Dragusanul - Blog - Part 48

Silvicultura şi industria silvică, de E. Guzman (I)

Plute pe Bistriţa – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

 

tratată în limba română de J. cav. de Cuparenco.

 

Ca izvoare au fost întrebuinţate, afară de materialul mai vechi şi cel nou, existent în arhiva direcţiunii bunurilor fondului religionar gr.-or. din Cernăuţi, încă următoarele opuri şi tratate:

 

Raportul asupra activităţii ministe­rului de agricultură, în periodul de la 1 Januar 1869 până la 30. Junie 1874 (Viena, 1874). De asemenea, de la 1 Julie 1874 până la 30 Junie 1875 (Viena, 1875); de la 1 Junie 1875 până la 31 Decemvrie 1876 (Viena, 1877); de la 1 Januar 1877 până la 31 Decemvrie 1880 (Viena, 1881); de la 1 Januar l881 până la 31 Decemvrie 1886 (Viena, 1888); de la 1 Januar 1887 până la 31 Decemvrie 1893 (Viena, 1895).

 

Raportul asupra excursiunii făcute de societatea silvică austriacă în Bucovina, şi adunării a 42 ambulante ţinute de aceeaşi societate la Cernăuţi. Redigeat de Adolf cav. de Guttenberg –Viena, 1897.

 

Ficker, Dr. A., Una sută ani (1775-1875) – Viena, 1875.

 

Raportul principal al camerei de comerţ şi industrie pentru ducatul Buco­vina, pe lângă un tablou topografic statistic al districtului acestei camere, cu finea anului 1861 – Cernăuţi, 1862.

 

Anuarul administraţiei bunurilor sta­tului şi fondului. Redigeat de Ludovic Dimitz,   Tom. II, Viena. 1897.

 

Kunz Ignatz, Silvicultura şi vânatul din pădurile statului şi fondului din Galiţia, 2 Tomuri, Lemberg, 1845.

 

Manualul de instrucţiune pentru cur­sul de pădurari din regiunea direcţiunii bunurilor fondului religionar gr.-or. din Bucovina la Cernăuţi – Cernăuţi, 1894.

 

Comunicări statistice, Anul III, Viena, 1864.

 

Silvicultura Austriei 1848-1888, scriere comemorativă, dedicată de socie­tatea silvică austriacă din Viena în me­moria festivităţii jubilare de 40 ani de domnie a Majestăţii Sale imperial-regale apostolice, Împăratului Francisc Iosif I. Redigeată de Ludovic Dimitz – Viena, 1890.

 

Schindler Carol, Pădurile bunurilor statului şi fondului, administrate de ministeriul de agricultură – Viena, 1885 şi 1889.

 

Anuarul statistic al ministeriului de agricultură pentru anul 1895, Broşura III – Viena, 1896.

Administraţia şi economia în pădurile fondului religionar gr.-or. din Bucovina, scrisă de un specialist (Ludovic Dimitz), pe baza unei schiţe generale culturale a ţării, cu ajutorul de data oficiale – Viena, 1897.

 

Wickenhauser, Francisc Adolf, Bochotin sau istoria oraşului Cernăuţi şi a împrejurimii sale – Viena, 1874; Co­loniile germane în Bucovina – Cernăuţi, 1887; Istoria episcopiei Rădăuţi şi a mănăstirii Schit – Cernăuţi, 1890 şi 1891; Primele plutării pe Bistriţa aurie în Bucovina, în Raportul asupra adunării 5 generale a secţiunii silvice a societăţii de cultura ţării din ducatul Bucovina – Cernăuţi, 1886.

 

Wiglitzky, Dr. Hubert, Meseria, in­dustria, comerţul şi comunicaţia în Bu­covina, în Monarchia austro-ungară în scriere şi vederi (întrebuinţată în manu­script).

 

Dl consilier silvic superior, August Böhn, administratorul silvic şi domenial Francisc Czech, inspectorul silvic al ţării Vincenz Eckel, administratorii silvici şi domeniali Anton Dagonfsky, Vasile Halip, Leo Jirku şi măiestrii silvici August Lugert şi Josif Opletal au sprijinit autorul, prin eliberarea de diverse date, hărţi, proiecte şi fotografii.

 

Datele din capitolul VII sunt elibe­rate de industriaşul mare, dl Louis Ortlieb, precum şi de dl plenipotenţiar al societăţii pe acţiuni de câştigarea şi fasona­rea lemnului, mai înainte P. şi C. Goetz şi Comp., firma I. Greiner, I. Hecht şi Baronul Kapri, societatea pe acţiuni de industrie lemnoasă Leopold de Popper, societatea pe acţiuni de distilarea lemnului „Kassza”, A. Löwy şi I. Werth şi Comp.

 

Binevoiască numiţii domni, precum şi firmele mai sus amintite, a primi, pentru amabilul concurs, pe care l-au oferit acestei scrieri, mulţumita cea mai călduroasă.

 

Plute pe Bistriţa, la Dorna (Arini)

 

I). Introducere.

 

Numele „ţara fagilor”, care, pro­babil, la început suna, după un idiom slav, „Bochotin”, mai pe urmă „Bucovina”, se află deja în documentele secolului al XV; numirea „Bucovina”, în înţelesul „pădure de fagi”, provine (mai ales în descrierile de frontieră) şi mai înainte.

 

În primele ei conturi iese ţara aceasta din negura trecutului la lumină pe la mijlocul primului mileniu înainte de Christos, căci Herodot scrie că Agatârşii, care locuiau aici, de-a lungul Prutului, erau limitrofi cu Sciţii.

 

Numeroasele valuri ale puternicilor migraţiuni, care au trecut şi peste terito­riile aceste, s-au dezlănţuit asupra lor în răstimpuri mai mult sau mai puţin dese, repetându-se până târziu, în secolul al XVIII-lea. Puţine numai şi scurte au fost perioadele în care aceste regiuni, agitate de atâtea catastrofe istorice, s-au putut dezvolta într-un mod mai liniştit. Numai din când în când putu prinde rădăcini o cultură mai primitivă, înfiinţându-se colonii de o durată ceva mai trainică.

 

Astfel i-a rămas ţării conservată, în măsură abundentă, şi pădurea, mai ales în părţile apusene şi mijlocii, pe care statele vechi, înaintate în cultură, o exterminau de obicei prea din cale-afară.

 

Ocuparea Bucovinei, prin Austria, a fost condiţionată numai de motive de uti­litate, mai ales însă de necesitatea de a stabili o legătură între Transilvania şi Galiţia, dobândită în urma primei împăr­ţiri a Poloniei.

 

Impulsul în acest sens îl dăduse îm­păratul Iosif II, în anul 1773, cu ocaziunea unei călătorii prin Transilvania şi Banat. Urma, peste puţin timp, şi fapta. Cu ocaziunea încheierii păcii de la Cuciuc-Cainarge, între ruşi şi turci, se ceru Porţii otomane cedarea Bucovinei către Austria, ce se şi realiza prin Convenţiunea din 7 mai 1775.

