Dragusanul - Blog - Part 5

Măcar dacă aş muri…

În fiecare an, cu două zile înainte de prima seară de concerte „Bucovina Rock Castle”, Andi şi Mihnea vin acasă şi, înainte de a se aşeza la masă, creionează structura ediţiei care va urma: trupe străine şi trupe mari din România. Întotdeauna, numărul trupelor străine este triplu faţă de necesar, ca să putem ajunge la înţelegeri doar cu cele care îşi permit să-şi ignore cotele europene, din dorinţa de a participa la festival. Avem, desigur, un dezavantaj, durat de cei care ne reprezintă atât de jalnic: faptul că Suceava se află în România (fără avans pentru transport, drept element de credibilitate, nu ne-ar lua nimeni în seamă; numai că astfel de avansuri nu se pot plăti instituţional, aşa că am apelat la cardurile familiei mele, pierzând, pe dobânzi, doar vreo 20 milioane lei; başca vreo 200 euro pe taxe de expediţie şi întreţinere cont; dar nu-i bai, pentru că trupele străine îmi vor returna împrumuturile). Cu trupele străine izbutim incredibilul (negociator este, întotdeauna, Andi, pentru că ştie engleza ca nimeni altul); doar cu cele româneşti, prea lacome faţă de posibilităţile festivalului, mai avem probleme.

Într-un singur an, când Constantin-Emil Ursu, managerul Muzeului Bucovinei şi, indirect, al făptuirilor culturale sucevene, fusese operat, periplul nostru pentru următoarea ediţie „Bucovina Rock Castle” a început în casa lui Emil. Straşnic om şi Emil, ăsta: în cârje a venit la concerte, rezolvând, pe loc, o puzderie de probleme neaşteptate, care se ivesc, inerent, la fiecare ediţie.

Suceava politică, administrativă şi mediatică nu îşi doreşte un festival de rock; cu rare şi platonice excepţii. Fără sprijinul mediatic al televiziunilor naţionale (PRO TV, ANTENA 1şi 3, DIGI, TVR, REALITATEA), „Bucovina Rock Castle” nu ar fi devenit un fenomen, mai ales că, invitând trupele de metal VADER, din Polonia, şi DARK FUNERAL, „regina rock-ului suedez”, ne-am ridicat fanatismul religios în cap, care ne tot reclamă, pe mine şi pe Constantin-Emil Ursu, la toate nivelurile de administraţie a teritoriului românesc, începând cu Prezidenţia şi terminând cu instituţiile de cultură pe care noi le slujim. Războaiele cu intoleranţa rămân, de fiecare dată, în sarcina mea, dar le-am făcut faţă, cu toată amărăciunea care îmi împlea sufletul. Dar acest război nu trebuia dus, pentru să susţinătorii metalului nu sunt rockeri, ci nişte fanatici intoleranţi, care vin doar pentru o anumită trupă, afişând aere de superioritate intelectuală. Am greşit, atunci când am optat pentru prezentarea fenomenului rock în toată diversitatea lui, pentru că, indirect, am favorizat o altă ramură a intoleranţei. Iar eu am alergie la intoleranţă, pentru că intoleranţa nu este, de fapt, decât prostie agresivă, obraznică.

Partea proastă este că, în ultimele zile, mă simt atât de slăbit, încât avai-nevoie ajung la Muzeul Bucovinei, pentru a-l ajuta pe Emil în rezolvarea ultimelor probleme; şi, de fiecare dată, Emil Ursu îmi dă câte o veste bună, pentru că îşi doreşte aproape visceral o creştere şi mai spectaculoasă a Festivalului „Bucovina Rock Castle”. Nu prea ştiu ce e cu mine şi nici nu mă interesează, dar mă deranjează fragilitatea care mi se insinuează în trup. Măcar dacă aş muri…


ion drăguşanul: vestirile

Promisiune împlinită faţă de Roman Istrati. Faceţi click pe copertă, dacă vreţi să o citiţi.


roman istrati: vestirile

Faceți click pe copertă, dacă vreți să citiți cartea.


