Dragusanul - Blog - Part 5

Alfabetul latin-românesc este acesta

În 1853, când George Bariț stabilea că „Alfabetul latin-românesc este acesta”, reprodus simetric literă-buchie, „literele k q x y z se socotesc a fi cu totul de prisos pentru limba românească (de asta s-a scris Alecsandri și nu Alexandri – n. n.) și întrebuințarea lor se poate încungiura, dacă vom vrea, încă și în cuvintele străine, îndată ce vom ce vom păzi măcar numai următoarele puține regule”, pe care le transcriu în litere / litere, ca să le ușurez lectura celor care dau întâmplător peste texte etimologice, pe care le citesc fonetic (așa au apărut multe regionalisme, de genul flòre, sòre etc.):

*

â sună ca ă

ê, î sună ca î, uneori ă

ĭ, ŭ se pronunță scurt

é sună ca ea contras

ò ca oa contras

c înainte de a, o, u, cum și înaintea oricărei consunătoare (consoane) sună ca k (deci, c – n. n.)

c înainte de e, i sună ce, ci

ch înainte de e, i sună ca k (deci, che, chi – n. n.)

ȡ cu codiță este z

g înainte de e, i sună ca ge, gi

g înainte de a, o, u este g

gh înainte de e, i este tot g

ȿ cu codiță sună ș

sc înainte de e, i sună ca șt

ț cu codiță este ț.

*

(Calendariu pentru poporul românesc pe anul 1853, de George Bariț, Brașov, în tipografia lui Römer & Kamner, pp. 59-61).


Bucovina faptului divers (II)


ce-a mai rămas prin noi din acel foc?

ne-am strâns în cerc împrăştiind cărbunii

deasupra beznei stoarse pe pământ

şi stelele aruncă nişte funii

iluminând şi adiind pe vânt,

de undeva viorile adună

cântări şi zvârcoliri necunoscute,

iar tălpile desculţe împreună

iau forma-nşiruirilor de ciute,

*

deşi nu-s ierbi în ceruri clătinate

de răzvrătirea noastră ancestrală

să ia cu ele răni nevindecate

ascunse sub pecete de cerneală

de cei născuţi cândva să înţeleagă

şi să rostească tot ce-i de rostit,

în umbra vremuirii ce încheagă

precum un caş rotundul asfinţit

*

în care toţi am tot râvnit hodină

şi risipiri de suflet în tăcere

căci ni s-a spus că-i veşnică lumină

întoarcerea-n cuprinsul unei sfere

în care se aud cântând străbunii

pe când horesc sacerdotalul joc:

vezi sus, mai sus, ademenind tăciunii

ce-a mai rămas prin noi din acel foc?


Liliana Widocks, a doua îmblânzire a cuvintelor

Liliana Widocks, „o chemare de desene rupestre / de pe pereţii inimii” (Tristețile), descifrează, „în umbra timpului” (Criză de pământ), o verticalitate ciudată a cuvintelor, a zicerilor care caută și descoperă semnificații noi, durând o arhitectură existențială cosmică, în ciuda pigmentării cu „stranii picături de singurătate” (Neștiutele). Poezia ei „îmblânzeşte pentru a doua oară cuvintele” (A fost Cuvântul), pentru a le reînsufleți într-un protest oarecum stănescian (ca trăire), dar retrăit prin bine premeditate desprinderi și din inefabil, și din realitatea care „ascunde ochii sufletului sub şevalete de păun” (Drumeț), „pentru ca realitatea / să nu eternizeze în ridicol, / din lipsă de haz” (Eschivă).

*

Numărându-se, prin nemiloasă asumare, printre „pribegii timpului”, care îi „bat la porţi”, pentru a-i reaminti că „nemuririi” îi este „datoare chiria pe-o secundă” (Intermezzo), Liliana Widocks se modelează lăuntric prin trăire lirică și „îşi nenumără bătăile inimii, / una în faţa celeilalte, / una în spatele celeilalte” (Tempora… tandem…), întrezărind sau conturând căi, soluții, rațiuni sau doar fantasme care să consolideze puterea de a fi, de a duce pe suflet și alceva decât propriul trup, trupurile ființelor umane fiind, în fond, „îngerii incerţi / ai închisorilor prin care durerea se petrece” (Lipsă de mânie), mereu și mereu înșfăcate de vârtejul cosmic al unor „credinţe moarte şi aparenţe vii” și devenind, ca spațiu existențial, doar „o lume-n care doar orgoliul se perindă” (Păreri de marmeladă, fără pâine și unt).

