Dragusanul - Blog - Part 60

nu m-am culcat pe lacrimi niciodată

 

să nu te culci pe lacrimi niciodată,

îmi zice tata-n largul altui veac

în care lumea lui e minunată,

deşi ne închinăm sub un copac,

iar preoţii goniţi de prin biserici

dau viaţă numai candelei din cer

ca să-nvăţăm cum să ajungem sferici

în rotunjimea marelui mister:

 

aici nu ne trufim, îmi zice tata,

ci suntem umbra soarelui şi-atât;

în depărtare zace vinovata

întindere de fals şi de urât,

dar noi avem sub umbra de frunzare

şoptită parcă de o adiere

o treaptă sfântă pentru închinare

cu suflete prelinse drept tăcere:

 

iar sus, în cer, când s-a făcut lumină

şi-n gândurile noastre ostenite,

doar aripa de frunze e senină,

iar crengile, tăinatec desfrunzite,

presoară-n ierburi cosmice litanii

prin care Dumnezeu ni se arată,

iar de atunci, tot numărându-mi anii,

nu m-am culcat pe lacrimi niciodată


povestea Bucovina Rock Castle

 

îmi spun doar mie-n plină zi

şi-nlăcrimat, şi furios

că secolul nu va mai fi

dacă va fi religios,

căci Dumnezeu nu e o bâtă

pe care s-o agite proştii

când bezna minţii lor aţâţă

şi-nvolbură în largul obştii

 

venin, otravă, urâciune

şi ură pentru tot ce-i sfânt

în ipotetica minune

a vieţii noastre pe pământ,

o, cum tresare stâlpul vremii

şi cum se plânge-n căpriori

sub greutatea anatemii

întunecată de strânsori

 

şi cum doar cântecul se zbate

pentru fireasca lui lumină

când întunericul străbate

prin cei ce cred că se închină,

când ei nu sunt decât o ură

faţă de tot ce-i fericire,

deci nu uitaţi că în natură

frumosul e dumnezeire


în aşteptarea primăverii

 

era o zi ca o icoană

în anotimpul încruntat

şi se-auzeau în zare cerbii

bătând prin turle din copite,

clipite puse pe hârjoană

deja s-au adunat la sfat

ca să-i ursească totuşi ierbii

desferecări dezlănţuite

 

şi-atunci a tremurat omătul

şi, şchiopătând ca un bătrân,

mutându-şi osteneala-n mine

mi-a tot vorbit despre ninsori

şi parcă m-a durut răsfăţul

de parcă i-aş fi fost stăpân

lăsându-i vreme să se-nchine

luminii calme dinspre zori,

 

iar gura mea tot însetată

de revărsarea de lumină

abia se apleca spre cântec

să poată soarbe pe-ndelete,

povestea e adevărată

şi încă o aştept să vină

aidoma unui descântec

ce vindecă pe îndelete


Cum petreceau sucevenii odinioară

 

Suceava, în iunie 1868. Reuniunea cantorală. Ziua din 20 mai / 1 iunie a. c.. a fost, pentru Suceava, una din cele mai sărbătoreşti. Timpul fu frumos şi plăcut. Prin sărbătoarea Sfânta Treime, se sfinţi ziua, dară ea îşi rezerva a fi înălţată încă şi prin o faptă ne-ndătinată. Către amiază, se văzură o căruţă curând după alta, într-un număr însemnat, către podul cel vechi şi acoperit al râului Suceava. Costumarea cea elegantă a damelor şi a bărbaţilor anunţa fiecăruia că este o călătorie sărbătorească de petrecere. Ţinta călătoriei a fost vechea monastire Dragomirna, întemeiată de prea fericitul mitropolit al Moldovei Anastasiu Crimca.

 

Curgerea trăsurilor fu impozantă; de la 12, până la 2 ore după-amiază, gemeau podul şi drumul de greutatea trăsurilor. Cauza acestui fenomen rar este următoarea: Reuniunea cantorală suceveană serba întâia producţiune publică, şi ca arenă şi-alese pădurea de brazi din jurul Dragomirnei, care este martora multor întâmplări belice din evurile trecute.

