Dragusanul - Blog - Part 32

Ceva despre rădăcinile românismului (V)

 

Vânătoarea ritualică, specifică perioadei pre-totemice a omenirii, în care formule onomatopeice monosilabice schiţau un limbaj rudimentar de „sunetele nearticulate, pe care Noiré le-a numit clamor concomitans, iar Max Műller clamor significans[1], în semn că şi dovadă că „intuiţia conţine simţirile elementare”[2], transforma dansul cu măşti al vânătorii deghizate într-un ritual plin de energie şi de persuasiv, din care nu lipseau zăngănitul zgomotos al armelor şi tropotitul ritmic şi sonor al călcâielor, care, ulterior, adică odată cu „construcţia spaţiului”[3], prin care caracteristicele dramei existenţiale deja pot fi întrezărite în „preistoria omului [care] începe cu funcţiunea lui inventivă … cu libertatea de a descoperi”[4], aveau să se transforme în horiri solstiţiale, de iarnă şi de primăvară, adică în ceea ce numim „bătute” sau „tropotite”, deşi, pe vremea lui Herodot, de pildă, purtau doar numele de „bătute”, dansuri ritualice închinate, iniţial, doar Soarelui [5], apoi şi Mamei Glia, şi întâlnite la toate descendenţele pelasge, inclusiv la felahii egipteni.

 

Vânătoarea ritualică, exprimată prin mişcări ritmice de solidarizare şi de intimidare, însemna, fără îndoială „un strigăt de solitudine şi durere, de împotrivire şi mândrie, care alcătuiesc împreună pathosul tragic”[6], care supravieţuieşte, formulat ca atare şi cu rol de formulă magică, într-o reminiscenţă surprinzătoarea a Colindului Cerbului, din zona Dornelor, formulă asupra căreia mă atenţionase, cu decenii în urmă, Sofia Vicoveanca: „Glodu-mi ştie ţipătul, / Că-i croit ca sufletul”. Nu-mi puteam închipui că versurile acestea sintetizează zvâcnirile totemice ale unor străvechi impulsuri pre-totemice, în care instinctualul era mai curând un impuls spre imaginativ, deci doar „imitarea sonoră și mimică a formei obiectelor, din schițele acestea acustice și motorii, din simbolurile acestea vocale primitive”[7], şi nicidecum o cronologie sau, dacă vreţi, o istoricitate prin care „imaginaţia îşi găseşte în joc mişcarea liberă” a „ideilor neorânduite de raţiune”[8], pentru că încă nu începuse starea de revoltă, prin care „omul începe să se simtă opus şi în luptă fie cu Divinul (Prometeu), fie cu întreaga realitate, resimţită ca un complex de cauze şi efecte străine de voinţa lui (Oedip), fie cu orânduirea socială, ale cărei norme funcţionează fără consideraţie pentru sensibilitatea personală (Antigona)”, stare şi timp iniţiatic sau doar „clipă”, în care „omul se naşte în realitatea lui morală”[9] şi nu se mai simte un străin în Univers.

 

Pentru că, abia atunci când omul ridică ochii spre cer şi zăreşte, schiţate de luminiţe, contururile pe care el le-a desenat în peşteri, abia atunci vânătoarea ritualică se transformă în vânătoare cosmică, iar dansul bătucit şi zgomotos, practicat instinctual în peşteră, devine diafan, plutitor, păşit pe vârfuri[10], acolo, lângă Cer, pe colinele manual nivelate în scop ceremonial, numite, în întreaga Europă, măguri, de la formula sacramentală totemică MA GO RA, adică ceremonia „Primăvara, pe Muntele Soarelui”, GO RA – Muntele Soarelui păstrând, în limbile europene, fie semnificaţia de munte (gora, hora), fie cea de ritual în munte, adică horă – ajunsă „fenomen horistic”, definit ca atare, în coordonatele incipientei „dorinţe de fericire universală”[11], prin „diafanizarea vieţii”[12] şi prin acapararea „masivă a simbolurilor şi a elementelor cultuale solare sau caracteristice structurii misterelor”[13], după cum constata Mircea Eliade, într-o firească inspiraţie kantiană.

