Dragusanul - Blog - Part 5

Drumul de poştă Cernăuţi – Bistriţa, în 1851

Cernăuţi, Piaţa Fântânii Albe – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

 

„O broşură, lucrată de Franz Raffelsberger şi publicată în 1851, la Viena, cuprindea „Itinerariile sau directorul tuturor rutelor poștale din k. k. Statele austriece“, itinerariul cu nr. 61 era cel de la Cernăuţi, la Bistriţa, de 19 poşte şi jumătate. Din faţa hanului din Cernăuţi, care nu putea fi decât cunoscutul han „Pajura Neagră“ din Piaţa Fântânii Albe, trăsura de poştă se îndrepta spre Tărăşeni, sar aflat la o poştă şi jumătate de Cernăuţi, apoi, prin Oprişeni, pe valea Siretului, cale de o poştă şi jumătate, până la Siret. Din Siret, la Grăniceşti, o poştă şi un sfert, trăsura trecea prin Iţcanii Noi, pe valea Sucevei, până în Suceava, aflată la 2 poşte de Grăniceşti. Deci, distanţa Cernăuţi – Suceava era de 6 poşte şi un sfert.

 

Suceava, biserica armenească – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

De la Suceava, trăsura de poştă se îndrepta spre Măzănăieşti (o poştă şi jumătate), apoi, prin Capu Codrului, spre Gura Humorului, aflată la o poştă de Măzănăieşti şi la 2 poşte şi jumătate de Suceava.

 

Din Gura Humorului, pe valea Moldovei, prin Bucşoaia, trecând pârâul Negrileasa, apoi râuleţele Molid şi Moldoviţa, se ajungea la Vama, localitate aflată la o poştă şi un sfert de Gura Humorului.

 

 

Din Vama, până la Pojorâta, cale de o poştă şi jumătate, repere importante erau Eisenau (Prisaca Dornei), râul Moldova şi Câmpulung Moldovenesc.

 

Vama – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

De la Pojorâta, la Valea Putnei, acolo unde se afla cazarma austriacă, desenată de Knapp, era cale de o poştă, apoi, până la Vatra Dornei, prin Iacobeni şi peste râul Bistriţa, cale de o poştă şi jumătate.

 

Mestecăniş, popasul de poştă – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

 

Din Vatra Dornei, până la Poiana Stampi, pe o cale de o poştă şi jumătate, se trecea prin Băile Dorna, prin Dorna Candreni şi peste pârâul Coşna.

Poiana Stampi însemna frontieră galiţiano-transilvană şi avea un punct de control grăniceresc. De aici, până la Tihuţa, era cale de o poştă şi un sfert.

 

Pojorâta, Valea Putnei – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

De la Tihuţa, până la Pundu Bârgăului, cale de o poştă şi un sfert, întâlneai de Mureşenii Tihăi – astăzi Mureşenii Bârgăului şi Tiha.

Între Prundu Bârgâului şi Bistriţa, pe o poştă şi jumătate de drum, se întâlneau satele Suseni, Mijloceni, Joseni, Rus şi Jad-Alldorf.

 

 

Distanţa de la Cernăuţi, la Bistriţa, pe acest itinerariu, era de 19 poşte şi jumătate.

 

De la Suceava, trecând râul Suceava, apoi continuând prin Burdujeni, Salcea (Saltsche), hanul de pe râul Siret, se ajungea la Botoşani, cale de 2 poşte şi jumătate.

Drumul de poştă de la Siret, la Rădăuţi, lung de o poştă şi jumătate, trecea prin Sf. Onufri, Hadikfalva (Dorneşti), trecând peste râul Suceava“[1].

 

Vatra Dornei – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

[1] Raffelsperger, Franz, Itinerär oder Verzeichniss aller Postrouten in den k. k. österreichischen Staaten, Wien 1851, pp. 53, 54


Nicu Gane: Călătorii la Vatra Dornei

Fălticeni, în 1901; foto: Antoniu

 

Călătoria la Dorna-Vatra. Într-una din primele zile ale lunii iulie, primii o telegramă din Fălticeni, prin care fratele meu, Matei, mă chema să-l întovărăşesc la Dorna-Vatra din Bucovina, unde medicii îl rânduiseră să facă băi feruginoase.

 

Fiindcă intrasem în vacanţele de vară, plecai imediat la Fălticeni şi, acolo, din întâmplare, găsii un evreu, birjar din Bucovina, care se oferi, pentru suma de zece galbeni, să ne ducă, într-o singură zi, la Dorna-Vatra.

 

Am plecat într-o vineri, foarte dimineaţă, pe când abia se lumina de ziuă. Am mers, patru ore, până la Gura-Homorului, pe o splendidă şosea, având în toate părţile o privelişte încântătoare, des­pre care voi vorbi mai pe urmă. Acolo, birjarul a odihnit caii şi am plecat înainte. Mai aveam încă de două ori pe atâta drum. Am observat însă că, de ce înaintam, de ce caii îşi micşorau trapul, aşa încât, mer­gând astfel, era cu neputinţă să ajungem seara în Dorna-Vatra.

 

– Hai mai iute, jupâne, c-o s-înnoptăm, îl spusei eu.

– Eu nu sunt jupân, răspunse supărat birjarul. La noi, în Austria, se zice „dom­nule”.

– Ei bine, domnule. Dacă mergem aşa. N-ajungem diseară în Vatra-Dornei.

– Vom vedea.

 

Dorna Watra: Strassenbild

 

Tăcui, în speranţa că mai încolo va iuţi el caii. Dar parcă făcea într-adins: caii, lăsaţi în voie, din ce în ce slăbeau mersul, înaintând ca culbecul, iar el deloc nu-i îndemna nici cu gura, nici cu biciul.

 

– Da ce-i asta, domnule, vrei s-ajungem mâine, dimineaţa, la Dorna-Vatra?

– Bine, bine…

 

El pronunţa acest „bine, bine” cu o flegmă şi o nepăsare revoltătoare.

 

– Ascultă, jupâne, îi zise frate-meu,  apăsând asupra acestui din urmă cuvânt. Dacă nu te ţii de tocmeală, nu-ţi dăm nici o para.

– Asta nu-i pe voia dumitale.