 

Pe timpul acela se numea „Bucovina” mai ales districtul păduros, situat între râurile Prut şi Siret. Acest nume a trecut apoi asupra întregului teritoriu al noii proprietăţi, anexată ţărilor ereditare aus­triece.

 

În agitata istorie a acestui teritoriu, schimbarea făcută, prin casa domnitoare, constituie inaugurarea unei perioade de tranziţie, şi anume începutul unei transformări satisfăcătoare a referinţelor din ţară; se-nţelege, şi în privinţa silviculturii începu a se deschide calea spre progres, de multe ori, nu-i vorbă, abia după experienţe triste – lucru ce nu te miră, dacă consideri toate circumstanţele – iar pe multe terenuri numai foarte încet şi prin un şir de mai multe decenii, mai mult platonic, decât prin faptă.

 

Referinţele de tot destrăbălate, pe care le atlase administraţiunea austriacă, reclamau, în mai multe privinţe, o acţiune energică.

 

Cu ocaziunea regulării referinţelor clerului gr.-or., s-a creat, în urma auto­grafului împăratului Iosif II, din 29 Iunie 1781, Fondul religionar gr.-or., după ce însuşi episcopul de pe atunci din Ră­dăuţi, Dositei Cherescul, exprimase deja, la o ocaziune precedentă, dorinţa de a fi, dacă se poate, degajat de administrarea bunurilor sale, în schimbul unei dotaţiuni corespunzătoare, spre a se putea dedica cu totul obligaţiunilor sale păstoreşti. Menţionatul autograf decretă că „bunurile şi fondurile mănăstirilor bucovinene să treacă toate în administraţiunea statului: cele însă ce aparţin preoţilor străini, care nu locuiesc în ţară, dă li se ia cu totul, iar din întregul fond astfel format să se susţină tot clerul gr.-or. şi să se creeze cel puţin o şcoală, fie la Suceava sau în Cernăuţi; excedentele eventuale însă să rămână rezervate pentru alte întrebuinţări folositoare”.

 

Fondul religionar se compune deci din moşiile odinioară mănăstireşti ale Bucovinei. Afară de aceste i s-au mai anexat moşiile mensale episcopeşti de odinioară, care au fost cedate deja mai înainte Curţii. La acestea se mai adăogaseră moşiile din Bucovina ale mănăstirii galiţiene Schit, desfiinţată în urma prea înaltei deciziuni din 11 Iunie 1785, şi, în fine, acele venituri din moşiile dependente, pe care le aveau mănăstirile din Bucovina în Moldova.

 

„Ordonanţa cu privire la regu­larea instituţiunilor monastireşti şi şcolare din Bucovina”, aşa numi­tul regulativ ecleziastic, emis de acelaşi monarh, la 29 Aprilie 1786, zice, relativ la fondul religionar: „Suveranul e patronul fondului religionar; admini­strarea, conservarea şi întrebuinţarea lui pentru cler şi instituţiunile şcolare, care este singura lui menire, sunt dependente numai de dispoziţiunile sale”.

 

Fie-ne permis a menţiona, spre completare, încă şi deciziunea din 10 Decemvrie 1869, ca cea mai recentă cu privire la chestiunea aceasta, emisă deja sub domnia Majestăţii Sale Francisc Josif I, care sună: „Este voinţa Mea ca patronagiul rezervat suveranului ţării, de strămoşul Meu, răposatul împărat Iosif II, asupra fondului religionar gr.-or. al Bucovinei, menit de Dânsul pentru trebuinţele şcolare şi cultul gr.-or., precum şi principiul ca, pe lângă observarea exactă de a îndeplini scopurile destinaţiunii acestui fond, admi­nistrarea, conservarea şi întrebuinţarea lui au a depinde numai de dispoziţiunile suveranului ţării, vor fi în vigoare şi de acum înainte”.

 

Averea fondului religionar se poate taxa, în momentul de faţă, cu rotund 10 milioane avere mobilă şi aproximativ 20 milioane imobilă, afară de o mulţime foarte considerabilă de edificii, care nu-s cuprinse în aceste din urmă.

 

Pe timpul ocupării, erau, în partea meridională a Bucovinei, şi anume în di­strictul Câmpulung, suprafeţe destul de însemnate proprietatea suveranului ţării. Afară de aceasta s-a cumpărat, în acea perioadă, de către guvernul statului, domeniul Zucica. Din aceste, precum şi din supra­feţe mai mici, situate aproape de Franzthal, pentru care, cu ocaziunea delimitării moşiilor boiereşti, făcută la 1782, nu s-a anunţat nici un proprietar, s-a format în Bucovina proprietatea statului.

 

Cu regularea afacerilor bisericii gr.-or. şi cu înfiinţarea fondului religionar, precum şi în multe alte privinţe, îşi câşti­gase, după o luptă în contra multor obsta­cole mari, merite majorul-general, baronul de Enzenberg, care, după ocuparea Buco­vinei, a fost însărcinat cu administrarea militară.

 

Enzenberg pare a fi fost primul care s-a folosit de organe silvice, precum se şi vede aceasta din raportul lui, datat 26 Ianuar 1783, ataşând, spre finea anului 1782, doi forestieri, ca organe de supraveghere la tăierea lemnului de construcţii, îndrumată de administraţiunea ţării în urma ordinelor primite, ca măsură pentru aşezarea coloniştilor germani.

 

Peste scurt timp, se făcură, în această pri­vinţă, alţi paşi spre bine.

 

Încă în anul 1785, se introduse în Bu­covina un regulament silvic, care exista în Galiţia din anul 1782. Spre aplicarea lui, fură angajaţi încă, în acelaşi an, câte un forestier, cu sediul în Iacobeni, unde, pe atunci, se crease, de scurt timp, o exploa­tare de mine, şi Câmpulung, apoi câte un pădurar pentru Putna şi Dorna. În anul 1786, urmă denumirea unul forestier superior, cu sediul în Cuciurmare, căruia îi erau încredinţate toate pădurile fondului, afară de cele de pe domeniul Rădăuţi, arendat statului, care însă, la anul 1794, fu strămutat la Cernăuţi, angajându-se totodată, din străinătate, noi agenţi silvici.

 

Din partea oficiilor superioare ale or­ganismului administrativ, organism care se dezvoltă în timp relativ scurt din ce în ce mai mult, se trimiseră apoi organelor subordonate diferite regulamente, care tratau, într-un mod corespunzător timpului, mai detailat chestiuni silvice de natură tehnică, precum tăieri, curăţiri, paza tuturor re-împopulărilor artificiale din parchete etc.

 

Astfel e regulamentul din 11 Mai 1798, Nrul 1793, cu „punctele lui de procedeu”, adresat de cătră inspectorul silvic superior al administraţiunii regale din Galiţia de Est către forestierul supe­rior cameral din Kuti, care era însărcinat cu inspecţiunea pădurilor din Bucovina, apoi e instrucţiunea, confirmată cu decretul camerei domeniale a curţii din 18 Ianuar 1810, Nrul 2279, o instrucţiune destinată pentru forestierii superiori, cărora le era, pe acel timp, încredinţat controlul mai multor ocoale, care, ca atare, e bazată pe regulamentele speciale, emise pentru unele ocoale, sau pe cele generale.

