Dragusanul - Blog - Part 32

1914: Un ucrainean condamnat pentru spionaj

1917, Bojan: Untersuchung Spionageverdächtiger

 

În 18 iunie 1914, s-a judecat, la tribunalul din Cernăuţi, procesul de spionaj al detectivului Poliţiei din Cernăuţi, Vladimir Seniuk. Încă în martie al anului curent, fu prins detectivul Seniuk, din Noua-Suliţă, că stă în slujba Moscalului, făcând, pe lângă slujba sa de detectiv austriac, şi pe spionul Rusiei, pe plăţi bună, bineînţeles. Cât timp a făcut acest Seniuk pe spionul rusesc şi ce documente o fi dat moscalilor de la noi, de aici, din Bucovina, aceasta nu se ştie şi nici tribunalul n-a putut să afle lucrul acesta, dar atâta s-a dovedit, că Seniuk, de fapt, a fost spion moscălesc, că a stat în relaţiuni de corespondenţă cu oameni din Noua-Suliţă rusească, că făcea adese preumblări peste graniţă, supt pretext că caută pe hoţii fugiţi din Austria, preumblări de care ştiau autorităţile poli­ţieneşti ale noastre, pe lângă altele, făcute în taină, cu ajutorul unui certificat eliberat de autorităţile moscăleşti. Corespondenţa din Rusia o primea Seniuk prin mijlocirea unei tinere evreice, Fani Ioinovici. Atât Seniuk, cât şi mijlocitoarea Ioinovici, fură aflaţi vinovaţi de-a fi făcut slujbă de spionaj în Bucovina, în favorul Rusiei. Drept aceea, tribunalul i-a condamnat pe amândoi vinovaţii la închisoare grea. Seniuk are să-şi ispăşească vina în criminal, prin decurs de 2 ani, şi evreica Ioinovici are să stea 6 luni închisă.

 

Cazul spionului Seniuk, ca atare, merită o atenţie, întrucât priveşte siguranţa statului, dară, pe de altă parte, el trebuie considerat şi de aceea pentru că spionul în chestie, ca om plătit de stat, îi face slujbă pe bani şi altui stat, şi anume aceluia unde strălucesc nu numai rublele, dar unde îl trăgea şi simpatia. Căci acesta nu e cel dintâi caz unde un ucrainean înclină spre tara moscalului, nu numai cu gândul, ci şi cu fapta. Agentul Seniuk însă n-a fost numai un organ al statului, dar şi persoană de încredere a şefului politic ucrainean, care se girează ca apărător al Austriei faţă de imperiul Rusiei. Acest om, care îi făcea slujbă de agent electoral lui Coco Wassilko, nu se poate, dar, să nu fíe un ucrainean veritabil. Ucrainenii, ca totdeauna, vor căuta, şi de astă-dată, să se lepede de Seniuk, pre­cum s-au lepădat şi de alţii, în momentul când aceştia nu mai au fost în stare să aducă slujbă cauzei lor sau au fost prinşi cu ruble, care, de altfel, le priesc la toţi, cât timp nu află nimeni de ele.

 

Dar după Seniuk vine şi un alt spion ucrainean, de care degeaba ar încerca rutenii să arate că nu e al lor. E vorba de studentul gimnazial Zapotocki, care chiar a crescut în internatul ucrainean (Bursa Fedkowicza), care e crescut cu mijloacele ucrainene şi în spiritul ucrainean, de care am vorbit în numărul trecut.

 

Ne vine să ne întrebăm, acuma, ce deosebire s-ar putea face între moscofilii Gerowski -Zurkanowicz etc., ale căror societăţi şi insti­tute de cultură fură desfiinţate de autorităţile austriece, din pricina icoanelor moscăleşti atârnate de păreţi, şi între ucrainenii care se feresc să atârne chipurile moscăleşti de păreţi, dar cu atât mai bine ştiu să-i sălăşluiască în inimile lor. Unii declară pe faţă că sunt aderenţi ai moscalului, cei din urmă strigă în gura mare că sunt buni patrioţi austrieci, însă, cântând „Sce ne umerla ucraina” şi „Ne pora”, lucră în taină pentru moscal (vezi Seniuk-Zapotocki). De altfel, şi unii şi alţii, bat drumul netezit de rublele ruseşti. Moscofilii pierd terenul de supt picioare, graţie muncii „patriotice” a lui Coco Wassilko, bine remunerată din fondurile de dispoziţie ale guvernului, iar numărul şi puterea celor de felul ăstor mai noi spioni descoperiţi încă nu este cunoscut. Că ei nu vor fi singurii aderenţi ai ţarismului rusesc putem vedea de acolo că fuga fra­ţilor Gerowski a fost înlesnită de alţi ucraineni, îmbrăcaţi în uniformă împărătească (Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Anul III, Nr. 15 şi 16, Cernăuţi, 20 iulie 1914, pp. 236).


