Dragusanul - Blog - Part 40

RELATIVE la tabloul lui Lucian Francisc Csibi

 

Aseară, pentru că una dintre trupele „stâlp” ale Festivalului „Bucovina Rock Castle”, admirabila „Relative”, avea concert la „Motor’s Pub”, în Suceava, am mers să-mi iau tabloul pe care chitaristul solo al trupei, Lucian Francisc Csibi, îl făcuse, special pentru mine, prin ianuarie, în ziua în care mi s-a întâmplat naşterea. Mi l-a înmânat afară, în noapte, unde ieşisem la păcătuială tabacică, împreună cu câţiva dintre voluntarii fenomenului rock din Suceava şi cu noua toboşară de la „Relative”, Iulia, o unguroaică plină de personalitate, absolventă de Conservator – percuţie, pe care o ştiu şi-i preţuiesc talentul inconfundabil încă din vremea în care cânta cu „FronT”.

 

 

Lucy arată extraordinar, chiar dacă poartă o haină de revoluţionar latino, plină de medalii şi decoraţii, pe care a găsit-o prin maşină, rămasă de la una dintre seriile lor de concerte „cu mască”, iar tabloul, dincolo de frumuseţea lui, datorată unor inspirate transparenţe şi siguranţei penelului, clocoteşte de lumină, de seninătate, de linişte interioară, semn că băieţelul de aproape un an, dar care şi-a exprimat deja intenţia de a participa la „Bucovina Rock Castle 2019″, are acelaşi efect miraculos asupra tatălui său, pe care îl descoperisem, cu câţiva ani în urmă, la Marcel Bostan, de la „Alternosfera” (tare m-aş bucura, la această ultimă ediţie pe care o mai fac în calitate de salariat, dacă şi Marcel ar veni cu crăişorul lui!).

 

 

Suntem o familie minunată sub aura „Bucovina Rock Castle”, iar sutele, ba chiar miile de copii ai sufletului meu, înfiaţi cu mintea şi cu inima – pentru că merită, îmi dă o dumnezeiască stabilitate. Nu pierd niciodată probele de sunet, pentru că atunci, dacă ţi-ai format o experienţă detectivistică, poţi desluşi frumuseţea reală a temei muzicale, care trece năvalnic, aidoma unui izvor curat, în ceea ce se cheamă muzică rock. La probele de sunet, Ionuţ Dărămuş, basistul, vine în sală, atât cât îi permite cablul de microfon, şi, în vreme ce cântă, desluşeşte ce intensităţi au nevoie de potenţare sau de diminuare, astfel ca armonia comună a concertului să atingă un nivel cât mai apropiat de maxim. Îmi place vocea solistului Gagyi Botond, un băiat de o fineţe care te obligă la delicateţe.

 

 

Fac poze, cu aparatul meu fără bliţ, în jocul capricios al luminilor din club, cu speranţa că măcar unele dintre ele vor fi folosite. Iar când „Relative” are treabă, discut pe îndelete cu voluntarii – şi suntem vreo opt prezenţi la datorie.

 

 

Mă simt bine în cea mai dumnezeiască stare de sacralitate, pe care o reprezintă tinereţea, şi-abia când frigul nopţii mă alungă, îmi iau tabloul, din care îmi zâmbesc suflete dragi lui Lucian Francisc Csibi. Pictor pe pânze şi pictor de armonii în miraculosul „Relative”.

 


ca să vindece departe multele înstrăinări

 

a încărunţit tăcerea şi-n mesteceni se întrupă,

ca să-i chem pe la ospeţe pun paharele cu vin

sus, mai sus, pe cerul nopţii şi-al tăcerilor de după

şi aprind în ceruri focuri, aşteptându-mă să vin

doar cu arcul şi săgeata să pornim la vânătoare

poate, poate vom răpune ostenitul capricorn

şi tot văd cum curge vinul stelelor pe minutare

când mesteceni dau chemare tânguită-ncet pe corn,

 

dar mi-s munţii la-ndemână şi când vreau să mă închin

pun paharele pe masă şi-i aştept cu drag de draguri

şi nu-mi pasă nici de calea făurită de destin,

de tăcerea-ncărunţită ce se-adună în şiraguri

şi pe umeri îmi apasă ca un fel de adiere

ca să o respir în taină înspre cele patru zări:

a încărunţit tăcerea şi s-a dus ca o părere

ca să vindece departe multele înstrăinări

 


Ion Slavici, „jefuit de supremul bun: opera sa”

În vreme ce văduva lui Ion Slavici supravieţuia într-o mizerie cruntă, iar manuscrisele lui, confiscate de Siguranţă, dispăruseră fără urmă, la Bucureşti „Luceafărul României Moderne”, cum îl numise Iorga pe Carol al II-lea, prin camarila sa, oferea sume uriaşe (depăşeau valoarea unei vile) pentru premiile literare ale anului 1930.

