Dragusanul - Blog - Part 58

Prostia omenească, de-a lungul vremii

 

Pentru că prostia omenească e universală şi veşnică, sunt de părere că e musai să-i dedic o rubrică. Întâmplarea face să dau peste un material din anul 1913, „Tangou, în Bucureşti”, pe care îl citesc în cunoştinţă de cauză, şi tocmai de aceea sunt curios dacă şi la români s-a extins prostia Papalităţii, care anatemizase drept satanice şi valsul, şi tangoul. Cum era de aşteptat, noi de la „papiştaşi”, cum zic ierarhii noştri ortodocşi, nu luăm nimic, nici inteligenţă, nici prostie. Poftiţi, de vă convingeţi:

 

„Se ştie câtă vâlvă face, acum, în toate centrele mari europene, dansul „Tango”, care a fost importat din Argentina. Figurile atât de mlădioase şi de atrăgătoare ale acestui dans au cucerit, în scurt timp, pe toţi iubitorii artei coregrafice şi astăzi nu mai există salon unde să nu i se dea preferinţă. Ba se poate chiar afirma că toate dansurile celelalte, până şi valsul, au fost părăsite. La Paris, la Londra, la Berlin, la Viena, în toate oraşele mari şi până şi în cele mici, nu se vorbeşte decât de „Tango” şi nu se dansează decât „Tango”. S-au organizat chiar matineuri speciale pentru acest dans, aşa numite „The-Tango”, unde lumea elegantă vine, între orele 5 şi 7 seara, să bea un ceai şi să asiste la dansurile de „Tango”, executate de adevăraţi artişti. Cucoanele şi domnişoarele din elită se antrenează şi ele şi dansează de asemenea.

 

Un astfel de „The-Tango” se organizează şi la noi, în elegantul salon al  teatrului „Majestic”, cu începere de luni, 2 decembrie, şi va continua, în fiecare zi, între orele 5 şi 8 după-amiază. Direcţiunea a avut grijă să angajeze, pentru acest scop, de la Paris, mai multe perechi de dansatori celebri de „Tango”, care vor arăta publicului select toate felurile de „Tango” existente – căci sunt mai multe soiuri din acest celebru dans – aşa că lumea noastră elegantă va avea prilejul să petreacă 2-3 ore admirabile, la un excelent ceai. Nu încape îndoială să aceste „Five o’clock-Tango” vor deveni, din prima zi, locul de întâlnire a tot ce face parte din „high-life” / Cs. (Adevărul, Anul XXVI, No. 8701, duminică 1 decembrie 1913, p. 2).


„Au nu ştii că acestea toate sunt sămânţa diavolului?”

Aman: Hora de la Aninoasa

 

Datina ancestrală a supravieţuit în întreg spaţiul est-european şi în cel românesc, în special – datorită integralităţii conservării, într-o nesfârşită avalanşă a „certărilor bisericii făcute credincioşilor ei pentru lăutari”, pe care le inventaria, în 1922, Constantin Bobulescu[1], autor de la care le preiau, deşi le-am descifrat, prin scremutele bolborosiri de limbă românească, pe care le reprezintă vechile cărţi bisericeşti, de care suntem nejustificat de mândri. Diaconul Coresi, de pildă, încă din 1581 stigmatiza şi fenomenul horistic identitar drept „jocure drăceşti”, dar şi creaţia literară orală, care se săvârşea „în dvorbe şezându[2], pentru că, pe la 1550, „biserica, chiar prin cărţile ei scrise de mână, striga: „O! amar acela ce bea şi mănâncă cu cimpoi şi cu ceteri şi cu alăute, mai ales la acele blăstămate jocuri![3], iar „duminica, preotul, prin glasul Cazaniei, făcea luare aminte ca tot creştinul să schimbe sunetul fluierilor şi organelor în suspini[4].

 

Hora, în 1860, gravură după un desen de Lancelot, publicat în „Le tour du monde; nouveau journal des voyages / publié sous la direction de M. Édouard Charton; et illustré par nos plus célèbres artistes. 1866, capitolul De Paris a Bucharest, par M. Lancelot”, Paris, 1866.

 

Petrecerea „cu surle şi cu tămpene în dulciială”, „giocurile şi dansurile în veselială”, „căntecele şi dezmerdîciunile lumeşti” şi, în general  horele, cu „toate feliurile de cimpoi”, de „surle şi de scopose frumoase[5], „sîltîturile[6],cântecele cu cimpoi, glasurile[7].

 

Cultura română[8], care, după susţinerile savanţilor bigoţi sau doar inculţi, s-ar fi „format în tinda bisericii” era atât de aprig interzisă nu doar în tindă, ci şi până dincolo de zări şi de vremuri, încât te şi miri cum de au putut supravieţui relicve identitare străvechi, nu doar prin cântecele notate de alţii, ci şi în filoane identitare temeinice, care aşteaptă doar îndepărtarea umbrelor colbuite ale ignoranţei, pentru a ne înfăţişa aşa cum suntem cu adevărat, dintotdeauna. Pe colburile urâte, ipocrite şi vrăjmaşe ale pustiei s-au tot dus, din nevrednicele lor clipite, îndemnurile la resemnări întunecoase: „Nu te bucura de dulceţile lumii şi ale acestora drăceşti cântece, lăutele şi plesnirea palmelor şi viersurile cele fără de cale şi netocmite. Au nu ştii, ticăloase, că acestea toate sunt sămânţa diavolului?”: „Să-ţi păzeşti urechile de cîntecele cele stricate… care femeeşază sufletul! ”. Şi tot aşa, dar cu mărturii ale prigoanei despre elemente ale Datinii relatate şi de călătorii străini: de pildă, „plesnirea palmelor”, despre care vorbesc şi Ubicini[9], Carra, Sulzer[10], Canzler Cav de Ferio[11] şi Murray[12], Sulzer considerându-le, alături de „chiuituri”, „de rău gust”, pentru că nu ştia nimic despre horele cu comenzi, mai toate bătute înşirate cu tropote cadenţate”, cum spunea, din postură de martor, şi Gheorghe Asachi, în 1858, „în legătură cu petrecerile care se făceau în preajma scrânciobului de la Buciumi, de lângă Iaşi, zice că se făceau şi „hora rotundă întinsă, şi arcanaua[13] înşirată cu tropote cadenţate”, de făceau să răsune pământul”[14].