Caragiale, despre Eminescu: În Nirvana

Sunt peste 20 de ani de atunci. Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un actor, vara director de teatru în provincie. Stagiunea migrării actorilor se sfârşise: era toamnă, şi aceste pasări călătoare se întor­ceau pe la cuiburile lor. Văzându-mă că citeam întruna, actorul îmi zise cu un fel de mândrie:

 

– Îţi place să te ocupi cu literatura… Am şi eu un băiat în trupă, care citeşte mult; este foarte învăţat, ştie nem­ţeşte şi are mare talent: face poezii; ne-a făcut câ­teva cuplete minunate. Eu cred că ţi-ar face plăcere să-l cunoşti.

 

Şi-mi povesti cum găsise, într-un hotel din Giurgiu, pe acel băiat, care slujea în curte şi la grajd, culcat în fân şi citind în gura mare pe Schiller. În ieslele grajdului, la o parte, era un geamantan, biblioteca băiatului, plin cu cărţi nemţeşti.

 

Băiatul era foarte blând, de treabă, nu avea nici un viţiu. Era străin, de departe, zicea el, dar nu voia să spună de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aci din cine ştie ce împrejurare.

 

Actorul îi propuse să-l ia sufler, cu şapte galbeni pe lună, şi băiatul primi cu bucurie, îşi luase biblioteca şi acum se afla în Bucu­reşti. Seara, trebuia să vie la directorul lui, astfel puteam să-1 văd. Eram foarte curios să-l cunosc. Nu ştiu pentru ce îmi închipuiam pe tânărul aven­turar ca pe o fiinţă extraordinară, un erou, un viitor om mare. În închipuirea mea, văzându-l în revoltă faţă cu practica vieţii comune, găseam că dispreţul lui pentru disciplina socială e o dovadă cum că omul acesta trebuie să fie scos dintr-un tipar de lux, nu din acela din care se estrag exemplarele stereotipe cu miile de duzine. Deşi, în genere, teoria de la care plecam eu, ca să gândesc astfel, că adică un om mare trebuie în toate să fie ca neoamenii, era pripită, poate chiar deloc întemeiată, în speţă însă s-a adeverit cu prisos.

 

Tânărul sosi. Era o frumseţe! O figură clasică, încadrată de nişte plete mari negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari, la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înlăuntru; un zâmbet blând şi adânc me­lancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr, coborât dintr-o veche icoană, un copil pre­destinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri vii torturătoare.

– Mă recomand, Mihail Eminescu.

 

Aşa l-am cunoscut eu. Câtă filozofie n-am de­pănat împreună, toată noap­tea aceea, cu nepregetul vârstei de şaptesprezece ani! Ce entuziasm! ce veselie! Hotărât, închipuirea nu mă înşelase… Era un copil minunat.

 

Într-o noapte, mă pusese în curentul litera­turii germane, de care era încântat.

 

– Dacă îţi place aşa de mult poezia, trebuie să şi scrii, i-am zis… Am aflat eu că dumneata ai şi scris.

– Da, am scris.

— Atunci, şi mie îmi place poezia, deşi nu pot scrie, fii bun şi arată-mi şi mie o poezie de dumneata.

 

Eminescu s-a executat numaidecât. Era o bucată dedicată unei actriţe, de care el era foarte înamorat… De-abia mai ţin minte. Ştiu atâta că era vorba de strălucirea şi bogăţiile unui rege asirian, nenorocit de o pasiune contrariată… cam aşa ceva. Poezia aceasta îmi pare că s-a şi publicat, prin 68 sau 69, în „Familia” din Pesta.

 

A doua zi, seara, ne-am întâlnit iarăşi. Dar peste zi, o nemulţumire intimă intervenise. Actriţa fusese foarte puţin mişcată de mâh­nirea regelui asirian. Eminescu era, de astădată, tăcut şi posomorât, vorbea foarte puţin şi contradicţia îl irita. În zadar l-am rugat să-mi mai arate vreo poezie sau să mi-o citească tot pe aceea, pe care o cunoşteam. A plecat să se culce devreme şi, dimineaţă, la amiazi, când m-am dus la el, l-am găsit tot dormind.

