Dragusanul - Blog - Part 38

Cămășile de după – în română și ebraică

 

 

 

Faceți CLICK pe copertă, dacă doriți să răsfoiți cartea.

 

 

Fratele meu, poetul Menachem M. Falek, mi-a tradus o carte de poezie, „Cămășile de după”. Din prietenie, din rădăcină comună în „Națiunea Poeților”. A făcut-o într-o perioadă a vieții în care dureri necurmate îi încleștează clipitele. Faptă superbă, dumnezeiască, demnă de toată prețuirea.

 

Astăzi, am primit vestea că placheta „Cămășile de după” a fost publicată în Editura EMDA din Tel Aviv și că, în zilele următoare, va fi scoasă pe piață. Ceea ce înseamnă că Menachem Falek a făcut o traducere excelentă, dacă o editură din cealaltă patrie a lui și-a asumat costurile publicării. Și mai înseamnă ceva: în Israel încă mai supraviețuiește un popor însetat de poezie.

 

 


Darius-Andrei sau ceva despre fericire

 

 

 

Departe, dincolo de munţi, ba încă şi mai departe, nepoţelul meu Darius-Andrei este astăzi sărbătorit, cu prilejul împlinii a 11 anişori de viaţă. I-am cântat urări la telefon şi mi-am încărcat sufletul de cuminţenie. În fond, fericirea nu-i decât o necuprinsă cuminţenie a sufletului, care vine dintr-o comuniune profundă cu ceea ce-l defineşte. Iar pe mine nu mă defineşte nimic altceva cum o face familia, care mi-i şi crez, şi încredinţare. Spunea un teolog transilvan, în urmă cu vreo două veacuri că, în vremelnicie, familia este concreteţea dumnezeirii, iar adevărul lui, pentru că exista şi în mine, a prins contururi durabile.

 

 

 

 

Darius-Andrei este una din împlinirile mele în viitor. Afectuos, delicat ca o adiere, studios, inteligent şi ademenit de enigmele existenţiale, el se caută şi se află într-o dimensiune din ce în ce mai bine şi mai clar desenată pe lumina zilei. Mi-i prieten de nădejde, nu doar nepoţel, nu doar vlăstarul desprins din intimitatea secretă a sufletului. Ştiţi, cumva, o altă definiţie a fericirii?

 

 

 

 

La mulţi ani, Darius-Andrei,

şi Dumnezeu să ni te ţie

numai întru bucurie!

 

 


Mihai Hrincescu, cântând cu sufletul și cu mintea

 

 

 

Nu am mai întâlnit slujitor al cântecului nostru național atât de implicat cu sufletul și cu mintea precum tânărul arborosean Mihai Hrincescu. Poate fi întâlnit prin cele mai izolate sate de munte ale Bucovinei, dar și prin sălile Arhivelor Naționale, mereu fremătând de dorința de a înțelege, pentru a putea rosti. Și izbutește să o facă într-un stil unic, fiind onorat cu o puzderie de mari premii pentru interpretare, după evoluții scenice în săli arhipline, care vibrează, odată cu el, la fiecare cuvânt, pentru că, vorba unui vechi „Colind al Cerbului”, deci al lui Dumnezeu-Timpul, „glodu-i știe sufletul / că-i croit ca țipătul”.

 

 

 

 

Mihai Hrincescu este însuși mitul, în calmă și înțeleaptă deslușire. El nu cântă, el oficiază, cu minte și simțire de sacerdot, care slujește la altarele străvechi ale Neamului.

 

 

 

 

La mulți ani, Mihai Hrincescu,

și Dumnezeu să ni te ție

numai întru bucurie!

 

 


Mihai Vicol, pribeag prin zodia cărților

 

 

 

Mihai Vicol, poet, prozator, publicist, ziarist, s-a născut, întru veșnică pribegire, în zodia cărților, ursitoarele împovărându-l și cu un strop de geniu, și cu un altul de nebunie (din zestrea inefabilului frumoșilor nebuni ai marilor orașe). A scris și publicat, mai ales în „România liberă” și în „Flacăra”, mii de articole, rezervându-și veșniciile necesare și pentru durarea unor remarcabile cărți de poezie și romane, toate premiate în spațiul spiritualității românești și apreciate, fără rezerve, de criticii și de istoricii literari ai vremii. Pentru sine nu prea avut timp să trăiască, deși rămâne un veșnic și nestăvilit îndrăgostit, Mihai Vicol fiind închinat destinului de luptător cu morile de vânt ale decăderii spirituale și istorice a neamului său. De aici, consecința mesianică a frazării, dar și martiriul necurmat, pe care și-l asumă cu un ciudat entuziasm, care-i pune în evidență conturul inconfundabil al personalității sale,

 

 

 

 

La mulți ani, Mihai Vicol,

și Dumnezeu să ni te ție

numai întru bucurie!

 

 


„Teiu”

 

 

 

 

Un personaj important al vieții mele și, implicit, al Sucevei culturale, este Alexandru „Teiu” Teișanu, basistul trupei „Toy Machines”, unul dintre cei mai buni basiști din țară, care activează chiar și în trupe de jazz. Discret până la timiditate, evitând sfios confruntările decisive cu viața, „Teiu” pare să prefere popasul ezitant pe la răscruci, acolo unde, de regulă, există măcar o fântână – în cazul lui, chitara bass. Muzica doar îl îndeamnă și îi asigură evadări în inefabil, deci în starea lăuntrică, bine ferecată, pentru a fi ținută secretă, în care își permite să fie el însuși.

 

 

Alexandru „Teiu” Teişanu, unul dintre cei mai buni basişti din ţară – Toy Machines

 

 

„Bucovina Rock Castle”, devenită legendă, din pricina ucigătoarei pandemii Flutur-Barbă, îi datora și lui, și celorlalți colegi de trupă, un necuprins de recunoștință – chestie deloc „bucovineană”; la fel, „Bucovina Acoustic Park”, alt festival prin care generațiile care vin puteau șterge colbul platitudinii și ignoranței de pe relicva penibilă a prezentului. Suceava, însă, mai plată ca niciodată în ignoranța ei, îl va izgoni și pe el, ezitările lui „Teiu” fiind între perspectivele așezărilor românești cu adevărat vii, Cluj-Napoca sau București.

 

 

 

Teiu, Buzu şi Sebi de la Toy Machines

 

Dar toate acestea nu contează, din moment ce, prin cântec, „Teiu”, aidoma tuturor celorlalți, a devenit părtaș într-o comunitate mondială a muzicii, în care prietenia nu-i vorbă în vânt, ci reper fundamental al aflării de sine.

 

 

 

 

La mulți ani, „Teiu”,

și Dumnezeu să ni te ție

ca să avem și noi o bucurie!

 

 


Pagina 38 din 1,484« Prima...102030...3637383940...506070...Ultima »