 

 

În general, mărturiile străinilor sunt descriptive şi se referă doar la formă, la ceea ce se poate vedea şi nicidecum la ceea ce, pentru prima dată în cultura română, a preocupat doar pe Teodor T. Burada, cel care îşi dorea să descifreze „modul cum era muzica noastră populară în timpurile vechi şi în ce chip originalitatea ei se deosebea de a celorlalte popoare, cu care era în atingere”, pentru că „nimic nu e mai caracteristic în viaţa unui popor ca datinile sale”[15]. Burada izbutise, prin 1890, când participase la aniversarea Sultanului, să noteze cântecele româneşti ale lui Dimitrie Cantemir, pe care le-a şi prezentat, în şedinţa din 20 noiembrie 1909, a Academiei Române, printr-un studiu, intitulat Scrierile muzicale ale lui D. Cantemir domnitorul Moldovei, publicat în Volumul 32 din Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunea Literară, Seria II, Bucureşti 1911, volum pe care nu izbutesc să-l aflu, aşa cum nu dau, prin bibliotecile lumii nici de cartea cu câteva zeci de cântece ale lui Dimitrie Cantemir, transcrise de Fetriol pe note liniare europeneşti, titlul lucrării fiind L’Ancien livre de la litterature Turcs.

 

Străinii au tot căutat în muzica şi în horele noastre o „obârşie romană, dar şi o înrâurire gre­cească mai ales în cele înlănţuite”, doar Domnul de Guis intuind rădăcinile în civilizaţia boreală, pentru „horele tuturor popoarelor care mai au hore[16]. Dar horele noastre vechi, risipite şi abandonate prin Codex-uri ale popoarelor europene[17], au propriile lor mărturisiri, adică un narativ-pictural străvechi al imanentului[18] care urcă[19], al lumescului care ascende spre divinitate[20] păstrat în două variante, prima notată de Dimitrie Cantemir, drept „syrba” – gen muzical şi de dans care, până la desenul lui Raffet din 1838 „Sârba militarilor” nu este vehiculat în nici o relatare, şi „Hora Buciumul”, notată de Mikuli doar în segmentul de „glas al Cerului şi al Pământului”, nu şi în cel de bucurie ceremonială obştească dusă până la extaz, precum în „syrba” lui Cantemir, care folosea, în titlurile tuturor partiturilor cu litere şi cifre, scriere muzicală descoperită de el, numai cuvinte turceşti. Iar „syrba” însemna „brâu”, boierimea turcizată a Moldovei şi a Valahiei obişnuind să poruncească pestriţ: „Ioane, adu-mi syrba-rul” – iar bietul Ion corela rapid: „Aha, boierul vrea… şerparul, adică brâul cel lung, de mătase!” sau „Vasile, ia zi-mi tu o syrba legănată!”, iar lăutarul, care nu asocia syrba cu brâul, pricepea că boierul vrea un cântec mai iute, precum cel al baladelor cântăreţilor ambulanţi sârbi, care tot hălăduiau spre Polonia şi spre Rusia, ţări în care li se şi comandau balade în slavonă, pe seama unor mărimi ale vremii. Dar, cu toată uzanţa, în lungul veacurilor nu este mărturisit niciodată, până în 1838, un dans sârba, perioada de glorie a sârbei datând din anii 1860-1890, când puzderia de muzicieni germani, angajaţi pe la fanfarele ostăşeşti, pe la curţile voievodale şi pe la cele boiereşti preiau din vechile hore şi brâie româneşti doar ritmul cel mai rapid, pe care îl dezvoltă cu îndemânare, Wiest, Wachman, Rouschitzki, Erlich, Decker, Paulmann etc. strălucind în acest domeniu, până se prind despre ce şi cum devine povestea cu sârba lăutarii basarabeni din Ciolacu, descendenţii fraţilor Dinicu scripcar şi Ciolacu muscalgiu, care duc horele grăbite la stadii de măiestrie imposibil de egalat. Dovada se poate face şi cu cântecul lăutarilor din Ciolacu, transformat, prin simplă iuţire de ritm şi de acurateţe în execuţie, „Sârba Regală” sau „Sârba de la Paris”, prin arcuşul lui Cristache Ciolacu, sau prin „Zicala pentru babe”, o horă a lăutarilor solcani de odinioară, pe care Gheorghe A. Dinicu avea să o transforme în sârba „Îmblânzirea soacrelor”.

 

Coperta cărţii cu cele 300 de hore ale lui Vulpian

 

În mărturiile străinilor, începând de la Franz Josef Sulzer şi până la Carl Engel[21], se tot subliniază că horele românilor, toate foarte scurte ca frază muzicală, încep lent, aşezat (Carra se întreba dacă nu cumva urşii au învăţat să se mişte precum românii la horă) şi continuă, din ce în ce mai repede, până ce conducătorul jocului nu le face semn lăutarilor că va lovi cu toiagul pe sub picioarele dănţuitorilor, în trei rânduri, strigând „Hâţ! Hâţ! Hâţ!”. Şi cum nimeni nu a avut răbdare să încerce pe strune acele hore străvechi, urmând regula accelerării din ce în ce mai intense şi încă de mai multe ori, horele străvechi nu ne-au putut desluşi spiralarea care conduce la păşirea pe cer, cum inspirat formula Mircea Eliade, susţinând că „dansul exprimă întotdeauna o călătorie în văzduh[22], spiralarea, deci suprapunerea de ritmuri până la suprapunerea faptică de cântece diferite, dar cu rădăcină comună (la o repetiţie a „Zicălaşilor”, o syrba lentă a lui Cantemir, cântată în ritm accelerat de sârbă, s-a transformat într-un cântec din repertoriul de astăzi al Anetei Stan), deci în „alte forme ale ritului de înălțare[23] în cer, în cadrul „magiei muzicale[24], despre care, în fond, vorbea cam la fel şi Strabon („Muzica, apoi, care însoţeşte dansul, ritmul şi melodia, ne uneşte cu divinitatea prin desfătarea şi, totodată, prin frumuseţea artei[25]).

 

Fără îndoială, arcuşul şi vioara pot desluşi, pentru fiecare dintre noi, naraţiunea cromatică a cosmologiei iniţiale a neamurilor europene. Numai să vrem, numai să fim vrednici să o şi facem.

 

 

[1] Bobulescu, Constantin, Lăutarii noştri, Bucureşti 1922, pp. 174 şi urm.

