Dragusanul - Blog - Part 31

vecernii (I)

 

spre târgul cu biserici seculare

păşesc înşiruiţi nişte ţărani

şi caută mereu o sărbătoare

în tainiţa pierzaniei prin ani,

trec apele pe ostenite punţi

şi urcă-n târg ca-ntr-o cetate sfântă,

mereu vegheaţi de jariştea de munţi

ce-i ocroteşte-n taină şi îi cântă,

 

iar când se-nchină preoţilor, ei,

ţăranii celor patru depărtări,

doar mie-mi par croiţi ca nişte zei

ce înteţesc cu sârg înflăcărări,

apoi, în drum spre case şi departe,

prin umbra nopţii tot mai tremurată,

ridică înspre cer ca înspre-o carte

privirea doar de vremuri încruntată:

 

„vezi, Fiul ne-a vegheat întreaga zi

şi-acuma Sfânta Maică ne păzeşte;

aceasta-nseamnă, fiule, a fi

şi a trăi curat dumnezeieşte!”,

nu zic nimic, ci doar păşesc în şir

de parcă-aş semăna prin câmp secunde,

iar cerul de deasupra-i cimitir

în care luminarea mi se-ascunde

 


Documente ale moşiei şi ale obştii Bosanci

Biserica din Bosanci, schiţă de Romstorfer

 

Material cu folosinţă interzisă doar pentru monografi de ocazia şi pentru Primăria Bosanci.

 

1432, august 14: „Cu mila lui Dumnezeu, Noi Ilie Voievod, Domnul Ţării Moldovei, cunoscut facem şi cu această carte a noastră tuturor, care vor căta la dânsa sau o vor auzi citindu-se, că această adevărată slugă a noastră credincioasă şi boier Isaia a slujit mai înainte sfântrăposatului părintelui nostru cu dreaptă şi credincioasă slujbă, iar astăzi slujeşte nouă cu dreaptă şi credincioasă slujbă. De aceea, noi văzându-l cu dreaptă şi credincioasă slujbă către noi, l-am miluit cu osebita noastră milă şi i-am dat, în Ţara noastră, în Moldova anume Tişeuţii, jumătate de Bosance[1], Selajanii, Dobrovleanii, Medjeva, Borâle, Satul lui Giurgiu, Dreslivele şi Jerdenii.

 

Aceasta am dat-o slugii noastre, pentru a lui dreaptă slujbă, lui, uric, cu tot venitul, nestricat niciodată, în vecii vecilor, asemenea şi fraţilor lui, înainte şi copiilor lui şi nepoţilor lui şi strănepoţilor lui şi răstrănepoţilor lui şi întregii seminţii a lui, în veci.

 

Iar hotarul tuturor acestor sate, cu toate vechile hotare, din toate părţile, pe unde din veacul veacului au umblat.

 

Iar la aceasta este credinţa mai sus scrisului, Domniei mele Ilie Voievod, şi credinţa iubitului fiu al Doamnei mele, Roman … şi credinţa tuturor boierilor noştri mari şi mici”[2].

1456, iunie 13: Din mila lui Dumnezeu, noi, Petru voievod, domn al Ţării Moldovei. Facem cunoscut cu această carte a noastră, tuturor celor care o vor vedea sau o vor auzi citindu-se, că a binevoit domnia mea şi cu toţi boierii domniei mele, ne-am sfătuit şi am dat şi am întărit sfintei mănăstiri de la Moldoviţa hotarul satului lor, La gura Brădăţelului.

 

Hotarul acestui sat să fie începând de la drumul cel mare al Sucevei, de la movila din pisc, apoi, de la pisc, drept pe vale în jos, până la iazul lui Pancu, apoi, de la iaz, în jos pe pârâiaş, până la iazul Călugăriţei – şi cu iazul în întregime în hotarul mănăstiresc –, apoi, de la acest iaz, în sus, şi toate ogoarele Călugăriţei, apoi, din capătul acestor ogoare, dinspre Şumuz, apoi, pe drum în jos, până la Crasna, apoi, de la Crasna în jos, la piscul ţarinei, apoi, de la piscul acestei ţarine drept peste săpătură, la Şumuz, apoi de la Şumuz, drept la hotarul mănăstirii, în deal. Acesta îi este tot hotarul, ca să-i fie sfintei mănăstiri şi cu satul, şi cu iazul Călugăriţei, şi cu hotarul cât scrie mai sus şi cu satul numit La gura Brădăţelului. Toate acestea să-i fie sfintei mănăstiri de la Moldoviţa uric, neclintit, în vecii vecilor.