 

Premiul pentru Poezie revenea lui Nichifor Crainic, „Nomofilaxul ortodoxiei de astăzi”, cum îl numea Şerban Cioculescu, care „a fost un poet de mâna a doua sau a treia, din generaţia a doua sămănătoristă (1910-1916), pus în vedetă de domnul Nicolae Iorga”, iar Premiul pentru Proză, lui I. A. Bassarabescu, a cărui operă „nu conţine nimic subversiv”, într-o epocă în care, „în artă, subversive sunt numai talentul mare şi geniul: răstoarnă şi răscolesc”[1].. Cioculescu susţinea că „încă o dată se premiază mediocritatea şi inactualitatea literară”, simultan cu alte fapte şi mai incredibile, dezvăluite de văduva lui Slavici, care, „într-o scrisoare adresată domnului Romulus Dianu, a adus la cunoştinţă un fapt de excepţională gravitate. Manuscrisele lui Slavici au fost ridicate de poliţie, după ocupaţia germană (când Slavici a fost condamnat la 5 ani de temniţă şi domiciliu forţat la Panciu, pentru restul vieţii, deşi rămăsese în Bucureşti din ordinul şefului serviciilor secrete ale Armatei Române, generalul Iliescu – n. n.), şi de unsprezece ani nu au fost restituite. Există un proces-verbal, în care s-au consemnat manuscrisele confiscate. Un roman, „Musculiţa”, două lucrări de filozofie şi o sintaxă, probabil cea mai subversivă din lucrările lui Slavici, întrucât atenta la stilul Siguranţei generale (ironia lui Şerban Cioculescu este mai mult decât evidentă – n. n.). Totuşi, deşi procesul verbal poartă o semnătură, nimeni nu e responsabil de soarta manuscriselor dispărute.

 

Domnul Romulus Voinescu (procurorul regal – n. n.), somat în mod delicat, a răspuns cu superioritate de protector al literelor – pe când laureat al premiului naţional? – aruncând responsabilitatea pe funcţionarii inferiori. În sfârşit, văduva lui Slavici a fost determinată să dea în judecată Statul, acesta fiind singurul mijloc de a dobândi satisfacţie. Rezultatul este de prevăzut. Contribuabilii vor plăti şi nu se va afla nici un vinovat. Soluţie de două ori rea. Întâi, pentru că Statul ar fi fost dator, ca o reparaţie, să recompenseze, în mod spontan, pe văduva lui Slavici, care trăieşte în mizerie, şi să nu aştepte o condamnare difamantă pentru furt de manuscrise. Al doilea, pentru că asigură impunitatea celui mai odios delict, care privează pe scriitor de proprietatea operei sale”.

 

Tragedia lui Ion Slavici, victimă a unei înscenări pusă la cale de Regele Ferdinand şi de Ionel Brătianu, îi impunea lui Şerban Cioculescu „o constatare mâhnitoare” despre soarta lui Ion Slavici: „Un mare scriitor, care a fost şi un mare român, persecutat de profitorii de război, închis, batjocorit, lovit de magna capitis deminutio, izolat până la moarte ca un ciumat, e jefuit de supremul bun: opera sa”.

 

Concluzia, formulată de acelaşi Cioculescu, pentru a fi valabilă şi astăzi, şi în viitorul românesc: „Şi, în toată ţara nici un glas autorizat nu se ridică. Există sancţiuni pentru hoţii de buzunare. Dar furtul de manuscrise e un act de guvernământ”.

 

Uitat într-un cimitir din spatele gării din Panciu, cu ţărâna arbitrar, ba chiar revoltător îndepărtată de ţărâna lui Eminescu, Slavici e însăşi amărăciunea destinului românesc, pe care tulburător o formulase în faţa torţionarilor regalo-liberali ai instanţelor de odinioară: „Spuneţi protectorilor voştri că nimic nu mă mai poate atinge; m-am mutat în mine!”.

 

 

[1] Cioculescu, Şerban, Cronică literară, în Adevărul, anul 43, nr. 14277, duminică 13 iulie 1930, pp. 1, 2


RELATIVE la „Looch Lars” Lucian Francisc Csibi

Ema, prinţesa lui Lucian Francisc Csibi de la RELATIVE, pentru prima dată la Bucovina Rock Castle

 

Unul dintre „stâlpii” Bucovina Rock Castle, „Looch Lars”, chitaristul solo de la „Relative”, pe numele lui de tată de principesă şi de şi mai tânăr crăişor Lucian Francisc Csibi, „un pic şi-un pic secui / sau pe de-a-ntregul poate” – cum ar zice Joszef Attila, clujean născut la Topliţa, este proprietar temeinic al acestei prime zile de primăvară. Dimineaţă, când i-a cântat Andi urări la telefon, după obiceiul familiei noastre, Lucy a vrut să treacă grăbit peste „chestia asta nesemnificativă”, dar care pentru noi, drăguşanii, are mare şi profundă importanţă, atunci când e vorba despre oameni şi despre prieteni. Iar Lucian Francisc Csibi este şi om, ne este şi prieten, deci şi sărbătoare, deci şi o bucurie a sufletului pe care, să vrem, nu o putem ignora. Nu-i vorbă, mâine seară, când „Relative” va cânta la Suceava, în „Club 60″, voi fi acolo, între prieteni, între muzicieni şi tineri, la oficierea dumnezeiască a muzicii rock; deci îi voi putea ura şi acolo cele de cuviinţă (FERICIRE, pentru că le cuprinde pe toate şi este condiţionată de toate), dar vreau să o fac şi astăzi, cu entuziastă sinceritate:

 

La mulţi ani, Lucian Francisc Csibi,

şi Dumnezeu să ni te ţie numai întru bucurie!