 

Când ridică ochii spre cer, omul îşi sfarmă lanţurile captivităţii într-un spaţiu cunoscut, dar restrâns, iar vânătoarea ritualică şi vânătoarea cosmică nu mai înseamnă ritualuri vânătoreşti propriu-zise, ci figurative sau chiar alegorii, în care Soarele, iniţial receptat şi desenat ca un cerc de foc, cu sau fără raze, se transformă în „vânătorul” dintr-un spaţiu nemărginit, marcat de cele patru direcţii ale răspândirii luminii („crucea simboliza nu numai Soarele, dar și spațiul în care el răspândea razele, cu alte cuvinte Cerul”[14]). Soarele biruia Timpul, ulterior devenind însuşi Timpul – „cruce, trupului stricăcioasă”[15],  dar şi „ochiul lumii”[16], formulă păstrată şi în Psalmul 18 al lui David din Biblia ortodoxă:

 

 

„1. Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor lui o vesteşte tăria.

 

  1. Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă.
  2. Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă.
  3. În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor.
  4. În soare şi-a pus locaşul său; şi el este ca un mire ce iese din cămara sa.
  5. Bucura-se-va ca un uriaş, care aleargă drumul lui.
  6. De la marginea cerului ieşirea lui, şi oprirea lui până la marginea cerului; şi nu este cine să se ascundă de căldura lui”

 

 

Când ridică ochii spre cer, omul constată că Soarele „colindă” cu răsăritul său prin constelaţiile zodiacale, începând cu Leul, în sens invers itinerariului său pe cer, şi-atunci colindul solar devine şi sensul horirii, al urmării acestui „uriaş, care aleargă drumul lui”, diferit faţă de cel înşelător al parcursului său pământesc. Ţinta principală a Soarelui – vânător cosmic pare să fie Capricornul (cerbul, capra, deci Cernunos sau Cerul Întunecat, deci elementele cosmice care sugerează moartea şi învierea Luminii), dar, între timp, în colindul său universal, Soarele biruie şi ia în captivitate tot ceea ce se găseşte, în colindul solar şi în cel omenesc, pe cele „două căi pentru a ajunge la individualitatea universului, aceea a logicului şi aceea a vieţii”[17]:

 

 

„Dară el că se lupta,

Într-o zi mândră de vară,

De la-amez şi până seara,

Şi când fu pe la sănţit

Leul cade ostenit

Şi mi-l leagă în curele,

Şi în frâne supţirele

Ca de-o aţă răsucită

În trei viţe împletită”[18]

 

sau

 

„D’împungu-se, Doamne, împung,

Împungându-se doi boi suri

Până-n cununa soarelui.

Nime-n lume nu-i vedea,

Numai fata băloşea”[19],

 

 

cu varianta în care Fecioara Cosmică (Alba, Luna, Eftepir, Maya, deci Primăvara) „coase” („nu ştiu: coase ori descoase / dar la lacrimi ştiu că varsă”) straie noi pentru „fraţii” ei cereşti (Constelaţia Gemenii, care vine după cea diluviană lunară a Racului), aflaţi în luptă cu neguri din… Constelaţia Taurului:

 

 

„Jiul mic mare-o venit,

Şi zi mare, margini n-are,

Şi de-adânc nici potrivnic.

 

’Noată-ş ’noată bour negru,

’Noată-ş ’noată, coarne-ş poară,

Dar în coarne el mai poartă

Legănel de mătasă.

 

Dar într-însu cine-mi coasă?

Coasă, coasă ghindoşeşte,

De lacrămi abia-l zăreşte,

Şi din gură-aşa vorbeşte:

 

Mai lin, mai lin, bour negru,

Că-mi strici rostul meu,

Eu am fraţi, în slujbă-s daţi;

 

Ei îs fraţi şi veri primari,

Veri primari şi vameşi mari,

Ei pe tine că te-or prinde”[20].

 

 

Traian Brăileanu, filosoful, sociologul şi scriitorul bucovinean, devenit prima victimă a „Uniunii Scriitorilor de la Aiud” (avea 47 de scriitori deţinuţi, plus câteva sute de viitori poeţi, care uceniceau arta poetică în puşcărie), cum numea Petru Pandrea cumplita temniţă de exterminare violentă a elitelor neamului românesc (astăzi suntem martorii unei exterminări… de catifea), Traian Brăileanu, deci, opina că „e o chestiune numai de timp pentru ca lumea să nu mai prezinte nici o taină”[21], dar cum „problema noastră e de ordin spiritual”[22], nu cred că se vor găsi prea mulţi interesaţi de începuturile metafizice prin „consolarea spiritualistă, devenită sau refugiu, sau integrare cosmică[23].

