista, dacă nu vin trupe de eliberare. Dar Suleiman pașa nu poate veni. Mehemet Ali încercă în Sofia să-și formeze o altă armată, dar asta durează. Sefket pașa are 25000 de oameni, dar cu aceștia nu va putea sparge încercuirea organizată de Gurko. Plevna nu e atacată, probabil vor să-i înfometeze. În 4 noiembrie turcii au pierdut o nouă bătălie în Asia-Mica pe înălțimile din Erzerum.

 

Lupta pe redută

 

18 noiembrie 1877

Lângă Plevna, înafară de mici lupte, nu s-a întâmplat nimic important. Divizia lui Skobeleff a ocupat o mică redută, apărată numai de două tunuri. Legăturile Constantinopolului cu Plevna s-au întrerupt, și aceștia nu știu cât va mai rezista Osman pașa. Rușii cred că va capitula toată armata turcă, dar observă niște pregătiri, cum că Osman pașa ar dori să spargă încercuirea. După unele surse, Osman pașa a fost somat să capituleze, dar a refuzat, spunând că încă nu și-a făcut datoria. Turcii speră, că armata în formare a lui Mehemet Ali va veni să-i elibereze, dar tocmai pentru a bloca acestă armată, sârbii vor să intre în luptă. Rușii au trimis întăriri și la pasul Sipka și în 11 au atacat puternic cu artileria reduta Nicolae, provocând însemnate distrugeri.

 

25 noiembrie 1877

La Plevna, rușii nu atacă nici în superioritate numerică. Poate vor să-i înfometeze pe apărători. Sunt vești bune despre armata în formare a lui Mehemet Ali, și ar fi cazul să apară, fiindcă Osman pașa nu poate realiza mai mult decât a făcut din iulie încoace.

 

Trupe turcești marșând către Karpachevo

 

2 decembrie 1877

Ploile au desfundat drumurile. Plevna mai rezistă, dar nu se știe cât. Din tabăra rusă se trimit des soli care să solicite capitularea redutei, și le comunică și știri de pe front. Se pare, că eliberarea Plevnei nu se va realiza, deoarece rușii merg cu forțe importante către Sofia, să blocheze armata lui Mehemet Ali, care încă nici nu s-a format definitiv. În fața pericolului acesta s-a retras, fiind acum și mai departe de Plevna. Osman pașa a rămas singur. Rușii speră în căderea fortului, care va fi urmat apoi ori de un armistițiu, ori de un tratat de pace. Dar și amenință, că de-abia după căderea fortului va începe adevăratul războiul și vor prăda teritoriul turc, ducându-i și pe sârbi cu ei în această aventură.

 

Sultanul Abdul Hamid printre răniți

 

9 decembrie 1877

În sfârșit, s-au mișcat și turcii. Suleiman pașa și-a surprins adversarul lânga Lom. Au capturat 11 tunuri, și rușii au pierdut 3000 de oameni. Turcii au ocupat șanțurile de la Elena, rușii fug spre Tarnovo. Dacă capturează Tarnovo, îi izolează pe rușii din pasul Sipka, ceea ce ar face ca rușii să fie obligați să dizloce de la Plevna trupe importante împotriva sa. Mehmet Ali nici acum n-a reușit să pună la punct armata din Sofia, dar cu ce are duce lupte răzlețe cu rușii, obligându-i pa aceștia să se retragă de la Vrachesh. Însă vremea îngreunează mișcările tactice.

 

16 decembrie 1877

 A căzut Plevna!

S-au terminat alimentele, iar uniformele de pe soldați nu mei erau bune nici pentru pansamente, ce mai vorbim să-i protejeze pe aceștia de frig? Cu soldați dârdâind de frig și leșinați de foame, Osman pașa a încercat să spargă încercuirea. Degeaba: rubelul rusesc a aflat unde vor încerca să iasă, și-au concentrat trupele acolo, și îi așteptau cu armele pregătite pe turci. Aceștia la un moment dat s-au trezit cu toată artileria rusă în față, și din spate veneau trupele rusești, care au intrat în reduta părăsită. O ghiulea a distrus piciorul lui Osman pașa. Armata turcă, mai mică de patru ori decât cea rusă, care luni de zile a rezistat atacurilor, s-a predat. „Plevna este la picioarele Dumneavoastră!”-au raportat țarului. „Războiul încă nu a luat sfârșit”- a zis țarul.

