Dragusanul - Blog - Part 5

Lili CRĂCIUN: Prizonieri ai umbrelor

O carte a eroismului existenţial, dezorientat şi tocmai de aceea însetat de dragoste, de „miracolul împlinirii”, ca de o ultimă şansă în demnitatea disperării, o carte bine structurată pe dimensiunile celei de-a doua şanse, care, în fond, nu poate dura mai mult decât o derulare pripită a fazelor lunare, se întrezăreşte, ba se şi desluşeşte în noul roman al prozatoarei Lili Crăciun, „Prizonieri ai umbrelor” (Editura EIKON, 2018). Naraţiunea, aparent simplă, ba chiar telenovistică şi cu tuşe discrete de policier, umple golurile unei călătorii spre niciunde sau spre o ultimă şansă, între moartea accidentală a „secretarei celei vechi” a miliţiei şi o voită confuzie identitară („Dumneavoastră sunteţi Diana?” / „Contează?”), derulările epice, chiar şi atunci când operează cu fante luminoase asupra unei poveşti de dragoste, desfăşurându-se în acelaşi prizonierat al umbrei, în comun şi omenesc, în banal şi năzuit, ca o tentaţie a evadării, a semnificantului, a înveşnicirii.

*

„Prizonieri ai umbrelor” nu înseamnă o frescă socială (nici „Călătoria” nu a fost, în ciuda aparenţelor), ci o disperare existenţială, şi aceasta vremelnică (doar cât un timp lunar – şi nu întâmplător femeia se numeşte Diana) şi fragilă ca o construcţie de nisip, al celei în care „fiecare fibră cerea iubire” (p. 69), visând la „miracolul care o putea împlini” (p. 70), într-o „călătorie nouă, plină de neprevăzut… o călătorie spre centrul lumii, dincolo de înţelegere, de raţiune” (p. 87), atunci când nu se mai pot suporta „incertitudinile” (p. 272). Povestea de dragoste Diana – Adrian, când firească şi comună, când eroică în manifestările ambelor personaje, care se vor proteja reciproc, va fi curmată brutal de o crimă determinată de un banal partaj şi încheiată definitiv de accidentul de circulaţie, în care a murit şi criminala. Nu printr-un act al justiţiei divine, ci prin aceeaşi vânzoleală a umbrelor, care macină totul până la epuizare, până la îmbrâncirea din amintiri şi, deci, din naraţiune, îmbrâncirea aceasta ridicând, în aparenţă, o perdea spre alte şanse în epopeea pământească a prizonieratului umbrelor.

*

Viaţa care constituie fundalul acestei caligrafii tragice a speranţei în schimbare şi în durabilitate este cea pe care o ştim şi o trăim toţi. Presărată cu dialoguri şi sporovăieli, deci şi cu comunicare, dar şi cu socializare, socializarea fiind, în fond, modul lesnicios de a refuza conştientizarea propriei tragedii existenţiale, o tragedie de lumânări aprinse şi mistuite în plină zi, într-un firesc al irosirii deja de milenii istoricizat. Dialogurile şi sporovăielile, însă, multiplică planurile narative, schiţează sau doar insinuează alte poveşti, alte contururi de umbre în inutil prizonierat, alte închipuiri sau justificări de „împliniri”, de convenită fericire. Romanul e scris frumos, cu nerv, cu un înnăscut simţ al cuvintelor, iar genealogiile afective (Ani, Magda, Diana) diferă frapant, până la violentarea elementelor intrigii, care, în fond, nu sunt decât ale conduitelor umane, mereu altele, mereu altfel trăite, dar ca un amalgam ucigaş de omenesc şi de bestialitate. Atâta vreme cât, pagină cu pagină, viaţa propune o a doua drept ultimă şansă, fără a o întrezări pe a treia, personajele, chiar şi cele care fac eforturi să se conştientizeze, sunt instinctuale, devoratoare şi, tocmai de aceea, atât de familiare fiecăruia dintre noi. Pentru că o trândăvie creştină, caracterizată de compasiunea dezarmantă a lui „Dumnezeu să-l ierte! (bombănită) în acelaşi stil îngheţat” (p. 299), transformă în enigmă existenţială ceea ce „te face să fugi atunci când viaţa te pune în faţa unor întâmplări cumplite” (p. 7), fie ca narator, deci ca făptură umană care practică „penitenţa insomniilor” (p. 7), dar şi ca cititor, care-şi întrezăreşte propriile-i evadări din prizonieratul umbrelor (I. D.).