 

Cu cât caii îşi domoleau mersul, cu atât el devenea mai obraznic. Ne trebuia o răbdare de înger, ca să nu facem explozie. Eu unul, drept să spun, îmi muşcam limba, de frică să nu scap un cuvânt neparlamentar, care m-ar fi obligat, apoi, să trec, de la vorbe, la fapte. Când, deodată, auzii tbrrr… Ce era? Ajunsesem dinaintea unui han singuratic, în mijlocul drumului, unde jidanul opri trăsura. Era pe la 5 ore după amiază.

 

– Ce, vrei să faci alt popas aici?, îl întrebai eu.

– Nu, răspunse birjarul scurt.

– Atunci, de ce te-ai oprit.

– De ce m-am opriiit? Ca să dormim, la noapte, aici, pentru că acuşi intrăm în sabaş.

– Ce sabaş, jupâne? Aşa ne-a fost vorba? Pleacă îndată, că, de nu, păţeşti ruşinea cu noi!

 

– Ha… a…! ce spui?… Uiţi că aici nu suntem la Moldova?

– Pleacă, că te cârpesc, adăugă frate-meu, care, din cauza bolii lui, era mai nervos.

– Ha-a-a-a! Ia să văd, mă rog, cum ai să mă cârpeşti!

 

În aceiaşi clipă, auzii o zdravănă palmă răsunând pe obrazul birjarului, aşa de zdra­vănă că ia căzut pălăria şi chitia de pe cap. Atâta mi-a trebuit şi mie! Imediat îl lovii şi eu, cu aceiaşi furie, pe celălalt obraz, încât faţa jidanului căpătă o coloare stacojie, parc-ar fi fost suleme­nită. Eu, de altfel, nu sunt un om pornit, supus la accese de iuţeală. Mărturisesc însă că, în acel moment, nu mai ştiam ce fac, molipsit fiind de furia fratelui meu.

 

– Ha-a-a-a! Dumneavoastră mă bateţi, mă ucideţi ca-n codru!, urlă jidanul exasperat. Las’ că vă voi învăţa eu!… Îţi vedea dumneavoastră cum se bat oamenii la noi. Hi!, strigă el, biciuind caii, care porniră în trap mare.

 

Şi astăzi, când mă gândesc la această întâmplare din viaţa mea, îmi vine să râd, însă, totodată, recunosc marea noastră impru­denţă, de a fi comis asemenea acte de vi­olenţă într-o ţară străină mai ales. Dar parcă poţi să le faci toate cu socoteală şi cu mintea limpede! Atunci n-ar mal fi greşeli pe oameni şi n-ar mai fi judecători. De-acuma, ce-o fi să fie, gândii în mine. Lucrul e făcut şi nu se mai poate întoarce.

 

Mâna jidanul, mâna de olac, parcă nu erau caii şi trăsura a lui. Era învederat că el voia să ajungă cât mat curând undeva, unde să găsească un post de poliţie, pentru a se jelui. Am mers aşa vreo două ore bune, pe şoseaua cea frumoasă care străbătea mun­ţii ca un şarpe, când, în sfârşit, înspre seară, în plin sabaş, ajunserăm la Pojorâta, un mic sătulean, unde jidanul se opri di­naintea unui han. Repede el se coborî de pe capra trăsurii şi prinse, cu multă grabă, să deshame caii.

 

Atunci eu, înţeles fiind cu frate-meu, să­rii din trăsură şi plecai să găsesc localul de poliţie; iar el rămase cu birjarul, ca să-l facă să piardă cât mai mult timp cu căratul bagajului în odaie şi aşezatul cai­lor în grajd.

 

 

 

Pe atunci, aveam picioarele iuţi şi vor­beam bine limba germană. În câteva mi­nute, mă aflai dinaintea unei feţe poliţie­neşti bună de fotografiat. Închipuiţi-vă un om încreţit, posomorât, cu nişte sprâncene mari, zburlite de-i acopereau ochii pe ju­mătate, cu un nas cât o pătlăgică plin de negei, cu nişte mustăţi ţepoase, roase de hal­bele de bere, şi care ţinea, într-un colţ de gură, o lulea voluminoasă cât şi nasul lui, iar prin celălalt colţ de gură scuipa printre dinţi, la un metru depărtare.

 

El sta pe un scaun de lemn, picior peste picior, cu un aer neprietenos şi pufăia şi scuipa, şi scuipa şi pufăia.

 

– Ce vroieşti?, îmi zise el cu un glas răstit şi răguşit ca dintr-o pivniţă.

– Am venit să mă jeluiesc.

– Contra cui?

– Contra mea.

– No, ce-i asta?

– Am făcut o greşeală, domnule, şi vin să mă denunţ eu singur, spre a-mi primi pedeapsa ce vei socoti că o merit.

 

I-am istorisit, deci, toată daravera cu evreul, cum ne-am tocmit cu dânsul, cum nu s-a ţinut de tocmeală, cum s-a obrăznicit cu noi şi, în fine, cum, scoşi din fire, i-am dat două palme. În măsura în care eu îi istoriseam, faţa lui se descreţea.

 

– Şi câţi bani îi plătiţi până la Dorna Vatră?

– Zece galbeni, domnule.

– Donner, Wetter! Asta este colosal!

 

În acel moment, iată şi evreul, care ve­nea, cu perciunii fâlfâind în vânt.

 

– Domnule poliţai, gewalt! gewalt! M-a necinstit, m-a bătut, m-a omorât!, striga el cât îl lua gura, arătând spre mine.

– No.. No.. Langzam! Fără vuiet! Spune, mă rog, ce a fost.

 

Însă jidanul, de pornit ce era, se-ncurcă în vorbă, repeta aceleaşi cuvinte de zece ori, se văicărea ca şi când ar fi fost pe moarte, în fine – făcea un scandal de înce­puse neamţul iarăşi a se încreţi.

 

– No?… Schon recht!… Răspunde, mă rog, dacă te-ai tocmit cu zece galbeni şi cu condiţia să ajungi, în astă-seară la Dorna-Vatra.

– Da.

– Pentru ce, dar, ai vroit să petreci noaptea în drum?