 

S-a terminat cu Osman pasa. Cine l-a învins? Vitejia trupelor ruso-valahe? Nu, toate atacurile lor au sfârșit sângeros.

 

Foametea și frigul? Nu, soldatul turc poate muri de foame, poate îngheța pentru credința și patria sa, și țarul se putea aștepta, că va găsi 40 de mii de morți la Plevna.

 

Trădarea? Da, se poate afirma și așa ceva. Dar armata lui Osman pașa a fost învinsă de propriul guvern. Safket pașa le-a dus odată 3000 de căruțe de alimente și haine, și mai putea duce încă zece mii de căruțe. Mehemed Ali putea să elibereze Plevna, dacă trupele lui Mahmud Damad nu stăteau degeaba în apărarea Constantinopolului.

 

Când a văzut Osman pașa, că rușii vor să încercuiască Plevna, a trimis o scrisoare în capitală: puteți apăra măcar drumul de la Orhanie la Sofia, să mă pot retrage în caz de nevoie? Dacă nu, atunci mă pot retrage acum, făcând un bine soldaților mei și pentru apărarea Balcanilor, clădind o altă Plevnă în calea rușilor. Ordinul venit din Constantinopol a fost simplu: rămâi. Și a rămas. Scrisoarea sa nu ajuns niciodată la sultan.

 

Multi erau invidioși pe rezultatele obținute de Osman pașa și vitejia sa, acesta trebuia să piară. Acesta a fost motivul pentru care a trebuit să cadă cea mai buna armată și comandantul său. În concluzie, turcii s-au bătut singuri.

 

Sursa: Vasárnapi Újság, Budapesta, numerele  15-51, 1877


Simbolistica totemică străveche, în Ortodoxie

Totemuri străvechi, la Moldoviţa

Multă vreme am fost de părere că neamul nostru românesc a păstrat străvechea simbolistică totemică după regula lui „așa am apucat”, dar se pare că m-am înșelat, în bună parte, pentru că simbolistica străveche, și ca element de artă plastică, și ca „limbaj al iluminării”, a fost conservată, prin reformulări și confiscări, de ortodoxie, care a considerat, după regula lui Augustin („religia pe care o numim creștinism a existat dintotdeauna”) că și „cetatea comunității lui Dumnezeu” trebuie păstrată intactă, cu aceleași flamuri (crucea – cerul zilei, floarea în șase colțuri – Venus, floarea în opt colțuri – Dumnezeu-Timpul, dubla natură a vieții și a inițierilor – suprapunerea rombului peste pătrat, sfințenia – rombul, terestrismul – pătratul, coloana celestă sau stâlpii – desfășurarea de romburi pe verticală etc.).

 

Românii, în ornamentația tradițională, au folosit simbolurile văzute în frescele și frizele de prin biserici, fără să mai știe nimic, în absența inițierilor, despre semnificațiile totemice străvechi. Exista, desigur, și un presentiment totemic în folosirea acestor decorațiuni – nici vorbă să mai însemne totemism – iar înțelegerea mai lesnicioasă o favorizează o incantație străveche, adresată planetei Venus și zilei pe care o tutelează și astăzi, numită, chiar și pe la 1890, „Rugăciunea Sfintei Vineri”, în care „Vinerea” înseamnă, de fapt, „Venera”, deci Venus, drept atribut al Timpului Lunar numit „Ma”, adică Primăvara, adică atunci când „omenirea a privit zeul Soare în poarta răsăritului”[1].

