Dragusanul - Blog - Part 57

ferestrele deschise-s prea departe

 

cu veacul ăsta nu mă prea împac

fiindcă-mi lipsesc ferestrele deschise

şi-am risipit atât amar de vise

încât mi-i dor de-ntoarceri în alt veac

acolo unde mă aşteaptă vinul

lângă mesteceni, ca să stăm la sfat

pe când străbunii din călcâie bat

cenuşile şi-mi hotărăsc destinul,

 

aşează-te şi gustă dintr-o cupă

şi-aprinde-mi steaua mea în univers

şi soarbe din fluidul unui vers

o pagină din cartea mea de după

căci mie-mi este dat să fiu o carte

uitată în uitarea altui veac,

cu veacul ăsta nu mă prea împac,

ferestrele deschise-s prea departe

 


Câmpulung, în colecţia iconografică Gabriel Ojog (I)

Duminica Mare 1926, la Biserica din Capu Satului

 

Tânărul, dar vechiul meu prieten Gabriel Ojog este un interpret de folclor cu un timbru inconfundabil şi cu un stil interpretativ surprinzător, în care influenţele ardeleneşti, precum odinioară, îşi fac loc în melosul inconfundabil al Obcinelor Bucovinei. Şi aici este marea lui problemă, într-o epocă de o înduioşătoare îngustime a minţii, în care, dacă nu scremi sacadările consacrate ca fiind bucovinene, nu ai nici o şansă. Te ignoră culturnicia mai dihai decât ignoră lăutăria splendidă a unor Nicolae Picu, Grigori Vindereu, Ionică Batalan, Ion Bidirel sau Alexandru Bujdei, care, dacă ar recăpăta notorietate, ar transforma în hârtie igienică toate studiile docte ale semi şi sfertodocţilor decizionali. Dar lui Gabriel Ojog nu-i pasă de cele ce se întâmplă, el fiind un neostenit recuperator de memorie, care deţine, printre altele, şi o colecţie mare de mărturii iconografice câmpulungene (fotografii, ilustrate, cărţi poştale, timbre), pe care mi-a trimis-o ca s-o pun la dispoziţia celor care au nevoie de astfel de străluminări ale trecutului nostru nu prea îndepărtat. O fac cu plăcere şi cu recunoştinţă, pentru că prieteni de talia lui Gabi Ojog mă vindecă de însingurare, de mult prea deasa înfăşurare tăcută în propria mea viaţă. Încet, încet, vehiculând câte 30 de imagini, sper să întregesc minunata colecţie de mărturii câmpulungene, pe care am început-o cu fotografiile din colecţia de familie a istoricului şi poetului Vasile Ursache.

 

 


O temă pentru Zicălași: muzica veche comparată

 

O carte a londonezului Carl Engel, publicată în 1866, în care muzica veche a popoarelor este comparată, nu ca împrumuturi spirituale, pentru că „astfel de adopții sunt, în general, rare” și „apar cel mai des la o națiune a cărei muzică are un caracter național mai puțin marcat și între națiuni a căror muzică nu este foarte diferită, în ceea ce privește trăsăturile sale caracteristice”[1], ci ca ecouri târzii ale unor rădăcini ceremoniale comune, m-a obligat la o întâlnire de urgență cu „starostele” Petru Oloieru, care, și ca muzician înnăscut, și ca profesor, mă putea lămuri asupra unui limbaj al istoriei muzicale europene care, între timp, a beneficiat de modificări avantajoase, din punct de vedere semantic. Discutând, cu partiturile la vedere, atât cu cele ale unor vechi melodii românești, dar și cu cele ale unor cântece ale maghiarilor și ale scoțienilor, am convenit ca, la primul răgaz, să încercăm o lectură cu arcușul a cântecelor care au pasaje comune în patrimoniul diverselor popoare europene, așa că, în afară de Engel, va trebui să mă însoțesc la drum, în următoarele zile, și cu alți cărturari vechi ai Europei, pentru a afla ceea ce ei știau despre muzica românilor, iar noi, românii, nici că am vrut vreodată să prindem de veste. Voi începe, prin voia inspirației sau a destinului, cu niște citate din Engel, dar nu înainte de a vă pune la dispoziție și concertul „Zicălașilor” cu melodiile lui Wachmann, pe care Carl Engel le ia în discuție:

 

 

„În Principatele Dunărene și în Turcia întâlnim, cu o predilecție remarcabilă, secunda mărită ( superfluului, de prisos, deci în plus – n. n.). În muzica valahilor, de exemplu, astfel de pasaje sunt foarte frecvente, precum în acest exemplu:

 

 

Mai mult decât atât, în muzica valahă, pasul unei secunde mărite nu este întotdeauna strict limitat, ca în exemplul de mai sus, la aceleași intervale ale scării, adică de la a treia, la a patra și de la a șasea, la a șaptea; dar chiar o întâlnim în coborârea la a doua tonică, așa cum se va vedea în următoarele bare de final ale unui dans valah, preluate din interesanta colecție de melodii din România a domnului Wachmann[2].

 

 

Domnul Wachmann, profesor de muzică, stabilit de mai mulți ani în București, evident un colecționar prudent și de încredere, a reușit să păstreze fidel, în aranjamentele sale pentru pian, caracteristicile, precum și frumusețile muzicii valahe. Prin urmare, nu mi-am permis nici o modificare, în aranjamentul de mai sus, deși, așa cum este, melodia va părea aspră pentru o ureche neobișnuită cu muzica valahilor.

 

Poate fi doar o coincidență că există o asemănare strânsă între muzica națiunilor, din cauza prevalenței în comun a celei de-a doua superflue; într-adevăr, uneori o particularitate poate fi găsită adoptată de două națiuni, ale căror melodii populare sunt, în toate celelalte aspecte, diferite. Astfel, angajarea minorului șapte, în locul celei de-a șaptea majore, are loc atât în ​​muzica valahă, cât și în cea scoțiană, deși poate exista o diferență mai decisivă de construcție și de caracter, decât cea care există, de fapt, în muzica acestor două națiuni[3].

 

(în paginile următoare, Engel reproduce partiturile Hora Dance of Wallachian Soldiers, apoi continuă – n. n.)

 

În interesanta ediție The Songs of Scotland (Cântecele Scoției) a lui G. F. Graham, pot fi văzute mai multe melodii, în care se folosește cel de-al șaptelea minor, în locul celui de-al șaptelea major. Editorul, în comentariile critice despre aceste melodii, observă, în mod repetat, această particularitate și susține că aceasta „este în acord cu adevăratele tonalități scoțiene vechi”[4].

 

La pagina 100, unde reproduce o Hungarian air, care începe cu versul „Az al földön halász vagyok én” (Sunt pescar de câmpie), Engel găsește un motiv dintr-un cântec valah și trece la comparații, pe baza aceleiași „secunde de prisos”:

 

„Un motiv, precum cel care urmează, este cel mai frecvent întâlnit în muzica valahă:

 

 

Desigur, este imposibil să înțelegem efectul particular și fermecător al unor astfel de motive, fără a le vedea în legătură cu melodica din care fac parte. Prin urmare, voi insera aici o melodie valahă, în care iese în evidență exemplul de mai sus, după cum se va vedea în fiecare dintre cele trei părți. Chiar dacă nu prezintă ritmurile obișnuite ale unor secunde de prisos, această melodie este foarte melodioasă și expresivă chiar și pentru urechile neinițiate în caracteristicile muzicii valahe. Însoțirea este astfel aranjată încât să transmită cititorului o idee despre efectul produs, atunci când melodia este interpretată de o trupă valahă. Instrumentele folosite, de obicei, sunt trei sau patru viori, un nai și un fel de chitară sau, mai degrabă, de lăută, numită Kobsa[5].