[2] Coresi, Diaconul, Carte cu învăţătură, 1581, editată ulterior de Sextil Puşcariu şi Alexie Procopovici, vol. I, p. 123

[3] Hasdeu, Cuvente den bătrâni, p. 46 – apud Bobulescu, op. cit., p. 175

[4] Coresi, op. cit., p. 368

[5] Varlaam, Cazania, 1843, I, pp. 9, 310, 330, 331; II, p. 4

[6] Saltul era cuvântul cu etimologie latină pentru joc; Iacob Mureşan a scris un text descurajant de interesant, pe care îl voi reproduce, „Saltul (danţul, jocul)”.

[7] Ivireanul, Antim, Didahiile, vol. II, p. 386

[8] Saltul (danţul, jocul). Măiestria sau arta de a sălta este la oameni atât de veche şi naturală, precât sunt şi patimile şi plăcerile omeneşti. În legea, cum şi la mai multe popoare păgâne, saltul îşi avea până şi cultivatorii săi între preoţi şi în curţile domnitorilor. Romanii, deşi foarte serioşi, încât cei mari ai lor îşi ţineau mai prejos de a lor demnitate a sălta vreodată (cel puţin până la Cicero), aveau totuşi clase de preoţi care, la sărbători anumite, trebuiau să joace, în temple şi în public. Mai târziu, pe timpul cezarilor, se introduc şi la romani danţul sau saltul ca o datină naţională. / La popoarele europene, saltul ajunse a fi o notă caracteristică. Descinde la popor, observă-i saltul şi muzica, şi dacă eşti cunoscător de oameni, în curând vei şti cu cine ai a face. Caută numai bine la ameninţătorul vals nemţesc, înseamnă-ţi figurile de salon la franţuzi, stai şi la danţul muscălesc şi judecă. / La românii transilvani, danţurile, ce se numesc unul de pe ţara Haţegului (în vecinătatea României mici) şi altul „Căluşărescul”, ajunseră atât de cunoscute în toată patria, încât ele se pot zice a fi curat naţionale, cu atât mai vârtos, cu cât „Haţeganul” cuprinde în sine şi hora moldavo-română. Acest „Haţegan” era, din vechime, atât de plăcut, încât, până înainte cu 25-20 de ani, chiar trufaşele familii maghiare îl jucau la balurile şi ospeţele lor. El se joacă în diferite părţi ale ţării cam schimbat în figuri, însă caracterul principal şi tactul îi e peste tot unul şi acelaşi. Muzica lui este una din cele mai joioase  româneşti. / Dl Iacob Murăşan, profesor de retorică, pătruns de simţul şi adevărul că lumea cea mare judecă pe popoare, drept ori strâmb, mai mult din semnele externe, întreprinse a culege toate figurile danţului haţegan şi toate variaţiunile muzicii lui, apoi, dându-le pe mâna unui măiestru, ceru regularea sau mai bine numai redigerea lor, păzind cu multă scumpătate ca nici saltul, nici muzica să nu piardă cât este mai puţin din caracterul şi tactul său naţional (maghiarii compunându-şi körtáncz al lor, supuseseră pe cel popular la schimbări esenţiale). Îndată se aleseră aproape la 20 perechi din casele mai bune de la Braşov, care se deprinseseră în sus numitul joc, care încă acum dobândi, de la cocoanele noastre, noul nume „Romana” (Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Nr. 4, luni 23 ianuarie 1850, pp. 31, 32).

[9] „Orchestra ambulantă, alcătuită din ţigani, care merg din sat în sat, ca şi vechii menestreli, este formată, de obicei, dintr-o vioară, un nai şi o cobză, un fel de mandolină cu corzi metalice. Şeful trupei cântă melodia la vioară; naiul reproduce, în sunete ascuţite, părţile melodiei cele mai pasionate; cobza alcătuieşte başii, de obicei o ţine cel mai bătrân dintre artiştii ţigani, care execută, pe acest instrument, acompaniamentele cele mai dificile, cu o îndemânare uimitoare” (Ubicini, Jean Henri Abdolonyme, în Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, vol. V – 1847-1851, Bucureşti 2009, pp. 282-285).

[10] „Sulzer găseşte două feluri de hore, care ar proveni de la greci: hora de mână şi hora de brâu. Mai departe el descrie hora în care se află 4 tacte cu 5 paşi, dintre care doi paşi înainte sau în lături, la tactele cele două dintâi şi la tactele cele din urmă. Toate aceste jocuri – zice el – se execută sau de un fluier sau de una, cel mult două violine şi de o armonică de gură sau şapte fluieraşe (Syringa Panos) numit moscal, şi, câteodată, şi de o ţimbală, în locul căreia era, în Moldova şi Valahia, câte o chitară, pe când una dintre violine ţinea hangul în octavă, şi între dansurile cu figuri şi fără figuri, şi între cele cu dansatoare şi fără dansatoare nu este altă deosebire, decât că, la cele din urmă, dansatorul nu cântă împreună (adică din gură), în schimb se trudeşte cu atât mai mult să-şi arate vred­nicia cu picioarele. În aceste danturi Sulzer nu recunoaşte pe romani (Sulzer, Geschichte des transalpinischen Daciens, das ist der Walachey, Moldau und Bessarabiens, II, p. 417. El pune aceste cântece şi pe note, vezi tablele de la sfârşitul volumului). / La urma jocului culbeciului, care durează atât cât le place dansatorilor, se cântă tot aceiaşi melodie iute, care se cheamă bătuta foarte iute, de la battere, drept joc final.

Sulzer, ne mai descrie jocul brâului, care se deosebeşte – ne spune el – de cele­lalte, pe deoparte, prin felul cum apucă jucă­torul cu mâna dreaptă de brâul vecinului din stânga şi cu stânga brâul celui din dreapta, deci cu mâinile cruciş şi nu mână în mână; pe de altă parte, că şi prin melodia ceva mai monotonă, mai jalnică, după care se joacă, cam şi-n acelaşi fel de cerc şi cam în aceiaşi paşi ca şi hora de mână. El le gă­seşte totuşi mai frumoase şi mai variate şi nu monotone şi sărăcăcioase precum le gă­seşte Carra, despre care crede, că nu-i un cunoscător al muzicii (Sulzer, op. cit., pp. 420, 421). / În jocuri, ca: hore, brâie, căluşerii sau călucenii (Sinopsis de Iaşi 7259/1751), jocurile mocăneşti, colinde, unii dintre străini, nu numai că găsesc, că-s de obârşie romană, dar şi o înrâurire gre­cească mai ales în cele înlănţuite (Sulzer, p. 418). / La unele din ele se puteau auzi şi „plesnirea palmelor” cum şi „chiuiturile”, pe care Sulzer le găsea de rău gust. (Bobulescu, Constantin, Lăutarii noştri, Bucureşti 1922, pp. 96, 97).