 

Ar fi o naivitate să ne imaginăm că, atunci când reproducea steaua sau floarea în șase colțuri sau petale, meșteșugarul conștientiza că omagiază Timpul Lunar al Primăverii, atunci când zeii au „hirotonit zeiţa Lună, după ce au creat-o, oracol al Cerului şi al Pământului”[2], deși ceremoniile Ma Go Ra (primăvara, pe muntele Soarelui) încă se mai păstrau, dar tot fără semnificații inițiatice, iar rugăciunea adresată Venerei, care este „la față tinerea”, și celorlalte trei anotimpuri „surioare” (Maria Malina – fântâna rodniciei, Mădălina – Rodul, și dalba Rusalina – vremea zăpezilor), preia o străveche desprindere de atribute, sumeriana Ishtar[3] cedând atributele fertilității Inannei, deci primăverii cerești.

 

Sacralitatea Desăvârşită la Moldoviţa

 

Că folosirea simbolisticii totemice ancestrale de către Biserica Ortodoxă, în scopul obturării memoriei strămoșești, a determinat folosirea acelor „modele” în lucrărilor meșteșugărești din casa țăranului român din Bucovina o dovedesc și lucrările iconografice de la cumpăna veacurilor XIX – XX, românești și străine – cele românești încredințate spațiului spiritual german, cu care ilustrez acest text („Rugăciunea Sfintei Vineri” o reproduc în final), respectiv:

 

Bachmann, Jos., Des Erzebirge nach seinen Siedlungen und der Baschäftigung seiner Bewohner, în „Zeitschrift für österreichische Volkskunde, Wien 1906, pp. 45-55

 

Weslowski, Elias, Die Möbel des rümanischen Bauernhauses in der Bukowina, în Zeitschrift für österreichische Volkskunde, Wien 1906, pp. 55-60. În 1912, publica la Viena un studiu complet, sub titlul Das rumänische Bauernhaus in der Bukowina. Veslovschi era, în 1906, „k. k. Fachsculleiter (Specialist), Kimpolung”[4].

 

Charles Holme, îl dă drept „Herr Elias Weslowski, Director of the K. K. Fachschule, Kimpoulung”[5]

 

 

Rugăciunea Sfintei Vineri:

 

Sfânta Vineri, Vinerea,

Ce-eşti la faţă tinerea,

Inima-ţi încărunţea,

Nime nu se pricepea,

Numai trei fete fecioare

A lui Lazăr surioare:

Una Maria Malina,

Una blânda Mădălina

Şi-una dalba Rusalina.

 

Ele, cum mi te-au văzut,

Îndată s-au priceput

Şi în câmp că mi s-au dus,

De la Rusalim spre apus,

Pe la revărsat de zori

Să găsească nouă flori,

Nouă flori bune de leac.

Ele, flori bune ce leac,

 

Orişicât

S-au trudit,

N-au găsit,

Ci-au găsit

Pe la-nserate

Nouă lumânări curate.

Luminile s-au aprins,

Raiul s-a deschis,

Cristos a învins,

 

Maica sa a râs

Şi din gură-a zis:

„Cine-a şti şi-a spune

Astă rugăciune

A prea sfintei Vineri

Totdeauna Joi, seara,

Câte de trei ori,

Şi Vineri, dimineaţa,

Câte patru ori,

 

Scos îi va fi sufletul

Din negură,

Din păcură, Din văpaia focului,

De sub talpa iadului,

Din viţă

În viţă

Până într-a şeptea viţă”[7].

 

 

[1] Legge, James, The Sacred Books, Crearea Soarelui şi a Lunii, Oxford 1879, p. 70