 

L-am sculat. Se dusese acuma supărarea, ba era chiar mai vesel ca alaltăieri. Am petrecut toată ziua râzând, mi-a vorbit despre India antică, despre Daci, despre Ştefan cel Mare, şi mi-a cântat doina. Îi trecuse ciuda regelui asirian şi acum se bucura în linişte de avuţiile şi strălu­cirea lui.

 

Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci, apoi, lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bă­trân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciu­dată amestecătură, fericită pentru artist, nenorocită pentru om!

 

Primăvara următoare, a plecat, cu o trupă ambulantă de teatru, prin Moldova. Am aşteptat, toamna, pe Eminescu în zadar – trupa s-a întors fără dânsul. Părintele lui, de fel din Botoşani, l-a regăsit pe excentricul fugar şi, mai cu binele, mai cu de-a sila, l-a trimis la Viena. Am văzut, mai târziu, „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este…”. Emi­nescu îşi ţinea făgăduiala: copilul creştea om mare.

 

Mai în urmă, l-am întâlnit, tot aici, pe Emi­nescu, cu un frate al lui, ofiţer. Plecau amândoi în străinătate, el la Viena, celălalt la Berlin. Militarul era frate mai mare: tot aşa de frumos, de blând şi de ciudat – o izbitoare asemănare în toate. Acela a mers la Berlin; în câteva luni a speriat Academia militară, cu talentele-i, şi a dat un examen care l-a făcut pe mareşalul Moltke să se intereseze foarte de aproape de soarta lui, hotărât să-l ia pe lângă dânsul. Ca să-şi încoroneze succesul, militarul s-a dus acasă şi, fără să lase măcar o vorbă, s-a împuşcat.

 

Peste mai multă vreme, când am vorbit cu Eminescu de trista împrejurare a milita­rului, el mi-a răspuns râzând: „Mai bine! ăla era mai cuminte ca noi”.

 

Peste câţiva ani, a venit în Bucureşti tata lui Eminescu. Era un bătrân foarte drăguţ, glumeţ şi original. Făcuse o bună afacere şi venise să-i cumpere fiului haine şi ceasornic şi să-i dea „din viaţă” o sută de galbini, partea lui de moştenire din averea pă­rintească. L-am întrebat, atunci, pe Eminescu dacă muma lui mai trăieşte. Mama murise, dar, după aerul posomorât cu care mi-a răspuns, am înţeles că de moartea ei se legau nişte amintiri mai crude decât ca de o moarte normală, nu numai dureroase, dar şi neplă­cute. Am aflat, apoi, că o soră a lui, care-l iubea foarte, trăia retrasă într-o mănăstire: biata fată era paralizată, din copilărie. Şi au fost oameni, nu de rând, oameni de seamă, cărora le-a plăcut să facă sau să lase a se crede că nenorocirea lui Eminescu a fost cauzată de viţiu.

 

Era, în adevăr, un om dezordonat, dar nicidecum viţios. În lumea asta, mulţimea celor de rând crede că plăcerile materiale ale vieţii sunt privilegiul lor excluziv şi că oamenii rari nu au voie să aibă şi ei defecte.

 

Avea un temperament de o excesivă ne-egalitate, şi, când o pasiune îl apuca, era o tortură nepomenită. Am fost, de multe ori confidentul lui. Cu desăvârşire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea… Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simţirii, un acces de gelozie, care lăsau să se întrevadă, destul de clar, felul cum acest om superior trebuia să sfârşească.

 

Când ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus şi, peste două, trei zile, se arăta iar liniştit ca „Lu­ceafărul” lui „nemuritor şi rece”. Acum începea, cu verva lui strălucită, să-mi predice budismul şi să-mi cânte Nirvana, ţinta supremă a lui Buda-Çakiamuni. O aşa încordare, un aşa acces a avut în ultimele momente bune: acela a fost semnalul sfârşitului. După cutremur, el nu s-a mai în­chis în odaie, să se culce şi să mai facă ce făcea mai înainte Luceafărul. A pornit înainte, tot înainte, până ce a căzut sub loviturile vrăjmaşului pe care-l purta în sânu-i, încă din sânul maicii sale. Copil al unei rase nobile şi bătrâne, în el se petrece lupta decisivă între flacăra celei mai înalte vieţi şi germenul distrugerii finale a rasei – geniul cu nebunia. Lupta a fost groaznică. încercarea, drumul, cătră Nirvana a fost tot aşa de dureroasă cât si de strălucită.

