Dragusanul - Blog - Part 57

Cel mai frumos cântec al drăguşanilor: Carina-Ioana

 

Cel mai frumos cântec al drăguşanilor, deja consacrat, pentru că mâine, 13 martie 2019, împlineşte 5 anişori de la… neuitata lansare, poartă titlul Carina-Ioana. Titlul, nu prenumele (unul dintre ele, cu calitate moştenitoare). Nimic mai dumnezeiesc şi mai profund omenesc nu poate ieşi din imaginaţia clanului nostru, clan de oameni fremătători şi frământaţi de perspectivele desluşirii, din convingerea că bunul Dumnezeu ni se arată în fiecare clipită, prin ceea ce lăsăm altora şi prin necuprinsa şi neîncetata Lui întrupare prin poezie, prin muzică şi prin artă plastică.

 

Carina-Ioana e o poveste cosmică, pe care au desenat-o în lumină Ana Cozmina şi Mihai, pentru a ne asigura nouă, bunicilor, tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Până în vara anului trecut, când l-a văzut, din faţa gardului de protecţie a scenei, pe unchiul ei, Andi, cântând cu „Toy Machines” la „Bucovina Rock Castle”, bunicii erau universul fabulos al Carinei, dar, de atunci, Andi a păşit în legenda imaginaţiei neastâmpărate a nepoatei mele – spre bucuria lui Andi, care, fiind născut pe 14 martie, deci… a doua zi după Carina-Ioana, are cu cine solidariza împlinirile şi bucuriile. Cât despre Darius-Andrei, frăţiorul Carinei-Ioana, prinţ sobru şi cu o maturitate încântătoare în gândire, şi el ne-a trecut în linia a doua, în umbra lui Andi, ceea ce nu face decât să ne bucure. Aşa cum se bucură în adâncimi neştiute rădăcinile, atunci când primăvara brodează în crengi nestemate cosmice.

 

La mulţi ani, Carina-Ioana,

şi Dumnezeu să ni te ţie

numai întru bucurie!


Gh. Alexici: Din trecutul poeziei poporane române

Chevalier: Ardeleni

 

De multă, multă vreme, ştiu acest studiu al lui Gheorghe Alexici, care mi-a fost de folos pentru premeditarea concertului „Zicălaşilor”, din iunie 2016, pe care îl numisem „Chemarea străbunilor” pentru că retrezea la viaţă străvechiul „Sub o culme de cetate”, dar şi trei cântece din perioada lui Ştefan cel Mare. Exista şi un al patrulea cântec ştefanian, închinat Lunii – „păstoriţa” care şi-a pierdut „turma de capre” (Capricornul ca reper al Timpului Lunar), dar îl vom lua în interpretare, muzicală şi teoretică, în curând.

 

Există, acolo, în aparenta negură a veacurilor, o puzderie de mărturii despre muzica veche a românilor, începând cu cele ale poetului Balassa Bálint (1551-1594), continuând cu cele ale Codex-urilor, cel al lui Cajoni şi al lui Anonymus, cu ale prinţului Paul Eszterházy sau ale „prinţului armoniilor”, Franz Liszt, care păstrează, în templul sacru al Muzeului din Budapesta nu doar notaţii ale melodiilor, ci şi importante consemnări ale prezenţei tarafurilor de lăutari în fruntea oştilor româneşti, ba chiar şi în deschiderea coloanelor triumfale ale alaiurilor domneşti. Liszt, de pildă, menţionează intrarea lui Mihai Viteazul în Karlstadt, în 1599, cu o suită şi o pompă asiatică, în fruntea alaiului aflându-se 10 lăutari ţigani, care cântau un marş triumfal[1], iar dacă vom corela informaţiile despre acest „marş” din 1502, 1599 şi 1680, cu partiturile polone, ungureşti şi româneşti, care conservă acelaşi „marş” al gărzilor domneşti, „Haiducii”, putem lesne înţelege, dacă vom asculta şi muzica reînviată din acele partituri, că muzica veche a românilor, stranie pentru unii, avea două segmente stilistice: o componentă preclasică, de tip „romanesca” (eu crezusem că „romanesca” fusese adusă la Suceava de Maria de Mangop, dar alte variante din spaţiul românesc, precum şi cele trei hore, culese de Domnul de Guisse, mă determină să concluzionez spre această segmentare; una mai populară, de tip „tarantela” – deci de Păstor care îşi pierde „turma” de închinători solari (şi le caută, în neostenit colind, şi Luna, dar şi Soarele), care devine muzică (şi dans) absolut lumească, lăutărească, rareori cu vagi trăsături ceremoniale (horele în cerc sau sinusoidale, dansurile cu măşti şi ancestrala bătaie cu ciomege etc.). Dar să nu ne grăbim, câtă vreme un strălucit antecesor al identităţii noastre, Dr. Gheorghe Alexici, ne-a lăsat o impresionantă temelie, pe care muzicologii, folcloriştii, etnografii ar fi avut obligaţia să dureze; măcar noi să poposim, pentru o clipită, acolo unde buruienişul indiferenţei şi al suficienţei, doseşte o importantă comoară a spiritualităţii naţionale”:

 

Nuntă la Rădeşti, Alba

 

Jocul, ritmul şi melodia sunt strâns înrudite la toate popoarele din răsăritul Europei. Ceea ce ştiinţa nemţească numeşte „scală maghiară” (ungarische Tonleiter) se găseşte aproape în­tocmai şi la noi, în muzica slavilor de miazăzi, la malo-ruşi, ici-colea şi la slovacii din Ungaria, în muzica turcească, la cazaci şi la baschiri. Aceleaşi condiţii de trai, legăturile geografice, istorice, etnografice şi încrucişările de sânge au lăsat urme neşterse în fiinţa etnică a popoare­lor din răsăritul Europei, care urme se vădesc mai lămurit în productul nefalsificat al geniului lor: în poezia poporană, în muzică şi în jocuri. Să nu uităm însă un lucru, că nu numai, spre pildă, portul şi poveştile trec de la popor la popor, dar mai cu seamă o baladă sau legendă, un cântec duios ori vesel, un joc plin de mişcare şi atrăgător etc.

 

Aşa, bunăoară, balada noastră „Meşterul Manole” (Cf. G. Dem. Teodorescu: Poezii populare române, pp. 460-470, şi în colecţia lui V. Alecsandri, Mănăstirea Argeşu­lui, pp. 186-195) a trecut la vecinii noştri unguri (la secui), unde ea poartă titlul de Kömives Kelemenné. Românii şi secuii de veacuri îndelungate trăiesc împreună şi precum se află urme de influenţă reciprocă în limba lor, astfel a priori trebuie să presupunem că şi în port, în joc şi în cântece vom da de influenţă venită dintr-o parte sau din alta. În constatarea obârşiei cuvintelor străine, punctul de pornire tot­deauna trebuie să ne fie: există oare la vecini, căci o împrumutare se poate face numai din con­tact? Vecinul cel mai apropiat al secuilor este poporul român, la care într-adevăr dăm de ba­ladă, unde e vorbă de un obicei (zidirea de viu în temelia unei clădiri), cu desăvârşire străin poporului unguresc, care obicei îl găsim numai la popoarele balcanice. Fără şovăire vom zice, deci, că secuii idea şi conţinutul baladei Kömives Kelemenné le-au auzit de la noi, şi fiindcă poporul analfabet nu traduce din cuvânt în cuvânt, numai cât îi rămâne în minte, au prescurtat balada noastră şi apoi au localizat-o, aplicându-o la clădirea cetăţii Deva. Părerea mea despre obârşia românească a baladei secuieşti Kömives Kelemenné, pe care am emis-o într-o broşură: Vadrózsapör (Budapest, 1897), azi e primită de întreaga ştiinţă ungurească (Cf. şi cartea mea: Texte din literatura poporană română, Buda­pesta, 1899. I., pp. 281-283).

 

Cea mai veche urmă în literatura maghiară despre influenţa poeziei poporane române o aflăm la poetul Balassa Bálint (1551-1594), care e cel mal talentat poet ungur din veacul XVI[2].