 

Legate prin organismul administrativ, pentru timp îndelungat, cu administraţia pădurilor fondului şi statului din Galiţia, făcură şi pădurile din Bucovina progrese foarte mari, care se iviră, aşa-zicând, surprinzător de timpuriu. Aceste sunt merite adevărate, care, în ceea ce priveşte amena­jarea şi, în legătură cu aceasta, ridicarea în plan, sunt a se atribui acelei admini­straţiuni sau, mai bine zis, administrato­rului bunurilor statului, consilierului aulic de Kortum şi ajutoarelor sale.

 

Instrucţiuni speciale, emise în anii 1792 şi 1805, garantară un procedeu unitar. Având pururea în vedere, în prima linie, momentele economice, efectul binefăcător al acelor prescripţiuni de exploatare, n-ar fi întârziat a se arăta în ambele provincii, dacă trista situaţiune politică, lipsa unul personal de administrare, care, pe acel timp, era cu atât mai greu de recrutat, şi, în fine, lipsa de debuşeuri pentru produsele silvice în ţările adesea îmbelşugate cu păduri n-ar fi format tot atâtea obstacole mari.

 

Deja, în partea primă a acestei scrieri, dedicată agriculturii, s-a amintit introdu­cerea (1786) a relaţiunii de sudit. În acelaşi an, au fost încheiate, cu supuşii, aşa-numitele convenţiuni silvice, cu scop de a regula, in pădurile statului şi fondului, cel puţin întru câtva utilizarea produselor silvice, care se făcea, până atunci, într-un mod absolut neregulat. Ele au fost de mai multe ori reînnoite. Pe baza acestora, îi era permis fiecărui supus a-şi procura, din pudurile statului şi fondului, lemn de construcţii şi de lucru, precum şi uscături. Supuşii aveau să plătească, în schimb, 1 florin, până la 1 florin 15 cruceri v. vienezi, în caz, dacă dispunea de cai, şi 30 cruceri, dacă ducea lemnul cu braţele. Aceasta s-a fost fixat, mai pe urmă, în toate pădurile slutului. Şi alţi proprietari de păduri, din aşa-numitul district al Câmpulungului rusesc, din valea Moldovei şi a Moldoviţei, încheiaseră astfel de convenţiuni silvice.

 

Cu scopul de a mai scoate încă oare­şicare venit din păduri şi spre a oferi populaţiunii ocaziune de câştig, s-au creat, în anul 1808, la Carlsberg şi Furstenthal, precum şi în alte locuri, fabrici de sticlărie, pentru care pădurile aveau să dea lemnul de foc. Acest ram de industrie a izbutit să se menţină până în timpul cel mai nou; pe la anul 1890, însă, a trebuit inevitabil abandonat, de­venind, în urma împrejurărilor schimbate, cu totul pasiv, şi anume, pe de o parte, din cauza concurenţei mari cu sticla de Boemia şi cu cea din alte locuri, iar pe de altă parte, fiindcă, din cauza războiului vamal cu România, s-a pierdut un debuşeu foarte însemnat.

 

Cu începutul secolului, se inaugura fabricarea potasei. În anul 1884, existau 9 stabilimente de aceste. Acest ram de producţiune aduse, mai târziu, ve­nituri crescânde şi foarte considerabile.

 

Şi industria cu marfă din lemn despicat (draniţe) începu a prinde ră­dăcini în pădure.

 

E uşor de înţeles că, prin atari mo­duri de utilizare, au fost pădurile din Bu­covina foarte mult deteriorate, cu toate că unele intenţiuni şi impulsiuni erau bune. Modul acesta de utilizare forma însă singura posibilitate de a scoate un oareşicare venit din întinsele păduri ale proprietăţii, deoarece lipseau alte debuşeuri şi instalaţiuni pentru scoaterea lemnului.

 

Nu se poate însă, precum ne spune un raport, datat 11 Iulie 1815, al administraţiunii camerale din Câmpulung, nega că „încă din timpurile cele mai antice cherestegii turceşti lăsau să li se aducă, pe Bistriţă şi pe Siret, lemn de construcţiune la Galaţi şi Chilia”. Iar în anul 1816 şi 1820 încercă rezolutul şi dârzul măiestru-dulgher, Michail Steier, de a duce în plute lemn de construcţiune, de pe însuşi teritoriul Bistriţei aurii, spre Marea Neagră. În anul prim indicat ajunse însă, reţinut prin formali­tăţi, prea târziu la târgul de lemne în Galaţi, iar o altă încercare nu-i succese, din causa referinţelor nesigure din Mol­dova. Paşa din Brăila anume îi confiscă lui Steier plutele aduse, fără să-i ofere vreo despăgubire.

 

Abia în anul 1843 succese o altă încercare, făcută de către mandatarul-cameral Petru Strohmeyer din Vatra-Dornei[1]. Condus de Steier, întreprinse el plutăritul pe seama statului. Plutării noi întreprinse Strohmeyer în anii 1845 şi 1846. Acest funcţionar, tot atât de rezolut ca versat şi conştiincios, care, ce-i drept, n-avea a lupta cu împrejurări atât de defavorabile ca Steier, contribui în mod esenţial la crearea temeliilor pentru un negoţ cu lemn de construcţiune, pentru care a primit preţuri, pentru acel timp, relativ destul de convenabile, dând însă astfel mână de ajutor şi negoţului cu lemn de lucru din Bucovina.

 

Pe la mijlocul anilor ’40, se mărginea acest ram de comerţ la amintitele prime încercări mai mari de plutărit, care se făceau dintr-un teritoriu relativ mic al colţului sud-vestic al ţării (pe Bistriţa), precum şi la plutăritul pe Ceremuş, care se făcu posibil după regularea acestuia, executată de la 1790-1812; apoi, la vânzarea de lemn despicat, care se putea desface, ca şi lemnul de foc, în şesurile părţilor răsăritene ale ţării, unde erau mai puţine păduri.

 

Partea principală din vastele teritorii păduroase era însă mai ales acolo unde acestea pătrund mai adânc în munte, cu desăvârşire moartă şi nedeschisă.

 

S-a amintit deja, în partea primă a acestei scrieri, relativă la agricultură, că populaţiunea, care, pe timpul ocupării, număra cel mult 75.000 locuitori, crescu, până la anul 1846, la 370.000 suflete şi deveni, prin urmare, aproape de cinci ori mai mare.

 

Do asemenea, a fost menţionată acolo înfiinţarea hărţii cadastrale şi re­gularea impozitului funciar, exoperate pană la acea epocă.