[11] Slovakische, griechische, walachische und türkische, Tanzer, Lieder u. s. w / După un manuscris publicat de Otto Heilig, în Sammelbände der internationalen Musikgesellschaft, Leipzig, 1902-1903, pp. 293-302, în care se precizează: „Numărul 93 al departamentului „Praktische Musik“ al Bibliotecii landului Karlsruhe deţine manuscrise ale unui autor care a decedat în anii ’50 ai secolului trecut, Jenaer Bergrats Gustav Schueler, care a lăsat bibliotecii manuscrisul său şi colecţii din timpul vieţii sale în Baden. Despre autorul manuscrisului şi despre activitatea sale ca muzician nu am putut afla prea multe. / Cântecele slovace au fost culese de Gustav Schueler, în 1835, din comitatul Zohler, Ungaria, dar  obţinute de la dl Seyfried în Neuscht; melodiile de dansuri greceşti, de la dl Canzler Cavaler de Ferio, fiind culese în 1839; melodiile de dansuri valahe, au fost culese în 1837, din Braşov şi Bucureşti, dl Canzler Cavaler de Ferio, care a contribuit şi cu melodiile turceşti, colecţionate, în 1838, de acelaşi dl Canzler Cavaler de Ferio.

[12] „Lăutarii – zice Grenville Murray – sau menestrelii rătăcitori, erau obişnuiţi să cânte oamenilor simpli Doina (Daina însemnase, în civilizaţiile primordiale, şi mai înseamnă şi astăzi, în spaţiul scandinavo-baltic muzică interpretată vocal, în vreme ce lätar înseamnă muzică interpretată instrumental – n. n.), care le-a liniştit dorurile, şi cântecele vechi de război ale bravilor, care încă mai mişcă inimile ca sunetul unei trâmbiţe. Aceste cântece au fost transmise, de la sine, de la tată, la fiu, prin tradiţie orală” (p. XXIX). E. C. Grenville Murray, DOINE; or The National Songs and Legends of Roumania, London, Smith, Elder and Co, 65, Cornhill, / Bombay: Smith, Taylor and Co, 1854. Murray folosea „Şase cântece naţionale din România”, aranjate pentru pian de Henriz, puse la dispoziţie de principele Ion Ghika.

[13]Arcanul” şi „Arcanaua”, sunt două hore foarte înrudite, care s-au dezvoltat dintr-un singur prototip. Cuibul lor pare a fi în Moldova, de unde însă au străbătut la munteni şi la ardeleni. T. Burada, Almanah musical 1877, p. 63: „Arcanaua. Ţuţuenii, mai ales acei din Vrancea, joacă acest joc. El se execută de către mai mulţi bărbaţi şi femei, şi se aseamănă în săltări întru câtva cu hora de brâu”. / „Între jocurile poporului de pe aici este şi „Arcanaua” (N. Sandrovici, Dorohoi, c. Târnauca). / „Să jucăm „Moldovineasca” de mână, „Sârbeasca” de brâu, „Arcanaua” pe bătaie” (Iconom G. Ionescu, Iaşi, c. Miroslava). / Jipescu, Opincaru, p. 52, înşirând jocurile ţărăneşti din Prahova: „Căluşari”, „Şu-şu-şu”, „Arcanu”, „Ţigăneasca”, „Joiana”, „Brăileanca”. / Următoarea descriere amărunţită a „Arcanului” şi a „Arcanalei” o datorăm d-lui Alex. Pop (Transilvania, Năsăud, c. Sângeorz): / „În Bucovina, „Arcanul se joacă de feciori şi fete. Se face o horă, ţinându-se de mâini, dar fără a bănănăi cu ele. Mişcarea e de la stânga, spre dreapta. La tactul muzicii încep, cu piciorul drept, trei paşi înainte, aducând corpul în direcţia mişcării. Isprăvind pasul al treilea, se opresc pe piciorul drept, un tact, şi fac un pas, cu piciorul stâng, spre piciorul drept, readucând corpul în poziţia de la început. Această mişcare se face continuu, după tactul muzicii. Obişnuit, cercul se află deschis, cu un vătav în frunte, care ţine în mână un băţ, bătând cu el tactul, la unele figuri ce le intercalează. După un interval oarecare, la isprăvitul unui tact, vătavul ridică băţul, strigând: „Unu-nainte! Unu-napoi! Una bună, şi la drum!”. Atunci se opreşte şirul, face un pas cu piciorul stâng pe dinaintea piciorului drept şi întoarce piciorul drept pe dinaintea celui stâng. Oprindu-se pe piciorul drept, aduce lângă el piciorul stâng şi, la ultimul tact, bat cu toţii deodată cu piciorul drept în pământ. Apoi urmează ca la început, până când vătavul porunceşte: „Doi-nainte, doi-napoi! Tri-nainte, tri-napoi!” etc. / Un alt dans, numit „Arcaneua”, se joacă pe valea Someşului Mare, în comuna Sângeorz, numai de feciori. În mişcări are multă asemănare cu „Arcanul” din Bucovina, cu deosebire mai ales că nu merg în cerc regulat, ci după cum vrea să-i ducă vătavul. Mersul este tot trei paşi înainte, însă fără ca piciorul stâng să-l mişte în direcţia celui drept şi să vină cu faţa către centru; ci unul după altul urmează tactul muzicii, şi după trei paşi balansează un tact pe piciorul drept şi unul pe cel stâng. Jucătorul cel din urma şirului trebuie să se ferească de vătav, căci acela, ajungându-l, îl loveşte cu băţul; de multe ori se întâmplă că, ferindu-se, nu mai ţine paşii regulat, ci fuge, şi numai după încetarea ameninţării reîncepe jocul. De mâini nu se lasă, chiar dacă i-ar împiedica ceva în cursul jocului. Mişcări de paşi regulaţi, înainte şi înapoi, ca la „Arcanul” din Bucovina, la „Arcaneua” nu se fac”.

