Dragusanul - Blog - Part 39

Gheorghe Ghibănescu: Catastihul Iașilor din 1755

 

 

 

Faceți click pe imagine, dacă vreți să citiți acest studiu în bună parte necunoscut!

 

Pentru că știu că mulți dintre cei care nu au auzit de lucrarea profesorului Gheorghe Ghibănescu au nevoie de ea, încep, cu „Catastihul Iașilor din 1755”, o rubrică nouă, ARHIVĂ MOLDOVENEASCĂ, în care voi distribui astfel de mărturii, chiar dacă îmi ia ceva timp un astfel de demers.

 

 


copacul

 

 

 

oraşul, apă stătătoare

băltind agonizant prin vreme,

şi-a tras obloanele fetide

prea timpuriu pe respirări

şi-aleargă satele pe zare

de parcă de un veac s-ar teme

de clopotele insipide

ce se revarsă pe cărări:

 

 

n-au loc pentru popas drumeţii

şi pentru sete nu-s fântâni,

izvoarele sunt prea departe

şi chiar şi satul le-a uitat,

iar vremea-şi mână călăreţii

şi îi transformă în stăpâni

chiar şi pe pagina de carte

din care mulţi s-au întrupat:

 

 

oraşu-i doar singurătate

pe corzile unei viori

atunci când cântă zicălaşii

ca să ne mute în alt veac

şi-aud cuvinte decimate

de mult prea mulţi nevorbitori

sperând să mă întrupe paşii

pe zarea zărilor copac:

 

 

să-mi fie templu şi credinţă

doar cerul fără de prihană

şi iernile să mă-nfăşoare

în despletitele cuvinte

ca viscolul să-mi dea fiinţă

şi din nestăvilita-i goană

să mă desprind ca respirare

târzie-a cântecelor sfinte

 


cartea mântuirii

 

 

 

călătoream și nu avea să-mi pese

că-n fiecare cruce de la drum

zăceau bătute-n cuie doar mirese

ca să-mi vegheze cântecul postum

și toate-aveau câte o rană-n coastă

ca să sloboadă frică peste lume

într-o vâslire limpede și vastă

a cântecelor pururea postume

 

ca să-nțeleg că au mai fost poeți

ca să măsoare tainic suferințe

și-n ceruri nu sunt stele, ci ereți

ce smulg hartane sacre din ființe

și-apoi dispar, iar sufletele cată

lumina zilei drept alean și leac

și-atunci poeții vremilor se-arată

și-n cartea mântuirii se prefac

 


ars poetica

 

 

 

ca nişte zaruri s-au văzut cuvinte

rostogolite larg în atmosferă

şi-apoi încet au început să cânte

în efemer de viaţă efemeră

şi am simţit pădurile din munţi

cum se apleacă-n calmă rugăciune,

iar sus, în ceruri, moşii mei cărunţi

în dans stârneau scânteia din cărbune,

 

 

iar sufletul mi se făcea cobzar

şi-mbrăţişa imensa libertate

rostogolind cuvintele arar

şi prea amar din ce-i eternitate

de parcă brazda-neguratei ierbi

purtând sudoarea vremilor năframă

ar înţelege, suflete, că fierbi

când te depun zădărniciei vamă

 

 


Gabriel Cărăbuş, omul ca o iluminare în zori

 

 

 

Dincolo de destinul de cărturar autentic, destinul cu repere într-o bursă de master prin Elveţia, un doctorat în istorie şi autoritatea aurei în redefinirea Bibliotecii Bucovinei „I. G. Sbiera”, Gabriel Cărăbuş este omul la care întotdeauna am privit ca la o iluminare în zori, simţind, de fiecare dată, cum mi se împrospătează sufletul. Îi ştiu familia, care, în fond, îl împlineşte exemplar şi care înseamnă universul sacralităţii intimităţii, deci a îndreptăţirii de a sfătui cu propriul suflet pentru întremare, ceea ce înseamnă mai mult decât o rugăciune. Gabriel Cărăbuş este o coordonată a firescului vieţii, a setei potolite de ceea ce există şi-abia după toate acestea începe scenariul public, în care Gabriel Cărăbuş are rolul şi menirea de a media şi de a rostui făgaşurile năvalnice ale tentativelor creatoare sucevene. Dar şi aici sufletul lui de familist (un teolog ardelean din secolul XIX spunea că familia reprezintă concreteţea dumnezeirii) învăluie ca o iluminare în zori şi vindecă fiecare clipită a sufletelor de înnegurare.

 

 

 

 

La mulţi ani, Gabriel Cărăbuş,

şi Dumnezeu să ni te ţie

ca să avem şi noi o bucurie!

 

 


Pagina 39 din 1,484« Prima...102030...3738394041...506070...Ultima »