 

Iar la aceasta este credinţa domniei mele mai sus-scrise, Petru voievod, şi credinţa tuturor boierilor domniei mele, mari şi mici.

 

Şi la aceasta, când am hotărnicit acest hotar, a fost însumi domnia mea, şi a fost mitropolitul nostru, chir Theoctist, şi pan Stanciul pârcă<la>b, pan Micu Crai, pan Petru comis, pan Iurie Serbici, pan Grinco de la Mamurinţi, şi rugătorul nostru întru Dumnezeu, popa Rusu, cu fiul său, Bogdan, şi pan Tador sulger, pan Serchiz voit de Suceava, pan Ivaşco Armeanul, pan Ivaşco Fultuc cu fratele său, şi fiii lui Oprişac, şi pan Mihul stolnic, şi Roman Tula şi alţi destui pani[3].

*

1458, august 31: Din mila lui Dumnezeu, noi, Ştefan voievod, domn al Ţării Moldovei. Facem cunoscut cu această carte a noastră, tuturor celor care o vor vedea sau o vor auzi, <citindu-se>, că a binevoit domnia mea, cu bunăvoinţă, şi cu gând curat, şi cu inima luminată şi cu tot sfatul, şi am întărit şi am dat sfintei biserici de la sfânta mănăstire de la Moldoviţa, unde este hramul Preasfânta Bunavestire, ca să fie şi de la domnia mea, acestei sfinte biserici, aceşti ţigani, anume: Hărman, şi Bera, şi Badu şi Coman, şi cu toate sălaşele lor, şi cu copiii lor, şi cu toate rudele şi neamurile lor şi nepoţii lor, să fie acestei sfinte  biserici uric, cu tot venitul.

 

Şi, de asemenea, am dat slobozie satului mănăstiresc, anume Borhineşti, ca să nu umble în acest sat nici globnicii de la Suceava şi nici ilişarii, nici podvoadă să nu dea, nici posadă, nici la morile noastre să nu lucreze, nici să nu care vin, nici să nu dea desetină din albine şi din porci, nici să nu gonească în hotarul acestui sat, pe urma răufăcătorilor, şi nici să nu-i prindă, şi la cetatea Sucevei să nu lucreze <nimeni> din acest sat. Iar la oaste să meargă aceşti oameni, când se va întâmpla însumi domniei mele să meargă la oaste, atunci şi aceşti oameni să meargă la oaste, iar altcândva, niciodată. Iar acest venit şi toate slujbele din acest sat, totul să asculte de sfânta biserică de la Moldoviţa.

 

Şi, de asemenea, am dat de la domnia mea sfintei mănăstiri de la Moldo­viţa să facă iazuri sfintei biserici, pe Crasna, mai sus de iazurile lor, să fie sfintei biserici uric în veci, cu tot venitul, neclintit niciodată, in veci.

 

Iar la aceasta este credinţa domniei mele şi credinţa tuturor boierilor domniei mele, mari şi mici.

 

Iar pentru mai mare putere, am poruncit credinciosului nostru pan, Dobrul logofăt, să atârne pecetea noastră la această carte a noastră.

 

A scris Petru al lui Ardău, la Târgul de Jos, în anul 6966 <1458> august 31.

 

<Pe verso, două însemnări din secolul al XVIII-lea:> Pe ţigani şi pe slobodziia Borghineşti, 6966 <1458> avgust 31; <şi:> Borhineşti, cu ţigan(i). <Altă însemnare, cu litere latine:) Ex Iaso, b 4 1/2, No. 3°.

 

Iar pentru mai mare putere a tuturor celor mai sus-scrise, am poruncit credinciosului nostru pan, Petru logofăt, să atârne pecetea noastră la această carte a noastră.