În descrierea de mai sus, trăsătura cea caracteristică este băţul vătavului, de care trebuie a se feri. La început, în loc de băţ, cată să fi fost un arcan, cu care vătavul se silea a prinde pe un jucător, de unde apoi vine însuşi numele jocului (Petriceicu-Hasdeu, B, Etymologicum Magnum Romaniae / Dicţionarul limbei istorice şi poporane a Românilor, Tomul II, Bucureşti, 1887, pp. 1492-1598)

[14] Gazeta de Moldavia, Iaşi 1858, no. 27 din 7 Aprilie – apud Bobulescu, Constantin, Lăutarii noştri, Bucureşti 1922, p. 98

[15] Revista de folclor, XII, nr. 1, Bucureşti 1967, p. 17

[16] Edward Jones, Lyric Airs: consisting of Specimens of Greek, Albanian, Walachian, Turkish, Arabian, Persian, Chinese, and Moorish National Songs and Melodies; (being the first selection of the kind ever yet offered to the public:) to which are added Basses for the Harp, or Piano-Forte. Likewise are subjoined a few explanatory notes on the figures and movements of the Modern Greek Dance; with a short dissertation on the Origin of the Ancient Greek Music, Printed for the Author, London, n. d. [1805].

[17] Cele mai vechi cântece româneşti, păstrate de alţii, par să fie cele numite, de ceva vreme încoace, „Cucuruz cu frunza-n sus” (Wittenberger Gesangbuch, 1531) şi „Banul Mărăcine” ( „Tabulatura Ioannis de Lyublyn Canonicorum Regularium de Crasnyk”, 1540), urmate de dansurile valahe, consemnate de „Codex Cajoni” şi de „Codex Victoris” (acesta, alcătuit de un slovac, fiind practic inclus în „Codex Cajoni”, în secolul al XIX-lea, al descoperirii lui). Ar urma „tabulele” cu cântece ale lui Franz Joseph Sulzer, preluate, fără nominalizarea culegătorului, de mai toate istoriile muzicale europene (Carl Engel, C. Hubert, Otto Heilig etc.), dar şi de prestigioasa revistă muzicală, cu apariţii din 1798, „Allgemeine Musikalische Zeitung”, în paginile de divertisment, semnate „Anonymus”, deşi „Cântecele şi dansurile moldoveneşti”, publicate în nr. 30 din 25 iulie 1821, au fost culese, mai mult ca sigur, de Eftimie Murgu şi explicate de Otto Wagner.

[18] Un sinonim blagian pentru „fenomenul” lui Kant, adică esenţa eternă a individualităţii vremelnicului şi nu doar, precum în DEX, „care este propriu naturii obiectului, care acţionează din interiorul obiectului, condiţional de esenţa obiectului”.

[19] Blaga apud Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 362

[20] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 357

[21] Engel, Carl, An Introduction of the Study of National Music, London 1866

[22] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 221

[23] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 141

[24] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 171

[25] Strabon, Geografia, II, X, 3, p. 433


amarnic plouă doar cu amintiri

 

e-atâta de târziu în gara veche

încât chiar şi viorile-au tăcut

şi nici nu mai dansează vreo pereche

drept risipire în necunoscut,

salonul orb şi ostenit de sine

îşi sigilează somnul sub zăvor,

iar trenurile lunecă pe şine

să-ndepărteze timpul călător,

 

copaci nepăsători, supuşi de floare,

nădăjduiesc discret spre alte lumi

şi nu există verbele cu care

spre sufletul vibrând să îi îndrumi

ca să presimţi prin ei că lumea nouă

ar risipi sub paşii tăi vestiri,

în gara veche-ntotdeauna plouă,

amarnic plouă doar cu amintiri


László Gergely Pál: APUS DE SOARE

 

Într-un roman dedicat adolescenților, scriitorul Somogyi Tóth Sándor afirma: „Adulții cer de la noi, să fim tot timpul sinceri. Dar este foarte greu, să fii sincer. Nici adulții nu sunt sinceri, însă se învăluie într-o ceață densă, ca noi să nu-i putem vedea.”

 

Cam pe aici ne aflam și noi astăzi. Istoria noastră, a maghiarilor din Bucovina, e într-o ceață densă, în pofida faptului că avem mulți specialiști. Citind numai de la autori maghiari, și selectând ce ne interesează, descendenții celor de aici au tras niște concluzii ciudate, dar toți sunt mândri nevoie mare, că se trag din Bucovina, de parcă strămoșii lor ar fi avut vreo contribuție importantă la nașterea acestui mic grup.

 

Adevărul e simplu: ei au venit în Bucovina să trăiască. Totul s-a făcut din interese politice, și nu dragostea față de ei a făcut să fie colonizați în Bucovina. Fiind buni crescători de animale, producători de legume, ei au fost așezați strategic în triunghiul orașelor Siret-Rădăuți-Suceava.

 

În datele înrădăcinate în subconștientul descendenților lipsește, că noi nu am fost și nu suntem în istoria Bucovinei, și dacă totuși da, atunci numai în câteva rânduri. Nu suntem, fiindcă nu am săvârșit lucruri mărețe, nu am luptat eroic pentru păstrarea identității naționale. Pur și simplu am trăit. Am luptat, ca celelalte naţionalități bucovinene, pentru recoltă, pentru copii, pentru animalele nostre. Am murit pentru niște noțiuni ca națiune sau patrie, și nu am observat, că de fapt am murit pentru bunăstarea altora. Pentru aceia, care și astăzi sunt pe paginile istoriei, dar care, pe aceşti maghiari, i-au desconsiderat și dincolo de moarte. Căci am murit în Bosnia, în războiul Balcanic, în primul și al doilea război mondial, dar nici măcar în evidențele militare nu figurăm. E înjositor.

 

Noi am fost un mic mușuroi în Bucovina, care am primit o identitate austriacă, și eram gata să ne dăm viața pentru aceasta, fără să observăm, că adevărata identitate, nu cea maghiară, ci aceea de ființă umană, ne-a fost furată. Nu știau de noi, și când știau, nu au făcut nimic pentru noi. Nu eram considerați oameni, ci un grup, care era așezat pe scena istoriei, în funcție de necesități. Au pus zăbrele între noi și Dumnezeu, și ne-am plecat capul în fața celor care țineau biciul, crezând că ei sunt numiți de Dumnezeu, iar destinul nostru este să răbdăm. Am răbdat, și am suferit, am fost părăsiţi, desconsideraţi, înjosiţi, pășind-uneori prin epidemii, alteori pașnic-spre moarte.