 

Dragomirna, mănăstirea, în 1832 – desen de I. Schubirsz

 

Reuniunea aceasta s-a ivit către finea anului trecut. Statutele ei sunt aprobate de regim şi ea însăşi se constitui şi-şi începu activitatea sa nobilă în primele zile ale lui decemvrie. Scopul ei, amăsurat statutelor, este cultivarea cântării bisericeşti şi lumeşti de către dame şi bărbaţi. Membrii ei sunt parte actuali, parte sprijinitori, iar o parte onorari. Drept recunoştinţă şi mulţămire pentru înfiinţarea acestui institut nobil datorăm profesorului gimnazial de aici, dl Ştefan Nosievici, şi proprietarului mare de la Buneşti, dl Adalbert de Berzorad; cu deosebire însă celui dintâi, care, alegându-se cu unanimitate de conductor al muzicii corale şi de vice-preşedinte al reuniunii, se făcu şi sufletul acesteia. Domnia sa înţelese adică de a înăduşi îndoielile care în regulă se nasc faţă cu o atare întreprindere şi la noi, în Suceava, până acuma încă necunoscută. Domnia sa ştiu, prin metoda sa cea bună şi prin tactul său, de a încuraja pe auditori şi de a sădi amoarea sa către acest obiect într-atâta în inimile acestora, că, de curând, se născu o emulaţiune nobilă între dânşii.

 

Timpul între înfiinţarea reuniunii şi între producţiunea publică este, de bună seamă, prea scurt; dar dacă este adevărat că conducătorul Nosievici a compus o şcoală specială pentru membrii reuniunii, dacă persoane, între cele multe chiar şi dame, cu toate că erau cu două ore depărtate de locul cântării, nu se reţinură, nici prin frig şi ploaie, de a cerceta reuniunea, de două ori în săptămână, în urmă, dacă membrii actuali de ambele sexe nu pierdură nici atuncea voia, când cercetarea în cântarea, ce începu cu rudimentele, dura, de multe ori, peste două ore, apoi numai şi numai cu privire la aceste împrejurări este esplicabil că, în decurs numai de şase luni, s-a prelucrat atât material, care de altmintrelea ar fi recerut un an întreg.

 

Dragomirna, mănăstirea, în 1860 – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

Considerând această stare a lucrului, este lesne de conchis că reuniunea nu putea să nu înrâurească, cultivând şi nobilitând asupra vieţii sociale. O cugetăm aceasta sub împrejurările noastre într-atâta, încât membrii respectivi, pentru ca să ţină concursul cu cei progresaţi, fură nevoiţi a se exercita în privat.

 

Dară reuniunea aceasta este de însemnătate specială şi din punctul de vedere al naţionalităţii. Se ştie cum că gimnaziul sucevean este al românilor din Bucovina, dotându-se profesorii din fondul religionar, care este semnul celei mai părinteşti îngrijiri a străbunilor noştri pentru fiii lor. Conducătorul prezent al cântării, dl Şt. Nosievici, după ce-şi absolvă studiile la Universitatea din Viena, luă asupra-şi, la gimnaziu, pe lângă obiectele sale cele ordinare, încă si cântarea, ca obiect extraordinar, şi, în decemvrie 1864, aranjă, cu ajutorul mai multor binevoitori, un concert în folosul studinţilor celor săraci de la gimnaziu, împărţindu-se din venitul curat de 700 fl. v. a. o parte între aceia, iar cu o parte însemnată se puse fundamentul la înfiinţarea unei biblioteci pentru învăţăcei. La concertul acela produse compoziţiunea ariei la „Drum bun”, de dl Nosievici, atât efect, încât, în scurt timp, se făcu cântecul acesta unul din cele mai poporale, auzindu-se răsunând, în serile de repaus, de către junimea lucrătoare orăşeană. Un concert, aranjat în anul trecut, în favoarea unor lipsiţi, ne dete ocaziune a ne desfăta de auzirea altor două compoziţiuni prea frumoase, şi adică „Tătarul” şi „Cântecul Mărgăritei”, unice în felul lor şi de un efect pătrunzător.

 

Însă reuniunea cantorală de acuma seamănă a fi acel pământ roditor, pe care cântarea naţională va prinde rădăcină şi va înflori. Să ne cugetăm numai, reuniunea aceasta, constatatoare din 70 de dame şi 50 de bărbaţi, dintre care mulţi sunt de naţionalitate străină şi n-avură ocaziune de a cunoaşte melodia cântecelor noastre şi a se îndemna la studiul limbii româneşti. De aceea, cântecele româneşti învăţate până acuma trebuiră, faţă cu cei străini, să fie pertratate după încheieturi, cuvinte şi şire în mod limbistic, şi tocmai apoi se putură ele cânta cu conştiinţă.