[2] Ibidem

[3] „Zeita Ishtar, ca marele zeiţă-mamă, este zeiţa vegetaţiei şi a fertilităţii printre oameni şi animale. Se spune că ea petrece jumătate de an pe pământ, când natura este în floare şi animalele nasc puii, în timp ce în jumătatea de an rămasă, când natura pare moartă, ea este închisă în lumea inferioară, cunoscută sub numele de Aralu. Mitul coborârii ei în Aralu simbolizează trecerea de la vară la iarnă, în timp ce eliberarea ei sugerează trecerea de la iarnă la vară. Povestea pare să aibă ca sugestie principală posibilitatea reînvierii morţilor; se poate să fi fost compus în legătură cu un ritual în cinstea zeului sumerian vechi Tammuz sau Dumu-Zi-Apsu, „copilul spiritului (sau viaţa) din Deep”, „zeul-soare al primăverii, a cărui plecare a fost jelită şi a cărui întoarcere a fost salutată cu ceremonii adecvate. În alte povestiri, Tammuz este prezentat ca iubit al zeiţei Ishtar, ucis de zeiţă, din cauza respingerii lui de dragostea ei” (The Sacred Books, Coborârea zeiţei Ishtar în lumea adâncurilor, notă de subsol, p. 235)

[4] Zeitschrift für österreichische Volkskunde, Wien 1906, p. 106

[5] Holme, Charles, Peasant in Austria and Hungary, London, Paris, New York 1911, în Prefatory Noty, p. III

[6] Himka, John-Paul, Galicia and Bukowina, Alberta 1900, pp. 178, 213

[7] Marian, S. Fl., Nascerea la Români, Bucuresci 1892, pp. 187, 188


Dr. Szádeczky Lajos: Istoria Ardealului și al lui Mihai Vodă

 

 

Stimate Domn Drăgușanul!

 

Văzând că se încearcă, și cu succes, aducerea la zi a istoriei Sucevei, am decis să aduc și eu o mică contribuție, traducând anumite lucruri care se referă la orașul Suceava, dar și la istoria Moldovei din anul 1600. Menționez că nu mi-am permis să schimb numele și funcțiile personajelor din carte: Mihai, zis și Viteazul, este numit numai Vodă, Székely Mózes este Moise Secuiul în unele lucrări, Báthory Zsigmond e Sigismund Báthory.

 

 

                     Dr. Szádeczky Lajos: Istoria Ardealului și al lui Mihai Vodă

 

Și-a adunat trupele (Mihai Vodă-n.a.), și a ordonat să fie inspectate. Dar nu a uitat nici de vechile tactici. L-a asigurat pe Ieremia Vodă despre prietenia sa, cum a reușit să facă și cu Báthory Endre, dar a mai cerut și mâna fiicei sale, pentru fiul său, Pătrașcu. Nu l-a uitat nici pe Báthory Zsigmond. L-a trimis la el pe italianul Muraldo (despre care se zvonea că a preparat otrava pentru Maria Krisztierna[1]). Datoria acestuia era să-l lichideze prin otrăvire pe Zsigmond și dacă nu reușește, să-i promită munți de aur, sau că Vodă îi cedează Ardealul, păstrând numai Brașovul și Făgărașul, că-i oferă inclusiv mâna fiicei sale, Florica. O mare parte a ardelenilor nu credeau imposibil să se ajungă la o înțelegere cu Zsigmond. Însă Kornis Gáspár era de altă părere spunând, că dacă vine Bárthory Zsigmond, cu toate că el are 2500 de iobagi în Ardeal, lasă totul și numai cu hainele de pe el  se va refugia din Ardeal.

 

În zorii zilei de 24 aprilie 1600, Mihai Vodă a pornit din Alba Iulia (Fejérvár-Alba Carolina) către Făgăraș, începând campania din Moldova. Comisarii regelui (Rudolf al II-lea-n.a.) nu au fost anunțați. Cu două zile înainte de plecare, le-a transmis un mesaj prin Stoica, cum că ei să rămână în Ardeal, împreună cu logofătul Theodosius, să guverneze țara până el este plecat. Degeaba protestau comisarii, că ordinul regelui este să-l însoțească pe Mihai peste tot, el nu a cedat. Căci tocmai prin ei vroia să se asigure, că ardelenii nu se vor răscula împotriva sa, cât este plecat. Pe solii turci și tătari i-a dus cu el, dar comisarii, vrând-nevrând au trebuit să rămână.