 

În capul cel mai bolnav, cea mai lumi­noasă inteligenţă, cel mai mâhnit suflet în trupul cel mai trudit! Şi dacă am plâns, când l-au aşezat prietenii şi vrăjmaşii, admi­ratorii şi invidioşii, sub „teiul sfânt”, n-am plâns de moartea lui; am plâns de truda vieţii, de câte suferise această iritabilă na­tură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăşi.

 

Acest Eminescu a suferit de multe, a su­ferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările. Generaţii întregi vor să suie cu pompă dealul care duce la Şerban-Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi poate.

 

Să doarmă în pace necăjitul suflet. Ferventul budist este acum fericit: el s-a întors în Nirvana – aşa de frumos cântată, atât de mult dorită – pentru dânsul prea târziu, prea de vreme pentru noi.

 

1889, Iunie 18.

I. L. Caragiale

Imagini din VATRA triumvirilor Slavici, Caragiale şi Coşbuc, 1894

(Luceafărul, Anul VIII, Nr. 13, Sibiu, 1 iulie 1909, pp. 288-290).


1936: Demnitate suprimată în închisoarea din Suceava

 

„La Suceava, deţinuţii politici (comunişti – n. I. D.) sunt izolaţi în celule, fără foc şi fără sobe, fără nici un ajutor medical şi fără medicamente. Din pricina regimului la care sunt supuşi la Suceava, următorii deţinuţi politici au murit, în cursul ultimului an: Dermaugi, Baradj, Sarindar şi Minker; în urma relelor tratamente, în 21 martie 1936 a murit Kisch Ludwig. Deţinuţii care reclamă la director sau la primul procuror sunt bătuţi sălbatic a doua zi, cum este cazul lui Rudenco Feodor, Korolenko şi alţii, precum Artensia Găină, Protopopescu Marin, Luca Rosa, Leibovici Zisu, Rosemberg S., Veinstock, Torban I., Sârbu, Picher, Stoica G., Adler etc.” (La digne supplie des prisonniers politiques en Roumanie, in La Défense, 10 année, No. 377, Vendredi 20 novembre 1936, p. 7)


În plin necunoscut, de Gavril Todică

Eleonora Zugun. în cartea fenomenelor paranormale Mind over Matter

 

O senzaţie a zilelor noastre este, fără îndoială, Eleonora Zugun şi demonul ei. O fetiţă de 13 ani, din Dorohoi, infes­tată şi maltratată de „dracul” – cum se exprimă ea. O doamnă binevoitoare din Bucovina a plimbat-o şi o mai plimbă pe la somităţi medicale în Viena şi Lon­dra, ca să o poată vindeca. Rezultatul e nul cât priveşte vindecarea, dar toată presa de specialitate din Austria, Germa­nia, Anglia, America, Franţa, tratează pe larg fenomenele extraordinare, ce se pe­trec cu această fată, cu acest „medium”, cum se zice în terminologia ocultistă. Patru memorii ştiinţifice au apărut, până acuma, în chestiunea Eleonorei.

 

Un memoriu al psihistului F. Grünewald, în revista germană Psychische Studien din Lipsca.

O broşură a doamnei Wassilko, Der Spuk von Talpa, în editura Barth din München.

Un articol antemergător al psihistului din Londra, Harry Price, publicat în Journal of the American Society for psychicaJ Research (August,1926).

E în curs de publicare un memoriu al profesorului Thiring din Viena şi o a doua broşură a doamnei Wassilko.

 

Fenomenele sunt nenumărate: cu zecile, într-o singură zi.

Rezumăm câteva, după scrisoarea preo­tului Ionichie Irimciuc, superiorul mănăstirii Gorovei, către dl doctor Pădeanu din Bucureşti (publicată în revista Ini­ţierea):

 

„Eu, personal, şi alţi părinţi ai mănă­stirii am văzut mai bine de 400 de feno­mene, în majoritate ridicări de obiecte în aer, ce veneau asupra fetei.

 

1). În Miercurea Patimilor, când un preot îi cetea, în biserică, seara, pe la ora 8, a venit, prin uşa deschisă a bisericii, o lingură de lemn din bucătăria servito­rilor, depărtată de 50 m., şi a lovit-o în cap. Eu singur am ridicat lingura de jos.