A scris Petru al lui Ardău, la Suceava, în anul 6964 <1456>, luna iunie, 13.

<Pe verso, însemnare târzie:> De la Petru v(oie)vod, hotarul a Sf(intei) mă(nă)stiri Moldaviţei, pe satul ce-i la gura Brădăţelului, leat 6964 <1456> iunie 13[4].

*

1490, martie 6: „Ioan Despot din Bosance” vinde egumenului Moldoviţei, Anastasie, o prisacă.

*

1586, august 17: Dvornicul de Suceava Albu hotăreşte partea din satul Burhineşti, ţinutul Suceava, proprietatea mănăstirii Slatina [Tradus în româneşte depe o copie germană].

 

Eu, Albu, dvornic de Suceava, mărturisesc cu această scrisoare la mâna călugărilor de la sfânta mănăstire Slatina, precum au venit cu mare jalobă înaintea domniei noastre, zicând că li se împresoară satul Burhineşti din partea vecinilor domniei şi viindu-ne de la du-lui Gheorghie hatman şi pârcălab de Suceava o carte, precum să strâng oamenii buni şi bătrâni din Suceava şi megiaşi de pin prejur, şi am strâns oameni buni şi bătrâni, anume Ursul şi Gheorghie Tabaica, Pană, Nicolai Dobre, Gheorghi Grecu, Cârste Gelep, Costin de Zahareşti. Ionaşco uricar de Rotopăneşti, Mălai de Horecica, Gheflovie de Nimerceni, Şandru vataman de Stupca, Corce vataman de Lămăşeni, Groza ot tam, Ionciul vataman de Bosance, Isaie of tam, Petru vataman de Reuseni, Huţul vataman de Icşeni, Simasco vataman de Hipoteşti, Gavril vataman de Areni, Grizeş ot tam, Corne vataman de Burhineşti, Gavril ot tam şi alţi oameni buni megieşi de pin prejur, deci am hotărât partea de Burhineşti despre partea domnească şi despre hotarul satului Miletin şi despre vlădica dolina şi s-a pus piatră pe deal, mai jos de munte, şi de la această piatră drept prin vale, până la pârâul Crasnii, de acolo în jos peste alte părae la piciorul Levov, drept la drumul mare de la Suceava, de acolo peste drum în jos până la Sapoii tatarschi şi până aici este lor danie de la Alexandru Vodă şi judecând cu oameni buni şi cu sufletul meu şi le-am dat ca să stăpânească această bucată de pământ, după cum s-a zis mai sus şi ca să se ştie. În anul 7094 August 17.

 

Arhivele Statului Cernăuţi, pachetul Slatina, unde se găseşte copia germană. Se aminteşte că originalul n-a fost semnat de nimeni. Satul Borhineşti sau Burhineşti nu mai există astăzi, a dispărut. El nu este identic cu Bahrineştii, după cum a susţinut I. Bogdan (Doc. Ştefan c. Mare, II, pag. 548) şi, după el, Costăchescu: Docum. mold., II, 584.

 

Documente anterioare privitoare la satul Borhineşti: 1458, August 31, Roman: Ştefan cel Mare scuteşte slobozia Borhineşti a mănăstirii Moldoviţa de podvod, posad, de munca la morile domneşti, de căratul vinului, de desetina de stupi şi porci, de urmărirea hoţilor, de munca la cetatea Sucevii, vor merge la război numai dacă domnul va merge, în urmă de globnici şi de pripaşari (I. Bogdan : Doc. Stef. c. Mare I. 14)[5].

*

1590, iunie 8, Suceava. Cartea lui Bole, şoltuzul de Suceava, şi a câtorva orăşeni, prin care mărturisesc că Evloghie de la Nemerni­ceni a plătit, pentru fratele său Isaico, o datorie în viu şi bani. „Adică noi, Bole şoltuzul, şi Gheorghie Tăbiie, şi Ionaşco Drăguman şi Drăghinde ţârcovnic, facem mărturie şi dăm ştire cu această carte precum au venit înainte noastră Evloghie de la Nemerniceni şi cu fratele său, cu Isaico, şi au plătit Evloghie, pentru fratile său, pentru Isaico, de mai sus numit, 17 boi şi un cal şi 2 vaci cu viţii şi 10 taleri, bani gata. Pentru aceia dăm ştire şi cu sufletile noastră”

 

Iar spre mai mare credinţa, am semnat şi am pus noi pecetea oraşului întărind această a noastră carte, ca să fie de credinţă.