 

Soarta comisarilor a devenit ți mai tristă. Logofătul îi trata ca pe niște prizonieri. Doreau să plece de la Alba Iulia la Cluj, dar nu au fost lăsați. Din 9 mai erau obligați să stea la Sighișoara, unde era banul Mihalcea, guvernatorul Ardealului cât timp era Mihai Vodă plecat, conform ordinului acestuia din urmă, trimis în 4 mai de la Brețcu.[2] Ziarele italiene notau, că acești comisari sunt arestați. Cu toate că nu erau reținuți, ei se plângeau amar în scrisorile lor: „oamenii își bat joc de noi, copii de pe stradă ne iau în derâdere, alimentele trebuie să le plătim dublu.” Înafară de acesta se mai temeau și pentru viața lor, căci auzeau tot felul de zvonuri de la oamenii lui Báthory, care ar staționa cu o armată puternică la graniță: „Dacă învinge Báthory, avem deja mormintele asigurate”-scriu aceștia.

 

Vodă a ținut un scurt repaos la Făgăraș, și trimite o scrisoare la comisari (27 aprilie) să-l urgenteze pe Pezz, să vină cu banii. Scrie și la împărat, la principele Mátyás și la Pezz (28 aprilie). Îi informează că a pornit în Moldova, pentru a preveni intrarea lui Zsigmond și Ieremia în Ardeal, care-după cum susține-stau la pândă cu o armată importantă, formată din turci și tătari.

 

Scria despre armate inamice și primejdii mari, cu toate că știa, că în Moldova este deocamdată liniște. Spionii i-au transmis, că nici Zsigmond nici Ieremia nu dispun de armate. Toată tactica împotriva Moldovei era bazată pe elementul surpriză, cu toate că dispunea de o armata[3] considerabilă, a cărei mercenari erau dornici să lupte și să obțină victorii. Spera, că și populația Moldovei să-l primească bine, fiindcă erau tare asupriți de Ieremia. Armata era condusă de Székely Mózes, iar avangarda de Barcsai András. Vodă și băiatul său mergeau separat. Trupele au intrat în Moldova la 4 mai, pe la Târgu Secuiesc și pasul Oituz. De la Brețcu, Vodă s-a întors la Brașov, iar băiatul său a rămas cu armata.

 

Veștile venite din Moldova, după câteva zile, nu erau printre cele mai bune. După unii, nobilii ardeleni au conspirat în favoarea lui Bárthory Zsigmond, ceea ce l-a enervat la culme pe Vodă (wie der mann gewiet getobt).

 

Alții susțin, că însuși Székely Mózes a urgentat venira lui Vodă, fiindcă au apărut neînțelegeri între maghiari, secui și valahi, iar trupele au început să jefuiască. Mihai s-a grăbit în Moldova. Mai târziu a apărut un zvon în Ardeal, cum că la Trotuș, în timpul jafului, au apărut divergențe între secui și valahi, din care puțini valahi au ieșit vii.[4]

 

Moldova a fost cucerită fără lupte. Ce-i drept, în acel moment Bárthory Zsigmond se găsea la Suceava, dar nu făcând pregătiri de război. Își schimba hainele strălucitoare, își îneca amarul în vin, și asculta muzicanții.[5]

 

Ieremia, voievodul Moldovei, se afla tocmai la Trotuș, la nuntă, când a aflat de atac. Avea lângă el câțiva cazaci, care nici nu au încercat să opună rezistență, au fugit și s-au oprit tocmai la Suceava. Aici a încercat și Ieremia să opună rezistență, dar o parte din soldați (5000 de valahi) l-au lăsat baltă, și aruncându-și cușmele în aer au trecut în cealaltă tabără. Cu 300 de polonezi și 300 de moldoveni Ieremia a fugit până la Nistru, în puternica cetate a Hotinului. În drumul său a pârjolit tot și a astupat fântânile. A rezultat că în armata lui Mihai Vodă era penurie de alimente, soldații mâncau frunzele copacilor din cauza foamei. Aprovizionarea s-a făcut greu, din Brașov. Însă la 16 mai deja erau în cetatea Sucevei. Aici Vodă a ținut un fel de adunare, unde și cu votul a 10 nobili din Ardeal, a hotărât ca în Ardeal să introducă un impozit de câte 3 forinți de poartă.

