Dragusanul - Blog - Part 60

Carmen Sylva: Nu mai e pom de Crăciun

 

La ce ai mai căzut, zăpadă?

Că e Crăciun aş fi uitat;

Durerea inimii zdrobite

Adânc eu aş fi îngropat.

Acuma, când te văd, tu care

Pământului haină îi eşti,

Acum, din nou, lupta cea veche

În inimă îmi răscoleşti.

*

De ce cu mâna ta cea albă

Îmi zugrăveşti dragul portret

Aşa de-atrăgător şi galeş,

Că mă răpeşte-ncet, încet?

Mergând prin stepă pelerinul,

În dorul său neţărmurit,

A lui frumoasă, scumpă ţară

Ca printr-un farmec a zărit.

*

Coboară-te, o viziune,

La mine, jos, acuma vin’

Şi-mi turbură cu mâna-ţi albă

Somnul care-i de visuri plin;

În trista mea odaie bate

– Nu aştepta ca să-ţi mai spun –

Şi îmi şopteşte cu-ndrăgire:

„O, vino!, sus este Crăciun!”.

CARMEN SYLVA

(Foaia populară, No. 43, 27 decembrie 1898)


1898: Istoricul şi Crăciunul în vechime

 

Crăciunul e una din sărbătorile cele mai mari ale bisericii creştine de toate riturile şi cea mai veche din câte are creştinismul. Originea lui se confundă cu originea bisericii creştine.

*

Se zice că, întâi şi întâi, ea a fost stabilită de episcopul Teslefor, în anul 138. Ziua însă era schimbătoare (se numea „Arătarea lui Hristos” – n. n.): când se sărbătorea în Ianuarie, când în Mai. În secolul IV, Chiril (ucigaşul Ipaziei şi al neoplatonicienilor din Alexandria – n. n.), episcopul de Ierusalim, a rugat pe Papa Jules I să orânduiască o anchetă de teologi, care să caute ziua adevărată a naşterii Mântuitorului. Teologii au găsit ziua de 25 Decembrie şi, de atunci, Crăciunul se sărbătoreşte la ziua asta. Carol cel Mare al Franciei hotărâse chiar ca anul să se înceapă din ziua de Crăciun.

La început, o parte dintre părinţii bisericii au contestat data aceasta, dar pe urmă au primit-o. În veacul de mijloc, în bisericile catolice, sărbătoarea Crăciunului era reprezentată chiar în biserici, prin jocuri scenice; diferite persoane recitau poezii religioase, lângă ieslele improvizate, în care se afla Isus Cristos, iar alături, Iosif şi Maria. Figurile lor erau făcute sau din ceară, sau din lemn. Spectacolul acesta a degenerat, mai târziu, în bufonerie şi a fost oprit de autorităţile ecleziastice.

*

Aceasta este una din legende. A doua e următoarea şi care are importanta ei, căci reiese că Crăciunul ar fi o serbare mai veche decât creştinismul. Iat-o:

Crăciunul este sărbătoarea Naşterii Domnului. La catolici, numele chiar spune aceasta: Noël la Francezi, Natale la Italieni, vine de la cuvântul latin natalis (dies), ziua naşterii. Totuşi, Crăciunul e mai vechi decât creştinismul. Religiunea dragostei, aceea care recunoaşte de cap pe divinul Isus, a dat numai alt conţinut acestei străvechi sărbători. La Greci, Dyonisia, la Romani, Saturnalia, la vechii Teutoni şi Normanzi, cele 12 „nopţi sfinte” (Weihnachten) celebrau sosirea solstiţiului de iarnă. Poporul se deda, atunci, la tot felul de veselii neînfrânate şi excesive. Azi încă au rămas multe reminiscenţe păgâne în obiceiurile şi simbolistica sărbătorilor Crăciunului.

Aşa, de pildă, bătrânul cu barbă albă, pe care îl vedeţi pe toate cromolitografiile de ocazie, nu este altul decât bătrânul Saturn (Moş Timp – n. n.), sărbătoritul Saturnaliilor romane, sau Thor, zeul vechilor germani. O rămăşiţă mai caracteristică este aşa numita „căpriţă”, care joacă un rol foarte însemnat în obiceiurile de Crăciun ale multor popoare (şi în Moldova). Această căpriţă este o reminiscenţă directă a Dionisiilor greceşti, cu faunii, cu ţapul de sacrificiu (care a dat numele său tragoniei cântecul ţapului), cu Silanus, bătrânul cu barba şi poftele de ţap (în realitate, căpriţa sau ţapul celebrau Capricornul, devenit, odată cu celţii, Cernunos, deci Cronos, deci Saturn – n. n.).