2). A fost apoi lovită, de două ori, cu capul de duşumea, cum sta aplecată sub patrafirul preotului.

3). După ce i s-a cetit de preot, mergând să se închine la icoane, iată că o masă, ce se afla în biserică, fu trântită violent pe podeală.

4). În aceeaşi seară, când s-a culcat, a fost trântită jos din pat, de două ori.

5). Am dispus să se culce jos, pe duşumea, dar atunci a început să fie lovită de veri­gile (roatele) de la plită (cuptor), de cu­iele din zid, de bucăţi de zahăr cubic, de o damigeană şi un sfeşnic. Eu strângeam lucrurile şi le treceam în dormitorul meu, de alături.

 

6). Încetând aceste lovituri, au început bombardări în uşa mea, cu o pereche de ghete, cu mare violenţă, o râşniţă de ca­fea, o legătură de 20 kg făină de grâu, o cutie de chibrituri, haine din cuier etc.

7). A urmat, apoi, stingerea luminii ce-o aveam în mână, a rupt o pernă şi a arun­cat-o în capul nostru.

8). Pe fată a început a o lovi cu pumnii în piept (mai bine de 10 lovituri, fata strigând mereu: Văleu! mă bate!).

9). Hainele bărbăteşti, ce le aveam cu mine, le-a aruncat în lumânarea noas­tră, stingând-o.

10). Am dat hainele în salon, am în­chis şi încuiat uşa, dar uşa s-a descuiat şi deschis imediat, singură. Lucrul s-a re­petat de 3 ori.

 

11). Odată cu descuiatul uşii, un băiat, ce sta pe o ladă cu lingerie, a fost zguduit de 10 ori. Eu priveam toate cu resemnare, iar fata era acoperită şi peste cap cu plapoma. La 12 fără un sfert, am intrat în lini­şte.

12). Dimineaţa, am găsit sub mine, în aşternut, 3 cuie mari.

13). A doua zi, în bucătărie fiind 4 oameni şi Eleonora, s-a ridicat o oală de pe cuptor, ca de 2 kg, cu ceai, s-a înăl­ţat până la un metru în aer şi apoi a fost trântită jos, fără să se verse o pică­tură de ceai din ea.

14). În aceeaşi zi i s-a pus, din rafturi, o oală în cap.

15). Pe mine m-a lovit cu un cartof de­gerat.

 

16). A adus un topor, de la tăietor, ce era la 10 m depărtare, trecându-l prin 2 uşi deschise şi lovind pe Eleonora cu muchea în picior.

17). Seara, la ora 7, a ridicat o oală de ciorbă dulce de pe cuptor, fiind de faţă 6 bărbaţi şi 2 cucoane, şi a trântit-o în mijlocul bucătăriei, vărsând conţinutul fierbinte peste picioarele tuturor, îndeo­sebi peste ale Eleonorei.

18). În acea seară, în timpul mesei, s-a aruncat cu zahăr în lampă, s-a stricat un pahar de vin, a aruncat zahăr pe masă, a luat o ceaşcă cu cafea, cu tot, şi cu far­furioara ei şi le-a sfărmat în bucăţi, în mijlocul cerdacului.

19). A adus, prin uşa deschisă, o cutie de chibrituri aprinse, trecând-o prin altă uşă, în odaia mosafirilor: a dat foc în pivniţa de zarzavat, arzându-mi tot – nefiind nici foc, nici vânt prin preajmă.

20). A vârât într-un vas cu var o haina călugărească a unui frate.

 

21). Eleonora, fiind la răsădit varză, cu alte fete, în grădină, i s-a adus, din bucătăria servitorilor, de la 100 m depărtare, o bucată de came, ce fierbea pe maşină şi i-a vârât-o în sân, fără să vadă cineva, decât auzind ca ea începe să strige: Văleu, mă frige!

 

Inginerul ocultist Fritz Grünewald, din München, fu chemat de specialiştii din Cernăuţi şi a studiat pe Eleonora timp de 2 săptămâni, înregistrând 187 de fe­nomene.

Dl Pădeanu, de la Bucureşti, a trimis pe secretarul revistei dumisale la faţa locului, unde a mai aflat următoarele feno­mene:

 

22). Pe când dl secretar, sceptic, vizita mănăstirea (fiind de faţă preotul şi Eleonora), sare dopul de la o sticlă cu vin, ce o ţinea fata, şi-l stropeşte cu vin pe faţă. Voind să plece, şoferul cade într-o ame­ţeală, ce-l ţinea 10 minute. Revenindu-şi în fire şi voind să întoar­că automobilul, se căzneşte, o jumătate de oră, căci, de câte ori reuşea, să o întoarcă, maşina revenea singură la loc.