S-au scris în Suceava. 7098 <1590> iunie 8”[6].

*

1595: „Luând veste Ieremia Vodă de pogorâtul ungurilor, precum a putut, a strâns oastea ţării şi s-a gătit a stare de război împotriva lui Răzvan. Într-o duminică era, când s-au apropiat oştile ungureşti de Suceava.

 

Şi-a tocmit oştile Ieremia-vodă asupra târgului, la satul la Areni. Iar oastea leşească, pe care o avea cu sine, a tocmit-o mai la câmp, înspre Şcheia, pe sub un mal, ce este alăturea cu drumul Băii.

 

Ieremia Vodă, fiind în biserică, la sfânta liturghie, i-au dat de ştire cum oştile lui Răzvan acum se văd şi se apropie de oştile ţării. Dar n-a vrut să iasă din biserică, până nu s-a săvârşit sfânta slujbă.

 

Şi se ajungea, acum, hărăţii lui Răzvan cu oştile ţării, când a ieşit Ieremia Vodă la oşti, din biserică. S-au întâmpinat oştile, din ambele părţile, şi, după câtăva luptă între oşti, au lovit leşii oastea ungurească, din aripa dinspre Şcheia.

 

Îndată îmbărbătându-se, şi fruntea oştilor, unde era Ieremia-vodă, a înfrânt pe unguri. Sub Răzvan Vodă a căzut calul, atunci, în război, şi, încălecând pe alt cal, îndată a silit să oprească oastea ungurească, şi a oprit-o, şi pusese războiul iar la loc.

 

Îndemnându-se, iarăşi, oştile lui Ieremia Vodă, acum, cu leşii în frunte, a început a fugi oastea lui Răzvan Vodă, la care fugă l-au prins oştile lui Ieremia Vodă şi pe Răzvan. şi l-au adus la Ieremia Vodă. Stă movila, şi acum, pe drumul Baiei, de la Suceava, care se pomeneşte drept Movila lui Răzvan, până astăzi.

 

Când l-au adus pe Răzvan, la Ieremia Vodă, după câtăva mustrare, i-au tăiat, îndată, capul şi l-au pus într-un par, în faţa cetăţii. Iar pe unguri i-au gonit oştile până la munţi, cu mare vărsare de sânge. Fost-a acest război în anul 7104 (1595), decembrie, 5 zile. Aşa s-a plătit şi lui Răzvan răul ce-l făcuse şi el lui Aron Vodă” (Costin, pp. 13-15).

*

O mărturie importantă despre bătălia de lângă Suceava, din decembrie 1595, o datorăm lui Stanislaw Chanski, comandant polon, care, în 8 februarie 1596, întocmea un raport („ştire”), „în numele oştirii”:

 

„În ziua de 12 decembrie, dimineaţa, a apărut oştirea voievodului Ardealului, cu Răzvan, la Suceava, care este, acum, capitala domniei sale, domnului voievod, pus de către Măria Sa, Regele, domnul nostru; au venit cu el 4.000 de oaste aleasă. De-ai noştri, nu se aflau lângă voievod mai mulţi decât polcul meu, de 550 călăreţi, şi 150 din infanterie polonă…Totuşi, cu această mână de oameni, ne voind să ne afle în Suceava, am ieşit împotriva lui şi, cu aceşti oameni, l-am împiedicat, prin hărţuieli şi larmă, până ce-a sosit, din fericire, domnul staroste al Cameniţei, Jan Potocki, cu polcul său de 600 de călăreţi.