Captiv, între nepoţi şi Bucovina Rock Castle

Cu o săptămână înainte de Bucovina Rock Castle 2018, Darius şi Carina m-au convocat la Breaza, în casa părinţilor bunicii lor, de unde aveam să-i aduc la festival, amândoi nepoţii mei exprimându-şi decişi dorinţa de a asculta trupa unchiului lor Andi, Toy Machines. Cinstit vorbind, m-am simţit ca în rai, timp de trei zile şi trei nopţi, înconjurat şi de nepoţii din partea nepoţilor brezeni Nicoleta şi Ovidiu Hojda, care se numesc Antonio, Raul şi Damian, pentru că primii doi au fost concepuţi în Portugalia. Băieţi faini, plini de personalitate şi de o încântătoare maturitate.

Acaparatoare ca întotdeauna, Carina Ioana îmi captura nopţile înstelate, doldora de înstelate:

– Bunicule, eu le-am vorbit stelelor, dar nu m-au auzit; am vorbit şi cu norii, am vorbit şi cu Luna – uite-o, acolo, deasupra brazilor! – dar nici norii şi nici Luna nu mă aud…

– De unde ştii că nu te aud?

– Pentru că nu-mi răspund niciodată…

– O să-ţi răspundă; dar e cale lungă şi răspunsurile ajung târziu. Aşteaptă să mai creşti!

– Cum e cale lungă? Nu vezi că luna e aici, pe munte, la doar câţiva paşi?

– Da, dar îţi va răspunde târziu, când ai să mai creşti, ca să poţi s-o auzi…

– Tu o auzi, bunicule?

Am râs, deşi nu mai era un joc, ci un fel de reciprocă iniţiere. Fără îndoială că aud Luna, stele şi vântul răspunzând întrebărilor copilăriei mele. Iar răspunsurile se numesc poezie. Îi spun asta şi Carinei, iar Darius Andrei, care stă cu capul rezemat de umărul meu, ca să poată privi stelele pe îndelete, mă persiflează:

– Înseamnă că auzi şi iarba, şi pădurea, şi apa, şi muntele…

Clatin aprobator din cap, şi-atunci amândoi nepoţeii mă strâng delicat, cu sufletele. Cine nu mă crede să încerce nopţile înstelate, în vecinătatea munţilor împăduriţi şi a apelor fundamentale ale neamului nostru.

 

*


Pe Moldova, în sus, prin „munţii huţăneşti”

Povestea începea târziu, în 20 mai 1762, când mănăstirea Putnei arenda unor „ruşi din Putila”, vatra actuală a satului Moldova-Suliţa, înspre Lucina aşezându-se huţanii Velicico Chisăliţă, Ştefan Jonaciu, Fedor Zuben, iar lângă apa Moldovei, Ivan Huţă şi Nichita Haleţ. Munţii se numeau, ca moşie, Braniştea Putnei şi cuprindea, în 2 februarie 1503, munţii Bobeica, Ţapul, Lucina şi Moldova. În graniţa moşiei mănăstirii Putna cu moşia mănăstirii Humor, se aflau, în 15 martie 1490, casele unor enigmatici Timotei şi Berchez, precum şi „braniştea Benia şi obcina până la poiana lui Ivan, la Făgeţăi” – cât ţinea hotarul latifundiarului în sutană de la Putna. Pe malul stâng al Moldovei, acolo unde se află satul Breaza, exista „un plai, care se cheamă Măgura, cu toate poienile şi izvoarele, care sunt de la Cârstăneia”, proprietate a mănăstirii Humor. Românii câmpulungeni aveau stâni prin munţii grănicereşti, dar nicidecum prin cei mănăstireşti, plini de sfinţenia intoleranţei faţă de milostenie.

Breaza apare târziu, după secularizarea averilor mănăstireşti din Bucovina. În 1816, când mănăstirea Solca, primind, la schimb de faţadă, cu Maria jitnicereasa, mătuşa voievodului cu rădăcini câmpulungene (Călmaşul), Grigore Ioan Callimah, munţii Cocoşul, Găina şi Porşescul, călugării colonizează vatra actualului sat Breaza cu „78 de familii de rusneaci”, iar românii, cu case răzleţite pe înălţimi, încep să se aduce în vatra satului. Statutul de comună datează, deci, din 1816, dar comuna Breaza există ca atare abia din 1818, primul vornic al satului, huţanul Grigore Hajdeac, apărând şi într-o mărturie din 2 martie 1824, alături de Ioan Cepeliuc şi de Gheorghe Buhaleac, prin care se atestă că Dronina Sărghie şi Iosif Mazurea au avut o prisacă în Breaza.