 

Dar Mihai Vodă nu avea liniște până nu-și învingea dușmanul definitiv, și l-a urmărit pe Ieremia până la Hotin. Acesta a încercat iarăși să opună rezistență în luptă deschisă, dar a fost înfrânt. O parte din soldații săi s-au refugiat în cetate, ceilalți peste râu, pe teritoriu polonez. Mulți au pierit în luptă ori s-au înecat în râul Nistru. Mihai Vodă a dat foc orașului, dar nicicum nu a reușit să ocupe cetatea. O parte din armata lui Mihai Vodă a traversat râul Nistru, și au pârjolit și jefuit în Podolia și Pocuția, astfel făcându-i dușmani și pe polonezi. A încercat să ocupe cetatea Hotinului și cu asalturi și prin negocieri. Cum nu a putut ocupa cetatea, a solicitat moldovenilor să predea cetatea, asigurându-le liberă trecere. Dar aceștia, având încredere în zidurile cetății și mai ales în armata poloneză, care se pregătea de luptă, nici măcar nu i-au răspuns. Mihai Vodă, nedorind să-i irosească timpul, a lăsat asaltul pe mâna căpitanilor valahi și s-a întors la Suceava. Aici l-a numit pârcălab pe Kaptury János, care la 29 mai a depus jurământul de credință, al cărei text ne-a rămas.[6] De aici a plecat la Iași, și până la sfârșitul lui iunie a ținut-o într-o petrecere.

 

În acest timp, în Ardeal așteptau cu nerăbdare veștile de pe câmpurile de luptă moldovenești. Încă înainte de a începe asaltul Hotinului, Mihai Vodă a scris din Suceava în 16 mai orașelor (Cluj, Sibiu, etc), să fie „veseli și cu bucurie” că a învins. A scris și comisarilor. De sub zidurile Hotinului iarăși a scris că a învins, si-i roagă pe comisari să intervină pe lângă principele Miksa să facă o demonstrație cu armata în Silezia, menită să-i oprească pe polonezi de la atac. Mai departe îi urgentează să vină Pezz mai repede (cu banii-n.a). În data de 24 mai a scris la Rudolf, cât si regelui Poloniei.[7] În scrisoare adresată regelui polonez, Mihai Vodă repeta diversiunea deja încercată în Ardeal. În scuzele sale, îl acuză pe Ieremia de niște lucruri închipuite, cum că acesta a trimis asasini la el să-l otrăvească, pentru a-si putea instala pe fratele său Simon pe tronul Valahiei. Îi promite, că va respecta toate îndatoririle care revin unui principe moldovean, dar îl și atacă pe hatmanul și cancelarul Zamoysky, sfătuind regele să se ferească de el. Însă Zamoysky se bucura de încrederea regelui cât și a guvernului polonez. Acuzațiile lui Mihai Vodă nu l-au afectat, din contră, atacul la persoana sa era dăunător numai lui Vodă, și l-a grăbit pe Zamoysky la acțiuni cât mai rapide și la răzbunare.

 

La începutul lui iunie, Mihai Vodă a mers la Iași, în capitala noii regiuni. Acolo a adunat boierimea pentru a depune jurământul de credință, și a inspectat trupele moldovenești. Oamenii lui Baba Novak au fost trimiși prin țară să supună poporul și aceștia să depună jurământul de credință, iar cei care se împotrivesc să fie trecuți prin sabie. În data de 2 iunie a ținut o audiență generală. Prima data i-a primit pe solii turci, apoi pe boieri. Însă nu l-a uitat nici pe Pezz, care-și tergiversa venirea la Sătmar (Satu-Mare-n.a.). În data de 2 iunie l-a trimis pe banul Mihalcea la Pezz, împreună cu cei doi consilieri austrieci, care se aflau la Cluj. Îl roagă pe Pezz să intervină la Basta să fie trimise trupe la granița poloneză într-o demonstrație. În data de 17 iunie îl trimite la Pezz și pe consilierul său Alárdi Ferenc și banul Lugojului, Barcsai András.