În Austria sudică, capra se numeşte Krampus, spaima copiilor. În Hanovra, Holstein şi Mecklenberg se cheamă Cläs (o derivare din din St. Niclas), în Silezia, Joseph. În unele părţi ale Germaniei, poartă numele de Budelfrau, în Suabia, Bertchel, în Rusia, Babuşca, în Italia, Befana (corupt din Epiphania).

(Foaia populară, No. 43, 27 decembrie 1898)


Fotografiile lui Roman Istrati

 

Astăzi, când la mormântul lui Roman Istrati se săvârşeşte slujba de pomenire, cea de un an de la plecare, întâmplarea face să vi-l pot arăta pe tânărul poet Roman Istrati, tip poznaş, inteligent şi talentat – în aceeaşi măsură şi alintat, bucurându-se de viaţă ca nimeni altul. Fotografiile, reproduse cu mobilul de Florin Marius Bruja, au nevoie de scanări profesioniste, în cazul în care poetesa Cleopatra Lorinţiu îşi va ţine promisiunea şi, după sărbători, îmi va trimite scrisorile lui Roman Istrati, din vremea în care era… vânător de munte, cu termen redus. Pentru că ar fi interesantă o carte care să adune scrisori şi fotografii din tinereţea poetului sucevean care, în viaţa de fiecare zi, îl retrăia pe Nicolae Labiş, păstrându-şi propria identitate doar în poemele premeditatei cărţi „Barbut”.

*


„Oile fără păstor nu fac o turmă”

Iosif Berman: Păstorii

 

Unul dintre aforismele anului 1840, „Oile fără păstor nu fac o turmă”, publicat de „Icoana lumei” (Anul I, No. 10, 8 decembrie 1840, p. 78), mi-a amintit, aproape brutal, de lumea în care trăim, de vreo câteva decenii: o lume a parveniţilor, a proştilor cu bani şi cu diplome, cu vot popular şi cu ifose de aleşi, de îndreptăţiţi la ciolanul jefuirii sistematice a Ţării şi a Neamului Românesc. O lume de furişaţi sub Tricolor, de paraziţi pestilenţiali, care confiscă identitate şi năzuinţe doar dărâmând peste noi, cei mulţi, valori, idealuri, suferinţe.

*

Lipseşte păstorul, dintotdeauna şi mai ales acum, lipseşte păstorul, iar absenţa aceasta îndătinată cauzează şi defineşte destinul nostru mioritic, destin de oi rătăcite şi nicidecum de turmă. Şi-am avut „păstori de suflete” nu doar pe Marele Păstor Enlil al Munţilor Carpaţi, nu doar pe Iisus Hristos, ci şi pe Ştefan, Muşatinii cu mormântul prădat de către cei pe care i-a îmbogăţit, şi Eminescu, lumina sacră în care s-a zvârlit cu piatra, ca să ispăşim, în vecii vecilor, şi ca prădaţi, şi ca făpturi dumnezeieşti, în care se tot aruncă cu piatra.

*

Iar când lipseşte păstorul, iohannis, dragnea, ponta, băsescu, orban, tăriceanu triumfă. Şi astfel se împământeneşte o altă definiţie a condiţiei mioritice: oi, care nu vor ajunge niciodată o turmă.


N. Beldiceanu: Sara lui Sfântul Vasile

 

Un poem-mărturie, scris de Nicolae Beldiceanu, despre obiceiurile moldovenești de iarnă, din anul 1879, vedea lumina tiparului în „Convorbiri literare” din 1 ianuarie 1880. Merită reprodus și cunoscut, în ciuda simplei versificări, drept mărturie veche, în care figurează și un eres deja pierdut: cel al vrăjii în apa fântânii, în care lumânarea îți poate desluși chipul ursitului.

 

Prin orașe răsfățate,

Prin bordeie și prin sate,

Sara după asfințit

Urătorii au pornit.

 

Simbolul de avuție,

Plugul bine vestitor,

Ne aduce bucurie,

An de bunuri rositor.

Vorba merge legănată,

Sună clopotul tot rar;

Pocnesc bicele de-odată,

Inimile viu tresar.

O ciudată matahală,

Capra tradițională,

Strigă, zbiară ascuțit,

Câinii bat la ea cumplit.

Tobe, fluiere, buhaie

Zgomot fac asurzitor;

Ursul cu blana de paie

Sărutări dă fetelor.

Un cocoș în depărtare

Cântă douăspre’ce oare;

Miezul nopții a sosit

Și cu el anul dorit.

O copilă la fântână

Cu lumânărica-n mână

Face vrajă de iubit,

Caută pe-al ei ursit.

Dar în apă privind, fata

Dă un țipăt speriat,

Căci ea simte deodată

Pe obraz un sărutat.

 

N. Beldiceanu

(Convorbiri literare, Anul XIII, nr. 10, 1 ianuarie 1880, p. 407)


Pagina 60 din 1.096« Prima...102030...5859606162...708090...Ultima »