 

O altă comparație a elementelor comune între un Hungarian Air, care începe cu „Bárha a bubánat nyomja lelkemet” (Când tristețea îmi apasă sufletul), și Hora Dance of the Wallacians pornește de la constatarea că „efectul foarte frumos al schimbării din la major în la minor, în acest cântec este mult îmbunătățit atunci când melodia este, așa cum ar trebui să fie, repetată de mai multe ori, într-o mișcare lentă, pe un ton susținut de voce și cu respectarea semnelor de exprimare. În exemplul următor, un dans valah, numit Hora, dă însoțirea așa cum a fost aranjată melodia de domnul Wachmann din București, după auzirea muzicii interpretate de o trupă mică. Aici avem modularea – muzică destul de neobișnuită – de la o cheie majoră, la cheia minoră a treimii minore”[6], iar după ce reproduce partitura Horei, Engel scria: „o modularea și mai singulară decât cea din exemplul precedent o reprezintă schimbările abrupte de la o cheie la alta, care pe oamenii din unele țări par să îi încânte. Trecerea bruscă, de la o cheie minoră, la o cheie majoră, cu un ton întreg mai scăzut, care a avut loc în muzica scoțiană și irlandeză, a fost deja observată ca probabil provenind de la construcția cimpoiului. În următorul dans al țăranilor valahi, la major este cheia minorului – un interval străin de scara diatonică a cheii în care începe tonul – și este introdus fără nicio pregătire”[7].

 

Lăutari basarabeni de înainte de anul 1900

 

[1] Carl Engel, An Introduction to the study of National Music, London 1866, p. 3

[2] Ibidem, p. 35

[3] Ibidem, p. 36

[4] Ibidem, p. 38

[5] Ibidem, pp. 100, 101

[6] Ibidem, pp. 128, 129

[7] Ibidem, p. 130


Ziua cu doi oameni dragi: Lili Crăciun şi Neculai Roşca

Deşi, datorită vârstei, nu-mi prea permit răgazuri, pentru că nu aş vrea să-mi rămână prea multe cărţi nescrise (ghinionul meu: sunt locuit de cărţi!), astăzi trăiesc o dublă bucurie, aflând că ziua aparţine unor oameni dragi, ambii publicişti şi prozatori, Lili Crăciun şi Neculai Roşca.

 

Lili Crăciun, care-şi fascinează zilnic cititorii cu tablete literare ireproşabile, în care îşi exprimă atitudinile de cărturar rasat la adresa bicisniciei societăţi în care trăim, aparţine câtorva romane scrise şi publicate şi altora care, deocamdată, doar îi înmuguresc în suflet, risipind lumină tăcută chiar şi asupra cărţii de pe masa de lucru, este un personaj de o splendidă unicitate în peisagistica reală a lumii contemporane. Zugrăveşte lumea din preajmă cu o dezinvoltură pe care doar gândul care simte şi inima care gândeşte o pot garanta, iar tentativele ei spre poezie, deşi desluşesc un poet la fel de profund ca şi romancierul, sunt mai curând închinări ale sufletului către suflet, care, conturându-se păsări, îşi iau zborul şi plutesc peste lume doar pentru a o înţelege şi, după aceea, pentru a o trăi cu maximă intensitate.

 

Neculai Roşca, gazetar tenace şi, aproape fără voie, publicist şi, în mare parte, prozator, deşi nu s-a visat niciodată autor de cărţi, a început să fie, pentru că ele, cărţile, îi inundă şi îi strâng sufletul, obligându-l să le scoată la lumină şi să le elibereze în lină plutire sub cerul memoriei şi al nostalgiilor fără de prihană. Fără voia noastră, trăim cam aceleaşi trăiri, ne răsfăţăm cu bucurii asemănătoare şi, tocmai de aceea constatăm amândoi că suntem prieteni.

 

Neculai Roşca este şi un personaj irepetabil, iar un personaj nu poate fi cu adevărat, fără despovărare în file de cărţi şi de trăiri ale altora, deci păşeşte calm, dar sigur şi pe poteca vegheată de cuvintele care i se desprind din aură aidoma polenului, conturându-se şi drept altcineva decât gazetarul faimos pe care îl ştim şi putând fi zărit, ba chiar văzut de-a binelea, şi ca autor de cărţi.

 

Lili Crăciun şi Neculai Roşca s-au născut odată cu mărţişorul, cu acest aparent fragil, dar pur eşantion al biruinţei luminii asupra întunericului şi, pentru că mărţişorul li-i ursire, le doresc amândurora FERICIRE. Doar fericire, pentru că ea le cuprinde şi este condiţionată de toate celelalte.