 

Dragomirna, mănăstirea – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

Însă să ne întoarcem îndărăpt, la Dragomirna, locul petrecerii din sus numita zi. Nobilimea, preoţimea, amploiaţii, breslaşul şi ţăranul au fost reprezentaţi. O poieniţă prea frumoasă şi destul de spaţioasă, în mijlocul părţii de miazăzi a pădurii de brazi, a fost locul adunării, ţi reuniunea îşi începu producţiunile sale înainte de 4 ore, înconjuraţi fiind membrii ei de mulţimea ascultătorilor. Intonarea primului cântec născu atâta curiozitate în publicul de faţă, că mulţi din cei de clasa de jos, neavând loc de a căuta de aproape, se urcară sus, pe rămuroşii brazi, privind din înălţime şi făcând şi publicului plăcere prin dexteritatea în urcare.

 

Programul însuşi a fost mulţămitor, cuprinzând el nu mai puţin decât 15 numere, în trei despărţituri, producându-se toate, spre deplina mulţămire a tuturora, ba unele trebuiră să se repete, la cererea cea zgomotoasă a oaspeţilor. Dintre cele româneşti, plăcură cu deosebire „Sub o culme de cetate” şi „În zadar vuieşte”, de V. Alecsandri, ambele în muzica regulată corală, compusă de dl Şt. Nosievici. Din cvartetele bărbaţilor sunt mai ales de amintit Dl Ulrich de Reissman, „Cântecul piraţilor”, de F. Otto, cor şi solo din opera „Freischütz”, de C. M. Weber, cu orchestră, pentru că şi fiii cei liberi ai naturii, muzica naţională din Suceava, în frunte-şi cu dirigintele său, badea Gregori Vindereu, trebui să aducă tributul său progresului timpului prezent.

 

După finitul cântării, se deschise jocul cu o horă impozantă. După cină, se ridică un toast, în limba românească, în onoarea membrilor reuniunii şi a conducătorilor nemijlociţi, a preşedintelui, dl Dr. Marek, şi a vicepreşedintelui, dl Şt. Nosievici; ambii răspunseră cu căldura, unindu-se întru dorinţa ca reuniunea să progreseze şi să înflorească.

 

După o scurtă şi plăcută petrecere, în decursul căreia eram nedependenţi de cele 5 linii şi de cele 4 spaţii, îngânându-se ziua cu noaptea, se fini festivitatea, şi luna, cu argintiile-şi raze îi petrecu pe călători acasă, mângâindu-se fiecare cu dulcea-şi conştiinţă de a fi petrecut bine şi cu plăcere. Dorim ca memoria acestei petreceri sărbătoreşti şi prea plăcute să fie un îndemn puternic pentru toţi membrii reuniunii, ca să propăşească cu zelul cel de până acuma ăn ramul nobilitor de inimă al cântării. spre folosul lor propriu, al familiilor, al omenimii întregi, şi spre folosul ţării şi al poporului (Albina, III, nr. 60, vineri 7/19 iunie 1868 – materialul, deşi nesemnat, aparţine lui I. G. Sbiera, care l-a folosit şi în cartea „Amintiri din viaţa autorului”).

 


Stricarea cântecelor românilor prin folclor

 

Dincolo de suficienţa culegătorilor de folclor, inclusiv interpreţi, care au introdus, cultivat şi transformat în dogmă „cules di la mamuţa di pi prispî”, cu consecinţa nătângului concept al „vetrelor folclorice”, pe care le „salvgarează” unii, există cântecul românilor, din ce în ce mai stricat, dacă nu cumva pierdut cu totul. Şi am să pornesc demonstraţia de la una dintre bijuteriile muzicale ale legendarului Grigori Vindereu, „Hai, raci cu nădragi!”, cântec impecabil (l-au cântat „Zicălaşii”, când au fonotecat din Colecţia „Musa Română”), compus, şi ca melodie, dar şi ca text, de inegalabilul făcător şi interpret de cântece sucevean. „Hai, raci cu nădragi!”, satiră la adresa modei nemţeşti, se cânta, în Bucovina, mai ales între anii 1870-1890, când românismul deja se purta ca o fudulie. Textul lui Vindereu era gândit şi scris cursiv, într-o firească logică a succesiunii de ironii:

 

 

Cine dracu-a mai văzut

Racu’ cu coada-nainte,

Om bătrân și fără minte,

Țânțărași cu cisme largi,

Hai, raci cu nădragi,

Țănțărași cu cisme largi!