– Pentru că dam de sabaş şi dumnealor tot una le era să ajungă în astă seară sau mâine, dimineaţă, la Dorna-Vatra.

– A! zo!…

 

Atunci el luă o filă de hârtie, o umplu cu un proces verbal, scris nemţeşte, pe care mi-l dădu să-l citesc şi să-l subscriu, ceea ce am şi făcut, apoi îmi zise:

 

– Dom­nule, eşti condamnat sa plăteşti straf doi florini domnului harabagiu.

– Doi florini!, strigă jidanul desperat. Cum, numai doi florini face cinstea mea? Asta-i judecata, mă rog?

– Ah, acum te obrăzniceşti cu mine!, ob­servă neamţul. Acum înţeleg eu ce-a tre­buit să fie cu dumnealor. Ia, umflaţi-l, mă rog, şi duceţi-l la Obacht!

 

În acelaşi moment, doi guleraţi îl în­şfăcară de subsuori şi, fără a-i mai da ră­gaz de vorbă, îl brânciră afară şi-l puseră la închisoare. Toată noaptea, a stat jidanul la răcoare, nebăut, nemâncat şi nedormit până la răsăritul soarelui şi, a doua zi, a trebuit să vin eu să mă rog de neamţ ca să-i dea drumul.

 

Iar Neamţul, când l-a văzut în ochi, i-a făcut o straşnica lecţie, dându-i cu degetul pe la nas şi ameninţându-l că, în caz de a se mai obrăznici cu noi, va fi şi mai as­pru pedepsit!

 

Ei, Doamne! Bine a zis cine a zis că frica e din rai. Să-l fi văzut, a doua zi, pe jidan cum umbla de spăşit, cum era de dulceag cu noi, l-ai fi legat la rană. Ne-a dus până-n Vatra-Dornei ca pe palme. Am scăpat ieftin din această încurcătura, în care intrasem fără voie, dar pe care în viaţa mea n-am mai repetat-o”[1].

 

 

A doua călătorie la munte cu doamna Pia Brătianu şi familia sa. Persoanele ce întovărăşeau pe doamna Brătianu erau fiicele dumisale, doamna Sabina Cantacuzin şi domnişoarele Maria, Taţiana şi Pia, ginerele dumisale, dl doctor C. Cantacuzin, fiul dumisale, dl Ionel Brătianu, dl Iorgu Radu, prefectul de Bacău, fiul meu Alexandru şi eu, care, în urma dorinţei doamnei Brătianu, luasem însărcinarea destul de complicată de a călăuzi întreaga socie­tate într-o regiune a munţilor foarte în­tinsă şi pe care nimeni, afară de mine, nu o cunoştea. Nu bine însă am ajuns la Cerdac, jumătatea drumului între Slănic şi Târgul-Ocna, că nourii se risipiră şi un soare cald, lucitor înveseli pământul şi inimile noastre, iar când, înspre seară, am atins frontiera Bucovinei, la Iţcani, timpul luase un aspect de tot frumos şi nici un strop de nour nu se mai vedea pe cer.

 

Funcţionarii austrieci, preveniţi de sosi­rea noastră, au fost de o politeţă extremă, au ridicat barierele, fără să ne cerceteze paşpoartele sau să ne facă cea mai mică revizie, şi, a doua zi, în zori de ziuă, după o noapte petrecută în vagoanele trenului cu care veniserăm, am plecat, în patru tră­suri, spre Dorna, pe frumoasa şosea care şerpuieşte printre munţi.

 

Ce încântător e drumul acesta! Ce viu şi răcoros e aerul! Ce impunător e lanţul munţilor, care, de ce înaintăm, ni se înfă­ţoşau tot mai mari, tot mai păduratici, tot mai capricioşi!

 

 

Am mers, aşa, o zi întreagă, trecând prin târgurile Gura-Homorul, Pojorâta, Câmpulung; am trecut vestita Valea Putnei, care, odată văzută, nu se mai uită, şi, în sfârşit, pe la asfinţitul soarelui, am ajuns la Dorna-Vatra, staţiune balneară foarte frecventată în Bucovina, situată sub muntele Ouşorul, nu departe de punctul unde se împreună trei râuri plutitoare, Dorna, Neagra şi Bis­triţa.

 

Am uitat să spun că, între Câmpulung şi Dorna, am urcat un munte mare, numit Mestecănişul, ce separă valea Moldovei de valea Bistriţei. Pe vârful lui, se vede, roată-împrejur, pană la nesfârşire, o pădure de alte vârfuri de munţi, şi mai mari, şi mai mici, cu felurite forme bizare, fantastice, înecaţi în lumini verzii, albăstrii, roşietice, după depărtări, privire feerică de care ochiul nu se mai satură. Stăm cu toţii uimiţi în faţa acestei panorame grandioase, când, deodată, apărură năprasnic, pe piscul unde eram noi, două caricaturi omeneşti, doi jidani perciunaţi, cum numai în Buco­vina se mai văd încă, cu anteree lungi, gujiumană blănită pe cap, papuci şi colţuni în picioare, sluţi, puchinoşi, pocituri antedeluviene ieşite parcă anume din vreo vizunie ca să rănească simţul nostru este­tic în acest cadru maiestuos.

 

Îşi poate cineva închipui ce impresiune a făcut asupra noastră vederea acestor fiinţe de tarabă ce încarnau camăta, specula golo­ganului şi ni se înfăţoşau pe primul plan ca o pată în tabloul sublim al naturii. Dar se vede că, judecând după expresiunea figurilor noastre, înşişi ei an înţeles că pre­zenţa lor pângăreşte locul şi iute, iute, au dispărut ca năpasta din raza vederii noastre.

 

Sinţirea Tunelului Mestecăniş, la Valea Putnei

 

Însă, o, ironie a soartei! La Dorna-Vatra am fost cu toţii găzduiţi în casa unui evreu bogat, cea mai mare şi mai bine mo­bilată casă din oraş; ni s-a servit o masă îmbelşugată, cu mâncări bune şi alese, şi, a doua zi, când i-am cerut socoteala, evreul a refuzat plata, zicând că a fost o onoare pentru el de a găzdui pe soţia pri­mului ministru al României. Aşa se întorc lucrurile în lume. Meda­lia are totdeauna două feţe.