 

În noaptea aceea, când am venit, cu polcul meu, de la oastea lui Răzvan, pe care am lăsat-o numai la o milă şi jumătate depărtare de Suceava, am aflat aici, în Suceava, polcul domniei sale. A doua zi, dimineaţa, aşezându-ne pentru bătaie, am aşteptat sosirea lui Răzvan, cu care, când a lovit oastea sa asupra noastră, am dat lupta în numele Domnului.

 

Moldovenii, care aveau să lupte mai întâi, deoarece era în joc şi patria lor, înspăimântându-se de o oaste aşa de puternică, şi care scotea strigăte neîncetate, au fugit; au venit, însă, totuşi îndată, să prade, căci era ce.

 

Prima luptă a dat-o roata mea, împreună cu roata domniei sale, domnului Zebrzydowski. Domnul Tworzanski, din polcul meu, cu 200 de cazaci, a ajutat bine, având, astfel, puţin de lucru. Alţii, luptându-se, au avut mai mult de lucru, gonindu-i câteva mile, când au început a fugi.

 

Mai bogată ca oastea ungurească e lucru nemaipomenit să fi fost cândva, fapt care nu-i de mirare. Căci au luat multe comori de ale lui Aron şi s-au întors, înapoi, cu ele, ca la o reşedinţă sigură. Deci mare pradă au adus, din ţara Munteniei, din înfrângerea oştirii turceşti (la Călugăreni, Răzvan Vodă şi ungurii luptând alături de Mihai Viteazul – n.n.).

 

Răzvan Vodă, însuşi prins, nu îndată, în aceeaşi zi, ci în cea următoare, a fost tras în ţeapă; hatmanul, fratele său, a fost tăiat, la care el privea din ţeapă, încă viu. Oastea lui întreagă a fost, astfel, înfrântă, încât nu se ştie dacă a scăpat vreunul dintre ei pe loc, iar pe cei ce n-au pierit, goniţi de ai noştri, atunci, i-au ucis ţăranii, în timp ce rătăceau pe câmpuri…

 

Atunci când Răzvan a venit cu oastea voievodului Ardealului şi cu oamenii săi, împotriva noastră, oştirea Majestăţii Sale, Regelui, a fost plecată, în urma voievodului, Caraiman Ceauşu, Barbă-Sură, încercat în treburile războinice, precum se spune, atunci când noi trebuia să dăm lupta, iar Răzvan s-a pornit cu oastea sa, bine aşezată şi mai mare decât a noastră, înaintând în tabăra minunată şi apropiindu-se, acum, de noi, cu strigăte „Isus” Isus! Isus!”, acest ceauş a sfătuit pe voievod să fugă la vreme, spunându-i că oastea noastră nu poate ţine piept oştirii lui Răzvan. Nu şi-a abătut mult ochii, pe care i-a întors, acum, spre pădure, ca să vadă că noi, cu ajutorul Atotputernicului Dumnezeu, n-am rămas de râs”[7].

*

1609, ianuarie 28, Suceava. Zapisul lui Toader, fiul Agathonei, prin care vinde lui Vasile Şeptilici din Suceava partea sa din satul Nemerniceni, pe Şomuz, ţinutul Suceava, cu heleşteu şi moară. „Adică eu, Toader, ficioriul Agathonii, fratele lui Evloghie din Nemerniceni de pre Şumuz, mărturisesc însumi pre mine cu acestui zapis al mieu cum am vândut a patra parte de giumătate de sat de Nemernireni, ce iaste parte me, fac trei jerebii şi giumătate, aşijdire şi giumătate de heleşteu din gios şi din moara giumătate şi de heleşteu din sus, iară a patra parte.

 

Şi am vândut fratelui nostru, lui Vasilie Şeptelici, şi giupânesii sale Tofana şi ficiorilor săi drept 100 de taler bătuţi, de argint, tot taleri de faţă. Şi mi-au plătit deplin, denainte a mulţi oameni buni şi boieri: Nicolai hotnog şi Dubău hotnog, şi Cârstiian pihnicear, şi Zota vameş, şi Londe nepot Mihilii, şi nainte doi şoltuz, Petru rumânesc şi Norco arminesc, şi Gavril Potlog, şi Ghelasii a Magdalinii, şi Andahur cupeţ, şi Hiorga cupeţ, ginerile Turcului, şi  Toader, şi Afvar a dumisale hatmanului, şi Isaico, şi Costin, şi toţi vătămanii de ocolul Sucevii. Şi am vândut cu tot venitul, cum scrie mai sus, ca să-i hie de acmu înainte direaptă ocină fratelui nostru Vasilie Şeptelici şi fimei sale, Tofanii, şi cuconilor săi şi nepoţilor şi strănepoţilor.