 

Cine dracu-a mai văzut

Domnișoară cu paftale,

Cârciumar să nu înșale,

Hai, raci cu nădragi,

Țănțărași cu cisme largi!

 

Cine dracu-a mai văzut

Broască lungă și subșire,

Om bătrân fără rușine,

Hai, raci cu nădragi,

Țănțărași cu cisme largi!

 

Cine dracu-a mai văzut

Iepure trăgând la plug,

Cocostârcul semănând,

Hai, raci cu nădragi,

Țănțărași cu cisme largi!

 

Cine dracu-a mai văzut

Ghiață friptă pe grătar,

Domnișoară pe măgar,

Hai raci cu nădragi,

Țănțărași cu cisme largi!

 

Cine dracu-a mai văzut

Găină cu cioc de puică

Și cismar să nu bea țuică,

Hai, raci cu nădragi,

Țănțărași cu cisme largi!

 

Cine dracu-a mai văzut

Cojocar cu sula-n piept,

Cârciumar cu chilu’ drept,

Hai raci cu nădragi,

Țănțărași cu cisme largi!

 

Născută în 1888, Catrina Macsimiuc, din Liteni-Moara, a auzit, în copilărie, cântecul lui Vindereu prin Suceava, iar în 1907, în 27 octombrie, l-a cântat lui Alexandru Voievidca, sub titlul „Cine naibă-a mai văzut?” şi cu o linie melodică grav alterată (demonstraţia, în prima imagine, în care alternez liniile de portativ Vindereu cu Liteni-Moara) şi cu un text incoerent, în care, pe lângă efectele uitării, se mai interpune şi „contribuţia” obştească banalizantă, în care, de pildă, înjurarea cârciumarului evreu, în faţa căruia te umileai pentru o ţuică, devenea mare vitejie afară, departe de auzul jupânului:

 

 

Cine naibă-a mai văzut

Broască cu coadă-nainte,

Om bătrân şi fără minte,

Hai raci cu nădragi,

Ţinţaraşi cu mâneci largi!

 

Cine naibă-a mai văzut

Gheaţă friptă pe gratari,

Domnişoară pe măgari,

Hai raci cu nădragi,

Ţinţaraşi cu mâneci largi!

 

Cine naibă-a mai văzut

Apă ducând cu sita,

Pâne tăind cu lopata,

Hai raci cu nădragi,

Ţinţaraşi cu mâneci largi!

 

Cine naibă-a mai văzut

Curcă legată la şele

Şi jidanul să nu-nşele,

Hai raci cu nădragi,

Ţinţaraşi cu mâneci largi!

 

Cine naibă-o mai văzut

Şoareci înhămaţi la jug

Şi iepuri trăgând la plug,

Hai raci cu nădragi,

Ţinţaraşi cu mâneci largi!

 

Cine naibă-a mai văzut

Vaca legată la cap

Ca ţăranu’, când îi bat,

Hai raci cu nădragi,

Ţinţaraşi cu mâneci largi!

 

Cine naibă-a mai văzut,

Porcu’ stând cu domni la masă,

Cu furca măturând casa,

Hai raci cu nădragi,

Ţinţaraşi cu mâneci largi!

 

În textul „popular”, coerenţa succesiunii satirice e făcută pulberi, iar linia melodică nu prea mai bate cu cea compusă de Grigori Vindereu. Nu cred că suna mai bine la Liteni-Moara, în 1907, decât pe strunele şi în glasul lui Vindereu, în 1880, cântecul acela vechi, ajuns în nevinovăţia Catrinei Maximiuc (Voievidca nota superficial tot ceea ce ţine de cuvinte), şi, până ce „Zicălaşii” nu vor încerca o paralelă concertistică între cele două „variante” (originalul şi contrafacerea), nici nu am dreptul să mă pronunţ asupra degenerescenţei. Oricum, toate, dar absolut toate cântecele lui Vindereu au fost lăsate să se piardă, iar după ce au fost regăsite în negura vremurilor, nu mai interesează pe nimeni, deşi sunt superbe („Zicălaşii” le-au reînviat). De ce nu mai interesează? Pentru că toţi savanţii folclorismului ar trebui să-şi ardă „operele” pâcloasei lor indolenţe, dacă ar cunoaşte şi ceea ce a fost, nu doar vulgarizările târzii din uzul tot mai nepăsător al satului contemporan.


Pagina 60 din 1.114« Prima...102030...5859606162...708090...Ultima »