Tolstoi osândit sau văduva lui Lenin și Gh. Niță

O știre din 1924 legitimează autocrația vicepreședintelui CJ Suceava Gheorghe Niță, care, cu biștari de la mămucuța lui, aprobă sau interzice cărți, fără să țină cont de manifestările pe care le anulează odată cu „operele cele mai vătămătoare”, pe care străbuna culturnicului Niță, „văduva lui Lenin”, i le-a încredințat în opis pentru a fi „îndepărtate din toate bibliotecile” viitorimii. Îi stau alături, în sabotarea „a tot ce are vreo legătură cu dictatura proletariatului” parvenit prin politică, cucoanele anticulturale din serviciul de piloase, angajate prin concursuri cu candidați unici în cadrul Serviciului de achiziții publice al Centrului Cultural „Bucovina”, care au avut nevoie de 4 luni de necugetare, până să organizeze licitația pentru vânzarea de abonamente la „Bucovina Rock Castle” și de măcar două luni, pentru fiecare carte în parte, pentru aflarea unei tipografii, care practică prețuri mici și ordinării tipografice mari.

*

În aceste condiții, categoric nu voi publica cele 4 volume cu mărturii total necunoscute despre Bucovina (pagubă-n ciuperci, pentru că neîncetata campanie electorală a lui Gheorghe Flutur pe neștiință, nu pe cunoaștere se bazează) și nici „vestirile” mele, prin care mă solidarizam cu Roman Istrati (dacă licitația pentru cartea lui Roman Istrati va continua să întârzie, voi găsi o soluție de tipărire a cărții prin eforturi proprii, astfel încât să nu ratăm evenimentul lansării din ziua de naștere a Poetului, 7 septembrie 2018). Iar ca argument suprem despre virusarea ucigașă a culturii de către pigmeii politici, vă aduc la cunoștință antecedentul din 1924, prin care a fost…

* 

Tolstoi osândit. La tribunalul din Moscova s-a ţinut, de curând, o judecată asupra lui Tolstoi, acuzat de văduva lui Lenin. S-a adus următoarea sentinţă:

*

„L. N. Tolstoi, fost ofiţer ţarist, gentilom şi proprietar funciar, decedat acum 13 ani, este vinovat de a fi răspândit opere conţinând concepţii burgheze, în care a trecut cu tăcerea asupra asupra a tot ce are vreo legătură cu dictatura proletariatului. Având în vedere însă că Tolstoi a trăit într-o epocă de cultură burgheză şi că marile metode ale neuitatului Lenin i-au rămas necunoscute, tribunalul i-a recunoscut circumstanţe atenuante şi a hotărât:

*

  1. Îndepărtarea din toate bibliotecile a operelor celor mai vătămătoare („Ana Karenina” şi „Reînvierea”);
  2. Îndepărtarea tiparului de pe aceste opere şi
  3. întrebuinţarea hârtiei din nou pentru editarea operelor lui Lenin, Zinoview, Bucharin şi altor fruntaşi ai revoluţiei mondiale.

*

Un apel contra acestei sentinţe nu este admisibil” (Renașterea, Anul II, Nr. 30, Cluj, 27 iulie 1924, p. 7)


Roman Istrati, un destin al nuntirii cosmice

Roman Istrati s-a ivit pe „podeaua zodiei” sale pentru a-şi fereca „norocul în scripte de os” (7 septembrie), atunci când „a viscolit cu stele prin ogradă” (vorbă grea), iar el, poetul înnăscut, îşi dorea cu patimă un loc „în hora ce se cheamă nemurire” (ţară de sus), printr-o carte de poezie, la care a trudit ani în şir şi care urma să poarte titlul „Barbut”: am găsit printre manuscrisele şi dactilogramele poeziilor lui mai multe „coperte de gardă” cu acest titlu şi am înţeles, foarte curând, că din această viziune lirică s-au smuls ciozvârtele pentru „Miezul adânc”, o carte frumoasă de poezie, care a văzut lumina tiparului în 1978, la Editura „Eminescu”, cu Constanţa Buzea ca prefaţator şi redactor de carte, o carte în care „peste toate gândeşte steaua ta luminând / o linişte fără căderi şi elogii” (miezul adânc), dar o carte în care Roman Istrati nu se regăsea drept „pleoapa zilei despicată-n două” (vorbă grea).