Valea Moldovei e fascinantă. Dacă ignorăm topoarele şi prăpădul pe care acestea îl lasă în urmă, valea Moldovei e o oază de prospeţime, de natural şi de suprapunere armonioasă a vremurilor. Nimic chimizat, nimic poluant, cu excepţia fumului alb, din lemn de brad sau de mesteacăn, care se furişează spre cer, căutându-şi odihna. Iar eu, care îmi doream să văd ce a mai rămas din Cheile Lucavei, atât de minunat redate de Franz Xaver Knapp, am vrut să le caut prin vecinătatea fostelor herghelii împărăteşti. Şi am văzut jaful dosnic săvârşit pe seama izolării văii: asfaltări… presurate şi un domeniu împărătesc împărţit, deja, între şmecheri, cu hergheliile vândute maghiarilor şi duse în pustă şi cu păduri violent mutilate.

Cârpacii de drumuri presoară prin gropi nişte bitum, fără a-l nivela măcar cu lopata; habar nu am cât bănet costă hoţia aceasta, aşa cum habar nu am cine sunt „îndreptăţiţii” la tăieri de arbori pe fostul domeniu împărătesc. Oricum, nu regia silvică taie, pentru că grămezile şi stivele arată nepricepere de tâlhari nepăsători.

În rest, fumuseţe mai presus de frumuseţe, pe care v-o prezint aşa cum am văzut-o şi trăit-o, într-o sâmbătă de august 2018:

Lucava, Valea Lucavei – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Lucava (Licav), Cheile Lucavei – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Lucava, Valea Lucavei – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

*


Alte isprăvi ale banditului Coroi

Judecătorii faptelor lui Gheorghiţă Coroi

¤ Împreună cu banda sa a băgat în groază întreaga populaţie a unui judeţ ¤ Jandarmii din patru judeţe urmăresc pe temutul bandit

Banditul Coroi a ajuns spaima Judeţului Botoşani. Îndrăzneala sa nemaipomenită a pus pe gânduri întreg judeţul. Împreună cu cei opt tovarăşi ai săi a atacat, de un timp, încoace, tot felul de persoane: ţărani din satul său, domni bogaţi de la oraş, sergenţi de stradă, jandarmi, ba chiar şi ofiţeri. În iarna trecută, a atacat pe însuşi comandantul legiunii de jandarmi a judeţului Botoşani, pe dl maior Manuil. Şi se credea că îndrăzneala sa şi-a ajuns culmea cu această lovitură. Iată însă că, săptămâna trecută, a făcut-o şi mai lată, dând, într-o singură noapte, mai multe lovituri.

Juraţii din procesul lui Coroi

La hora satului. În ziua de Sf. Mărie, banditul Coroi, cu tovarăşii săi, a petrecut toată ziua în comuna Guranda. În această comună se află familia banditului: soţia şi mai mulţi copii. Bandiţii s-au prins în horă cu locuitorii satului şi, de frică, nici un ţăran n-a îndrăznit să anunţe postul de jandarmi. De la horă, au plecat spre locuinţa unui fruntaş al satului, cu care, se vede, avea ceva de împărţit. Au găsit, în faţa casei, o mulţime de săteni, stând de vorbă, şi, astfel, au trebuit să-şi vadă mai departe de drum.

Coroi şi cei 33 de bandiţi

Cum sunt înarmaţi bandiţii. Flecare bandit e înarmat până în dinţi. Cu revolvere, cu puşti, cu gloanţe şi praf de puşcă. Doi inşi poartă puşti mitraliere, pe care le descarcă de gloanţe destul de des. Astfel înarmaţi, au plecat spre orăşelul Ştefăneşti. Aici au făcut un adevărat prăpăd. Şi-au lăsat caii să pască la marginea satului, prin porumbiştea locuitorilor, şi, întrând în sat, au legat pe cei doi guarzi comunali. Au început apoi a trage cu mitralierele, aşa, ca să sperie oamenii, de credeai că s-a început războiul. După aceea, s-au pus pe lucru. S-au împărţit în două cete şi au intrat în locuinţa morarului Beranovici, l-au legat cobză, împreună cu familia şi servitorii, şi i-au luat un sac cu hani de câte o sută de lei, în greutate de 10 kg. De aici, au trecut la locuinţa unui mare comerciant, Gherşiu Grizaru. Aici au găsit numai pe un fiu de-al comerciantului, pe care l-au bătut zdravăn şi care, drept mulţumită, le-a dat cele o sută de mii de lei, pe care îi avea.