 

A doua zi, în revărsatul zorilor, am ple­cat din Dorna-Vatra şi, după o oră de drum cu trăsura, am ajuns la Dorna Gura-Negrei, în România, unde, la malul Bistriţei, ne aştepta o frumoasă plută, împodobită cu crengi de brad, anume pregătită pen­tru noi. Acolo se adunaseră toţi locuitorii sa­tului, precum şi cei din satele învecinate, Şarul-Dornei, Neagra-Şarului, Negrişoara, bărbaţi, femei, copii, cu preoţii şi primarii în frunte, pentru a saluta pe soţia şi pe copiii celui mai mare român din ţară, a că­rui faimă străbătuse până în adâncul mun­ţilor”[2].

 

Antoniu: Pe Rarău

 

[1] Gane, N., Zile trăite, Iaşi 1902, p. 75-84

[2] Gane, N., Zile trăite, Iaşi 1902, p. 230-237


nuntirii care ni-i izvor

 

ţi-ai pus în Căile Lactee

năframa veşnicei mirese

şi auzirăm lăutarii

zidind clipite prin păduri

căci primăvara e femeie

ce-n taina tainelor îşi ţese

veşmintele pentru fruntarii

aflate-n paza unor furi,

 

păşeai şi crengile sfioase

s-au dezgolit pentru păşire

ca să-ţi înşire spre departe

toate stigmatele iubirii

şi-abia târziu se arătase

cel care ţi-i sortit ca mire

şi am păşit cu el pe moarte

doar pentru învierea firii

 

şi-am fost atât de fericiţi

de nunta care va să fie

din zarea zărilor albastre

până-n albastre depărtări

încât, de-odată înfloriţi

pe crengile din veşnicie,

îngenunchearăm pe sub astre

ca sub un cer de lumânări,

 

o, cât de sfântă-i învierea

ce de o vreme ne străbate

înfăşurată în speranţa

întoarcerii în viitor

încât şi sufletu-i tăcerea

ce se închină-nfiorată

când toţi sorbim din ambianţa

nuntirii care ni-i izvor!…

 


K. M. Paul: Bazele geologiei Bucovinei

 

Un fragment din amplul studiu „Bazele geologiei Bucovinei, de K. M. Paul, k. k. montanolog la Institutul Geologic Imperial (Cu o hartă geologică, valea XVII).

Introducere. Ducatul Bucovinei se află sub coordonatele geografice 47° 14′ şi 48° 44′ NE și 42° 38′ şi 44° 22′ VS; se învecinează cu Galiţia, la nord, cu Rusia (Basarabia) și cu Principatul Moldovei la est, cu Moldova și Transilvania la sud, cu Transilvania, cu Ungaria și cu Galiţia la vest.

 

Fără a merge mai departe în descrierea aspectului general şi a condițiilor geografice ale țării, în prezentul, care este scopul exclusiv al reprezentării compacte a structurii geologice a acestei țări, vreau să spun doar că Bucovina reprezintă, în general, o zonă înaltă, care este terasată ascendent, de la câmpia podoleană, la sud. Acest lucru este demonstrat în special de nivelurile albiilor celor 6 râuri principale din țară (Nistru, Prut, Siret, Suceava, Moldova, Bistriţa), care, în general, au un curs continuu dinspre vest-est, spre sud-est. Cea mai nordică dintre ele (valea Nistrului), al cărei mal sudic aparține Bucovinei, are o altitudine absolută de 373 de picioare, la intrare, și 277 de picioare, la plecarea din Bucovina; văile paralele sudice sunt întotdeauna cu 150-500 de picioare mai înalte, astfel încât cea mai sudică (valea Bistriţei), este de aproximativ 2.860 de picioare, la intrare, și 2.260 de picioare, la plecare, fiind cea mai înaltă.

 

La fel ca nivelele principalelor văi, înălțimile vârfurilor se ridică de la nord, la sud. Cele mai semnificative dealuri dintre dealurile dintre Nistru și Prut și dintre Prut și Siret ajung rareori la 1.600 de picioare; bazinul hidrografic dintre Siret și Suceava are o înălțime medie de aproximativ 1.900 de picioare, dar se ridică la 3.600 de picioare la vârful cel mai înalt (Pietruschka); partea de sud a țării conține, în sfârșit, cele mai mari înălțimi, inclusiv Giumalău, cel mai înalt vârf al Bucovinei, de 5.862 picioare (5.880 picioare pentru Cotta).

 

Acestă obişnuinţă orografică generală a țării este un rezultat al compoziţiei sale geologice. Partea de sud a țării face parte dintr-una dintre numeroasele insule cristaline de munte, care reprezintă scheletul Carpaților, ca să zic așa, cu o zonă de margine unilaterală a calcarului mezozoic; alăturată este o secțiune a zonei de gresie, care înconjoară întreaga margine nordică a Carpaților într-un arc continuu; în sfârșit, există o zonă extinsă neogenă și diluvială, care se învecinează cu câmpia podoliană, la nord, și cu câmpia galiţiană, la vest.

 

Am avut de cercetat această țară din partea k. k. Institutul geologic Imperial, care mi-a fost încredințat sondajul geologic detaliat al ţinutului, pe care l-am cercetat, călătorind în toate direcțiile, în lunile de vară ale anilor 1872-1875. Rezultatele cartografice ale observațiilor mele sunt înregistrate în fișele originale de înregistrare, la scara de 1:28800 (400° = 1″), păstrate în arhiva Institutului geologic. Următoarea hartă de ansamblu (1:288000) reprezintă o reducere a acestora, prin contracția stratigrafiei – subdiviziuni simplificate.

 

Înainte de a intra în discuția condițiilor geologice din țară, mă simt obligat să le mulţumesc tuturor acelor prieteni dragi, care m-au sprijinit în activitatea mea, dar mai ales colegilor noștri merituoși, domnul Otto Frhr. von Petrino, k. k. consilier de domeniu și proprietarul moşiei Onut, și Bruno Walter, k. k. montanolog, specialist în plante montane, și director al domeniului Fondului religios greco-oriental din Pojorâta, căruia îi exprim cele mai recunoscătoare mulțumiri; nu numai pentru că oamenii numiți mi-au sprijinit eforturile cu cea mai amabilă amabilitate, ci şi pentru că mi-au împărtășit bogatele comori ale cunoștințelor și experienței lor, în cel mai liberal mod posibil și au dobândit, astfel, merite importante în colectarea rezultatelor, analizate în cele ce urmează.