O călătorie prin Răsăritul Europei anilor 1807-1810

 

Dacă aruncăm o privire dincolo 210-213 ani, îndărătul nostru, spre Răsăritul european, înţelegem repede că portul ţărănesc în această parte a continentului era, peste tot, alb, ca în mărturia lui Vergilius, şi că ornamentaţiile populare, indiferent de neam, utilizau aceleaşi simboluri totemice ancestrale, începând din Bucovina, străbătând Maramureşul, Transilvania şi Banatul, pentru a trece, peste Dunăre, în Croaţia şi Slavonia. Şi e normal să existe acest adevărat ecumen al simbolismului unitar peste tot acolo unde se întindea marele neam al tracilor, care, prin pelasgi (titanii, „aruncaţi” în Ardeal, şi „giganţii”, plecaţi izgoniţi spre răsărit de către „zeii” ionieni, ulterior întorşi pe aceste meleaguri drept „rahmani” sau „blajini”, cum le mai zice subconştientul lui „aşa am apucat”), descind din splendida civilizaţie boreală, care abia în ultimul secol începe să ni se dezvăluie, în pofida leneviei noastre spirituale.

 

Aventura aceasta a trecerii peste veacuri e posibilă, datorită unui pictor silezian, care a călătorit prin uriaşul „Cordon” (ţinuturile de graniţă) răsăritean al Austriei, în 1807, 1808 şi 1810, însoţindu-i pe arhiducii Rainer şi Ludwig, doar pentru a „fotografia” cu penelul tipologii umane şi peisaje, dar dintre toate acuarelele sale doar 67 au fost incluse în albumul National-Kleidertrachten und Ansichten von Ungarn, Croatien, Slavonien, dem Banat, Siebenbürgen und der Bukowina / Nach der Nstur gezeichnet un gestochen von Franz Jaschke[1], alte zeci de mărturii circulând, prin întreaga Europă, sub formă de gravuri individuale (în cazul nostru, a doua imagine a ruinelor Cetăţii Sucevei şi portretul bătrânului de 105, în 1810, Pentelei Unguran din Iacobeni[2] – dacă mai sunt şi altele, poate că le voi găsi odată şi odată).

 

Născut la Rosenthal, comitatul Glatz, în Silezia prusiană, în anul 1775, Franz Jaschke a murit la Viena, în 6 noiembrie 1842. Biografia lui abia schiţată, printre stampele reproduse masiv, în „Archiv fur Geographie, Staats und Kriegskunst” 1821, revistă a baronului Iosif Hormayr, şi în „Lexiconul biografic austriac” al lui Constant Wurzbach, rămâne difuză sub aura uriaşă a operei, o operă importantă nu atât ca reper al academismului austriac, ci ca iconografie a memoriei exemplară, care ar trebui să-şi capete loc în cărţile de istorie ale multor popoare.

 

Călătorind cu doi arhiduci, Franz Jaschke şi-a dedicat albumul „Alteţei Sale Imperiale, / prestigiosului principe / Rainer /, prinţ imperial şi Duce de Austria, Principe regal al Ungariei şi Boemiei, decorat cu Marea Cruce cu frunze de aur a Ungariei, „Sfântul Ştefan”, şi, din partea Împăratului Austriei, cu Ordinul „Leopold”, vice-rege al Lombardiei – Regatul Veneţiei, şi k. k. general de câmp şi proprietar al Regimentului Nr. 11”, la curtea căruia avea să şi locuiască multă vreme, lucrând o puzderie de acuarele cu peisaje lombarde, şi „Prințului Imperial și Arhiduce al Austriei, / Ludwig / Prinț Regal al Ungariei și Boemiei, Cavaler al Lânii de Aur, k. k. general de câmp, conducătorul general al Artileriei și proprietar al Regimentului de infanterie de linie nr. 8”.