 

Nici azi nu suntem în prezent, trăim din ce au făcut strămoșii noștri acum 100-150 de ani. Ne lăudăm cu poze vechi, dar pozele nu au grai. Iar noi nu vorbim limba și regionalismul de cândva al strămoșilor. Cei care cunosc adevărata istorie a strămoşilor noștri, tac. De obicei vorbesc aceia, în a căror vene curge cel mai amestecat sânge. Ce am păstrat? Port nu, dans nu, dialect nu, obicei nu, nimic nu mai e cum a fost în Bucovina, dar din toate astea s-a născut un copil cu handicap, care se presupune a fi din Bucovina. Ne-am mințit singuri și am crezut acele minciuni. Numai afirmația de a fi bucovinean a rămas, dar nici aceasta nu reprezintă realitatea. Ne afișăm în toate culorile curcubeului, dar uităm, că acesta este efemer.

 

Pentru acest destin, nimeni nu poate fi învinovățit, numai noi, fiindcă odată am renunțat la Bucovina, și acum încercăm s-o luăm înapoi. Ca aceeia, care în 1940 au optat la plecare, și după câțiva ani s-au întors, să-și solicite pământurile și casele înapoi. Nici ei nu au reușit atunci, nici noi nu reușim acum. Ne rămân numai amintirile, pe care însă le vom duce cu noi, și vom lăsa în urmă doar câteva cuvinte: aici odihnește…

 

În 1936, scriitorul János László nota în memoriile sale o prevestire, care din păcate s-a adeverit cuvânt cu cuvânt: „Dacă există în Ceruri vreo carte, în care se scrie dinainte destinul națiunilor și popoarelor, atunci Dumnezeu a notat destinul acestui mic popor, încă înainte de Siculeni, astfel:

 

    Să fiți măcelăriți fără vină,

piatră pe piatră să nu rămână din casele voastre,

niciodată să nu va fie destul căminul,

să suferiţi tot timpul de lipsuri, exilaţi întotdeauna,

să vă găsiți locul numai printre națiuni străine,

nimeni să nu vă ia în considerare,

și în sfârșit să vă pierdeți și numele….”


Judeţul Suceava, cel fără de Suceava

Almanahul Român, 1866: Stema judeţului Suceava

De multă vreme, amuzat de spumosul discurs al fostlui primar al Fălticenilor şi deputat Tofan, care ajungea la Bucureşti, via… Bucovina, mi-am tot propus să adun mărturii şi despre oamenii fostului judeţ Suceava, cu capitala la Fălticeni, şi cu plasele Şomuz, Siret, Munte, Moldova, dar nu am prea găsit vreme. Ştiam câte ceva despre satele din zona Fălticenilor, am scris şi nişte monografii (Bogdăneşti, Horodniceni), dar niciodată nu mi-am făcut timp cu adevărat ca să-i înţeleg pe cei de odinioară, care ajunseseră să urască pe bună dreptate armata regală, din care dezertau din vreme, mai ales după anul 1878, când, în loc de pământul promis, dar înşfăcat de rege (cea mai consistentă parte a Domeniului Coroanei deja încăpuse în mâinile lui), li se dădea un fără de sfârşit martiriu. Cred că e timpul să le fac o vizită şi acelor oameni, din fostul judeţ Suceava, şi să-i adun, cu duioşie, din toate mărturiile vremuirilor (I. D.).

*

1878, mai, Prefectura judeţului Suceava: „Toate autorităţile sunt rugate a lua măsuri ca să pună mâna pa tinerii: Ciota Ioan, din comuna Lămăşeni, Grădinariu Costache, din comuna Valea Glodului şi Jitariu Costache, din comuna Preuteştii Uniţi, înscrişi pe tablourile de recensământ a recrutaţiei clasei anului curent, la No. 4, 14 şi 4, care sunt dispăruţi din comune, unde nu se ştie, signalmentele lor sunt: 1). Ciota Ioan, nu se cunosc signalmentele; 2). Grădinariu Costache, de ani 21, părul, sprâncenele castanii, ochii căprui, nasul, gura potrivite, barba rotundă, faţa smeadă, fruntea potrivită, fără alte semne. 3). Jitariu Costache, de ani 21, părul castaniu, fruntea mică, gura potrivită, statură de mijloc, fără alte semne, îmbrăcat cu iţari, sucman negru şi căciulă neagră pe cap, şi încălţat cu opinci. / No. 3.0b9. / 1878, Mai 9”.

„Toate autorităţile sunt rugate a lua măsuri ca să pună mâna pa tinerii Macovei Neculai şi Rusu Constantindin,  comuna Mălinii, înscrişi pe tabloul de recensământ al recrutaţiei clasei anului curent, cel întâi la No. 30, şi cel al doilea la No. 49, care au dispărut din comună, unde nu se ştie, signalmentele lor sunt: 1). părul castaniu creţ, ochii negri, nasul potrivit, barba mică, faţa roşcovană, semne particulare n-are, fruntea, gura potrivite: 2). părul galben, ochii verzi tulburi, nasul mare, bărbia ascuţită, faţa bălană, semne particulare n-are, sprâncenele castanii, fruntea mare, gura potrivita. / No. 3.274. / 1878 Mai 16”.

 

Toate autorităţile sunt rugate a lua măsuri ca să pună mâna pe Mazil Ion, din comuna Hârtop, înscris pe tabloul de recensământ a recrutaţiei clasei anului curent, la menţionata comună, care a dispărut, unde nu se ştie, mai înainte de a fi supus reviziunii consiliul de recrutaţie, signalmentele lui sunt: la păr castaniu creţ, ochii căprui, nasul, gura potrivite, barba lungăreaţă, faţa smeadă, sprâncenele castanii, fruntea mică şi cu semne de bube pe picioare, de la genunchi, în jos. / No. 3.153. / 1878 Mai 1”.

 

„Toate autorităţile sunt rugate a lua măsuri ca să pună mână pe tânărul Marcu Alecu, din comuna Bogdăneşti, plasa Moldova, acest judeţ, înscris pe tabloul de recensământ a recrutaţiei clasei anului curent, la menţionata comună , a dispărut unde nu se ştie, mai înainte de a fi supus reviziunii consiliului de recrutaţie; signalmentele lui sunt: părul negru, ochii căprui, nasul potrivit, barba ovală, faţa brună, un semn de arsură la cotul mâinii drepte, sprâncenele negre, fruntea mică şi gura potrivită. / No. 3.156. / 1878 Mai 12”.