*

O altă construcţie, durată cu aceleaşi „cărămizi”, dar care nu aducea nici pe departe cu arhitectura întrezărită, desluşită şi vestită de Roman Istrati, care îşi simţea sufletul „o şatră… nomadă, pustie / cu pasul domol ca vuietul ierbii” (elegia ţiganilor), pentru că „pe la noi ar bate un vânt de proză” (colecţia de fluturi), iar discursul amplu şi conştient de sine, care să contureze o nouă mitologie românească printr-un expozeu lirico-epic trăit până la spaimă, până la „păpuşa nopţii răstignită-n grindă” (nunta), îi fusese refuzat, în favoarea unui zigurat conceptual încropit de cenzura comunistă, în care „clopotu-şi sparge-n gură fluturi / lăptoşi ca osul sfânt / de păpădie” (somn), renunţând la statutul său de clopot şi la vibraţiile sale cosmice, în egală măsură misterioase şi mistice, mistice şi misterioase, iar reconstrucţia aceasta brutală l-a derutat pe poet, care a trăit cu amărăciune prădarea de sine, care nu-şi mai putea purta „fiinţa în izvoare cu cerbii” (elegia ţiganilor), sufletul său vibrant, reverberat cosmic, fiind turnat în formele clasicizate ale cenzurii comuniste (patrie, poezie, sat).

*

Fără îndoială, deşi nu s-a născut la sat, ci în teritoriul sacru al iconarismului bucovinean, Roman Istrati trăia şi dragostea de patrie, într-o înrudire cu iubirea de patrie trăită de Ioan Alexandru, dar trăia, mai presus de toate, cosmicitatea de deasupra acestui spaţiu sacru, în care un „fum albastru umple casa noastră / din nou îl simt prin sânge colindând” (nunta), iar  „în cer mesteacănul palid aprinde / neliniştite trepte de untdelemn” (somn), translaţia Cer-Lut, atât de profund iconaristă şi atât de inspirat definită de un poet, pe cât de poet, pe atât de filosof, „dansează lutul gata să se-aprindă / cu furca mama-mpunge speriată / păpuşa nopţii răstignită-n grindă” (nunta), pentru că doar Mama Terra, „doar mama ia-n lopată lutul morţii / cu care neştiut o să mă-nsor” (nunta). Da, asta urma să fie „Barbut”, de Roman Istrati, poeziei lui fiindu-i premeditat un destin al nuntirii cosmice, cu „lungi păsări (care) te cutreieră noaptea” (7 septembrie), cu un „munte, în trupul tău de lumină / cocoşii-nnoptează-ntr-un cântec de seară” (elegia ţiganilor) şi cu timpul vrăjmaş înfruntat în provocate şi nenumărate ocazii: „îmi intră un taur prin venele slabe / intră mugind adânc, obosit / cum intră frigul încet în silabe” (7 septembrie). Roman Istrati dorea să îşi facă din mister mistica lirică, deci „din noapte singura mea hartă, / altă poruncă nu mai împlinesc” (fratelui meu), pentru a nu ajunge, în cele din urmă, la dureroasa, deşi retorica, întrebare: „aceste vorbe cine mi le iartă?” (fratelui meu).

*

Încerc să-mi aduc aminte despre discuţiile noastre despre poezia lui, dar realizez că, întotdeauna, ca şi „acum stăm trişti şi ceru-i orb de stele” (vorbă grea), Roman Istrati schimbând subiectul discuţiei, după obişnuinţa lui Constantin Ştefuriuc, „şi-n cer / caii de lut mai nechează” (însingurare II). Şi cu toate astea, a ţinut să-i lucrez eu cărţile de după, obligându-mă la o stare de veghe, prin care să ader „la înalta moralitate a florii” (poem împotriva poluării mediului înconjurător), o stare de veghe prin care „am tăiat din osia lungă a morţii / săbii cu care să baţi o cetate”, în vreme ce în „cameră fumul e ud de când zace / în candela scundă, uleiul se teme / şi arde în somn, fără pace // pe jos răsturnaţi mor sâmburii goi / din care cu frică băut-am povara / războiul pornit se întoarce-napoi / şi noaptea sub talpă-şi striveşte ţigara” (împotriva lui Sisif).