23). Altădată, Eleonora fu lovită de o monedă. Preotul o lua, o curăţa, constatând că era o monedă veche de 108 ani. O dădu Eleonorei, care o îngropă în pă­mânt şi puse o cărămida pe locul respectiv. Abia făcu, însă, câţiva paşi şi moneda o lovi din nou în spate. Dându-sc cărămida la o parte şi deschizându-se groapa, se constată că moneda dispăruse. Părintele stareţ luă moneda şi o puse în buzunarul său, spre a vedea dacă fenomenul se mai reproduce. Dupa o jumătate de oră, băgând mâna în buzunar, constată că moneda nu mai era acolo.

24). O fată din Bucecea, care se pre­tindea vrăjitoare, a venit să înveţe pe Eleonora cum să-şi hrănească diavolul. A făcut o mămăligă fără sare, mestecată de la dreapta, spre stânga. O puse pe o farfurie cu lapte şi o aşeză în pod. Când, peste câtva timp, se duse în pod, găsi mămăliga vârâtă în nişte ţoale. O puse la loc şi, la a doua vizită, o găsi în cenuşă, în loc de lapte, deşi nu era deloc cenuşă în pod, iar oblonul fusese închis şi ni­meni nu pătrunsese acolo.

 

25). Pe când vrăjitoarea se cobora pe scară, fu lovită cu un ciomag în cap, deşi nu era nimeni în pod.

26). Punând un ou lângă farfuria cu lapte, oul a fost aruncat în capul fetei, murdărind-o. Farfuria a fost aruncată, prin fereastra podului, jos, pe iarbă, spărgându-se. O altă farfurie din pod a fost azvârlită la fel, pe nişte lemne, dar nu s-a stricat.

27). Şeful postului de jandarmi, îndoindu-se de realitatea fenomenelor ce i se povestiseră, fu lovit cu o bucată do cărămidă, venită din pod, lucru de care s-a speriat foarte tare.

 

28). Pe când inginerul Grünewald sta, cu Eleonora, la masă, veni, prin aer, un toc de cauciuc, de la o pereche de ghete ale lui, ce se aflau în altă cameră, şi apoi se aşeză pe masă.

29). Tot pe acea masă se mai aflau 2 monede de 2 lei, un ceasornic, o ruletă, nişte mărgele ale fetei şi câteva bucăţi de zahăr. Zahărul a sărit în capul fetei, mărgelele au plecat şi s-au întors după 10 mi­nute la locul lor. Monedele s-au ridicat, s-au lovit de tavan şi apoi au căzut la loc. Ruleta a sărit şi l-a lovit pe Grüne­wald, apoi a căzut în iarbă, la distantă de 5 m.

30). Într-o zi, cumpărând din satul apropiat, Vârful Câmpului, nişte zahăr şi punându-l în mâneca unei polcuţe, atârnată în cui, zahărul dispăru şi nu putu fi găsit, cu toate cercetările călugăriţe­lor. Seara, pe când se aflau la masă, au început să lovească pe Eleonora câte 3 bucăţele de zahăr, până când i s-a înapoiat toată cantitatea ce cumpărase.

 

31). Două ouă au fost luate de sub cloş­că, aduse în casă prin două uşi şi sparte pe duşumea.

32). Bucătăreasa a luat 7 ouă, pentru gă­tit, şi, când a ajuns la bucătărie, a constatat că 3 lipsesc.

33). Într-o seară, a fost scoasă sticla de la o lampă aprinsă, trântită de tavan şi apoi căzută pe pământ, fără a se sparge.

 

34). O haină lungă a Eleonorei începu a i se sfâşia, de jos, în sus, şi cu toată lupta fetei de a opri fenomenul, haina a fost ruptă în întregime.

35). Pe când voia să pună nişte cartofi, toţi îi veneau în cap.

36). Odată, părintele stareţ i-a dat Eleo­norei 3 colaci. Unul i-a fost smuls din mână, ridicat până în tavan şi trântit pe duşumea, iar ceilalţi doi au fost aruncaţi în spatele stareţului, deşi fata căuta sa-i ţină strâns.

 

37). Altădată, dându-i-se o Psaltire, să cetească, fata fu lovita cu ea pe frunte, de trei ori, şi apoi Psaltirea fu rupta în bucăţi.