 

 

[1] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 99

[2] Comarnescu, Petru, Kalokagathon, Bucureşti 1946, p. 65

[3] Brăileanu, Traian, Teoria comunităţii omeneşti, Bucureşti 1941, p. 51

[4] Comarnescu, Petru, Kalokagathon, Bucureşti 1946, p. 41

[5] Herodot, Istorii, II, LXIII, p. 160

[6] Vianu, Tudor, Filozofie şi poezie, Bucureşti 1943, p. 227

[7] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 109

[8] Comarnescu, Petru, Kalokagathon, Bucureşti 1946, p. 70

[9] Vianu, Tudor, Filozofie şi poezie, Bucureşti 1943, p. 227

[10] „Dansul exprimă întotdeauna o călătorie în văzduh” – cf. Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 221

[11] Comarnescu, Petru, Kalokagathon, Bucureşti 1946, p. 46

[12] Ladmiss-Andreescu, N., Semne şi mituri, Mediaş 1937, p. 190

[13] Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Univers, Bucureşti, 1978, p. 154

[14] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 74

[15] The Upanishads, I / Katha, Isa, Kena şi Mundaka, traducere din sanscrită de F. Max Muller, Oxford, 1884 – leitmotiv în Eesha-Upanishad, pp. 15, 16

[16] Ibidem, în Katha-Upanishad 2, p. 36

[17] Comarnescu, Petru, Kalokagathon, Bucureşti 1946, p. 16

[18] Marienescu, Marianu At., Legănuţul în Poesie populară. Colinde, Pesta 1859, Bucureşti 1861, p. 153

[19] Daul, Teodor, Se împung în Colindi şi cântece poporali, Arad 1890, 41

[20] Tocilescu, Gr. G., Materialuri folkoristice, I, Bucureşti 1900: Culeasă de G. Coatu, învăţător din Cerna, plasa Măcin, judeţul Tulcea

[21] Brăileanu, Traian, Teoria comunităţii omeneşti, Bucureşti 1941, p. 37

[22] Comarnescu, Petru, Kalokagathon, Bucureşti 1946, p. 20

[23] Vianu, Tudor, Filozofie şi poezie, Bucureşti 1943, pp. 228, 229


când se apucă rockeri de cântat

 

ca slujitor al rockului vă spun

că prigonit drept operă postumă

nimic nu-mi întinează gândul bun

şi nici trăirea care şi-l asumă

căci muzica-i eternă şi divină,

iar revărsarea-n suflete curate

mai vindecă şi-acolo cu lumină

şi ia conturul trainic de cetate

 

în care vin prieteni să-mi ajute

doar cântecului viu să mă închin

când dau năvală minţi născute slute

ca să-mi reverse beznă în destin,

dar văd în preajmă ochii bucuriei

cu care îmi vestesc neprihăniţii

că e frumos în largul veşniciei

şi-mi dau puteri sporite fericiţii

 

acestor generaţii care cântă

precum martirii cântecelor lor

încât doar bezna, când se înspăimântă,

mă face de lumini răspunzător

căci rockul doar minciuna o refuză

când se revoltă ca un gând curat,

iar noaptea milenară-i mai difuză

când se apucă rockeri de cântat

 


sunt doar conturul păsării de fum

 

de crânguri încă îmi aduc aminte

şi le măsor cu tălpile aprinse,

cu zborurile care-au fost învinse,

dar şi-au depus cenuşa în cuvinte

acolo unde câteva izvoare

cu prospeţime-n susur mai îmbată

amurgurile calme câteodată

şi tălpile luminilor din soare,

 

dar în povestea care se-nfiripă

e imposibil să-mi mai aflu locul

sfinţit odinioară de norocul

ursirilor ce m-au atins în pripă,

deşi mi-i bine unde sunt acum

chiar dacă-aud cum crânguri se furişă

şi-adeseori în liniştea piezişă

sunt doar conturul păsării de fum

 


osteniţi măsoară timpul

 

lacrimă sub geana zării

s-a scurs sufletul pe cer,

iar ecoul depărtării

îl înfăşură în ger

şi-l transformă în sculptură

pentru plânsul de departe

care află scurtătură

înspre pagina de carte:

 

hai, respiră-mi-l şi tu

doar acum, când se dezgheaţă

printr-o primăvară cu

năzuinţe, vis şi viaţă

şi s-alegi din el putere

de păşit înspre niciunde,

zarea zării – o părere –

risipeşte iar secunde:

 

parcă ar ploua în tine

şi s-ar face iarăşi frig

cântecul să ne aline

ca un strigăt ce-l tot strig

din ferestrele deschise

să salute anotimpul

doar când paşii, pare-mi-se,

osteniţi măsoară timpul

 


Patrimoniul național românesc al cărților începuturilor

Rumänische Hochzeitsfahrt. Nach einer Skizze auf Holz gezeichnet von W. Heine. Zicălașii de odinioară ai Basarabiei, conducând alaiul tradițional de nuntă.