 

Trebuie să spun că nu cunosc, din experiența mea, extremitatea sudică a țării (de la linia Dorna Candreni – Dorna Vatra, spre sud), precum și marginea de nord-vest a acesteia (malul Nistrului, lângă Zaleszcik); informaţiile despre prima zonă le-am primit de la prof. J. Niedzwiedzki, iar cele despre partea Nistrului, de la Baronul von Petrino.

 

Mi-au fost puse la dispozişie reprezentări cartografice mai vechi ale condițiilor geologice ale țării, o carte a Baronului vov Cotta (Jahrb. d. k. k. geol. Reichsanstalt, VI. B.) și harta de ansamblu a Institului geologic imperial, lucrată de F. von Andrian, precum şi lucratea „Harta economică de ansamblu a Bucovinei”, a lui A. Mikulics (Czernowitz 1873), care include și o tentativă de geognostică, care, așa cum am încercat deja să dovedesc în altă parte, nu indică nici un progres demn de remarcat. În lucrarea marelui F. von Hauer, „Hartă de ansamblu a monarhiei austro-ungare” (Viena 1867-74), sunt câteva rezultate noi, în măsura în care este prima care foloseşte imaginile detaliate.

 

Printre studiile montan luate în calcul mai mult se numără şi „Harta geologică a Austro-Ungariei” (Geologischen Karte von Oesterreich-Ungarn) a lui Hauer (Viena 1875), dar o privire asupra hărții, aflată la îndemână, va releva diferențe foarte semnificative, în comparație cu studiile mai vechi citate. Justificarea „aceasta” ar trebui să reiasă din contextul acestei comunicări.

 

Alte studii referitoare la geologia Bucovinei (cu excluderea celor pur geografice), de care m-am folosit, au fost:

A. von Alt, „Izvoarele minerale din Bucovina“ (Die Mineralquellen der Bukowina), Leonhard & Bronn’s, 1848

F. Herbich, Descrierea speciilor minerale din Bucovina (Beschreibung der Mineralspecies der Bukowina), Cernăuţi, 1834.

V. von Zepharovich, „Informații despre districtul minier Bucovina“ (Mittheilungen über den Bergwerksdistrict der Bukowina), Jahrb. d. k. k. geol. Reichsanstalt, volumul V. 1854. p. 219.

B. v. Cotta, „Depozitele de minereu din sudul Bucovinei“ (Die Erzlagerstätten der südlichen Bukowina) Jahrb. d. k. k. geol. Reichsanstalt, volumul VI, 1855, p. 103.

A. von Alt, „O excursie în Carpații Maramureşului“ (Ein Ausflug in die Marinaroscher Karpathen). M Mittheil. d. k. k. geograph. Ges., 1858.

F. von Hauer și F. von Richthofen, „Raport despre geologia supraterană în nord-estul Ungariei“ (Bericht über die geol. Uebersichtsaufnahme im nordöstlichen Ungarn). Jahrb. d. k. k. geol. Reichsanstalt, volumul 10, 1859.

F. von Andrian. „Înregistrări în partea de vest a Bucovinei și în cercul Kolomeei“ (Aufnahmen im westlichen Theile der Bukowina und im Kolomeer Kreise). Jahrb. d. k. k. geol. Reichsanstalt, volumul X, 1859, 129,

„Despre zăcămintele de minereu din Bucovina“ (Ueber  die Erzlagerstätten der Bukowina). Jahrbuch d. k. k. geol. Reichsanstalt, volumul XL, 1800, p.

D. Stur, Straturi de cerită la Siret, în Bucovina“ (Cerithienschichten bei Seret in der Bukowina), Jahrb. d. k. k. geol. Reichsanstalt, 1860, p 79.

F. von Hauer și G. Stächen, „Geologia Transilvaniei“ (eologie Siebenbürgens), Viena 1863.

O. von Petrino, „Roci din nisipurile de cretă verde ale Nistrului“ (Petrefakte aus dem grünen Kreidesande vom Dniester-Ufer), Verh. d. k. k. geolog. Reichsanstalt. 1868. Nr. 9.

U. Schloenbach, „Polipticodon de la malul Nistrului, lângă Onut“, (Polyptychodon vom Dniester-Ufer bei Onuth), Jahrb. d. k. k. geol. Reichsanstalt, volumul XVIII, 1869, p. 462.

J. Barber, „Analiza chimică a izvoarelor minerale ale Dornei Watra și Pojana Negri din Bucovina“ (Chem. Analyse der Mineralquellen von Dorna watra und Pojana negri in der Bukowina).  Sitzb. d. k. Akad. d. Wissensch, 1869.

O. von Petrino, „Despre apariția fosforitului pe Nistrul inferior“ (Ueber das Vorkommen des Phosphorits am untern Dniester), Verh. d. k. k. geol. Reichsanstalt, 1869, Nr. 6.

„Roci noi de pe malurile Nistrului din Galiția și Bucovina“ (Neue Petrefakteniunde von den Ufern des Dniesters in Galizien und Bukowina), Verh. d. k. k. geol. Reichsanstalt, 1869, Nr. 8.

„Despre depozitele post-pliocene etc.“ (Ueber die nachpliociinen Ablagerungen etc.),   Verh. d. k. k. geol. Reichsanstalt, 1870. Nr. 5.

F. Foetterle, „Răspândirea etapei sarmatice în Bucovina și Moldova de nord“ (Die Verbreitung der sarmatischen Stufe in der Bukowina und der nördlichen Moldau), Verh. der k. k. geol. Reichsanstalt, 1870, Nr. 16.

F. Schwackhöfer, „Despre depozitele de fosforit de pe malurile Nistrului din Podolia și Bukowina“ (Ueber die Phosphorit-Einlagerungen an den Ufern des Dniester in Podolien und der Bukowina), Jahrb. d. k. k. geol. Reichsanstalt, volumul XXI, secţiunea 2.