 

Ceremuş, Plute pe Ceremuş – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

 

Iată icoana împrejurărilor, la înce­putul acelui period, a cărui descriere mai detailată, relativă la referinţele silviculturii, se va face pe paginile următoare. Deoarece însă numai rar când străbate, în afară, vreo ştire despre ţara noastră, si­tuată în extremul orient al monarhiei, credem, că va fi în interesul completării tabloului, dacă vom descrie momentele mai însemnate, privitoare la silvicultură.

 

 

[1] Părerea cancelarului de consulat Adam Sievert asupra comerţului cu produse silvice din Bucovina, redigeată Viena, 1 Februarie 1844. În concordanţă cu Primul plutărit pe Bistriţa aurie, de Wickenhauser.


1907, Minerva Vaşiadi: Notiţe despre ouăle roşii

 

Caricaturi: Calicul, Număr dublu de Înviere 7-8, Anul XXXXVI, Sibiu 1927

 

„Aproape la toate confesiunile religiunii creştine a rămas vechiul obicei ca, la sfintele Paşti, rudeniile, prietinii şi cunoscuţii să cinstească unul altuia ou roşu , şi mai ales băieţii sunt aceia care cea mai mare bucurie o simţesc, în sărbătoarea sărbătorilor, pentru ouăle roşii.

 

Chiar de aceea, culegând eu aceste notiţe despre ouăle roşii, cred a procura, pentru cei ce le vor ceti, câteva momente de distracţie, acum în zilele sfintelor Paşti, când nu prea este casă şi masă în şi pe care să nu se găsească ou roşu.

 

Oul, din vremi bătrâne, la cele mai multe po­poare avea un osebit rol, ba uneori chiar exagerat. Aşa, de exemplu, legendele timpului preistoric susţineau că chiar şi universul s-ar fi format din „oul lumii”. Poveste ori paradox? Weda , cartea religioasă a indienilor, încă atribuie oului un deosebit rol la anumite simbolizări. Ca decor simbolic, era folosit la mormintele egiptenilor şi la moscheile turcilor deopotrivă, ba chiar şi creştinii îl priveau, deja de mult, ca simbol al răscumpărării. În Germania încă se aminteşte foarte de mult despre rolul oului. Aici, Paştele, de mult, nici nu erau alta, decât sărbătoarea închinată zeiţei păgâne Ostera (Ostera, în germană înseamnă ou – n. n.), ceea ce e, probabil, chiar şi numai de după numirea nemţească a Paştelor, care a rămas până în ziua de astăzi, după numele acelei zeiţe. Saşii vechi, care locuiau în nordul Germaniei, priveau oul de simbolul reînvierii naturii şi, la serbările ce le aranjau în onoare a acestei zeiţe, care era zeiţa primăverii, cinsteau, unul, altuia, ou.

 

Tot aşa făceau, încă în evul vechi , perşii c e locuiau în interiorul Asiei, la serbarea anului nou, care cădea, totdeauna, pe prima zi de primăvară. La păgâni era şi un obicei de a se juca cu oul. Era anume un joc de-a „oul ascuns”, cu care se ridica şi mai mult bucuria şi veselia zilei. Jocul era aşa că, în presară sărbătorii, careva dintr-o familie ori dintr-o societate ascundea un ou roşu , pe care era desenată şi o cunună, într-un anumit loc, de exemplu în odaie, curte ori grădină. Acel ou ascuns, în ziua sărbătorii trebuia să fie găsit de o „fată mare”, care, dacă-l găsea, i se explica spre noroc , având a se mărita până la Paştele următor, sau, dacă nu tocmai atunci, în tot cazul va avea peţitori. Acest joc era la ei foarte plăcut, mai ales pentru fetele ce găseau oul, şi la superstiţia lor ţineau foarte tare.

 

Pe unele locuri se zice că ar fi rămas acest joc în obicei şi la creştini, mai ales între germani. Dacă însă găsirea ar tâlcui adevărul şi norocul pentru „fata mare”, atunci, şoptind fie zis, n-ar fi rău dacă s-ar introduce acel joc şi pe la noi. Năcazul ar fi numai că, în ziua care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa, adică în ziua de Paşti, când timbrul dispoziţiei trebui e să fie bucuria, s-ar găsi prea multe fete agitate şi iritate.

 

 

Ouăle, într-un timp, erau un izvor de venit al preoţilor, capelanilor şi, peste tot, al slujitorilor bisericeşti. Fiecare creştin era dator ca, la Paşti, să plătească preoţilor competenţa de ouă, căci, la caz contrar, li se putea face execuţia ca şi pentru altă contribuţiune ori datorie. Cică, în Saxonia, în anii primi ai reformei, fiindcă cei ce trecuseră la reformă nu voiau să plătească preoţilor de mai înainte, acestora li s-ar fi încasat, pe calea execuţiei, competenţa de ouă.

 

Rămăşiţa din datina de a da preoţilor ouă mai este încă şi astăzi chiar şi la poporul nostru, pentru că, în multe locuri, şi azi, credincioşii, mai ales femeile şi fetele, în ziua de Paşti merg la biserică cu oul roşu în maramă ori în buzunar şi, înainte de a primi păştile de la preot, ca răscumpărare, dau un ou roşu.

 

La ruşi încă se aminteşte de rolul deosebit al oului. Adam Olearius, un savant din secolul XVIII, într-o carte a sa, descriind sărbătoarea Paştelor la ruşi, între altele zice că nimenea, fie acela nobil ori iobag , nu deneagă unul altuia sărutul de Paşti, salutându-se unul pe altul cu cinstirea reciprocă a oului de Paşti. Însuşi Ţarul, zice mai departe, împărţea ouă roşii personalului de curte şi avea obiceiul că, în ziua Paştelor, dimineaţa, înainte de a merge la rugă, se cobora la temniţă şi, după ce i se deschideau uşile, dădea fiecărui rob câte un ou roşu, zicându-le: „Bucuraţi-vă că Domnul Hristos, care a murit pentru păcatele noastre, a înviat din morţi! În Rusia, ouăle mai de mult se vopseau numai galbene şi roşii, culoarea galbenă însemnând soarele, iar cea roşie purpura majestăţii divine.

 

­Vopsirea ouălor este de origine foarte veche. Jidovii cunoşteau vopsirea ouălor încă pe timpul când erau pe pământul Gozen. Ei le vopseau cu coji de ceapă, dând astfel oului o culoare gălbuie. De aici a trecut obiceiul şi la creştini, unde apoi i s-a dat oului o însemnătate şi mai mare, pentru că, la Paşti, nu numai că se vopsea, ci se şi pictau pe el semne ce reaminteau scene din suferinţele Domnului Hristos, aşa, de exemplu, crucea, cuiele, inima străpunsă şi altele. Că roşitul ouălor va fi rămas de la jidovi o mai întăreşte şi tradiţiunea poporală. Ea susţine că, pe când era Hristos pus în mormânt, petrecând fariseii ziua Paştelor, la masă întinsă, unul dintre ei, speriat, spune că „Hristos, răstignitul şi mortul nu s-a mai găsit azi în mormânt, iar ai săi spun că a înviat”. Atunci, ceata fariseilor striga în cor revoltată: „Când cocoşul ăsta (din blid) va striga „cucurigu” şi când aceste ouă albe (de pe masă) roşii se vor face, atunci credem că a putut învia Hristos”. Deodată, o neaşteptată bătaie din aripi şi un puternic „cucurigu” s-aude. Cocoşul încă bătând din aripi, pentru a putea începe „forte”, toate mutrele fariseilor le stropise cu zamă fierbinte şi, de atunci – zice legenda – rămaseră cu pistrui pe faţă. Ştergându-şi ei bine ochii stropiţi cu zeamă, observară că toate ouăle de pe masă se făcuseră roşii. Aşa li se dovedi, dar, învierea, precum ei cerură!