Iacov: Comemorarea de la Putna, în 3 Iulie 1904

 

La Putna am ajuns pe la orele 8, seara. Acolo, aştepta la gară pe Principele (Hohenlohe, guvernatorul Bucovinei – n. n.) nu numai persoa­nele oficiale, dar şi o mare mulţime de lume, în care am văzut şi pe trei bârlădeni, domnii Colonel N. Ionescu, I. Lupu şi Costică Armaşu. De la gară, am ple­cat, pe jos, spre Mănăstire şi am mers prin mijlocul mulţimii de români, care aclamau cu multă căldură sufletească pe Principele Hohenlohe. În aceste clipe, numeroase buciume răsunau de pe înălţimi, clopotele mănăstirii sunau şi numeroase săcăluşuri se descărcau. Apoi, la o depărtare oarecare de la gară, am întâmpi­nat în cale un frumos arc de triumf, împodobit cu crengi de brad şi având o coroană atârnată la mijloc, ce era împodobită cu flori albe, roşii şi albastre, în loc de pietre scumpe, şi deasupra ei, închipuit tot din verdeaţă, numele ŞTEFAN. Întreagă această privelişte plină de duioşie, învăluită în întunericul nopţii care sosise, îmi umplu ochii de lacrămi şi, în calea de 2 kilometri, de la gară, până în sfânta Mănăstire, mă ţinu transportat întruna în timpurile de suferinţă şi de glorie ale Eroului Ştefan, timpuri de suferinţă şi de glorie ale întreg neamului românesc!

 

Principele Hohenlohe fu găzduit în frumoasele apar­tamente egumeneşti, unde era găzduit şi Î. P. S. S. Mitropolitul Vladimir de Repta, care sosise deja de la ora 1, însoţit de o mulţime de demnitari bisericeşti din Cernăuţi. Eu şi cu părintele Costăchescu am fost primiţi în gazdă de părintele Ieromonah Nechitovici, care ne-a tratat cu multă dragoste frăţească. N-am putut apuca la slujba privegherii, pentru că, pe la orele 9, era totul sfârşit şi lumea ieşea din biserică. Era atât de multă lume, că mulţi oameni au dormit sub cerul liber, în şi afară de curtea Mănăstirii. De la poarta acesteia şi până departe, erau, pe ambele laturi ale dru­mului, barăci unde se vindeau prescuri, lumânări, de-ale mâncării şi băuturii, cărţi poştale ilustrate şi altele.

 

A doua zi, 3 Iulie, zi foarte frumoasă, cum fusese şi cele 2 zile precedente, m-am trezit, dimineaţă, în concertul jalnic al numeroaselor buciume, care făceau să răsune cu putere aerul şi să ne vestească la toţi cei ce eram aici, lângă rămăşiţele sfinte ale Aceluia care a ridicat la mare cinste şi renume iubita şi scumpa lui ţară. M-am grăbit a mă duce în biserică, încă de pe la orele 5 dimineaţă, în speranţă că voi putea ve­dea totul în linişte şi mai în amănunţimi; însă biserica era tixită de lumea care se închina pe la icoane, şi chiar la mormântul Marelui Ştefan, ca la a unui sfânt.

 

 

Fiindcă slujba nu se începuse încă, am putut vedea, rând pe rând, aproape totul ce era prin biserică. Ceea ce mă atrăgea mai mult a fost ca să văd de aproape mormintele Domneşti, Piatra mormântală a  Marelui Ştefan, pe care şi-a pregătit-o încă de pe când era în viaţă, se află în pronaosul sau a doua despărţitură a bisericii, lângă păretele de miază-zi. Pe ea se află aşternut un covor de catifea cu fir de aur, pus de fiul său Bogdan Voevod, şi pe acest covor se află aşezate, acum, o urnă de argint şi o cădelniţă de aur, ale cărei lănţurele sunt date în jurul capacului acelei urne. În păretele de aici sunt bătute două co­voraşe frumos şi bogat împodobite. Toate acestea stau sub un baldachin şi sunt închise într-un geam de sticlă şi apoi îngrădite cu un grilaj de fer. În frun­tea baldachinului este un steag tricolor de mătase, pus acolo cu prilejul sărbătorii naţionale din 1871.