D. Stur, „Rapoarte de călătorie pe Nistru“ (Reiseberichte vom Dniester), Verh. d. k. k. geol. Reichsanstalt, 1872, Nr. 13 şi 14.

J. Niedzwiedzki, „Raport de călătorie în sud-estul Bucovinei“ (Reisebericht aus der südöstlichen Bukowina), Verh. d. k. k. geol. Beichsanstalt, 1872, Nr. 14.

L. A. Simiginowicz-Staufe, „Structura de podiş a Bucovinei“ (Die Bodenplastik der Bukowina), Kronstadt, 1873.

C. v. Beust, „Lucrările miniere ale fondului religios greco-oriental din Bucovina“ (Die Montanwerke des griechisch-orientalischen Religionsfondes in der Bukowina), Mittheil. d. k. k. Ackerbauministeriums, nr. 11.

F. Herbich, „Noi observații în Carpații Transilvaniei de Est“ (Neue Beobachtungen in den ostsiebenbürgischen Karpathen), Verh. d. k. k. geol. Reichsanstalt, 1873. Nr. 15.

J. v. Schröckinger, O nouă rășină fosilă din Bucovina“ (Ein neues fossiles Harz aus der Bukowina), Verh. d. k. k. geol. Reichsanstalt, 1875. Nr. 8.

O. v. Petrino, „Despre poziția gipsului în Galicia de Est și Bucovina“ (Ueber die Stellung des Gypses in Ostgalizien und der Bukowina), Verh. d. k. k. geol. Reichsanstalt, 1875, Nr. 12.

C. Pilide, Analiza melafirului de pe Pârâul Cailor“ (Analyse des Melaphyrs von Pareu Kailor), Verh. d. k. k. geol. Reichsanstalt, 1876. Nr. 9.

C. John, „Apa minerală de la Dorna“ (Das Mineralwasser von Dorna), Verh. d. k. k. geol. Reichsanstalt, 1876, Nr. 9.

 

În plus, vezi explicațiile lui Hauer pentru harta de ansamblu a monarhiei austro-ungare, citată mai sus, precum și lucrarea sa mai recentă, „Geologia și aplicarea acesteia la cunoașterea naturii solului în monarhia Austro-Ungară“ (Die Geologie und ihre Anwendung auf die Kenntniss der Bodenbeschaffenheit der österr.-ungar. Monarchie, Viena 1874), în care veţi găsi informații multiple referitoare la subiectul nostru. Eu însumi, în „Geol. Reichsanstalt“, din 1872-75, am publicat o serie de rapoarte preliminare mai restrânse despre experiențele mele de cercetare în Bucovina.

 

Există puține zone funciare a căror structură, în principalele grupuri geologice și orografice, este mai ușoară decât cea a Bucovinei. Așa cum s-a indicat mai sus, partea de sud-vest a țării face parte din Carpații Orientali. Jumătatea de nord-est a țării formează un ţinut deluros terțiar, sub care, la marginea nordică exterioară, dar fără să apară ca o creastă montană, depozitele mai vechi sunt din nou expuse vederii, în valea adâncă a Nistrului, care arată foarte puțin acord geologic cu lanțurile muntoase din Carpați și, de obicei, cu „depozitele de dezvoltare podoliană“.

 

Avem, astfel, divizarea principală a țării în 1). partea Carpaților, 2). ținutul deluros neogen dintre Carpați și Nistru, 3). partea podoliană, de pe malul Nistrului.

Prima parte (carpatică) se descompune, din nou, în patru subdiviziuni, și anume A). masivul cristalin; B). cea mai veche zonă de graniță mezozoică de nord-est a acelorași Carpaţi; C). zona de gresie carpatică, din nord-estul zonei precedente; D). formațiunile tinere, din sud-vestul masivului cristalin.

 

În cadrul acestor grupuri principale, vreau să ofer o imagine de ansamblu compactă a compoziției geologice a țării și, în acest sens, încerc să suplimentez ceea ce, din cauza scării mici, nu poate fi reprodus pe harta de ansamblu.

 

  1. Partea carpatică.
  2. Masivul cristalin.

 

Stâncile cristaline de ardezie, care, cu unele depuneri în formă de flăcări ale formațiunilor paleozoice și mezozoice recente, compun exclusiv această zonă, intră în țară, spre vest, cu masivul muntos Stara Wipczina, şi ca o continuare directă a masivului cristalin al Maramureşului, care, la fel ca înaltul vârf Rodna, din sudul Alpilor Transilvaniei, este despărțit de principalele zone ale masivului cristalin bucovinean printr-o bandă îngustă de formațiuni cretacice și eocene.

 

Acesta din urmă intră în Bucovina, după întreruperea mai sus menționată, între Ciboberge, în apropiere de Cârlibaba și valea Coşniţei, și de acolo continuă să vălurească prin țară, în direcția sud-est. De-a lungul unui promontoriu îngust, aparținând Principatului Moldovei, acesta continuă să se afle într-o legătură directă, către sud-est, și sud cu munții Transilvaniei de est.

 

Lățimea acestui tren de șisturi cristaline este de 3 – 3 mile şi jumătate (măsurate perpendicular la rădăcina munților). Răspândirea straturilor din această zonă este, în general (în afară de variațiile locale), paralelă cu șirul principal, un nord-vest-sud (h. 20-22), scufundarea alternând, acum spre nord-est, acum spre sud-vest, prin multiple anticlinale și linii de pliere a zonei.

 

În nord-est, după cum s-a menționat în introducere, masivul este însoțit și delimitat de un tren de formațiuni predominant mezozoice (triadice), care formează un perete de graniță continuă stâncoasă (întreruptă doar în zona de nord-vest a fermei Lucina), între zona rocilor de ardezie cristalină și zona de gresie ulterioară); în sud-vest, formațiuni mai tinere (predominant eocenice) se mărginesc direct pe ardezia cristalină, fără o zonă intermediară mezozoică mai veche, prin care acest masiv are caracterul unui lanț muntos cu o singură parte.

