Dragusanul - Blog - Part 5

„Oile fără păstor nu fac o turmă”

Iosif Berman: Păstorii

 

Unul dintre aforismele anului 1840, „Oile fără păstor nu fac o turmă”, publicat de „Icoana lumei” (Anul I, No. 10, 8 decembrie 1840, p. 78), mi-a amintit, aproape brutal, de lumea în care trăim, de vreo câteva decenii: o lume a parveniţilor, a proştilor cu bani şi cu diplome, cu vot popular şi cu ifose de aleşi, de îndreptăţiţi la ciolanul jefuirii sistematice a Ţării şi a Neamului Românesc. O lume de furişaţi sub Tricolor, de paraziţi pestilenţiali, care confiscă identitate şi năzuinţe doar dărâmând peste noi, cei mulţi, valori, idealuri, suferinţe.

*

Lipseşte păstorul, dintotdeauna şi mai ales acum, lipseşte păstorul, iar absenţa aceasta îndătinată cauzează şi defineşte destinul nostru mioritic, destin de oi rătăcite şi nicidecum de turmă. Şi-am avut „păstori de suflete” nu doar pe Marele Păstor Enlil al Munţilor Carpaţi, nu doar pe Iisus Hristos, ci şi pe Ştefan, Muşatinii cu mormântul prădat de către cei pe care i-a îmbogăţit, şi Eminescu, lumina sacră în care s-a zvârlit cu piatra, ca să ispăşim, în vecii vecilor, şi ca prădaţi, şi ca făpturi dumnezeieşti, în care se tot aruncă cu piatra.

*

Iar când lipseşte păstorul, iohannis, dragnea, ponta, băsescu, orban, tăriceanu triumfă. Şi astfel se împământeneşte o altă definiţie a condiţiei mioritice: oi, care nu vor ajunge niciodată o turmă.


N. Beldiceanu: Sara lui Sfântul Vasile

 

Un poem-mărturie, scris de Nicolae Beldiceanu, despre obiceiurile moldovenești de iarnă, din anul 1879, vedea lumina tiparului în „Convorbiri literare” din 1 ianuarie 1880. Merită reprodus și cunoscut, în ciuda simplei versificări, drept mărturie veche, în care figurează și un eres deja pierdut: cel al vrăjii în apa fântânii, în care lumânarea îți poate desluși chipul ursitului.

 

Prin orașe răsfățate,

Prin bordeie și prin sate,

Sara după asfințit

Urătorii au pornit.

 

Simbolul de avuție,

Plugul bine vestitor,

Ne aduce bucurie,

An de bunuri rositor.

Vorba merge legănată,

Sună clopotul tot rar;

Pocnesc bicele de-odată,

Inimile viu tresar.

O ciudată matahală,

Capra tradițională,

Strigă, zbiară ascuțit,

Câinii bat la ea cumplit.

Tobe, fluiere, buhaie

Zgomot fac asurzitor;

Ursul cu blana de paie

Sărutări dă fetelor.

Un cocoș în depărtare

Cântă douăspre’ce oare;

Miezul nopții a sosit

Și cu el anul dorit.

O copilă la fântână

Cu lumânărica-n mână

Face vrajă de iubit,

Caută pe-al ei ursit.

Dar în apă privind, fata

Dă un țipăt speriat,

Căci ea simte deodată

Pe obraz un sărutat.

 

N. Beldiceanu

(Convorbiri literare, Anul XIII, nr. 10, 1 ianuarie 1880, p. 407)


doar ca să-mi sufle-n lumânare

 

atâta chin şi suferinţă

şi numai fugă prin deşert

încât cu-ntreaga mea fiinţă

nici nu mai ştiu ce să mai iert,

golite filele din cărţi

nu au să-mi dea nici o povaţă,

pe cer nu desenează hărţi

mai nici o stea şi despre viaţă,

*

doar frunza verde din copaci

atunci când vremea o sloboade

aproape că îmi strigă: Taci,

nu căuta la ce te roade,

căci nu-s răspunsuri să încapă

în numai câteva cuvinte…

dar frunza mi-i de mult o pleoapă

ce-nchide ochiul ce mă minte

*

şi poate-i şi conturul gurii

ce-a refuzat să mai sărute

vâscosul curmeziş al urii

din lumile acestea mute

şi-atunci în filele desprinse

din iluzorii calendare

se-aştern zăpezile prelinse

doar ca să-mi sufle-n lumânare


V. B. Muntenescu, 1900: Crăciunul

 

În sat e mare veselia

că s-au pornit colindători

de mare praznic vestitori –

ni s-a născut astăzi Mesia,

şi glasuri de copii ne spun

că-i numa-n deal moşul Crăciun.

*

E frig pe-afară, dar în casă

la fiecare vatră-i foc

şi lumea-i plină de noroc,

şi duhul Domnului planează,

şi îngeri cântă-n ceruri, sus:

Ni s-a născut dulcele Isus.

*

Şi ce frumosu-i la Crăciun,

de „Lerui, Lerui” satul geme,

parcă ar vrea să mai recheme

la viaţă timpul cel străbun;

o, „haida Ler” din cerul sfânt

că-am rămas singuri pe pământ!

*

Iar moş Crăciun, bătrân ca iarna,

scoboară de pe deal în sat

cu noaptea ce l-a-mpresurat,

bătrân e portul lui şi haina,

şi părul lui e alb şi sur,

şi-i dalb şi câmpul împrejur.

*

Departe se aude-n vale

râs de copii lărmuitori:

sunt Magii cei iscoditori,

conduşi de stea în cale

Şi vin irozi  acolo, pe urmă,

cu păcurarul de la turmă.

*

Şi toţi pe rând îşi spun povestea

şi tu-i asculţi pe gânduri pus

cum s-a născut pruncul Isus –

O, ce frumoase sunt acestea

colinzi, şi le-ascultăm duioşi

că-s pomeniri din moşi-strămoşi;

*

Din leagăn dulce ne încântă

şi sufletul ni l-a cuprins

şi mult le-am auzit prin vis

ca o cântare sfântă,

şi ne-au rămas în suflet vii,

Parcă am fi acum copii.

*

O, zi de sfântă bucurie

ce ne-ai adus din cer, de sus,

pe dulcele copil Isus,

născut în miserie,

Şi-mbogăţitu-ne-ai viaţa

sădind în ea speranţa;

*

revarsă-ţi binecuvântarea

peste iubit poporul tău

şi-l apără de orice rău,

aceasta-mi e oftarea

şi, de acum, până-n vecie,

mila Domnului să fie!

 

Buziaş, decembrie 1899

V. B. Muntenescu

 

(Familia, Anul XXXVI, No. 51-52, 24 decembrie / 6 ianuarie 1900, pp. 609, 610)


Maria Cunţan, 1900: Crăciun

 

Lăsaţi-mă la voi în casă,

nevinovaţi şi dragi copii,

lăsaţi-mă la voi în casă

că-afară-i ger şi vijelii.

*

Mai povestiţi-mi înc-odată

de Moş Crăciun cel aşteptat,

mai povestiţi-mi înc-odată,

să cred că-a împrimăvărat!

 

Decembrie 1900

Maria Cunţan

(Familia, Anul XXXVI, No. 51-52, 24 decembrie / 6 ianuarie 1900, p. 602)


Pagina 5 din 1.042« Prima...34567...102030...Ultima »