38). O călimară străină, necunoscută, a venit prin aer, lovind pe inginerul Grü­newald în piept.

39). O strachină cu hrean a fost ridicată în tavan şi spartă de duşumea, un capac de fier, de asemenea. Nişte foarfeci din cui au fost azvârlite în tavan, cu forţă, şi s-au înfipt într-o bârnă.

 

40). Pe când Grünewald nota fenomenul precedent, o cană smălţuită, de o jumătate kg, a fost aruncată oblic în tavan şi a căzut în cratiţa cu lapte, cu gura în sus, începând a se învârti în ea.

41). Muriseră nişte găini în sat. Un ghem de pene a venit, din vale, şi a lovit pe Eleonora în piept, împrăştiindu-se apoi în toate părţile.

42). Într-o zi, Eleonora sta pe un scaun, în faţa bucătăriei, şi fu aruncată jos, în troaca găinilor. Mai târziu, o lingură o lovi în cap, iar masa din cameră a în­ceput a merge şi a se ridica.

 

43). Altădată, dintr-un butoi cu res­turi pentru porci, ieşi un băţ, care servea de mestecător, şi lovi atât pe Eleonora, cât şi pe stareţ.

44). O ceaşcă a ieşit din casă şi a lovit pe Eleonora. Unei bucătărese i-a fost smulsă din mână o cutie de chibrituri şi apoi aprinsă spre gura Eleonorei.

45). Într-o zi, spre a nu mai lăsa obiec­tele să fie aruncate, stareţul a strâns mai multe din ele în camera sa, între care şi o râşniţă. Voind, mai în urmă, să ia râşniţa, ea dispăruse. Ulterior, râşniţa fu aruncată, cu putere, de uşă şi stri­cată.

 

46). Lumânările aprinsese stingeau. Lu­crurile pe care Eleonora le lua să le cu­reţe îi zburau din mâini, spărgându-se, sau erau azvârlite la distanţe mari.

47). Un şervet din cui fu băgat în oala cu mâncare, iar săpunul de rufe azvârlit în asistenţi.

48). Într-o zi, o găleată cu apă fu azvârlită spre un grup de oameni, udându-i până la piele.

 

49). Un făcăleţ de mămăligă lovi pe Eleonora în cap, în umăr şi apoi căzu jos, unde începu a se învârti pe loc.

50). De nenumărate ori, Eleonorii i se încleştau dinţii, neputându-şi deschide gura. Într-o zi, i s-a întâmplat aceasta chiar în faţa arhimandritului Ciubotariul, su­periorul mânăstirii Neamţ.

 

Acestea sunt numai fenomenele produse la mănăstirea Gorovei, foarte puţine în comparaţie cu celelalte, descrise în memo­riile menţionate şi care se vor mai de­scrie. Ele sunt drastice şi, vorbind spiriticeşte, ne fac impresia că atât Eleonora, ca medium, cât şi demonul ei, ca spirit in­ferior, dar nu tocmai „drac”, au să-şi expieze ceva păcate. Fenomenele nu vor înceta, până nu se va împlini expiaţiunea. Atunci vor înceta de sine. Ele mai pot avea darul să zguduie, tocmai astăzi, în frământările noastre excesiv de materialiste, scepticismul savan­ţilor de multe categorii, care nu văd de­cât până la vârful nasului.

 

Pot constitui dovezi drastice, ca tot natul să înţeleagă, că viaţa noastră e cârmuită şi de alte puteri, nevăzute, nu numai de forţele naturale cunoscute. Că învăţăturile religioase nu sunt vorbe goale, superstiţii băbeşti, oricât le-ar zeflemisi doctorii iscusiţi şi oricât le-ar tălmăci şi răstălmăci diferitele secte şi biserici.

 

Faptele sunt mai tari decât teoriile, care ar vrea să le nege, ori să le interpreteze greşit, atribuindu-le pur şi simplu diavo­lului. Dacă există diavol, trebuie să existe şi spirite superioare. Dacă există negativ, există şi pozitiv. Dacă există demoni, există şi îngeri.