 

Cărțile de istorie și mai ales cele de istoria culturii nu postulează, ci doar propun dezbateri, în condițiile absenței mărturiilor sau doar a ignorării lor. O dovadă în acest sens o reprezintă opera lui Mihail Grigore Poslușnicu (14.10.1871, Suceava – 30.01.1936, Botoșani), compozitor, dar şi muzicolog de marcă, autor al unei lucrări monumentale, Istoria musicei la români. De la renaştere până la epoca de consolidare artistică (București 1928), autor preţuit de Iorga, care-i scrisese prefaţa, și care a mai publicat: Din trecutul muzical al românilor. Gavriil Musicescu. Viaţa şi opera sa muzicală (1925), Instrumente muzicale la români (1927), Irozii sau Vicleimul, mister al Naşterii Domnului (1930) etc.

 

 

Deși o lucrare monumentală, Istoria musicei la români conține, în capitolele dedicate lăutăriei, multe inexactități, care, datorită leneviei intelectuale a vânătorilor de doctorate, s-au transformat, prin citări, în veritabile postulate, care nu mai au nevoie de nici o demonstrație. Poslușnicu, aidoma lui Radu D. Rosetti, a avut de înfruntat „lipsa de izvoare îndestulătoare – aproape inexistente, în afară de rândurile consacrate lor, Istoria Teatrului la Români, de Olănescu-Ascanio, şi de intere­santa carte despre cântăreţii noştri populari, da­torată dlui C. Bobulescu ”[1], și, în lipsa mărturiilor, a imaginat filiații, în care Năstase din Botoșani, care avea să cânte cu Paraschiv, tot de acolo, vreo trei ani la Olănești, în Vâlcea, devine Năstase Paraschiv, într-un capitol, și fiul lui Dimitrache Lăutaru, în altul, transformând beteșugul (albeața la ochi), care i-a adus porecla, devenită nume pentru feciorii săi, „ochi-albi”, într-o identitate deturnată, știut fiind, de la lombardul Ubicini, încoace, faptul că Năstase „Ochi-Albi” era feciorul vestitului lăutar sucevean Ion Angheluță zis Suceavă, mutat la Botoșani ca să nu-și concureze părintele, cu care, de altfel, avea să cânte, în 1814, la Chișinău, alături de alte două celebre tarafuri ale vremii, al lui Vasile Barbu Lăutaru, din Iași, și al lui Gheorghe Lomiș din Bălți, cele patru bande formând, împreună, o adevărată orchestră de circa 20-30 de lăutari.

 

În cartea lui Poslușnicu, în 1814, cu ocazia luării oficiale a Basarabiei în posesie de către Țarul Alexandru I Pavlovici, la Chișinău ar fi cântat „un taraf din cei mai vestiți lăutari, sub conducerea lui Barbu lăutarul din Iași și Năstasă lăutarul din Botoșeni”[2], în nota de subsol (2), scriind, cu trimitere la Năstase, că acesta ar fi „Probabil Năstasă Paraschiv”, făcând și o trimitere la „pag, 621”, în care se ia în discuție, la fel de imprecis, „familia lăutarilor Paraschiv”[3].

 

 

Dar trageri la temă și mai inexacte a comis Poslușnicu în capitolul III, „Lăutari vestiți în Muntenia”[4], în care Dumitrache[5] Lăutaru[6], pe numele său real Dumitrache[7] Bondoliu[8], tatăl lui Calistru Unghiurliu[9], devine „Dumitrache Ochi-Albi … țigan blond, cu fața albă, iar culoarea ochilor se confundă în această albeață, de unde, mai întâi, poreclă, apoi nume de familie Ochi-Albi”[10]. Dimitrache sau Dumitrache se numea Bondoliu și nu a purtat niciodată porecla „Ochi-Albi”. Afirmațiile inexacte continuă, prin transformarea lui Năstase din Botoșani, fiul lui Ion Angheluță zis Suceavă[11], în „Năstase Ochi-Albi, fiul precedentului, născut pe la 1835 în București (și-atunci, dacă nici nu se născuse, cum a cântat, în 1814, la Chișinău? – n. n.) și mort pe la 1906”. Numai că numele de Năstase Ochi-Albi a fost folosit doar de unul dintre fii lui Năstase din Botoșani, George, Ionică, realul „viorist de mare merit”, născut în 1835 la Botoșani, mort în 1906 la București, purtând doar porecla dobândită după ce tatăl său, Năstase, care făcuse albeață la ochi, la bătrânețe.