 

Considerând Moldova al său, Vodă a vrut să-l protejeze de jafuri. A interzis acest lucru soldaților, iar cei care nu respectau ordinele erau aspru pedepsiți. Dar nu a împărțit dreptatea în egala măsură între soldați. Pentru aceeași infracțiune, soldații maghiari erau executați, iar valahii numai bătuți cu bâtele. Mai ales un caz i-a amărât pe maghiari. Slugile lui Sennyei Pongrác și Sibrik György au fost prinși și arestați pe când „confiscau” fân pentru cai. Soldații maghiari au intervenit să fie lăsați liberi, făptașii fiind cunoscuți ca niște soldați viteji. Ofițerii acestora s-au prezentat la Vodă, rugându-l să-i grațieze. Dar acesta nu s-a lăsat Voda convins, și după plecarea ofițerilor i-a decapitat pe cei șapte inculpați. Acest lucru i-a exasperat pe cei din tabăra maghiară, ura care mocnea a revenit la suprafață. Când au auzit că tabăra lui Báthory Zsigmond și a lui Zamoyksy se află aproape de graniță, sfătuiți de Székely Mózes și Csáky István au trimis mesageri la ei, prezentând situația lor și rugându-i să-i elibereze cât mai repede. Zsigmond i-a încurajat, și Zamoysky i-a asigurat despre sprijinul acordat lui Zsigmond.

 

Încă de când se afla în Moldova, Mihai a văzut că va avea de furcă cu polonezii, și încerca să prevină acest lucru. S-a gândit la Rudolf și prințul Miksa, că poate cu ajutorul lor va reuși să îndepărteze pericolul, și de aceea s-a întors în Ardeal. Administrația militară a Moldovei a fost lăsată pe mâna boierilor, dar și Székely Mózes a rămas acolo cu armata. La sfârșitul lui iunie s-a întors în Ardeal, prin pasul Oituzului. Între 27 iunie și 2 iulie a petrecut la Brașov, pe urmă a mers la Alba Iulia, să-și facă a doua intrare triumfală.

 

Detaliu din pictura lui Francken, cu Mihai Viteazul în prim-plan

 

Surse: Erdély és Mihály vajda története, 1595-1601, Oklevéltárral, Dr. Szádeczky Lajos, Nyomtatott a Csanád-Egyházmegyei Könyvsajtón, 1893, Temesvár, pp. 172-177.

Traducere si adaptare: László G.P.

 

Foaia ilustrată, 21 iulie 1891: Statuia lui Mihai Viteazul din București

 

[1] Soția lui Báthory Zsigmond.

[2] Brețcu, în maghiară Bereczk, la pasul Oituzului.

[3] Nu avem surse sigure, dar unele indică 38.000 de infanteriști, 3.000 de cazaci, 4.000 de sârbi, 6.000 de călăreți din Ardeal, Baba Novak, cu 4.000 de călăreți și în jur de 40.000 de secui.

[4] Kriegsarchivum, Wien, reg. 54, scrisoarea comisarilor din Cluj, la 18 mai 1600.

[5] Soldații polonezi din Suceava „juramento confirmarunt, Sigismundum per medium annum in Zuchawa fuisse, quotidie splendide indutus, vino et musica delectabatur”.

[6] „Eu, Kaptury János, pârcălabul cetății Sucevei jur…că voi fi supus adevărat și fidel domnitorului meu milostiv, principele Ardealului, Valahiei și Moldovei Mihai Vodă, cât și fiului acestuia, Petru Vodă.”

[7] Mihai Vodă a scris comisarilor în data de 16 mai din Suceava și în 20 mai din Hotin. Clujenilor a adresat scrisorile în 16 și 20 mai, lui Pezz în 23 mai (din Suceava), iar către Csáky István în 27 mai, tot din Suceava,


Pagina 61 din 1.139« Prima...102030...5960616263...708090...Ultima »