 

A fost un om cult, vorbea foarte bine latineşte, nemţeşte, turceşte şi limba polonă; înţelegea italieneşte, româneşte (a trăit şi în Ardeal) şi limba croată. El ne-a păstrat, dintr-o poezie po­porană română, şi un vers întreg, scris cu orto­grafie ungurească. Versul aflător la Balassa este pentru noi preţios, deci, şi ca monument de limbă din veacul XVI. Frumuseţea celor două poezii poporane române, amintite de el, şi duioşia ariilor lor au influenţat într-atâta pe Balassa, încât s-a apucat să scrie şi el două poezii ungureşti, după aria celor româneşti. Balassa Bálint poe­ziile lui (de dragoste) le scrie mai totdeauna după vreun cântec, auzit de el ca ostaş: face poezii după arii sârbo-croate, turceşti etc.

 

Poezia, nr. XXIX. e scrisă: „Az «Szavu nu laszenkaassa fata» oláh ének nótájára” (După aria cântecului românesc; «Savu nu lasă-n casă fata» sau: «Savu, nu lăsa în casă fata?»); poezia nr. XXXV: „ Arra az oláh nótára: «Az mint az eltévedt juhokat siratja volt az oláh leány» (Pe aria cântecului românesc: «Cum se văieta fata de român după oile rătăcite»)[3].

 

Iată cântecul cel mai vechi românesc, despre a cărui existenţă avem date sigure. Aceste date mărturisesc că el a trăit deja în veacul XVI şi a fost un cântec lăţit şi frumos. De n-ar fi fost o melodie plăcută, de bună seama n-ar fi trecut şi la străini. Dl Béla Vikár, care din încredinţarea Muzeului etnografic din Buda­pesta adună, de câţiva ani, melodii prin ţară, cu fonograful, a aflat acest cântec la Oroszhegy (com. Udvarhely), de la secui. În colecţia de melodii poporane a Muzeului etnografic, el poartă numărul 389. Punerea pe note, din placă, o mulţumesc domnului Stefan Kereszty, custode la Muzeu, care este un adânc cunoscător al muzicii poporane.

 

 

În Vásárhelyi daloskönyv (scris circa la 1670, editor Ferenczy Zoltán, Budapesta 1899), care conţine poezii de dragoste şi cântece glumeţe, poezia nr. 166 (p. 192) se bănuieşte a fi alcătuită tot de Balassa Bálint. Ritmul poeziei (4-4-4-2) este cu desăvârşire românesc […].

 

La cele înşirate, am să mai adaog notele unui joc românesc din veacul XVII, pe care le-am aflat în Biblioteca Academiei Maghiare. Jocul românesc (Olach Tanc) se găseşte într-un manuscris (circa 200 fete), făcut de un diletant, care şi-a notat deosebite cântece poporane de pe vremea lui, cântece bisericeşti, jocuri inter­naţionale şi de-ale popoarelor din Ungaria (cele mai multe slovace). La poeziile poporane de­scrie nu numai notele (adică aria), ci dă şi un vers din ele (versul începător), ceea ce la jocuri nu face de loc (numai notele le-a păstrat).

 

Notele sunt date cu tabulatură de orgă şi sunt scrise pe două voci. Pesemne sunt scrise pentru „epinette”; relaţia dintre bas şi melodie ne face să presupunem asta. Se mai află unele cântece bisericeşti, scrise pentru două clarinete şi cam 60 piese de studiu, tot pentru două clarinete. Numirile şi conţinutul jocurilor inter­naţionale, precum şi textele cântărilor ungureşti, literele şi bucăţica de hârtie alăturată, pe care se găseşte întreaga titulatură a prinţului Paul Eszterházy, mărturisesc, că cartea asta de cân­tece s-a scris în veacul XVII (între anii 1665-1700). Mai multe cântece din timpul curuţilor, descrise de Gheorghe Szencsey (manuscrisul, la Muzeul Naţional din Budapesta), cele ce se află în Codicele Mátray (tot acolo), în Vásárhelyi daloskönyv, în colecţiile din poezia curuţilor ale lui Thaly Kálmán (Vitézi énekek, Adalékok) se aseamănă cu cele ce se găsesc în colecţia asta a lul P. Eszterházy.