În drum spre Tribunalul din Bacău

Unul car e nu-i acasă. Au încercat, apoi, la locuinţa altui bogătaş. Aici servitorii au răspuns că stăpânii lor sunt plecaţi la băi şi, astfel, cu părere de rău, ei fără stăpâni nu le pot deschide uşa. Atunci bandiţii au spart uşa, au legat pe servitori, i-au dus în pivniţă, i-au băgat în câte un butoi şi i-au încuiat… „până vor veni stăpânii de la băi, ca să-i deschidă”. Au luat apoi ce-au putut şi au plecat la altă locuinţă.

Coroi şi cei 33, în boxa acuzaţilor

Pe perete-n jos. Au trecut la locuinţa depozitarului de spirt A. Bolaci. Aici, ca în alte părţi. L-au legat, l-au bătut şi i-au cerut bani. În timpul târguielilor, femeia depozitarului s-a strecurat într-o cameră vecină, a luat cei 120 de mii de lei, câţi avea, şi de la etaj s-a scoborât cu ei, pe parcane şi pe burlane, şi a dispărut în întunerecul nopţii. Bandiţii, văzând că nu găsesc bani, au bătut pe bărbatul său rău de tot.

Gheorghiţă Coroi

O luptă în aer. Au întrat, apoi, în locuinţa unui oarecare Burihovici. Aici însă s-au schimbat lucrurile. Burihovici era un om puternic. Şi, cu toate că a fost ameninţat cu revolverul, a prins pe Coroi şi a vrut să-l arunce pe fereastră, de la etaj. Dar şi-a băgat nasul nevastă-sa şi a stricat lucrurile. Cum era întuneric, ea credea că bărbatul său e deasupra prăpastiei, gata de a fi aruncat pe fereastră. Şi a început a trage pe bărbat de spate, astfel că banditul a scăpat. De frică, însă, Coroi a sărit pe acoperişul unei case şi, de acolo, a dispărut, împreună cu tovarăşii săi.

Coroi, pe banca acuzaţilor

În urmărirea bandiţilor. Domnul maior Manuil, comandantul legiunii de jandarmi Botoşani, a cerut ajutoare de la legiunile de jandarmi Iaşi, Roman şi Dorohoi, şi, astfel, a plecat în urmărirea bandiţilor. Într-un lan de floarea soarelui, de la marginea pădurii Guranda, bandiţii au fost descoperiţi. După cum scrie un ziar din capitală, ei au fost trădaţi de un tovarăş de-al lor, numit Vieru. S-a pornit atunci o luptă pe viaţă şi pe moarte. Sunau mitralierele, şi de o parte, şi de alta. Şase bandiţi, toţi răniţi, unul pe moarte, s-au predat. Şeful bandei, Coroi, a reuşit însă să dispară, împreună cu alt tovarăş. Jandarmii sunt acum în urmărirea lui (Unirea Poporului, XVI, 34, Blaj, 26 august 1934, p. 1).

Coroi, la proces

Banditul Coroi a fugit din închisoare. Temutul bandit, pe urmele căruia au bătătorit drumurile codrului, mai lunile trecute, jandarmii din trei judeţe, Coroi, cel despre care s-au scris multe pagini de gazete şi despre care ştim că s-a predat singur, ca să scape de viaţa trudită de haiduc, a fugit de la închisoarea din Botoşani, unde îşi aştepta judecata. Paza lui Coroiu o făceau soldaţi din regimentele garnizoanei Botoşani, câte 30-40, pe rând, sub comanda unui subofiţer. Pe lângă soldaţi, mai erau şi câţiva gardieni speciali. În noaptea fugii, era de pază soldatul Mihail Siminiceanu, din contingentul 1934, de fel din comuna Călăraşi, nu departe de Dorneşti, comuna lui Coroi. Acesta era un băiat voinic şi foarte bine văzut de mai-marii săi. Tocmai pentru că era cel mai destoinic a fost pus de pază la uşa celulei lui Coroi, nu numai acum, ci şi de alte ori.