 

Maria Magdalena, pentru a dovedi imperatorului Tiberiu că Hristos a fost ucis şi a înviat, îi prezentă mai multe ouă roşii.

 

O altă versiune despre roşirea ouălor este cea despre o fată, care, mergând cu ouă la piaţa din Ierusalim şi auzind, în cale, că Hristos a înviat, a zis că atunci va crede, dacă ouăle ei albe se vor schimba în roşii. Când ajunse în piaţă, cuprinsă de fiori văzu că toate ouăle se roşiseră.

 

Oul se roşeşte pentru că el reprezintă forma rotundă a pământului şi acest pământ l-a spălat Hristos cu sângele său. Din cele mai vechi timpuri şi în toate ţările există ouă roşii. Pretutindeni, în palat şi bordei, s-au făcut ouă roşii, colorate din anumite şi deosebite substanţe, până când acest lucru a ajuns acum o adevărată artă.

 

În Londra, de exemplu, în vitrinele prăvăliilor, dar mai ales a cofetăriilor, poţi vedea ou roşu, începând cu preţul de la 20 bani şi până la câteva mii fonţi şterlingi. Sunt ouă roşii lucrate de cei mai de valoare artişti, a căror preţ se urcă până pe la 20 mii coroane. Sunt apoi ouă lucrate din os de elefant, înlăuntru cărora donatorul poate pune bomboane de prima fineţe ori juvaiere preţioase. Un ou la fel a dat fiului său un american bogat. Diametrul acelui ou a fost de jumătate metru şi în lăuntrul lui era aşezat un instrument de muzică automată, care juca mai multe piese. Acest ou se scrie că ar fi costat 90 mii coroane. Cadou american!

 

Se mai scrie despre un ou şi mai de mare preţ, care l-a primit ţarul Alexandru II de la o prietenă bună a sa. Suprafaţa acestui ou este din aur, în care sunt gravate scene din răstignirea Domnului, înlăuntrul oului, gălbenuşul îl formează o cruce din rubine, cu marginile de diamante. Oul este lucrat în Paris şi preţul lui este nehotărât, pentru că conţine aşa bucăţi de rubin ca şi care nu mai există altele. Acest ou se scrie că se păstrează şi în ziua de azi, în muzeul „Eremitage” din Petropolea.

*

Câtă deosebire între ouăle roşii, ce se pregătesc pentru palate, şi între cele ce se lucră în bordeie! Colo, auzi de ouă roşii lucrate cu rubine şi diamante, aici vezi oul natural, roşit de multe ori în coji de ceapă. Şi totuşi, bucuria pretutindenea e mare, în palat şi bordei. Da, căci Dumnezeu aşa a întocmit sufletele oamenilor, ca, în ziua luminatei învieri, şi săracul din bordei să se ştie bucura asemenea bogatului din palat”[1].

 

 

[1] Vaşiadi, Minerva, Notiţe despre ouăle roşii, în Tribuna, Nr. 89, Anul XI, Arad, 18 aprilie / 1 mai 1907, pp. 2, 3


Ciocnirea ouălor de Paști

Dumnezeu-Timpul, pe coperta cărţii lui David N. Talbot,The Saturn myth / A reinterpretation of rites and symbols illuminating some of the dark corners of primordial society, Oregon 2013

 

Puţini sunt cei care şi-ar putea imagina că în deja banala ciocnire a ouălor de Paşti se află şi o tentaţie, dar şi o nostalgie gnoseologice, dacă nu o cunoaştere metafizică din care nu ne mai putem împărtăşi. Obiceiul exista în toată lumea, pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, dar în rare locuri se mai cunoşteau semnificaţiile iniţiale iniţiatice, totul fiind considerat un joc, o glumiţă ceremonială[1], una dintre glumele populare, născocite de comunităţile umane pentru însorirea primei săptămâni de după ultima de îndelungat Post, când, odată cu Bucuria Învierii, totul se descătuşează până la năzbâtii – de unde şi numele de „săptămâna nebuniilor” pe care îl are această scurtă durată de timp.

 

Se ciocnesc şi se sparg doar ouă vopsite într-o singură culoare, nu şi cele „scrise” sau „încondeiate”, care sunt adevărate opere de arte, care merită să fie păstrate în vitrină, fără să ne pese se semnificaţii, ci doar de esteticul desenelor simbolice. Iar atunci când ciocnim ouăle, la masa de familie de după Înviere, nici măcar de legendele creştine târzii nu ne mai amintim, deşi toate legendele bisericeşti sunt puerile până la a fi înţelese de toată lumea şi tocmai de aceea atât de durabile în timp. Una dintre aceste legende târzii spune că, pe când Iisus era răstignit pe cruce, Sfânta Lui Maică a adus bucate, inclusiv câteva ouă fierte şi, punând panerul la baza crucii, Sângele Lui s-a prelins, înroşind ouăle. O altă legendă spune că, după Înviere, aflând zvonul, o femeie din Ierusalim, care mergea la piaţă cu un coş cu ouă proaspete, ar fi spus că ea va crede în această minune a Învierii abia atunci când ouăle ei albe se vor face roşii. Şi roşii s-au făcut.

 

Dumnezeu-Timpul, lângă altarul bisericii mănăstirii Moldoviţa

 

Cu secole înainte, „creștinii timpurii, văzând oul ca simbol al învierii lui Hristos, au păstrat acest obicei” [2], din două motive: „în amintirea sângelui lui Hristos: o amintire a morții sale sângeroase” şi în amintirea martirilor creştinismului, când oul de fier, „Vora ignita producea tortura oribilă, pe care barbarismul roman a aplicat-o martirilor creștini. Oul de foc era un ou metalic înroșit în foc, care era introdus de călău în gura martirului” [3]. Legendele mai târzii le anihilează pe cele ale Evului Mediu, prin contrafaceri şi mai persuasive, pentru că nici o tortură, oricât de cumplită şi de nedreaptă, nu poate fi pusă în balanţă cu martiriul lui Iisus. În paralel cu aceste legende, pentru că originea antică a dăruirii şi ciocnirii ouălor nu putea fi total ignorată, nici măcar prin „consacrare”, s-a întreţinut confuzia între Roma de odinioară şi Roma papalităţii vremurilor, deşi „romanii dețineau, fără îndoială, acest obicei al orientalilor, în care oul avea, din toată antichitatea, un caracter mistic, reprezentând pentru ei haosul și simbolizând starea primitivă a lumii[4]. Prin urmare, esenţializând obişnuinţele de până atunci, „un articol din Gentleman’s Magazine, din 1783, spune că ouăle de Paște sunt emblema Învierii, puiul fiind chemat să-și spargă cochilia, în timp ce ființele umane sunt chemate să iasă din mormânt, pentru a renaște în viața viitoare”[5].