 

Cel mai sudic râu principal al țării, Bistriţa de Aur, aparține regiunii de șist în întregul curs situat în Bucovina, de la intrare, la Cârlibaba, până la ieșire, la Colbu, când Neagra (la est de Dorna Watra) este în general considerată ca longitudine, în jos de aici. Al doilea râu principal, Moldova, curge prin zona de șisturi, parcurgând doar lungimea de aproximativ două mile, spre sud, intrând la Botuş (între Breaza și Fundul Moldoei), apoi întorcând spre sud-vest, spre Fundul Moldovei, printr-o vale longitudinală, iar la Pojorâta, în viraj ascuțit spre nord-est, se îndoaie spre marginea mezozoicului. În ultimul loc, coborând de pe versantul nordic al Mestecăneştilor, întâlneşte frumoasa vale a pârâului Putna, care se varsă în Moldova. Toate celelalte cursuri de apă din zonă (precum Cibou, Cârlibaba și o serie de alți afluenți mai mici ai Bistriței) sunt, de departe, nesemnificativi, căci au zone aluviale foarte mici și exercită doar o influență minoră asupra reliefului principal al zonei.

 

În ceea ce-l privește pe acesta din urmă, zona este un platou înalt, a cărei altitudine medie variază de la 3.500-4.000 de picioare, în care principalele văi sunt tăiate la aproximativ 1.000-2.000 de picioare adâncime și peste care domină doar câteva creste (cum ar fi Suhardul, de 5.100 picioare, iar Giuumalău, de 5.862 picioare).

 

Alt, Cotta și Simiginovicz-Staufe au dat deja descrieri bune ale caracterului peisagistic al acestei zone, în menţionatele lor studii. Ţinutul se deosebește puțin de ştiutele terenuri de ardezie cristalină și, prin urmare, pot ignora acest subiect cu referire la publicațiile menționate.

Compoziția geologică a terenului în cauză va rezulta din următoarele exemple. Să luăm în considerare, mai întâi, valea Moldovei, în măsura în care aparține zonei ardezie cristaline.

 

Dacă urmați această vale, din Pojorâta (fostul sediu al Centralei de minereu din Buovina) în sus, spre vest, puteți vedea malurile văii de pe ambele părți ale structurilor cristaline de ardezie, care sunt compuse din mică și cuarț. Această din urmă componentă apare predominant aici, astfel încât roca poate fi menționată ca schistul mic de tip cuarţ, ardezie de cuarțit sau cuarțit, în funcție de gradul diferit al acestei predominanțe.

 

Deoarece valea urmează parcursul acestui complex de straturi destul de uniform ca lungimi, valea trebuie să se întoarcă lateral pentru a întâlni alte formațiuni.

 

Părăsind valea Moldovei, cam pe la mijlocul dintre ultimele case (vestice) din Pojorâta și colonia minieră Louisenthal, urcați, pe versantul nordic al văii, pe creasta stâncoasă a Dealului Cailor, care se întinde, într-un unghi ascuţit, spre vale, precum se vede în imaginea de mai jos.

 

 

Sub desen este arătat, în partea de jos, schistul mic, bogat în cuarț, care scade sub aproximativ 40-50° față de NV. Deasupra se află o rezervă de ardezie şi mică, cu grosimea de aproximativ 12-15 metri, care este destul de bogată în roci și conține și urme de hornblende, în sus. Este acoperit de un strat gros, de 40-45 de picioare de gnei roșcat, cu straturi groase, peste care, din nou şi aproximativ în aceeași grosime, urmează o ardezie de granat, de culoare închisă, exact ca cea care apare sub malul gneisului.

 

Deasupra acestuia se află un strat de conglomerat de cuarț și de gresie de cuarțit, nu mai mare de 12 metri, deasupra căruia, în stânci abrupte, se ridică varul care compune Dealu Cailor; acestea din urmă sunt roșiatice și bulboase, imediat deasupra conglomeratului de cuarț, dar masa lor principală este dolomitică și se contopește în dolomita breccia.

 

Exact aceeași secvență: ardezie, mică de cuarț dedesubt, ardezie, mică cu granat și gneie deasupra, despărțite de un strat subțire de conglomerat de cuarț, var dolomitic, este prezentat și de valea Pârâului Cailor, care se varsă în Moldova, la primele case din Louisenthal, și, de asemenea, mai spre nord-vest de de Neagra sau Parotimithal. În acestea din urmă, se deschid straturi oarecum culcate ale schistului mic de cuarț, mai mult decât în ​​mediile atinse anterior; contin ardezie cu pietricele negre.

 

De la Louisenthal, în sus, valea Moldovei se extinde, într-o direcție de aproximativ o jumătate de milă, şi spre vest, şi spre est, și taie straturile schistului mic, bogate în cuarț, la un unghi de aproximativ 40°; prin urmare, cunoaștem și mai multe straturi aici, decât în ​​Pareutimithale.

 

Mai întâi, vedem în satul propriu-zis, pe versantul drept (sudic), imediat deasupra podului de peste Moldova, o rocă deosebită, alb-gălbuie, moale, foarte ușoară, de structură celular-poroasă, care, la o privire superficială, ar putea aminti de unele structuri asemănătoare cu piceul. Cu toate acestea, la o inspecție mai atentă, se dovedește că avem de-a face cu trenul de șist clorit, bogat în sulf. Se pare că, datorită influenței sulfului atmosferic, pietrișul s-a descompus și s-a scurs un oxid de fier cu acid sulfuric, în timp ce liantul siliceu a rămas ca un schelet celular, reprezentând astfel structura asemănătoare cu pomița. Numeroasele tranziții ce pot fi observate la această structură, care este atât de izbitoare, la prima vedere, cu ardezia neclasată bogată în pietriș, dovedind conexiunea menționată“[1].

 

 

[1] Paul, K. M., Grundzüge der Geologie der Bukowina, în Jahrbuch der k. k. Geologischen Reichsanstalt, volumul XXVI, Viena 1876, pp. 263-270


Sebastian KNEIPP: Remedii (Leacuri) – A

 

Agaos (Cactus)

(Agave americana).

 

Această plantă îşi are patria departe, în America, de unde a fost adusă la noi; acum o vedem adeseori printre alte glastre cu flori. Ea are foi groase, cărnoase, cam lungi, verzi ca ma­rea, cu mulţi ghimpi. Rareori are flori. Dacă ar cunoaşte cineva efectul foilor cărnoase, desigur că ar ţine şi această floare exotică între celelalte flori ale sale.