*

O foame de lumină, o disperare de lumină, o „iernivoră” de lumină domină spațiul liric al Lilianei Widocks, frământându-l, fluidizându-l, risipindu-l în picuri și adunându-l în uriașă curgere, în frunză pe apă și în frunză pe cer, în inflorescențe care-i bat la fereastră, durându-i lăcașul și transparențele adăpării „din cazna celor făr’ de-amintiri” (Cai pe tâmple adormiți). O derută de lumină impune „delimitarea vieţii de / cadenţatul timp, / cât El stă tolănit / pe ani-lumină” (Iernivore), într-un univers „întors pe dos de nepăsări dumnezeieşti” (Încurcături), chiar și atunci când impulsul liric renunță „benevol / la dreptul meu de-a-mprumuta lumină, / pentru visele-mi născute oarbe” (Cazier), în supliciul și ispășirea vieții, care, în fond, nu este decât „un împrumut al secundelor din eternitate” (Umbre de gânduri pe Nil).

*

Se poate descoperi în poezia Lilianei Widocks un mai presus de cuvinte, deci o desfășurare de parabole (mai mult, mult mai mult decât metafore), care, aidoma curcubeului, se stâlpește undeva, întotdeauna pe două repere – de unde și iluzia iubirii, de unde și revolta discretă împotriva lumii urbane, care o ține înlănțuită, stabilindu-i și libertăți îngrădite, „gropi a neputinţă, gropi zădărnicite” (Criză de pământ), în care o „chinuie gastrita libertăţii, / dreptul de-a flămânzi şi de-a iubi din nou” (Lipsă de mânie). Iar evadările necesare din datul existențial istoricizat se săvârșesc prin cuvânt, deși, în acest spațiu al vremelniciei, „cuvântul e uşor beteag”(Apocalipsă) și „doar pământul aude / lacrimi, dictând în întuneric secunde” (Păcatul soarelui). Tocmai de aceea, în neprecizat și fără vreo trimitere la el, stă străvezimea chipului filosofului sau, mai curând, șuvoaiele înșiruite absolut surprinzător ale cărților de înțelepciune, din care sufletele și nicidecum oamenii își adună cele necesare durării de făgașuri spre speranță sau spre scepticism.

*

Poezia Lilianei Widocks înseamnă un astfel de făgaș, menit iluminării speranței, „care să se-mbăţoşeze de fericire / doar pentru câţiva paşi de vals” (Anunț de matrimoniu) sau pentru totdeauna (I. D.).


Un remarcabil slujitor al culturii: Violeta Codorean

Prietenul meu Violeta Codorean

Violeta Codorean este directorul Casei de Cultură din Vatra Dornei. Își trăiește acest destin cu o tulburătoare bucurie a sufletului, adunând în jurul ei o puzderie de prieteni, cu consecința unei ample mișcări culturale de care are parte orașul ei de suflet. Datorită ei „Zicălașii” merg, măcar de două ori pe an, la Vatra Dornei, datorită ei și la sugestia ei există „Bucovina Acoustic Park”, festival muzical care, la a doua ediție, deja se internaționalizează, datorită ei viața culturală dorneană freamătă de cărți, de spectacole, de expoziții, de inefabil.

*

Violeta Codorean este un suflet de om care știe desluși, în fiecare clipită, miracolul luminii. E ca și cum ar culege polen pentru sfânta inflorescență cerească, la care toți căutăm cu evlavie și cu neostenită nevoie de regăsire.

*

Iar pentru toate acestea se numără printre cei mai apropiați și durabili prieteni ai mei, adică printre oamenii ale căror sărbători înseamnă și propriile mele bucurii.

*

La mulți ani, Violeta Codorean,

și Dumnezeu să ni te ție numai întru bucurie!


Pagina 5 din 981« Prima...34567...102030...Ultima »