 

Şi noi, dacă am văzut de bunăvoia lor vânzare şi tocmală şi deplin plata, noi am pus mai mare mărturie şi peceţile noastre către acest zapis. Şi altul ca să nu se amestice denaintea scrisorii mele, ca să se ştie. / S-au scris în Suceava, 7117 <1609> ghenar 28». / S-au posleduit, Constantin  Leondari sulger. / Vel logofăt”[8].

*

1621, 11 iunie: viitorul voievod moldav, pe atunci pârcălab de Hotin, Miron Barnovschi, primeşte uric (întăritură), de la Alexandru Iliaş Vodă, pentru „Bosance şi Uideşti, cu mori pe Şomuz”. După doar doi ani, în 1653, sângerosul Ştefan Tomşa al II-lea, ctitorul mănăstirii Solca, dăruieşte, în mod abuziv, satul Bosanci Mitropoliei Sucevei, care îl stăpâneşte doar până în 24 martie 1624, când Radu Mihnea Vodă îl repune în drepturi pe Miron Barnovschi, ajuns şi hatman, nu numai pârcălab de Hotin, „pentru slujbele aduse în războiul condus de acesta în chip strălucit împotriva cazacilor”. Personajul romanului „Neamul Şoimăreştilor”, de Mihail Sadoveanu, Miron Barnovschi, om cucernic şi de o bunătate rar întâlnită, ajuns voievod, datorită meritelor lui, „prin voia ţării”, cedează asaltului persuasiv al mitropolitului Sucevei şi, în 11 februarie 1626, când dăruieşte Mitropoliei şi o casă în Suceava, pentru a fi folosită drept crâşmă, din vânzarea rachiului urmând să se asigure „lumina” la sfântul mormânt al martirului creştin de la Cetatea Albă, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, cedează călugărilor şi satele sale Bosancea şi Unguraşi, pe care le scuteşte, în 5 martie 1629, de toate dările, poruncind dregătorilor şi slujitorilor domniei „să nu supere cu nici un fel de silnicii” nici celelalte sate ale Mitropoliei Sucevei.

*

1625, martie 8, Suceava. Uricul lui Radu Mihnea Voievod, prin care întăreşte lui Iane, fost pârcălab, şi jupânesei sale Nastasia un loc de prisacă, cu heleşteu şi livezi, în hotarul târgului Suceava: „Noi Radul voievod, cu mila lui Dumnezeu domnul Ţării Moldavei. Iată nu venit înaintea noastră şi înaintea tuturor boierilor noştri moldovineşti, şi mari, şi mici, sluga noastră Iane, fost pârcălab, şi au adus înaintea noastră mulţi oameni buni şi bătrâni din ţinutul Sucevii şi megieşi de pin pregiur.

 

Şi au mărturisit înaintea noastră precum uricul şi ispisoace ce-au de cumpărătură, pre un loc de prisacă, cu un heleşteu şi livezi şi înpregiurul acelui loc, una zvârlitură de arc, ce iaste în hotarul târgului Sucevii, între hotarul Arinilor şi împotrivă Mitohului Armenescu, în Ţarina Mare.

 

Care acest loc de prisacă şi heleşleu şi cu livezi iaste lui driaptă cumpărătură de la Crăstina, preotiasa popii, lui Fodor, nepoata popii, lui Parţic, drept 140 taleri de argint. Iar popii, lui Parţic, i-au fost schimb cu Patru voievod, drept alt loc de prisacă şi de heleşteu, pre pârâul Răchita Niagră, pre hotarul Ipoteştior, însă împreună cu hotarul Cegărenilor şi Teşăuţilor, care i-au fost lui de la Alexandru voievod.