 

Se ştie că mormântul Marelui Ştefan, ca şi celelalte morminte Domneşti, ce sunt în biserica de la Mănăstirea Putna (toate prădate de către călugări, de-a lungul vremii – n. n.), au fost deschise, în noiembrie 1856, de către o comisiune, cu învoirea guvernului austriac. În privinţa mormântului Marelui Ştefan, iată ce aflăm din consta­tările acelei comisiuni: „În mijlocul pronaosului, puţin spre răsărit, se află piatra analoghionului. Pentru că, în vechime, sub piatra aceasta de regulă se înmormânta ctitorul, s-au făcut şi în Putna cercare aici, după mor­mântul lui Ştefan, ca ctitor al Mănăstirii. După ce se scoase ţărna, până la adâncime de 18 policare, au dat lucrătorii de un mormânt, zidit de cărămizi, ca şi ce­lelalte morminte, dar fără boltitură, ci gura lui astupată peste tot cu trei lespezi, lucrate regulat în patru muchi. Colţul nord-estic al lespezii ultime, dinspre pi­cioare, s-a aflat frânt, se vede că cu puterea. Mormântul acesta s-au constatat cu toată siguritatea că este a Iui Ştefan Vodă cel Mare, fiindu-i şi epitaful, în dreapta, dinspre peretele bisericii. Cadavrul, fără sicriu, era aşezat pe 13 şine de fer (înfăşurat în mantie de egumen – n. n.). Sub cap era un căpătâi zidit de 12 policare (picioare – n. n.). Pe acesta, zăcea capul mortului (egumen, care fusese înmormântat, călşugăreşte, pe 13 bare de fier – n. n.), din care însă era conservată încă numai partea superioară a tigvei, dar aşa că partea în a cărei con­tinuare ar veni faţa, adică ochii, era întoarsă spre apus şi depărtată de grumaz cu 5 policare. După zisa me­dicului, numai în urma putrejunii şi a descompune­rii, niciodată n-ar fi putut lua poziţiunea aceasta ne­naturală. Afară de aceasta, nu s-au aflat nicicât de puţină urmă de un acoperemânt s-au podoabă de cap sau de grumaz, fără care nu se poate crede că s-ar fi înmormântat Ştefan cel Mare, mai ales pentru că, în mormântul lui Bogdan şi Ştefan cel Tânăr, s-au aflat de aceste (în mormântul lui Bogdan se afla coroana de pâslă, dar în cel al lui Ştefăniţă Vodă fusese înmormântat un alt călugăr, deasupra osemintelor acestuia fiind depuse doar oasele unui braţ al Voievodului – n. n.). Toate împrejurările aceste arată, fără toată îndoiala, cum că acum, de mult, mormântul lui Ştefan au fost cercat de oare cine” (Candela, foaie biser. lit., Cernăuţi, anul 1889, pp. 685-686).

 

„Îmbrăcămintea lui Ştefan, aflată în mormânt, deşi putredă şi mucegăită, totuşi s-a cunoscut că era de materie foarte preţioasă şi dimensiunile ei arătau că Ştefan era de statură mică, îndesată, întocmai aşa după cum îl descrie istoria şi tradiţiunea. Rămăşiţele din mormânt nu s-au atins, ci s-au lăsat întocmai cum au fost, şi mormântul s-a astupat iarăşi, (Ibid., p. 687).

 

Dacă la mormântul Marelui Ştefan s-a umblat şi s-au luat din el mai multe lucruri preţioase (toate pietrele preţioase şi mii de mărgăritare, toate jefuite, după cum o dovedea o scrisoare, din ordinul „Sfântului” Iacob Putneanul – n. n.), mai de mult, este întrebarea: când ?

 

Altarul bisericii mănăstirii Putna –
Familia, 1871 august 15

 

În Mănăstirea Putna se păstrează o scrisoare, din 2 martie 7265 (1757), semnată de Mitropolitul Iacob şi adresată Egumenului Putnei, Benedict. În ea, în chip misterios, Mitropolitul spune următoarele: „îmi pare bine că domnul Ispravnic din Suceava a dezgropat mortul, despre care era prepusul şi că nu a aflat alta, afară de aceea despre care mi-a făcut ştire Cu­viosul Dionisie. Îmi pare bine că a venit Ispravnicul, căci aşa a scăpat mănăstirea iarăşi de prepu­sul în care se afla. La scrisoarea lui Dionisie, n-am răspuns, dar îi voi spune din gură cum că am înţe­les toate câte mi le-a scris. Toate pietricelele, inelele, semnele de stare, boldurile şi alte lucruri ce s-au aflat, domnul să le sigileze la un loc şi să le dea argintarului Rafail, şi să ia măsură de pe icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului şi de pe a Domnului Hristos, să ni le trimită toate prin un om de credinţă. Să mai caute, cu părinţii Mănăstirii, că se află acolo o pungă cu mărgăritare, sigilată cu sigiliul nostru. Aceasta să o deschidă şi să ia de acolo 500 de mărgăritare de mărime asemene. Se mai află acolo, după cât ştim, 200 sau 300 de mărgări­tare de mărimea mazării, care s-au desprins de pe aer. Toate mărgăritarele aceste, dimpreună cu lucru­rile ce s-au aflat la mort, să ni le trimeată domnul, pentru că voim a face pentru Maica Domnului şi pen­tru Hristos coroane noi, mai iscusite şi mai frumoase, şi să le înfrumuseţăm cu pietre şi cu mărgăritare, care coroane, după ce vor fi gata, se vor pune numai în zile mari de sărbători”. Iar deasupra scrisorii este o în­semnare, în cuprinsul următor: „Răvaşul acesta este de la Preosfinţie Sa Mitropolitul Iacob, în care a scris ca să se trimeată lucrurile care s-au aflat în mor­mântul pronaosului, pentru ca din ele să facă două coroane la icoana făcătoare de minuni” (Candela, an. 1889, pp. 685-686).