 

Psihologia savanta de astăzi vorbeşte de toate, numai de „suflet” nu prea vorbe­şte. Ori, când vorbeşte, îi neagă existenţa. Aceasta ştiinţă mai degrabă este un ame­stec de somatologie, citologie, fiziologie, neurologie etc., decât „ştiinţă despre su­flet”. Psihologii moderni se pot compara cu acei savanţi teoreticieni ai muzicii, care ar „explica” virtuozitatea unui pianist, disecând şi examinând sârmele instru­mentului, descriind şi analizând clavia­tura, măsurând jocul clapelor, angrena­rea ciocănelelor, ritmul şi amplitudinea oscilaţiilor, acordarea, cutia de rezonanţă, efectul pedalei şi, mai ales, discordările multiple ale întregului instrument. După atâta ştiinţă muzicală, experimen­tală, precisă, exactă, pianistul devine, fireşte, de prisos. Virtuozitatea acestuia e un „non-sens” un „deus ex machina”. „Pianul e totul şi mai ales claviatura”, ar exclama, cu tot dreptul, teoreticienii noştri înţelepţi, care îşi bazează afirma­ţiile numai pe experienţă şi calcul!

 

Dar iată că, la acelaşi instrument, se pune câteodată alt virtuos, nu proprieta­rul instrumentului. Şi la acelaşi aparat, produce alte armonii, alte dizarmonii; alte melodii, cu alt timbru şi alte oscilaţii…

 

Psihologii, cu măsurile şi înregistrările lor, rămân perplecşi, dezorientaţi. Caută explicaţii şi ipoteze noi. Sperăm că vor tot căuta, până vor afla. Deocamdată, putem primi lecţii aspre prin Eleonora Zugun, care ne arată că navigăm în plin necunoscut şi trebuie să fim foarte rezervaţi în negaţii. / Gavril Todică ( Todică, Gavril, În plin necunoscut, în revista Societatea de mâine, Anul IV, Nr. 22, Cluj, Duminică 5 ianuarie 1927, pp. 291, 292).


Posedata, la Londra. Manifestări satanice apar în jurul Eleonorei Zugun

 

„Am relatat, acum câteva zile, tulburătoarele mistere care o apasă pe Eleonora Zugun, o româncuţă în vârstă de 13 ani, care a spus că este posedată de diavol. Contesa Zoe Wassilko Serecki, care a găsit-o pe această copilă într-un azil de nebuni şi a scos-o de acolo  şi a dus-o la Londra, pentru a o prezenta unei examinări din partea Laboratorului Naţional Britanic pentru Cercetări Psihice.

 

Contesa Serecki afirmă că a avut de constat următoarele fenomene: pe corpul Eleonorei Zugun, au apărut brusc amprente de dinţi, precum în cazul unor muşcături adânci; acele apar de nu se ştie de unde şi se înfig în faţa ei; pensule invizibile trasează semne misterioase; un pumnal, care se găsea pe o mobilă, în camera posedatei, a zburat, pentru a se înfige în lemnul uşii.

 

Un scepticism universal  a întâmpinat aceste stranii declaraţii. Acum se pare că toţi aşteaptă primele concluzii ale Laboratorului Psihic, în stabilirea adevărului. Sâmbăta trecută, într-adevăr, manifestări „satanice” s-au produs în jurul Eleonorei Zugun. În cursul după-amiezii, pe când tânăra fată se afla în compania a doi observatori, şase pete de arsură i-au apărut pe piept. Aceste pete au prins contur şi s-a putut constata că ele desenau foarte clar o muşcătură adâncă. Fenomenul a durat un sfert de oră, timp în care Eleonora nu a încetat să plângă şi să se vaiete, ca şi cum s-ar fi aflat în mâinile unui torţionar invizibil.

 

Domnul Harry Price, directorul Laboratorului şi un nume binecunoscut în lumea psihiatrilor, a declarat că el a constatat alte fenomene, nu mai puţin tulburătoare. Scrisorile, închise şi încuiate cu cheia într-un cufăr din metal, s-au găsit, nu se ştie cum, căzute într-un colţ al camerei. Adineauri, inelul tinerei fete, pe când un observator o ţinea de fiecare încheietură, căzu de pe degetul inelar, ca şi cum o mână invizibilă l-ar fi rupt. Acest inel a fost găsit, apoi, pe coridorul imobilului.

 

– Nu sunt omul care să exagereze lesne, a declarat domnul Price reporterilor care au venit şi l-au asediat cu întrebări, dar susţin am constat în jurul Eleonorei Zugun manifestări ale unor forţe oculte (La possédée de Londres / Des Manifestation satanique se produisent autor d’Eleonora Zugun, in La Liberté, 61 année, No. 22804, 5 octobre 1926, p. 1).


Pagina 32 din 1.126« Prima...1020...3031323334...405060...Ultima »