 

Înşirând cântecele, pe cari le ştie cânta pe „virghinal”, între jocuri (după, Süveges tánc) descrie notele jocului Olach Tanc. Acest joc are două părţi: o introducere mai scurtă, care se repetă, şi partea principală, mai lungă. „Proporcio” înseamnă repetarea întregii melodii niţel mai repede. Ritmul şi melodia seamănă cu jocurile noastre, numai cât modulaţia e mai primitivă, mai învechită şi ne sună cam straniu:

 

 

Se vede, deci, şi din manuscrisul prinţului Paul Eszterházy, că, în veacul XVII, jocurile româneşti erau foarte lăţite între unguri, ceea ce ne spune şi baronul Altorjai Apor Péter, în cartea sa Metamorphosis Transilvaniae, că ungurii joacă şi „jocuri româneşti” (Luceafărul, anul II, nr. 22, 15 noiembrie stil nou 1903, pp. 366-371).

 

Nuntă la secui

 

[1] Liszt, Franz, Des Bohémiens et leur musique en Hongrie, Leipzig 1881, p. 442

[2] Poeziile lui le-a editat Szilágyi Áron, Gyarmathi Balassa Bálint költeményei, (Budapesta, 1870.) Cf. şi celor scrise de dr. V. Branişte, în Transilvania, anul XXII.

[3] Şi cronicarii zic că aliatul lui Rákóczi, Constantin Vodă, când intra în Oradea-mare, muzica călăreţilor săi au cântat Cântecul fetei de român, care, pierzându-şi caprele, plângând le caută între munţi, iar soldaţii lui Rákóczi cântau Cântecul lui Kemény János, psalmul Dumnezeul lui Israel, care locuieşti în ceruri.


Cu paharul îndesește, dar cu birul mai rărește!

Constantin Cantemir

Un „Cântec vechi” chiar și pentru vremurile lui Costache Negri, m-a determinat să-l copii, ca să-l arăt și altora, mai ales că, „citindu-l, m-am încredințat să oamenii de pe atunci (de pe la anul 1700 – n. n.) nu scriau mai rău decât acum” – „acum” al lui Negri și „acum” al generațiilor care suntem.

 

Profit de prilej pentru a vă reaminti ceea ce susținea Voltaire, și anume faptul că părintele „Principelui Cărturarilor” și „Cărturarului Principilor” se trăgea din Timur Lenk, numit, în limba lui asiatică Chan Temir – deci Cantemir.

 

Din câte știu eu din relatările cronicarilor moldoveni, Constantin Cantemir a fost un domn bun, milos și prea puțin cheltuitor. „Cântecul vechi” însă îi contrazice pe cronicari, fiind plin de savoare în filonul său epic.

 

Citiți-l și înlocuiți numele lui Cantemir (Constantin) cu ce „voievod” al zilei vă convine:

 

Cantemir era un domn

Altfel prea de treabă om,

Numai țara cam prăda.

Boierii, văzând așa,

Îi zicea: Maria ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește.

 

Domnul la masă-i poftea

Și cu cotnar îi cinstea

Până ce îi îmbăta.

Boierii, când închina

Îi zicea: Maria ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește.

 

El însă nu-i auzea,

Mânca, bea și jăcuia,

Și-n seamă nu le băga.

Boierii se supăra,

Și-i zicea: Măria ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește.

 

Într-o zi s-au adunat

Și-au făcut între ei sfat,

Când la divan i-a chema

Pe norod a judeca,

Să-i zică: Măria ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește.

 

Domnul dacă a văzut

Că de șagă s-a trecut

Și că vor a-l dărâma,

Căci boierii nu-nceta

A-i zice: Măria ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește.

 

Foarte mult s-a mâniat;

Pre doi din ei i-au tăiat

Ca doar de ei va scăpa,

Nu-i va mai asculta

Zicându-i: Măria ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește.

 

Ei la moarte se ducea

Veseli, vorbea și râdea

Frică nicicum arăta,

Și-n gura mare striga:

Ia-n auzi,  Măria ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește.

 

Spun că cum i-au omorât,

Pe loc Domnul s-a căit,

Căci îndată ce-nnopta,

Amândoi i s-arăta

Și-i zicea: Măria ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește.

 

Pe la schituri, sihăstrii

A dat multe liturghii

Ca doar îi va împăca;

Dar prin somn tot îi visa

Zicându-i: Maria ta! Măria ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește.

 

Ne-având nici cum răgaz,

De ciudă și de necaz,

Muri Înălțimea Sa.

Norodul îl îngropa

Zicându-i: Măria ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește.