 

Spargerea cochiliei înseamnă o rădăcină a tentaţiei şi a nostalgiei gnoseologice a omenirii, care aspira la al patrulea cer, cel de dincolo de „cerurile temporale, care formează sferele superioare ale oului cosmic… cel mai înalt cer, prin faptul că nu se atinge, la Eliberare, decât după ce „coaja” sau „peretele” oului cosmic a fost „străpunsă”, este definit ca „infinitul de sus, limitat mai jos”[6]. Dar coaja oului cosmic are şi o spargere anterioară, prin naşterea trimişilor lui Dumnezeu pe pământ, dar „a sparge învelișul oului înseamnă, în parabola lui Buddha, a desființa samsāra, roata existențelor, adică a transcende atât Spațiul cosmic, cât și Timpul ciclic[7].

 

Dumnezeu-Timpul, pe oul încondeiat

 

Aparenţa de trimitere la mitul androginului este doar aparenţă, pentru că oul cosmic este, în egală măsură, şi origine, şi destinaţie, precum în cele două naşteri, din care una definitivă, vestite de Iisus, viaţa omului, precum în simbolistica horirii romburilor de pe mijlocul oului încondeiat, fiind doar un parcurs şi o încercare, dacă nu cumva doar o purificare, o despovărare de impurităţi pe Cale. Deci şi ciocnirea  ouălor, de Paşti, face trimitere subconştientă, prin însuşi gândul pios la martiriul lui Iisus, la cele două spargeri ale învelişului oului, care determină o altă dublă natură a ciclicităţii existenţei umane, cea în care „oul cosmic al tradițiilor” iniţiatice poate fi „identificat formal cu Anul, expresie simbolică a Timpului cosmic”[8]. Dacă ne reamintim că Anu, tatăl Marelui Păstor Enlil (Enlil înseamnă Fiul Muntelui) iniţiatorul ancestral devenit însuşi Cerul şi că anul, ciclu formal al existenţei pământeşti, face parte din Timpul cosmic – concepţia aceasta fiind universală, pentru că „Mircea Eliade găsește amintiri ale oului cosmic în Indonezia, Iran, Fenicia, Letonia, Estonia, Africa de Vest, America Centrală și coasta de vest a Americii de Sud”[9], înţelegem semnificaţia florii în opt petale  sau a stelei în opt colţuri (suprapunerea rombului peste pătrat în catapitesmele tuturor bisericilor creştine, drept suport pentru icoanele cu Iisus Mântuitorul sau cu Maica Sfântă şi Pruncul) de Dumnezeu-Timpul, expresie întâlnită şi în culturile primordiale, pe care preoţii egipteni le numeau „insula începuturilor”, în care un „ou, de unde a emis lumina zilei[10], în toate acele culturi străvechi considerându-se că Originea lumii a fost un ou, iar „această concepție a formei sferice a primei mase arată un avans mare în gândirea speculativă”. Mai târziu, oul cosmic „a fost împărțit în două părți. Deoarece o jumătate a sa este considerată a fi planeta noastră, Pământul, este evident că Pământul a fost privit ca sferic și nu plat, în formă… În această lume, atunci când a fost lipsită de strălucire şi de lumină şi învăluită, peste tot, de întuneric total, a intrat, ca fiind cauza primordială a creaţiei, un ou puternic, inepuizabil, sămânţa tuturor fiinţelor create (Adi Parva, I, p. 3)… În sfârșit, ideea nașterii sau despărțirii soarelui de jumătatea aurie a sferei este demnă de atenția noastră”[11].

 

Pornind de la cele două ciclicităţi, semnalate de Mircea Eliade, cea a anului pământesc şi cea a Timpului Cosmic, un tânăr filosof al culturii american, David N. Talbot, desluşeşte în mitul lui Saturn, pe care grecii îl numeau Cronos, elinizând numele celtic al cerului îndepărtat, Cernunos, „o reinterpretare a riturilor și simbolurilor care luminează unele dintre zonele întunecate ale societății omeneşti primordiale”, în care „simbolul” lui Saturn, deci al lui Dumnezeu-Timpul este, ca şi pe ouăle încondeiate ale ruralităţii europene de odinioară, steaua în opt colţuri. Şi mai are Talbot o „ecuaţie” interesantă, adică şi îndrăzneaţă, şi de bun simţ – ca să nu spun corectă, prin care pune semnul egalităţii între Timp şi Primăvară, deci între Eternitate şi Reînviere ciclică. Este ca şi cum s-ar consacra locul şi identitatea omului în Univers, cum scria Lucian Blaga, în Trilogia Cosmologică.

 

 

Elementele sacre ale culturilor primordiale, feniciană, egipteană, sumeriană, chineză. Hitită şi a ruralităţii europene, toate ne-idolatre, ci „naturale”, adică bazate pe identităţi simbolice astrale, au fost preluate şi de creştinism, adică de religia urbană europeană, care a omis, cu premeditări ciudate, să precizeze vreodată că toate culturile străvechi menţionate nu erau păgâne şi că termenul păgân nu desemna idolatrul, ci ruralul, cuvântul latin pago însemnând sat, şi nicidecum idolatricum.  Un teolog german, Heineo Pfannenschmid, recunoştea, în 1869, dar întreţinând confuzia între credinţe ancestrale, inclusiv cele din ruralitatea europeană din fiecare pago cu păgânismul, că din religia primordială au fost preluate de creştinism „binecuvântarea apei și a uleiului (care) este aceeași cu cea a ouălor de Paște (ovorum Paschalium)… Cei care sunt familiarizați cu antichitatea și mai ales cu mitologia germanică știu că toate acele consacrări și o bună parte din altele se referă la obiceiuri păgâne autentice, care au fost asimilate de Biserică, prin consacrările lor”[12].

 

 

Nici măcar în 1869, elementele culturilor primordiale feniciană, egipteană, sumeriană, chineză, hitită şi a ruralităţii europene nu erau şi nu vor fi vreodată de stigmatul „obiceiurilor păgâne autentice, care au fost asimilate de Biserică, prin consacrările lor”, ca şi cum creştinismul ar fi preluat idolatria prin simple binecuvântări şi consacrări, deci printr-un ciudat botez cu rol de legitimare în comunitate. Ideile esenţiale, pe care le predica şi Iisus, ale „religiei dintotdeauna” – cum scria Augustin, în Civitas Deus, nu au fost „binecuvântate” şi „consacrate”, ci doar elementele materiale aparent ţinând de idolatrie şi, astfel s-au ajuns ca ouălor înroşite de sângele lui Iisus să le aruncăm, odată cu coaja, şi… Sângele Lui Iisus, oricât de simbolic şi de nepremeditat ar fi gestul, dar cu această involuntară sugestie simbolică. Când vorbea despre „religia pe care acum o numim creştinism” şi „care a existat” dintotdeauna, Iisus fiind Soarele Dreptăţii”, Augustin încredinţa viitorimii o idee de mare notorietate atunci, şi anume aceea că, în credinţa lor, oamenii folosesc elemente lingvistice ale identităţii lor pentru a defini aceleaşi atribute sacre.