 

Asupra conţinutului acestui răvaş m-am întrebat: de ce oare Ispravnicul de la Suceava să fi umblat în mor­mântul pronaosului (Răspuns: pentru că fusese sesizat că fusese jefuit cel mai sfânt mormânt al bietului nostru neam – n. n.), în care nu poate fi vorba  decât de acel al Marelui Ştefan, şi de ce adică Mitropolitul se bucură că a scăpat Mănăstirea iarăşi de prepusul în care se afla? (presupusul jefuirii mormântului – n. n.). Mă voi încerca a da un răspuns, luând lucrul mai de depărtişor.

 

Cronicarul Neculce, în O samă de cuvinte, înregis­trează, din cele auzite din om în om, că „Vasile Vodă (Lupu), aproape de mazilie (1653), a greşit lui Dumne­zeu, că i s-a întunecat mintea spre lăcomie de a stricat Mănăstirea Putna, gândind că va găsi bani şi n-a găsit. Şi s-a apucat s-o facă din nou, iarăşi pre­cum a fost, şi nu i-a ajutat Dumnezeu să o facă, că a zidit-o numai din temelie, din pământ până la fe­restre şi i-a luat Dumnezeu Domnia” (Letopis. Mold., tom II, p. 186). Domnul N. Iorga, cunoscutul nostru istoriograf, cu privire la această tradiţie, zice : „Nu se poate admite că bogatul, mândrul Vasile Lupu, un Cresus pompos al vremii sale, a dărâmat Putna ca să scormonească bogăţii în mormintele domneşti. Tot ce spune pentru aceasta, din auzite, Neculce n-are nici o valoare istorică. Vasile Vodă a voit numai să refacă Putna, care se ruinase. Presupusul hoţ de biserici a înălţat minunatele mănăstiri Trei Ierarhi şi Golia în Iaşi, şi, unde n-a clădit, a dres” (Studii şi Documente, Vol. VI, partea II. p. 617).

 

„Se ştie că, în 1757, Mitropolitul Iacob Putneanu a făcut o nouă restaurare acestei mănăstiri (Iorga, Istoria literaturii române, I., p. 534). Cu prilejul acesta, se vede că se scornise sau se reînnoise iarăşi calomnia cu privire la prădarea mormintelor domneşti, dacă nu pe socoteala vrednicului Mitropolit, cel puţin pe a călugărilor din acea sfântă Mănăstire. Autorităţile civile, adică Isprav­nicul de Suceava, mergând cu cercetarea până a scor­moni şi mormântul Marelui Ştefan, s-a convins, prin urmare, de falsitatea zvonului. Cred că, prin cuvintele iarăşi a scăpat Mănăstirea de prepus, Mitropolitul Iacob vizează, pe de-o parte, calomnia aceasta de acum, iar pe de alta, şi pe acea din trecut asupra lui Vasile Lupu. De aceea, mare dreptate are domnul Iorga[1], când zice că cele spuse de Neculce despre acest evlavios domnitor, cu privire la Putna, nu pot să aibă nici o valoare istorică. Că Ispravnicul de Suceava a făcut sau nu după cum regulase Mitropolitul, prin răvaşul de mai sus, aceasta n-o putem şti.

 

Putna, la 1850 – acuarelă de Franz Xaver Knapp

 

Tot în pronaos sunt înmormântate 2 soţii şi 2 fii ai marelui Ştefan: Maria de Mangop (moartă în 1476) şi Maria, fiica lui Radu Vodă (moartă în l511), Bogdan şi Petru (morţi în 1479). În Nartică sau prima despărţitură a bisericii, sunt înmormântaţi: Bogdan Vodă, fiul Marelui Ştefan (mort în 1517), domniţa Maria, fiica Marelui Ştefan (moartă în 1518), Maria, doamna dintâi a lui Petru Vodă Rareş (moartă în 1529), Ştefan Vodă cel Tânăr (mort în 1527).