 

Cât despre „Gheorghe Ochi-Albi (1870-1918)”, fratele lui Ionică și al lui Costache „Pompieru” Ochi-Albi, acesta „viața (NU) și-a făcut-o la Petersburg, unde a și murit”, confuzia cu Gheorghe Ciolacu, cu care se lăuda Țarul, la Expoziția Universală de la Paris, din 1889.

 

Și tot așa, Radu Ciolac, căruia i se zicea „muscalagiul”, pentru că era naist, și care a fost tatăl renumitului Cristache Ciolac, geniul muzical cu o poveste atât de tristă, pe care a încredințat-o memoriei Radu D. Rosetti, nu era „frate cu Drăgan” și „feciorul lui Puiu”, ci un descendent al lăutarilor basarabeni Dinicu[12] și Ciolacu, din banda lui Gheorghe Lomiș din Bălți[13], născuți la Ciolacu, undeva între Ungheni și Bălți.

 

Nu scriu acest material și altele care vor urma, ca să îl stigmatizez pe remarcabilul cărturar sucevean Mihail Grigore Poslușnicu, ci doar pentru a atenționa asupra datoriei generațiilor care urmează de a completa patrimoniul național românesc al cărților începuturilor, prin preluarea temelor în scopul întregirii acestui patrimoniu și nu doar al citării.

 

 

[1] Rosetti, Radu D., Cristache Ciolac, în volumul Eri, în Pagini alese, Bucureşti 1935.

[2] „despre Pădureanu, Năstase Ochi-Albi, Petrea Creţu-Şolcanu, Marin Buzatu, Angheluş şi alţii, care au uimit cercurile muzicale din străinătate şi Curţile împărăteşti nu s-a scris nimic” – cf. Rosetti, Radu D., Cristache Ciolac, în volumul Eri, în Pagini alese, Bucureşti 1935, pp. 107-120.

[3] Poslușnicu, Grigore, Mihail, Istoria musicei la români, București 1928, p. 502

[4] Poslușnicu, Grigore, Mihail, Istoria musicei la români, București 1928, p. 598

[5] „Dumitrache Bondoliu, tata răposatului vlădică Calistrat Unghiurliu, de la Sărindari” – cf. Scrisori ale lui Ion Ghica către V. Alecsandri, Bucureşti 1884, p. 49

[6] „Dimitrache Lăutaru, pe numele său real Dimitrache Bondoliu, tatăl viitorului „vlădică Calistrat Unghiurliu, de la Sărindari”, muzician care, „sub un alt cer, ar fi dobândit un renume european” – cf. Lahovary, George Ioan; Tocilescu, Grigore G., Marele dicţionar geografic al României, I, Bucureşti 1898, p. 742.

[7] Grenville Murray, E. C., Doine or The National Song and Legends of Romania, London 1860

[8] Scrisori ale lui Ion Ghica către V. Alecsandri, Bucureşti 1884, p. 49

[9] „Unghiurliu şi Chiosea fiul au fost cei mai mari cântăreţi ai bisericilor din Bucureşti” – Scrisori ale lui Ion Ghica către V. Alecsandri, Bucureşti 1884, p. 53.

[10] „Vestitul lăutar Dimitrache, care fusese admirat de Axtat şi Liszt, propuse boierului său (înainte de anul 1830 – n. n.) să-i vândă libertatea pe 300 de galbeni, ce-i avea agonisiţi; acesta îi ceru 1.000. Ion Cămpineanul (1798-1863), aflând de acest fapt, dărui ţiganului lăutar 700 galbeni, ca să-şi răscumpere libertatea de la nedemnul său stăpân” – cf. Foaia Populară, III, no. 2 (83), 9 ianuarie 1900.

[11] „în Suceava exista un taraf celebru, cel al lui Ion Angheluţă zis Suceavă” – în Ubicini, Jean-Henri-Abdolonyme, în n Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, vol. V – 1847-1851, Bucureşti 2009, pp. 282-285.

[12] „Mai întâi, la 1873, la Expozițiunea din Viena, Dinicu, primul Dinicu, a ridicat sus vaza și renumele lăutarului românesc”, în condițiile în care, „la Paris, de doi-trei ani, sunt la modă lăutari ungurești; banda lui Daraș Mișka face furori” – cf. Foaia populară, nr. 42, 20 decembrie 1898, p. 4.

[13] Rumänische Hochzeitsfahrt. Nach einer Skizze auf Holz gezeichnet von W. Heine, 1847.


Pagina 32 din 1.096« Prima...1020...3031323334...405060...Ultima »