 

(Scrierile lui Constantin Negruzzi, Volumul I, București 1872, pp. 186-188).


Zaharia Bârsan: Cântec

 

Lăutare, măi bătrâne

şi străin pe lumea nouă,

de-aş putea în clipa asta

inima mi-aş rupe-o-n două

 

şi străin cum sunt pe lume

şi bătut de sărăcie,

jumătate, măi moşnege,

bucuros ţi-aş da-o ţie,

 

tu din ea ca să-ţi pui strună

dorul ei şi-ntreg amarul

şi să-mi cânţi, apoi, bătrâne,

să-mi izbesc în zid paharul!

 

(Luceafărul, anul V, nr. 7, 1 aprilie /1906, p. 152).


Lexiconul lui T. Stamati, din 1846

 

„Domnule Redactor! Cheia unei limbi este gramatici, iară comoara sau magazia ei este lexiconul, dicționarul sau oricum altfel ar voi cineva a-l numi: căci într-însul ca într-o visterie se află adunate toate elementele prin care se rostește o limbă”, îi scria T. Stamati lui George Bariț, în 1846, însoțindu-și argumentarea și cu un interesant lexicon.

 

Viziunea lui Stamati anticipează chiar și metodele de care, peste o altă jumătate de secol, avea să se folosească Hasdeu, etimologia și semantica, pe fondul rulării în popor: „Aceste elemente la început se găsesc în gura poporului, apoi în cărțile, în scrierile, monumentele lui. Deci treaba lexicografului este a aduna toate aceste elemente într-o singură carte, numită lexicon. De la sine, dar, se înțelege că o asemenea adunare din toate și orânduire este însoțită cu mari greutăți.

 

În această stare se află elementele limbii românești, încât viața mai multor bărbați de abia fu de ajuns de ne-au adunat o mică magazie în Lexiconul de la Buda, tipărit la 1825, dar și aice le aflăm rostite în alte limbi, dar foarte în scurt și adică cu lipsă. Trebuința românilor de un lexicon se simte din zi în zi, și cu atât mai mult, cu cât și românul înaintează în cultură. Toți simt această trebuință și toți se sfiesc a se apuca de un așa lucru gigantic. Cu toate că și eu eram din numărul acestor sfiitori, totuși am îndrăznit, pe cât puterile și bunăvoința m-au iertat, și am lucrat o parte dintr-un lexicon românesc, potrivindu-l cu gradul culturii noastre de astăzi. Drept probă, se alăturează aice câteva articole, ca dintr-însele cititorul să poată judeca încât i-am putut mulțămi dorința”.

 

Fără îndoială că, pentru un filolog de astăzi, lexiconul lui Stamati, din 1846, înseamnă un rudiment penibil, chiar dacă bietul om a fost exemplar în a stabili o metodă proprie de cercetare și de definire. Iată, de pildă, verbul „a aprinde”, de pe vremea când nu se stabilise regula infinitivului:

 

Aprindsei, ere, s. v. A. (adrehendo), accendo, inflammo, incendier, brȗler, zűnben, an zűnben. 1). Dau, pun foc, aprinde focul, aprinde lumânarea, aprinde fânațele. 2). așiș, întețesc, l-am aprins spre mânie. 3). Mă aprind, v. rec. Apd, iau foc, se aprinde casa, s-a aprins pădurea. 4). Întrebuințat mai mult la a treia persoană înseamnă: a mucezi și a putrezi, s-a aprins grâul, s-a aprins fânul. 5). Mă pornesc, mă iuțesc, mă aprind de mânie, se aprinde de ciudă. 6). Mă roșesc de rușine sau de osteneală, s-a aprins pe față, s-a aprins pe obraji”[1].

 

Dacă demersul lui Stamati vi se pare naiv, atunci fiți figuri că doar spiritualitatea noastră este așa. În vreme ce alte neamuri duraseră literaturi temeinice, noi, românii, abia îndrăzneam în 1846, să ne gestionăm cât de cât mijloacele de expresie. Ceea ce, în fond, înseamnă foarte puțin și mult, mult prea târziu.

 

 

[1] Foaie pentru Minte, Inimă și Literatură, No. 51, luni 23 decembrie 1846, pp. 404-407.


Pagina 57 din 1.128« Prima...102030...5556575859...708090...Ultima »