 

Mormântul lui Bogdan Vodă, tatăl Marelui Ştefan, se află în biserica de la Reuseni, de lângă Suceava, după cum ne spune P. S. Melchisedec (Rev. p. Ist. Arh. şi Filol., a d-lui Tocilescu, an. I voi. II, p. 67); pe când al Oltei, după mirenie, sau Maria, după călugărie, mama Marelui Ştefan, se află în ţară, la noi, la Mă­năstirea Pobrata sau Probota, din judeţul Suceava (cu capitala la Fălticeni – n. n.), după cum ne spune dl Iorga (Sămănătorul, revistă litera­ră, No. 32, Bucureşti, 8 August 1904). În această mănăstire se păstrează multe lucruri ve­chi bisericeşti şi cărţi manuscrise, demne de a fi vă­zute şi studiate.

 

Pe la orele 8 şi jumătate, utrenia fiind aproape de sfârşit, îşi făcu intrarea în biserică Î. P. S. Mitropolitul Vladimir de Repta, care se îmbrăcă cu sfinţitele veştminte şi celebră, cu mare pompă, Sf. Liturghie, fiind asis­tat de: P. C. Arhimandrit Mitrofor Miron Călinescu, profesorii Universitari Eusebiu Popovici şi Constantin Popovici, Consilierii Consistoriali Bejan, Haniţchi şi Manastirschy, Egumenul Iliuţ, profesorul universitar Voiuţschy şi protopresviterii Hacman şi Lucescul şi doi diaconi. Cântările serviciului divin au fost executate de corul Academiei Ortodoxe.

 

Între persoanele care se aflau în biserică, afară de A. S. Principele Hohenlohe, dl C. Cogălniceanu, con­sulul României la Cernăuţi, am văzut, de aice, din Ro­mânia, pe domnii: Dr. Istrati, Poni, Tocilescu, Maiorul Manolescu-Mlădianu, General Angelescu, Tanoviceanu, Vintilă Brăteanu, Dr. Radovici, părintele Econom I. Gotcu (prof. în Iaşi), părintele G. Costăchescu (de la Mănăstirea Agapia), Stroe Belloescu[2], V. Morţun, Căpi­tanii Leon şi Costache Samureanu din Bucureşti, cu soţiile lor, şi mulţi alţii.

 

Putna, în Secrets of the Balkans

 

După otpustul Sf. Liturghii, Î. P. S. Mitropolit şi cu toţi preoţii, de care era asistat, au ieşit în pronaos, la Mormântul Marelui Ştefan, unde se depuseră acum o mulţime de coroane, între care voi aminti pe urmă­toarele: din partea M. S. Regelui Carol I şi a Minis­terului Cultelor şi Instrucţiunii Publice din România, coroana Societăţii Istorice Române din Bucureşti, a Comi­tetului Ducatului Bucovinei, a oraşului Suceava, a Ro­mâncelor Bucovinene, a Ligii Culturale din Iaşi şi din Bucureşti, a Românilor din Braşov, a Studenţilor universitari din România etc., etc. Apoi părintele Dr. Tarnavschi, profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, a rostit o frumoasă cuvântare, prin care a preamărit virtuţile Marelui Voievod Ştefan, după care s-a început slujba Panahidei. După ce s-a cântat o dată „Vecinica pomenire”, Î. P. S. Mitropolit, însoţit de tot clerul, de A. S. Principele, de dl Cogălniceanu şi toţi cei ce erau în biserica, au ieşit afară şi au făcut încunjurul bisericii, întonându-se de cor, încă de câte­va ori, „Vecinica pomenire”, binecuvântând cu sfânta cruce mulţimea ce era în curtea Mânăstirii, după care s-au întors în biserică. Mulţumirea cu care am ascul­tat slujba în această zi şi emoţiunile prin care am trecut, în timp de aproape 3 ore, nu le voi uita niciodată în viaţa mea. Fiind acum orele 11 şi jumătate şi toată slujba terminată, Î. P. S. Mitropolit ieşi din Sf. Altar, îmbrăcat numai în mantie şi cu cârja şi, fiind prece­dat de toţi preoţii oficianţi, care erau însă îmbrăcaţi tot în sfinţitele odăjdii, cu care slujise, se suiră cu toţii în apartamentele egumeneşti, unde s-a făcut obicinuitul otpust şi unde Î. P. S. S. a primit şi convorbit cu mai multe persoane din România şi de pe aiurea. Între aceş­tia, am avut fericirea de a convorbi şi eu, câteva momente, şi a mă bucura de apropiata privire a acelei figuri plină de blândeţe, de pietate şi de o angelică smerenie şi bunătate. Cu acest prilej, am făcut cunoştinţă cu R. R. L. L. părinţii: Eusebiu Popovici, Cons­tantin Popovici, V. Găină, Tarnavschi, profesori Uni­versitari, în Cernăuţi; cu Părintele Teofil Patrase (corect: Patraş – n. n.), Egumenul Sf. Mănăstiri Putna, Dimitrie Dan, paroh la Straja, şi cu mai mulţi protopopi şi preoţi din Bucovina.

