tăceri
pe-aici am mai fost, îmi recunosc sentimentele,
seamănă toate cu o nouă ninsoare
ce încă horeşte adânc până-n zare,
hai, suflet al meu, întregeşte-te, cântă-le
şi-ntâmpină vesel depărtarea şi soarele
desfăcutele-ţi aripi în tăceri să vâslească,
doar tăcere e firea mea omenească,
celelalte spulberă-le, îngroapă-le, ară-le
şi lasă-mi plăcerea păşirii pe cer
înspre veştile cele mai bune
căci pruncul ce-am fost adesea îmi spune
să merg înainte, să sper,
hai, suflete, cântă, căci el te aude
când trece cu roua prin iarbă:
auzi, asfinţitul începe să fiarbă,
de-aceea-l păşesc cu tălpile ude