*

Stăm la sfat adesea; de când el a plecat, sfătuim împreună, „stăm trişti şi ceru-i orb de stele / tot cu genunchiu-n gură, amorţiţi” (vorbă grea), iar Roman Istrati veghează din Ceruri să nu mă împresoare „exacte / şi mari orologii… cu ochi tulburaţi / de ferigă” (miezul adânc). Şi totuşi, nu înţeleg de ce s-a desprins atât de brutal de poezie, deşi i-am oferit, de-a lungul deceniilor, o puzderie de motivaţii pentru reîntoarcere, inclusiv diplomele şi premiile care i-au fost acordate la propunerea mea şi de care, după cum văd într-un CV în manuscris, era cu adevărat mândru, pentru că, în fond, i se cuveneau pe deplin, eu fiind doar sortitul la a vedea, atunci când a fost nevoie de asta, că „o stea îşi arde lâna biruinţei, / prea mare-i nemurirea, noi fiind / doar sluga întâmplării şi-a voinţei” (gând 3). Îi recitesc, pentru a nu ştiu a câta oară poemele (pe care tot eu le-am şi cules), le las, apoi, să îşi dureze făgaşul liniştit şi prin sângele meu („şi când te vei stinge, gândule? – când / o carne îţi va alunga speriindu-ţi steaua? / căci văd în somn cum voi căuta aiurând / un nufăr / cu care să-ţi curăţ tejgheaua”) „şi vai, tu, sângele meu – neatinsule / lungi păsări te cutreieră noaptea / cum ar cutreiera singuratice insule” (7 septembrie), fără să aflu răspunsuri, ci doar o nepământească furie, din care zvâcnesc spre cer păduri întregi de pumni încleştaţi.

*

„Nelumite, mirosul de rouă te-a îmbătat / cana din care bei cearcănul lunii / şi cântecul simplu ruşinat ca un bănuţ / pe care ţi-l lasă în palmă tăunii” (celui nelumit) odihnesc pe masa mea de lucru, frunzărite febril şi de tine, de parcă am redescoperi împreună că „deasupra capului / steaua era coaptă ca un măr”, că în veşnicia ruralităţii „învățătorul vorbea frumos / în capătul celălalt al satului / auzeam glasul lui popa dondu / care striga: chiraleisa!” (colecţia de fluturi), iar în veşnicia veşniciei, „în pacea sfinţită de ceasu-mpăcării / cuţite înalte aşteaptă botezul / când fecioare-aplecate-n gură cu crezul / cinstesc masa cu semnul uitării” (elegia ţiganilor). Fără să poţi păşi pe aceste urme, rătăcind sau fiindu-ţi interzisă calea, simţi nevoia să te dezbraci de soartă şi de viaţă, să te despovărezi de tot şi de toate şi să de abandonezi în sălbăticia şi cruzimea unui alt mister: „Pitic m-am născut / şi fraţii dădeau la barbut // o ţigancă cu sâni de răşină / într-o noapte fără-nceput / mi-a ghicit în barbut // aurul moale şi sfânt / cu-un pahar de pământ / l-am băut la barbut // tata uscat şi amar // pentru un zar / m-a vândut la barbut // bun vândut…” (barbut).

*

Generaţia noastră a crescut într-o adevărată religie şi cosmicitate literară, desluşind şi vestind, în discursuri lirice distincte, revelaţii de care lumea, în dogmatismele ei ocazionale, nu mai avea nevoie de noi. Roman Istrati a refuzat adaptarea la dogmatismul vremii lui, în ciuda capacităţilor de a vedea, de a înţelege şi de a vesti totul prin metafore proaspete, printr-un pictural literar remarcabil. S-a rupt de sine cu o stranie pudoare, iar textele lui poetice au zăcut, vreme de decenii, neatinse nici măcar de el, în adâncul unei cutii de carton, în care înghesuise fel de fel de fleacuri: „o tabacheră palidă, căruntă, / un bob de aur, aşchii de piper / şi trandafiri de lemn se vând sau chiar / tablouri cât o unghie de cer // miros de oameni şi miros de cai / se-amestecă în gustul de argilă / un flutur ambulant îşi lasă solda / pe o cămaşă râncedă, umilă” (talcioc). În România contemporană nu mai este loc de noi. Nu ne mai găsim rostul şi predestinarea. „Şi lumea ţipă, caii, banii ţipă / aerul scuipă flori necunoscute / şi-ascuns într-un surtuc de vinilin / doar un bătrân posac / vinde minute” (talcioc), dar paginile în care au picurat suflete rămân, tainice şi misterioase, în adâncul unei cutii de carton – o realitate mai presus de tot şi de toate, cea a poeziei care, vorba lui Mircea Motrici, şi-a căutat şi şi-a aflat poetul. Roman Istrati este poet. Ştiu şi sunt încredinţat că este. Doar despre noi, ceilalţi, nu ştiu ce să mai cred (I. D.).


Pagina 5 din 999« Prima...34567...102030...Ultima »