 

La ora 1 p. m., dl Dimitrie Onciul, prof. la Universitatea din Bucureşti, a ţinut Discursul festiv, de pe tribu­na ridicata lângă zidul bisericii, cam în dreptul mor­mântului Marelui Ştefan. Erau de faţă: Î. P. S. Mi­tropolit, Principele Hohenlohe, C. Cogălnicianu, consulul României, o mulţime de preoţi, profesori şi alte persoane oficiale şi reprezentanţi ai deosebitelor So­cietăţi, şi norodul, cât a putut încăpea în ograda Mănăstirii, pentru a putea auzi pe învăţatul profesor. Aplauze entuziaste şi des repetate acoperiră acest ma­gistral Discurs.

 

Pe la orele 2 p. m., urmă dejunul, pregătit într-un pavilion, construit în curtea Mânăstirii şi foarte frumos împodobit cu verdeaţă şi cu o mulţime de steaguri, între care cele mai multe erau tricolore româneşti. La acest dejun au luat parte Î. P. S. Mitropolit, Princi­pele Hohenlohe, Consulul Cogălniceanu şi o mulţime de persoane de distincţiune din România, Bucovina şi de pe aiurea, în total ca 300 tacâmuri. Au toastat Î. P. S. Mitropolit pentru împăratul Francisc Iosif şi pen­tru Guvernatorul Bucovinei. Principele Hohenlohe mul­ţumeşte tuturor românilor care au venit la Putna şi îndeosebi celor din Regat, care desigur vor duce în ţara lor convingerea că fraţii lor sunt bine trataţi şi se află bine sub scutul legilor austriece. Dl Şendrea[3] mulţumeşte Principelui şi organizatorilor Serbării, zi­când că românii vor fi adânc recunoscători împăratu­lui Francisc Iosif. În fine, N. Filipescu aduce laude guvernului austriac. S-a expediat şi o depeşă împăra­tului Francisc Iosif, semnată de Mitropolit şi Baronul Hurmuzachi. S-au primit multe telegrame din Româ­nia, Transilvania şi una chiar din America.

 

În afară de Mănăstire, pe iarbă verde şi într-o pri­velişte încântătoare, s-au întins mese şi au ospătat vreo 3.000 de oameni. După ce aceştia au stat la masă, o mulţime dintre ei, având în frunte pe studenţii uni­versitari români, se îndreptară spre pavilionul din curtea Mânăstirii, unde era masa oficială, intonând Deşteaptă-te române! Şi, la întoarcere în grădină, Tricolorul şi Drum bun, drum bun, doba bate[4]. Era un entuziasm ce nu se poate descrie. Pe la oarele 4 p. m., se ţinură, în grădina Mânăstirii, conform pro­gramului, Discursurile studenţeşti. Mai întâi, vorbi preşedintele comitetului studenţesc din Cernăuţi, George Tofan, care dădu cuvântul, pe rând, următorilor oratori: C. Lucaci, preşedintele Academiei „Junimea” din Cernăuţi; Mihai Popovici, preşedintele Societăţii „Academia Ortodoxă”; V. Covată, în numele studenţilor macedo-români; P. Pogonatu (bârlădean), preşedintele Societăţii studenţilor în drept „Bosianu” din Bucureşti. Se intonă Imnul Festiv, de corul Societăţii „Armonia”, şi mai luară cuvântul: Doamna Laurenţia Gribincea din Iaşi, dl Profesor Universitar Gr. Tocilescu, din Bucureşti, şi dl Ionescu, student în litere tot din Bucureşti.

 

1880: Bauernhaus in Putna; fofografie de Julius Dutkiewicz

 

Încă pe când vorbeau ultimii oratori, iată că sosi în grădină Î. P. S. Mitropolit, care se sui, la timp, pe tribună şi citi răspunsul Împăratului la telegrama tri­misă, izbucnind din piepturile mulţimii un puternic „Ura!”, iar corul Societăţii „Armonia” intonă, cu un entuziast având: Deşteaptă-te Române! Apoi dl George Tofan mulţumeşte tuturor celor ce au venit la Serbarea aceasta de la Putna; de asemeni face şi dl Baron Hurmuzachi, în numele comitetului festiv. În fine, dl Dori Popovici a ţinut Discursul istoric pentru popor, stârnind un mare entuziasm în mulţimea adunată, mai ales când dânsul a îngenunchiat şi a rostit următoarea rugăciune:

 

Etern, atotputernic o creator sublim,

Tu care ţii la dreapta pe Ştefan Erou sfânt

Fă ca înc-odată iubita Românime

Să fie cum a fost pe vechiul ei pământ.

 

Acest Discurs, fiind deja tipărit, s-a împărţit îndată la mulţimea adunată, împreună cu o broşură, scrisă în nemţeşte de dl N. Iorga, profesor la Universitatea din Bucureşti.