 

„Toate autorităţile sunt rugate a lua măsuri ca să pună mâna pe tinerii Damian Ion, din comuna Fântâna Mare, şi Florea Ion, din comuna Drăgăneşti, înscrişi pe tabloul de recensământ al recrutaţiei clasei anului curent, au dispăruţi de la domiciliile lor, unde nu se ştie: signalmentele lor sunt: 1). părul castaniu, fruntea, sprâncenele castanii, ochi verzi, nasul şi gura potrivite, barba rotundă, faţa smeadă, osebite semne nu are; 2). părul negru, fruntea potrivită, sprâncenele negre, ochi negri, nasul şi gura potrivite, barba rotundă, faţa smeadă, osebite semne nu are. / No. 3.191. / 1878 Mai 13 ”.

 

„Sunt rugate toate autorităţile competente a lua cuvenitele măsuri pentru prinderea şi trimiterea la aceasta prefectură a soldatului călăraş Cărăbuş Ştefan, cu talia 1 m 67 cent., faţa bălană, fruntea mare, ochii căprui, nasul ascuţit, gura potrivită, barba mică, părul galben, sprâncenele castanii, care a dispărut din comuna Hârtop, plasa Şomuz, acest judeţ spre a se putea înainta la corpul din care face parte. / No. 3,863. / 1878, iunie”.

 

„Toate autorităţile sunt rugate a lua cuvenitele măsuri pentru prinderea şi trimiterea la această prefectură a soldatului dorobanţ Moroşan Gheorghe, cu talia 1 m 64 centimetri, faţă smeadă, fruntea potrivită, barba rotundă, părul, sprâncenele castanii, fiul lui Pavel şi a Catrinei, recrutat din clasa anului 1876, care a dispărut din comuna Hârtop, plasa Şomuz, acest judeţ, spre a se putea înainta corpului din care face parte. / No. 4.079. / 1878 iunie 18” (Monitorul Oficial, No. 152, miercuri 12/24 iulie 1878, p. 4098)

*

1882, aprilie: „Soldații mai jos notați, dezertând, sunt rugate toate autoritățile din țară a-i prinde și înainta la corp: Regimentul 5 artilerie: Suca Teodor, din comuua Horodniceni, plasa Șomuz, județul Suceava, părul negru, fața smeadă, fruntea potrivită, sprâncenele negre, ochii verzi, nasul, gura potrivite, bărbia rotund. Lupu Vasile, din comuna Pleșești (Plășești – în text), plasa Șomuz, județul Suceava, părul castaniu, sprâncenele ochii căprii, nasul ascuțit, fruntea, gura, barba potrivite. Ilie Gheorghe, din comuna Liteni, plasa Șomuz, județul Suceava, părul închis, fața smeadă, sprâncenele castanii, ochii verzi, nasul mic, fruntea și gura potrivite, barba rotundă (Monitorul Oficial, No. 9, sâmbătă 10/22 aprilie 1882, pp. 207, 208).

*

1884: „Prin deciziunea dlui ministru de finanţe cu No. 11.419, din 13 Septembrie 1884, s-au numit ţi confirmat ca debitanţi pentru vinderea tutunurilor, următoarele persoane, în judeţul Suceava:

 

Dl G. Gavrilă Dochiţei, în comuna Mălini, plasa Muntele.

Dl Ion a Aritoanei în comuna Valea Glodului, plasa Şomuz.

Dl Ion N. Negură, în comuna Sasca, plasa Moldova” (Monitorul Oficial, No. 138, miercuri 26 sept. / 8 oct. 1884, pp, 3107, 3108)

1886, martie: „În noaptea de 12/13 februarie curent, femeia Marghioala, soția lui Nicolae Dămian, din comuna Dolhești, plasa Șomuz-Moldova, județul Suceava, a născut două fete și un băiat. Mama, precum și noii născuți, se află sănătoși (România Liberă, Anul X, Nr. 2572, joi 27 februarie / 11 martie 1886, p. 3).

1886, mai: „O vacă a locuitorului Gheorghe Ioan Miron, din comuna Dolhasca, plasa Siret, județul Suceava, a făcut un vițel cu două capete îngemănate, două guri, patru ochi și trei urechi; corpul avea patru picioare și părul galben. Acest monstru nu a trăit.

 

În ziua de 14 Mai curent, a plouat bine prin plăși și în special la plasa Șomuz-Moldova, judetul Suceava; ploaia ce a căzut în acea zi, în comuna Pleșești, a fost însoțită de grindină deasă și mare, care a durat ca trei ore, cauzând următoarele stricăciuni:

 

A distrus 60 fălci grâu de toamnă al dlui Gheorghe Măcărescu, din care 30 fălci se speră a se îndrepta; 30 fălci grâu de toamnă, 12 fălci de orz și 26 fălci ovăz a dnei Calipso Condrea, din care parte se speră a se îndrepta; 6 fălci de ovăz al dlui Burah Harodniceanu, ca la 180 fălci semănături de pâine albă a locuitorilor și toate semănăturile de cânepă, a stricat mai multe ferestre pe la casele locuitorilor, le-au mâlit arături și semănături.

 

Asemenea, a plouat cu grindină și la comuna Liteni; din cauza ploii mari și a furtunii ce a urmat, s-au rupt podețe, îngrădiri, s-au întrerupt linia căii ferate, în mersul de la Liteni, spre Dolhasca, s-au mâlit și distrus arături și semănături, care se speră a se îndrepta; de asemenea, în comuna Rotopănești, tot în arătata zi, a căzut fulgerul pe casa locuitoruluit Vasile Dumitru Andrei, stricând un căprior de la acoperământ, apoi intrând în casă, a atins pe soția și o copilă a numitului locuitor, cărora le-a ars pielea la picioare, parte de corp și față, din care cauză, devenind greu bolnave, s-au transportat în cura spitalulul judeţean.