 

 

Şi Postul Paştelui, şi Paştele, ne vin din aceleaşi „vremuri cărunte, ba poate şi mai cărunte” ale antichităţii.  Postul Paştelui vine din „luna de așteptare”, când se cântau lamentaţii, apoi, după echinocţiul de primăvară, urma „Festivalul Bucuriei”, Paştele, numit şi „Mireasa şi Mielul”, ceea ce în creştinism semnifică „unirea lui Hristos (cuπνύα) cu Biserica, Mireasa Mielului[13]. Dar postul devenise, în Evul Mediu, o pedeapsă, în ciuda aparenţei de virtute, pe care o desluşea „Théodule, episcopul de Orleans, care a scris, în 607, într-o instrucție adresată preoților eparhiei sale, relativ la abstinență şi de zile de post: „că e considerat un om cu o mare virtute cel ce se putea abține de la ouă, brânză, pește și vin”[14]. Excesul de înfometare, avea să conducă la o revoltă disperată, reluată, ulterior, în Franţa, ca un ritual glumeţ şi ca o explicaţie a „cerutului de ouă”, care s-a practicat peste tot în lume, dar cu semnificaţii vechi mult mai profunde şi care ţineau din iniţierile în cele două naşteri, prin spargerea cojii. Flămânzi de regulă şi aduşi la o foame disperată, pe timpul postului, datorită regulilor bisericeşti excesive în privaţiuni, aşa cum povestea, în scris Legrand d’Aussy, „în una dintre zilele săptămânii Paștilor, elevii școlilor, clericii bisericilor şi tinerii orașului s-au adunat în piața publică, în zgomotul castanietelor și al tobelor. Unii purtau măşti burleşti, alții erau înarmați cu sulițe sau bastoane; din piață s-au dus, cu zgomotul oribil de care o asemenea grabă era capabilă, până la ușa exterioară a bisericii principale a oraşului. Acolo au cântat laude, după care s-au răspândit în tot orașul, pentru a cerşi ouă de Paște” [15].

 

 

Ideea de ou cosmic a şocat omenirea trezită din bezna credulităţii, datorită aparenţei de primordialitate a materiei în faţa spiritului, deşi oul cosmic nu însemna materie, ci energie, fărâma energetică a începuturilor şi, desigur, a concluziilor ştiinţifice de astăzi. În 1878, un englez, Hugh Doherty, apelând la parabola cloştii, opina că „poate că nu există vreo analogie între starea de ou cosmic a unei planete noi, până când anumite condiții de agregare internă și incubație cosmică (prin căldura soarelui) pe suprafața răcită a globului au făcut posibilă evoluția organică?”[16], deşi antichitatea îndepărtată formula, din ce în ce mai inteligent, conceptul egiptean al oului cosmic, „o incintă aprinsă pe marea primordială, un cerc cu un „punct de soare” în centru”[17].

 

În zorii omenirii, originea lumii a fost concepută sub „forma unui ou”, iar „această concepție a formei sferice a primei mase arată un avans mare în gândirea speculativă”. Mai târziu, oul cosmic „a fost împărțit în două părți. Deoarece o jumătate a sa este considerată a fi planeta noastră, Pământul, este evident că Pământul a fost privit ca sferic și nu plat, în formă… În această lume, atunci când a fost lipsită de strălucire şi de lumină şi învăluită, peste tot, de întuneric total, a intrat, ca fiind cauza primordială a creaţiei, un ou puternic, inepuizabil, sămânţa tuturor fiinţelor create (Adi Parva, I, p. 3)… În sfârșit, ideea nașterii sau despărțirii soarelui de jumătatea aurie a sferei este demnă de atenția noastră”[18].

 

 

Concepţia nu însemna o dogmă şi, cu atât mai puţin, o religie, ci un fapt stilistic, cum numeşte Lucian Blaga orice tentativă creatoare, imaginativă a omenirii, de regulă săvârşită individual şi acceptate de comunităţi drept iluminare. Nu contează cât adevăr sau neadevăr există în conceptul oului cosmic (adevărul îl vom afla doar prin naşterea definitivă sau nu-l vom afla niciodată, cum spunea Lev Tolstoi), cu adevărat importantă fiind forţa imaginativă a aşa-zisului om primitiv (omul pelasg, după Klagges), care o depăşeşte cu mult pe cea a omului modern, obligându-ne la o altă perspectivă asupra primelor generaţii totemice de oameni din istoria civilizaţiei pământeşti. Este posibil, dar nu obligatoriu, ca forţa imaginativă a aşa-zisului om primitiv să fi însemnat o identitate metafizică, argumentată, de altfel, de vechii egipteni, care erau de părere că omenirea pierde în metafizic exact atât cât câştigă în civilizaţie, conceptul egiptean al dualităţii armonice plin-deşert fiind identică, de fapt, cu yin-yang. În fond, nu există mai multe credinţe, ci doar mai multe biserici.

 

În efervescenţa cercetărilor de astăzi asupra tentaţiilor gnoseologice ale omenirii, cercetări mai asidue şi mai îndrăzneţe decât oricând, Richard Leviton, încă fascinat de rolul planetei Venus în regionalizarea modurilor de a practica religia, şi nu credinţa, scrie că „Oul Cosmic (autorul îl numește Phanes – n. n.) a fost primul care a strălucit, s-a ivit și a fost o aprindere a luminii. În măsura în care face lucrurile vizibile, luminează restul creației. Oul Cosmic a fost numit uneori Lumina însăși. Cu siguranță, el a existat înainte de Soare, pe care l-a creat. Singur Oul Cosmic a început procesul de creație și de manifestare și s-a menținut și după ce emisferele Oului cosmic s-au despărțit și Cerul și Pământul au fost separați, iar miriadele de semințe au fost diferențiate în viață și stele; Oul Cosmic a trebuit să fie plafonul (deci bolta cerească – n. n.), să stea între cele două tărâmuri și să le țină împreună”[19].