 

Efectele sunt următoarele:

Dacă iei o asemenea foaie şi o fierbi în apă, spre a-i bea ceaiul, vei simţi cât de mult o ceaşcă din ceaiul acesta curăţă stomacul si intestinele.

Această plantă, prefăcută în praf şi luată, zilnic, de două ori, cât iei cu vârful cuţitului, are efect şi asupra ficatului bol­nav şi al gălbinării.

 

Cine s-a rănit sau are vreun abces pe corp, găseşte ajutor în această foaie, fiind un remediu excelent.

Pelin fiert cu agaos goneşte materiile apătoase şi rele, din care poate lesne proveni hidropia; mai drege şi stomacul.

Toate acestea mă îndeamnă a sfătui pe orice amator de flori ca să cultive şi această plantă.

 

Alaun (Piatra acră)

 

Piatra acră e caustică şi, prin urmare, e bună în contra bu­belor sau a rănilor. Am văzut cum a împiedecat întinderea chiar a racului (cancer), care nu progresase încă prea mult.

 

Aplicarea se face în modul următor:

Piatră acră, pisată mărunt, se presară direct pe rană sau o topim în apă şi facem spălaturi sau muiem cârpe şi punem pe rana bine spălată.

După ce rana s-a spălat de puroi etc., piatra acră contrac­tează, usucă şi vindecă.

 

Orice umflături în gură, dureri de gingii şi de dinţi se pot combate cu apă în care s-a topit piatră acră.

Cu această apă facem să dispară şi gâlcile, făcând gargară.

 

Aloe (Aloi, Sabur).

(Aloe vulgaris).

 

Aloele (praful se cumpără în farmacie) are efect bun în­trebuinţat intern şi extern.

Iei praf de aloe, pe vârful cuţitului, şi îl fierbi cu o linguriţă de miere; această mixtură curăţă stomacul radical.

Aloele se pot amesteca şi cu alte flori, cu muşeţel etc., spre a se prepara un ceai bun pentru stomac.

 

Aceeaşi putere purificatoare o au aloele întrebuinţate si ex­tern, nu numai intern. Cine suferă de ochi, fiindu-i turburi, roşii, urduroşi etc., îşi poate prepara din aloe o excelentă apă de ochi. Iei aloe, de două ori, cu vârful cuţitului, pui praful într-o sticlă de spiţerie, torni deasupra apă fierbinte şi scuturi bine, şi apa de ochi poate fi întrebuinţată imediat. Să speli ochii de trei ori sau patru ori pe zi, intern şi extern. La început se vor arăta mâncărimi şi arsuri, dar acestea nu sunt de nici o în­semnătate.   ^ .

 

Orice răni vechi, carne stricată sau cu puroi, se spală bine cu această apă, care vindecă. Se moaie o cârpă curată în apă de aloe şi se pune pe rană.

Dacă undeva, pe corp, abcesele împiedică formarea din nou a pielii, presarăm mult praf de aloe pe abces şi legăm cu o cârpă uscată. Praful absoarbe materiile rele şi face ca dedesubt să crească o pielită nouă.

 

Anghelica (Buciniş).

(Angelica silvestris L.).

 

În livezi umede şi prin păduri creşte o plantă, înaltă de o jumătate de metru şi mai bine. Trunchiul e gol sau găurit şi băieţii fac fluiere din el. Planta se cheamă anghelica.

 

Când cineva a mâncat ceva nesănătos sau o mâncare pe jumătate otrăvită, să bea un ceai preparat din rădăcinile, se­minţele şi foile acestei plante, şi se va face bine. Acest ceai elimină din sânge toate materiile nesănătoase. Adeseori sim­ţim în stomac o răceală neplăcută. O ceaşcă de ceai din aces­te rădăcini dă stomacului căldura cuvenită.

 

Ceaşca de ceai poate fi băută de trei ori pe zi, câte puţin.

Când avem stomacul încărcat, când simţim dureri din cauza unor cazuri ascunse, acest ceai e un remediu, mai ales dacă preparăm ceaiul cu jumătate vin, jumătate apă.

 

Prin acest ceai se înlătură mai lesne orice arsuri în piept sau stomac, flegma din gât sau din piept.

Aceste rădăcini, seminţe sau foi uscate, pot fi prefăcute şi în praf şi, în loc de ceai, luăm, pe zi, de două sau de trei ori, câte un vârf de cuţit.

 

Anis, Anison (Anason mic).

(Pimpinella anisum L.).

 

Această plantă are un efect bun asupra gazelor din stomac.

Uleiul de anison se cumpără mai bine de la farmacie. Luând 4-7 picături, pe zahăr, în fiecare zi, o dată sau de două ori, ne uşurează stomacul.

 

Anserina (Talpa gâştii, Scrântitoare, Coada racului).

(Potentilla anserina L.).

 

Anserina creşte mai bine unde le place gâştelor să pe­treacă, pe lângă casă, pe marginea drumurilor şi şanţurilor.

Ceaiul din această buruiană este un mijloc excelent la accese de crampe, contra tăieturilor sau cârceilor (dureri violente) din stomac, abdomen sau oriunde.

 

Se poate face ceai din această iarbă, cu lapte. Să se bea fierbinte şi să se pună cataplasme pe locul afectat.

Orice mamă de familie ar trebui să adune şi să usuce cât mai mult din această iarbă.

 

Arnica (Potbal de munte).

(Arnica montana L.).

 

Arnica e cunoscută în toată lumea ca o plantă vindecătoare excelentă.

Tinctura de amică se întrebuinţează pretutindeni pentru a spăla rănile, pentru comprese, cataplasme, etc.

 

Tinctura se poate cumpăra şi nu e scumpă, dar fiecare o poate prepara acasă. Florile se udă, în iunie sau iulie, şi se pun în rachiu sau spirt. Deja după 3 zile, tinctura poate fi întrebuinţată[1].

 

 

[1] Kneipp, Sebastian, Cura de apă, Ediţia VI, Bucureşti 1890, pp, 106-108


Pagina 5 din 1.166« Prima...34567...102030...Ultima »