 

Pe teritoriul comunei Horodniceni, tot în ziua de 14 curent, a căzut o ploaie furtunoasă, cu puțină grindină, dar n-a făcut alte stricăciuni, decât foarte puțin la arborii fructiferi; asemenea, ploaia cu grindină ce a căzut pe teritoriul comunei Sasca a distrus mai toate țarinele cu semănături ale locuitorilor, precum și parte de pe proprietatea dnei Elena Gh. Sutzo, și fulgerul a lovit 6 oi, de la stâna dlut Iorgu Vasiliu, care au și pierit; nu mai puțin, pe teritoriul comunei Giurgești, ploaia cu grindină a făcut stricăciune la semănăturile locuitorilor, posesorilor și proprietarului Ciulei, a mâlit arături și fânețe” (România Liberă, Anul X, Nr. 2640, duminică 25 mai / 6 iunie 1886, p. 3).

*

1886, iulie: „În ziua de 27 iunie trecut, a căzut o ploaie cu piatră în comuna Rădășeni, plasa Șomuzu-Moldova, județul Suceava. Cu această ocazie, la locul numit „peste Șomuz”, teritoriul comunei Rădășeni, ploaia, fiind cu mare repeziciune, a luat pe femeia Maria Ioan Th. Buhlea, care se afla acolo, cu alți oameni, la prășit, și a dus-o spre iaz, așa că numai cu ajutorul oamenilor a putut fi scăpată de moarte. Numita femeie, însă, rămânând oareșicum zăpăcită din cauza acestei întâmplări, s-a trimis în cura spitalului (Fălticeni – n. n.)” (România Liberă, Anul X, Nr. 2674, duminică 6/18 iulie 1886, p. 1).

1887, iulie: „Sunt numiți și transferați: Dl Gavril Dimitriu, actual ajutor la subprefectura plășilor întrunite Șomuz-Moldova, din județul Suceava, în aceeași calitate la plasa Muntele din acel județ, în locul dlui C Stahu, care va trece la plășile întrunite Șomuz-Moldova, în locul ocupat de dl Gavril Dimitriu” (România Liberă, Anul XI, Nr. 2968, miercuri 15/27 iulie 1887, p. 1).

*

1888, ianuarie: „Sunt numiți și transferați: Dl N. A. Donici, actual subprefect al plășei Șomuz-Madova, din județul Suceava, în aceeași calitate la plasa Siret, în locul dlui V. Vrânceanu, demisionat, și dl Ioan Cernătescu, actual subprefect al plășii Muntele, în aceeași calitate la plasa Șomuz-Moldova, în locul dlui N. A. Donici, permutat (România Liberă, Anul XII, Nr. 3104, marți 5/17 ianuarie 1888, p. 1).

*

1888, decembrie 8: „București, 8 decembrie / Ministerul de Interne // CAROL I, / Prin grația lui Dumnezeu și voința națională Rege al Românie, / La toți de față sănătate:

 

Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul de interne, sub No. 18.703; / În virtutea art. 30, 31 și 34 din legea județeană, / Am decretat și decretăm:

 

Art. I. Consiliul județului Suceava este convocat în sesiune extraordinară, pentru ziua de 3 ianuarie 1889, spre a se ocupa cu cestiunile următoare:

a). Să voteze bugetul administrativ acela și al drumurilor, pe exercițiul 1889-90;

b). Să ia cunoștintă de expunerea făcută de comitetul permanent asupra situațiunii județului; c). Să verifice și să aprobe sumele pe exercițiul 1887-88;

d). Să fixeze prețul muncilor agricole, conform art. 23 din legea pentru tocmelile de lucrări agricole;

e). Să se pronunțe asupra încheierii din 26 februarie a comitetului permanent, în privința contractulul cu dl farmacist Vorel, pentru medicamentele ce se dau gratuit;

f). Idem, asupra regulamentului pentru trecerea călătorilor pe podurile de pe râul Moldova;

g). Să se pronunțe asupra drumurilor vicino-comunale din plasa Șomuz-Moldova;

h). Idem, asupra despăgubirii fraților Veissengrün de costul terenului luat pentru construirea liniei ferate Do1hasca-Fălticeni;

i). Să voteze facerea necesarelor viramente de fonduri în bugetul județulul, pe exercițiul 1888-89;

j). Să se pronunțe asupra adresei ministerului de interne No. 13.581, în privința reorganizării poște rurale;

k). Să formuleze dorințele exprimate de județ.

 

Art. II. Ministrul Nostru secretar de Stat la departamentul de interne este însărcinat cu executarea acestui decret.

Dat în București, la 30 noiembrie 1888. // CAROL // Ministru de interne ad interim, / Th. Rosetti. / No. 3.521” (Monitorul Oficial, No. 199, vineri 9/21 decembrie 1888, p. 1).

*

1888, decembrie: „Sunt numiți: În administrația judetulul Suceava. Dl Leon Nicolescu, fost subprefect, în aceeasi calitate la plasa Șomuz-Moldova, în locul rămas vacant prin demisionarea dlui Ion Cernătescu. Dl Vasile Softa, fost controlor, în funcțiunea de subprefect la plasa Muntele, în locul dlui Dimitrie Sinescu, permutat. Dl Dimitrie Sinescu, actual subprefect al plasei Muntele, în aceeași calitate la plasa Siretul, în locul vacant” (România Liberă, Anul XII, Nr. 3379, duminică 18/30 decembrie 1888, p. 1).

*

1892: „Soldaţii mai jos notaţi, dezertând, sunt rugate toate autorităţile civile li militare a-i urmări, prinde a-i înainta corpului respectiv: Regimentul 8 Călăraşi:  Iţic Herşcu, din comuna Fălticeni, plasa Şomuz, judeţul Suceava, având talia 1 m 540 mm, părul, sprâncenele, ochii negri, fata smeadă, bărbia rotundă, fruntea, nasul, gura potrivite. Cupersimţ Şloim, din comuna Fălticeni, plasa Şomuz, judeţul Suceava, având talia 1 m 720 mm, părul şi sprâncenele castanii, faţa bălană, ochii căprii, bărbia ascuţită, fruntea, nasul, gura potrivite” (Monitorul Oficial, No. 222, sâmbătă 11/23 ianuarie 1892, p. 5966).

*

1899: „Batalionul 4 vânători / Listă de nesupuşii Batalionului 4 vânători, din contingentele anilor 1897, 1898 si 1899 / Judeţul Suceava: Cojocariu Ioan, din comuna Pleşeşti, plasa Şomuz; Berman Idel Leib, din comuna Fălticeni, plasa Şomuz (Monitorul Oficial, No. 173, miercuri 3/15 noiembrie 1899, pp. 5987, 5988)”.


Pagina 58 din 1.139« Prima...102030...5657585960...708090...Ultima »