 

Astfel s-a terminat această cu adevărat măreaţă Serbare, la care trebuie să fi luat parte peste 15.000 de oameni, domnind pretutindenea cea mai desăvârşi­tă ordine şi înălţare sufletească. Din Mănăstirea Putna, după ce am expediat pe la prieteni mai multe cărţi poştale ilustrate, am plecat, împreună cu părintele Econom I. Gotcu (din Iaşi), pe la 9 ore seara, spre Cer­năuţi, călătorind cu multă greutate, din pricina oboselii în care ne aflam, cum şi a înghesuielii şi căldurii celei mari din tren. Am ajuns în capitala Bucovinei a doua zi, dimineaţă, Duminică, 4 Iulie, şi ne-am odihnit la un hotel numai până la orele 8 şi jumătate, de unde ne-am dus să vizităm oraşul, biserica Catedrală şi reşedinţa Mitro­politană. În Cernăuţi era acum o mare mişcare comer­cială, pentru că erau zile de iarmaroc. Acest oraş se află aşezat pe culmea unui deal, de unde, de la locuri potrivite, se pot privi foarte bine mănoasele câmpii de primprejur. Când am ajuns la catedrală, orele 10 şi jumătate,  se oficiau rugăciunile pentru sufletul Marelui Ştefan, de către părintele Dr. Orest Popescul (predicatorul catedralei[5]) însoţit de 2 preoţi şi un diacon, faţă fiind R. R. L. L. părinţii Eusebiu Popovici şi Arhimandritul Iuvenal Ştefaneli, cum şi foarte mulţi români şi ro­mânce. Astfel de rugăciuni s-au săvârşit, în Duminica aceasta, din 4 Iulie (stil vechi, inclusiv în celelate datări – n. n.), în întreaga Bucovină, în urma unei anume dispoziţiuni a Î. P. S. Mitropolit. După aceasta ne-am dus de am vizitat măreţul Palat Mitro­politan, unde am făcut cunoştinţă cu părintele Dr. Ştefan Saghin, care, cu multă bunăvoinţă, a dispus ca să fim conduşi peste tot, rămânând încântaţi de frumuseţea edificiului, de minunata împărţire a numeroa­selor sale camere, cum şi de bogata mobilă dinlăuntru. Î. P. S. S. nu venise acasă, de la Mănăstirea Putna, ci, după cum ni s-a spus, se dusese în inspecţia parohiilor din acea parte.

 

Cernăuţi, Piaţa „Pajura Neagră” – fotografii din colecţia Bibliotecii Naţionale a României

 

De aice, m-am dus la gazdă, cu părintele Gotcu, şi, pe la orele 2 p. m., după ce am expediat pe la prie­teni mai multe cărţi poştale ilustrate, am plecat cu trenul, mergând împreună până la staţia Hadicfalva (Dorneşti – n. n.), de unde S. S. s-a dus la Suceava, iar eu m-am reîn­tors acasă, unde am ajuns în ziua de 5 Iulie, foarte mulţumit în suflet de frumoasele Serbări, cum şi de scumpele amintiri istorice, ce mi-au rămas din locali­tăţile ce am vizitat. Mai ales că şi timpul a fost foarte frumos şi lumea cât se poate de veselă. Am rămas, de asemenea, cu frumoasă amintire şi de nobila aten­ţiune pe care guvernul austriac a dat-o acestor sfinte Serbări ale Românilor, cum şi de libertatea ce le-au lăsat pentru a-şi manifesta sentimentele lor naţionale; aşa că am putea zice, cu drept cuvânt, că Bucovina ne-a fost retrocedată pentru zilele de 2, 3 şi 4 Iulie 1904 (Iacov Episcopul Huşilor, O călătorie la mănăstirea Putna, în Bucovina, Ediţia a II-a, Huşi 1930, pp. 14-26).

 

 

[1] Nicolae Iorga a mai avut, din păcate, datorită naţionalismului său, care premedita o puternică mitologie ortodoxă românească, atitudini subiective care contraziceau realitate, chiar şi în cazul falselor moaşte ale lui Constantin Brâncoveanu, proclamate de Iorga drept adevărate, fără nici o cercetare profesionistă a vechimii lor – n. n.

[2] Dl Stroe Belloescu, Senator al jud. Tutova, aflându-se acum la Putna şi văzând un afiş „Nu uitaţi Internatul de băieţi români ortodocşi din Rădăuţi”, cu obicinuita dumisale generozitate, ime­diat a donat 1.000 de coroane (1.060 lei,) pentru acel Institut. Am aflat apoi că Domnia sa este şi membru al Societăţii pentru cul­tura şi literatura poporului Român din Bucovina. Ne bucurăm şi suntem mândri de generoasele fapte ale ilustrului nostru conce­tăţean. Dumnezeu să-i dea sănătate şi viaţă lungă şi să-i facă parte de mulţi imitatori – notă Iacov, Episcopul Huşilor.

[3] Universitar bucureştean, socrul tragicului T. Robeanu şi, deci, cuscrul universitarului cernăuţean Eusebie Popovici – n. n.

[4] Compoziţia bucovineanului Ştefan Nosievici, profesor de matematici la Gimnaziu din Suceava, pe versuri de Vasile Alecsandri – n. n.

[5] Component al lotului „Arboroasa”, alături de Ciprian Porumbescu, Eugen Siretean, Constantin Morariu şi Zaharia Voronca – n. n.


Pagina 40 din 1.114« Prima...102030...3839404142...506070...Ultima »