 

Albumul începe cu prezentarea regatului imperial al Ungariei, pe comitate şi a tipologiilor umane, dar şi a peisajelor întâlnite în cale, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul Bucovinei, apoi descrie „trecerea, de la Borşa, în Bucovina”:

 

„Comitatul Maramureş (Marmaroser) se învecinează cu Bucovina; după ce treci prin Valea Borşei (Bocsko), în sus de Rodna (Rhönaszek), munţii formează pereții uriași, ca de cetăți, care se desfășoară în paralel cu drumul, în curburi diferite, timp de câteva ore, iar în unele locuri se îngustează atât de mult încât râul Vişeu (Viso), care se furişează pe lângă un drum îngust, amenințat de masive de piatră, şi abia poate trece până spre valea largă, dar complet închisă de munți, care pot fi urcaţi cu dificultate și sunt destul de greu accesibili pentru călătorii individuale. Cu greu ar trebui să crezi că poți trece cu o căruță, cu atât mai puțin cu haraba. Iar acest lucru se întâmplă numai cu eforturi mari şi cu atentă selecție a parcursului, și se povestesc multe, despre câte s-au întâmplat pe aici, dar toate vi se vor părea de necrezut, de pildă că armate marii au trecut pe aici, dar au fost oprite, prin luptă, din drum. Desigur, acestea erau doar trupe tătare ușoare, fără bagaje grele și arme, toate bunurile lor însemnând cele necesare pentru ei și pentru caii lor, dar îndrăzneala localnicilor de a opri aici un astfel de inamic trezește uimire generală. Ne-am gândit deja la această năvală a tătarilor și la înfrângerea lor în valea Vişeului (Vissoer), la  Baia Mare (Nagy-Bánya), unde cititorul este îndrumat politicos. Până acum, această vale și trecerea de peste Borșa sunt numite, în amintirea acestui eveniment, Valea Tătarilor (Tatar-Völgye); și încă se mai pot găsi, şi astăzi, oase și bucăți de fier ruginite, provenite din arme și armuri, care sunt spălate de pământul care abia le acoperă de ploile abundente” (p. 9).

 

În album, povestea continuă prin Ardeal, dar tot aşa, cu tipologii umane şi cu peisaje surprinzătoare pentru un european de atunci, dar şi pentru oricare român de astăzi, inclusiv cei care mai ştiu de unde vin şi încotro se îndreaptă. Abia apoi urmează Bucovina, cu scurta prezentare, pe care am răspândit-o ieri, şi cu explicaţii pentru tipologiile bucovinene, numite „Bojar von Szered” (negustorul armean din Siret, cu şalvari şi fes), „Ein Mann aus der Bucovina” (huţulul din Ţibău), „Weiber von Sucsawitza” (femeile din Suceviţa şi mănăstirea în fundal), „Mädchen von Jakobeny” (fata din Iacobeni), „Weiber bey Jakobeny”, „Philippowanerinnen”, toate enumerate în prefaţă, deşi acuarelele lui Franz Jaschke conţin mai multe tipologii bucovinene, inclusiv pe Pentelei Ungurian din Pojorâta, un om în vârstă de… 105 ani.

 

Printre peisajele bucovinene, trecute în prefaţă, se numără „Ruinen von Szucsawa”, „Das Kloster Szucsawitza” şi „Dat Thal von Wama” – iarăşi, mult mai puţine lucrări decât au fost făcute şi publicate în realitate.

 

În cele ce urmează, voi reproduce toate cele 67 de imagini cu stampele lui Franz Jaschke, în ordinea în care au fost publicate în album:

 

 

[1] Jaschke, Franz, National-Kleidertrachten und Ansichten von Ungarn, Croatien, Slavonien, dem Banat, Siebenbürgen und der Bukowina / Nach der Nstur gezeichnet un gestochen von Franz Jaschke, Wien. Gedruckt bey Anton Straus, K. K. Priv. Buchdrucker 1821

[2] „Pentelei Ungaran, ein Mann von 105 Jahre (!) in der Gegend bey Iakobeni in der Bukowina, 1810” (Pintelei sau Pentelei Ungurean, plugar din Rebrişoara, şi fost grănicer român în Regimentul 2 Năsăud, se stabilise, de fapt, la Ciocăneşti, în 1764, împreună cu soţia, urmaşii lui răspândindu-se prin Breaza şi prin Pojorâta) – n. n.


Pagina 57 din 1.225« Prima...102030...5556575859...708090...Ultima »