 

 

Credinţa omului primordial că el îşi are locul şi rolul său în Univers şi că e dator să se bucure de acest privilegiu înseamnă adevărate lui identitate, care îl obligă la demnitate şi nicidecum la umilinţă. Despre vechimile acestei încredinţări universale ne vorbesc doar culturile străvechi, care au văzut în mişcarea armonioasă a astrelor „legile”, pe care trebuia să le respecte şi să le încredinţeze celorlalţi prin scriere, prin transpunere celor scrise pe cer şi, astfel, oul încondeiat a fost să fie prima carte a credinţelor omenirii. Iar goana după înţelepciunea iniţiatică iniţială ignoră tocmai această sursă, care, de-a lungul vremurilor, şi-a înstrăinat parte din rostiri în favoarea esteticului. De asta, textele sacre ale antichităţii anterioare celei greceşti şi romane, deşi contaminate de religios, deci de metoda persuasivă de îngenunchere a mulţimilor umane, sunt folosite pentru a înţelege… înţelesul existenţei primordiale pe deplin metafizice, în care „oul cosmic, cunoscut și sub denumirea de oul de aur (hiranyagarbha) reprezintă particula fundamentală, atomul sau cea mai de bază particulă subatomică, cel mai mic obiect din univers. Mitul lui este prima manifestare a fizicității. La nivel macrocosmic, oul reprezintă Universul sau Cosmosul. Între aceste extreme, universul reprezintă Pământul, Luna și Soarele. De asemenea, reprezintă roata (dhamma). În sens literal, ou, anta, se referă și la cupola emisferică… care este o versiune în formă de clopot”[20].

 

Obiceiul scrierii ouălor, care se mai păstrează, cu o acurateţe remarcabilă, doar la români, ar trebui să însemne pentru noi, împreună cu toate celelalte elemente ale Datinii, un produs turistic de excepţie al unei călătorii în timp spre strămoşii comuni ai tuturor popoarelor lumii. Dar nu o facem şi e păcat.

 

Fotografii ale ouălor încondeiate: Victor T. Rusu

 

[1] „În țările de religie ortodoxă, obiceiul de a ciocni ouăle de Paște există încă” – Mathieu, Joseph, La coutume des oeufs de Paques, în Lou Cassaire, No. 117, 27 Mars 1864, p. 513; în Anglia există „un joc al ciocnirii ouălor unul de celălalt” – A. P., Les oeuf de Pâques, în Le Chenil, No. 15, Trente-troisiéme Année, 15 avril 1915, p. 470

[2] Barthélemy, F., L’oeuf de Pâques, în Le Journal de Confitures, Pâtissiers, Glaciers, No. 3, Dix-huitième année, Mars 1907, p. 65

[3] Barthélemy, F., L’oeuf de Pâques, în Le Journal de Confitures, Pâtissiers, Glaciers, No. 3, Dix-huitième année, Mars 1907, p. 65

[4] Barthélemy, F., L’oeuf de Pâques, în Le Journal de Confitures, Pâtissiers, Glaciers, No. 3, Dix-huitième année, Mars 1907, p. 65

[5] . P., Les oeuf de Pâques, în Le Chenil, No. 15, Trente-troisiéme Année, 15 avril 1915, p. 470

[6] Schrader, F. Otto, Introduction to the Pāncarātra and the Ahirbudhnya Samhitā, Madras 1916, pp. 49, 50

[7] Eliade, Mircea, Imagini și simboluri, Humanitas 1994, p. 97

[8] Eliade, Mircea, Imagini și simboluri, Humanitas 1994, pp. 96, 97

[9] Talbot, David N., The Saturn myth / A reinterpretation of rites and symbols illuminating some of the dark corners of primordial society, Oregon 2013, p. 38

[10] Talbot, David N., The Saturn myth / A reinterpretation of rites and symbols illuminating some of the dark corners of primordial society, Oregon 2013, p. 38

[11] Krishna, Bal, Hindu Philosofers on Evolution, Bombay 1934, p. 124

[12] Pfannenschmid, Heineo, Das weihwasser im heidnischen und christlichen cultus (Apa sfântă, în cultul păgân şi creştin), Hannnover 1869, p. 142

[13] Hilprecht, Hermann Vollrat, The Babylonian Expedition, Volume XXX, Part 1, München 1913, p. VII

[14] Mathieu, Joseph, La coutume des oeufs de Paques, în Lou Cassaire, No. 117, 27 Mars 1864, p. 514

[15] Mathieu, Joseph, La coutume des oeufs de Paques, în Lou Cassaire, No. 117, 27 Mars 1864, p. 515

[16] Doherty, Hugh, Organic Philosophy or man’s true place in nature, Vol. V – Organic Method, London 1878, pp. 291, 292

[17] Talbot, David N., The Saturn myth / A reinterpretation of rites and symbols illuminating some of the dark corners of primordial society, Oregon 2013, p. 38

[18] Krishna, Bal, Hindu Philosofers on Evolution, Bombay 1934, p. 124

[19] Leviton, Richard, The Nine Faces of Lucifer, Lord of Light, Hampton Roads 2004 p. 16

[20] Roberts, Tyson R., Manifestations of the Gajasimha of Suryavarman, Oregon 2003, pp. 171, 172


Începe anul şi în clanul Drăguşanul: Andi

 

În clipa în care s-a născut, Andi mi-a schimbat destinul. De atunci şi pentru totdeauna am trăit din şi numai pentru scris. De atunci şi pentru totdeauna, am fost răsfăţat de soartă, dar fără să uit niciodată încredinţarea că fiecare copil se iveşte pe lume cu norocul lui, pe care îl revarsă asupra celor care i-au dat viaţă.

 

 

Păşim alături umăr lângă umăr

căci este o fântână la răscruce

spre care numai stele fără număr

zidesc icoana căii ce ne duce

şi-n jurul nostru caii în galop

sfărâmă vremea-n leneşe secunde

ca-n setea noastră să visăm un strop

dintr-o fântână ce-nfăşoară-n unde

 

acelaşi cântec sacru şi deplin

pe care noi să-l împărţim în două

ca să îl bem din cupele cu vin

la mesele ospeţelor cu rouă

la care cântăreţii se adună

atât de rar pentr-a trăi sublim

sperând că vom ajunge împreună

ca împreună să-nvăţăm să fim!

 


Începe anul și în clanul Drăgușanul: Carina-Ioana

 

Astăzi, dincolo de munți, pe tărâmul visurilor Cluj-Napoca, începe anul nou și pentru clanul Drăgușanul, prin Carina-Ioana, care tocmai împlinește 6 anișori. Mâine va fi ziua lui Andi, așa că sufletul meu, începând de astăzi, are de ce petrece. Și va ști cum să o și facă:

 

 

Să te-nfășori în viață și-n lumină

și din lumină să-ți durezi un pat

ca să auzi cum stele ți se-nchină

când ți-i ursit să fii cu-adevărat

și să îți fie calea curcubeu

căci ești penelul care îl întrupă

și-atunci de ziua ta și Dumnezeu

din zâmbet va sorbi ca dintr-o cupă,

 

să crești din iarba cântului de leac

și să atingi cu fruntea universul

doar aruncând poverile din veac

ce uneori îți mai încurcă mersul

și să-ți zidești în pânze lumea ta

căreia să-i dai suflet și vigoare –

auzi, cobzaru-ncepe a cânta

căci ești lumina lui biruitoare!

 


Pagina 48 din 1.223« Prima...102030...4647484950...607080...Ultima »