La ora 12, noaptea, s-a făcut inspecţia. Totul era în regulă. Coroi dormea. La ora 1, a venit ofiţerul de rond şi, când a trecut prin dreptul celulei lui Coroi, a văzut că santinela lipseşte, uşa e deschisă înapoi, iar banditul nu mai e acolo. S-a dat imediat alarma, s-au trimis înştiinţări în celelalte oraşe şi la graniţă, dar, până când scriem aceste şire, banditul n-a putut fi prins. Nu se ştie precis planul fugii. Se crede că soldatul a fost plătit sau a fost atras de faima lui Coroi şi, de aceea. a plecat cu el. S-a luat la cercetări şi fostul director al închisorii, un oarecare Ustachi. Acesta chefuia, înainte vreme, cu Coroi, în închisoare, din care pricină a fost dat afară din slujbă. Vestea de mai sus a produs mare vâlvă, mai ales în ţinuturile moldovene (Unirea Poporului, XVII, 33, Blaj, 18 august 1935, p. 3).

Alaiul lui Coroi

Banditul Coroi s-a predat. Soldatul care i-a înlesnit fuga s-a împuşcat. După ce Coroi a fugit din închisoarea de la Botoşani, jandarmii şi poliţia s-au pus pe urmele lui. Dar parc-ar fi intrat în pământ. Nu era chip să-l prindă. A treia zi de la fugă, telefonul procurorului moldovean trimitea la Bucureşti o ştire parcă de necrezut. Banditul Coroi, spunea procurorul, s-a predat astă-dimineaţă. Vom povesti pe scurt cum s-au întâmplat lucrurile. În ultima zi pe care a petrecut-o la închisoare, Coroi s-a înţeles cu soldatul Simniceanu să-i înlesnească fuga. I-a spus că vor forma împreună o bandă şi se vor îmbogăţi. Soldatul, spre nenorocirea lui, a ascultat. În miezul nopţii, fiind de pază, i-a deschis celula. Au vrut să elibereze pe toţi deţinuţii, dar n-au putut, căci s-a auzit o sonerie. Era ofiţerul de rond, care venea la inspecţie.

Au ieşit repede în curte şi s-au dus la bucătărie, să caute ceva de mâncare. N-au găsit însă nimic. Au sărit atunci zidul. Ajunşi în stradă, au auzit alarma, pe care a dat-o ofiţerul. Prin grădini şi prin porumbişti, au fugit spre Suliţa, unde era soacra lui Coroi, de la care a luat 1.500 lei. De sate se apropiau tare cu greu, căci erau înconjurate toate cu jandarmi. După trei zile, Coroi s-a întors iar la Botoşani. Era noaptea, după miezul nopţii. A intrat la un restaurant şi, când a ieşit de acolo, a cerut unui birjar să-l dacă la procuror acasă. Acesta nu ştia unde locuieşte procurorul, de aceea l-a dus la avocatul Mănăstireanu. Împreună cu avocatul, Coroi a plecat la procuror, unde s-a predat.

Gheorghiţă Coroi, în cătuşe

Luat la întrebări, Coroi a spus că a fugit pentru că a auzit că o să fie trimis la Suceava, unde va fi ţinut mai „la răcoare” decât la Botoşani. A arătat că, dacă ar fi vrut, putea să nu se mai întoarcă, dar n-a făcut-o pentru că se simte nevinovat. După semne, se pare însă că e nebun. Râde, plânge şi se loveşte cu capul de pereţi. Soldatul care i-a înlesnit fuga a fost găsit împuşcat în pădure. S-a împuşcat de frica legii. El a declarat că a fost înşelat de Coroi, care l-a părăsit apoi în mijlocul pădurii. Acum e la spital, pe moarte (Unirea Poporului, XVII, 34, Blaj, 25 august 1935, p. 4).


sub umbra numelui, ioane

să te închini acestor pagini

în care-au suferit poeţii

crucificaţi cu-ncrâncenare

de insensibila prostie,

să ungi cu mirul sfânt pe margini

dând şanse cât mai multe vieţii

şi s-o înalţi cu-nfrigurare

cât mai adânc în veşnicie,

*

să crezi în verbele nervoase

deasupra nopţii risipite

ca nişte candeli uriaşe

sau ca mesteacănul din zori,

să-nvii cu toamnele frumoase

aceleaşi cosmice ispite

şi să le-mprăştii prin oraşe

aşa cum ai împarte flori,

*

să fii în aspra suferinţă

a risipirilor prin file

la fel ca palma ta străpunsă

de nefireştile piroane

acelaşi cântec şi credinţă

ce, biciuindu-te cu zile,

doar rana ţi-o mai ţin ascunsă

sub umbra numelui, ioane


Pagina 5 din 1.016« Prima...34567...102030...Ultima »