 

Iar după aceea s-au fost făcut şi o moarte de om pre acel loc de prisacă, ce este în dreptul Mitohului Armenescu, şi toţi oamenii s-au lepădat de acel loc; iar popa Parţic au plătit 50 boi.

 

Care acele drese s-au pierdut din mănăstiraa Slatina, în zilele lui Mihai voievod, când atuncea au prădat catanile şi mănăstirea Slalina şi multă avere au luat dintr-ace mănăstire.

 

Deci, dacă am văzut noi, de la atâţia oameni buni şi bătrâni, mărturisire lor, precum că este lui driaptă cumpărătură acel loc de prisacă şi heleşteu şi livezi, ce mai sus scrie, pre ai săi drepţi bani, şi dresele i s-au pierdui din mănăstire Slatina, iar Domnia me, văzând, am crezut, şi iată dar şi de la noi i-am dat şi i-am întărit mai sus-numitului slugii noastre Iane, fost pârcălab, şi giupânesii lui, Nastasii, fata lui Sima herar, pre acel loc de prisacă, cu heleşteu şi livezi cu tot venitul, ce iaste în hotarul târgului Sucevii, între hotarul Arenii, în ţarină, şi în dreptul Mitohului Arminesc, ca să-i fie driaptă ocină şi cumpărătură, şi întăritură şi uric, neruşuit nici odinioară. / Şi alţii să nu se amestice.

 

S-au scris în Suceava, 7133 <1625> martie 8, / Domnul au zis. / Dumitraşcu vel logofăt au învăţat / Borălianul a scris”[9].

*

1633 martie 12. Uricul lui Alexandru Iliaş voievod, prin care întăreşte lui Pătraşco şi fratelui său Frangole vătaf de aprozi, stăpânirea asupra satului Areni, cu heleşteul Luciul şi cu alte locuri do heleşteie din ocolul ţinutului Sucevei. „Noi Alexandru Iliaş voievod, cu mila lui Dumnezeu, domn Ţării Moldavii, iată, aceste adevărate slugile noastre, Pătraşco, cu fratile său, Frangoale, ce-au fost vătav za aprozi, au slujit altor luminaţi domni, înainte noastre, ce-au fost cu dreptate şi cu credinţă, iar astăzi au slujit şi noao cu dreptate şi credinţă. Drept aceia, văzând noi a lor driaptă credincioasă slujbă cătră noi, i-am miluit cu osebită mila noastră şi li-am dat şi li-am întărit şi li-am miluit şi de la noi, întru al nostru pământ Moldaviei, a lor driaptă ocină şi danie şi miluire din ispisocu de danie şi miluire, cu mare blăstăm, ce-au avut de la Moisei Movila voievod, un sat, anume Arenii, un heleşteu, anume Luciul, şi cu alte locuri de heleştei şi cu tot venitul, ce-i în târgul Sucevii.

 

Pentru aceia, ca să le fie şi de la Domniia mea slugilor noastră, Pătraşco şi fratelui său, Frangole biv vatav za aprozi, acel de mai sus numit sat, anume Arenii, şi cu un eleşteu, anume Luciul, şi cu alte locuri de heleştei şi cu tot venitul, driaptă ocină şi moşie şi danie şi miluire şi uric şi întăritură şi cu tot venitul, neruşuit nici odinioară, în vecii vecilor. Şi altul să nu să amestice.

 

Domnul au poruncit, / 7141 <1633> martie 11 / Noi Alexandru Iliiaş voievod. / Cârstea Damiian a scris. / S-au posleduit, Constandin Leondari sulger, Vel logofăt”[10].

*

1664, februarie 1: Eustratie Dabija, domnul Moldovei, porunceşte lui Cîrstea, portar de cetatea Sucevei, lui Miron Stîrcea, vornic de Suceava, lui Eremia Cîrcu, fost portar, lui Vasile Mălaiu şi lui Ilie Murguleţ să judece pricina dintre Andriiaş „ci-au fost şetrar mare pe sat Areni”, şi Apostol, feciorul Iorgăi, care, împreună cu Arenii, i-a împresurat un loc „la o odae, la Frumoasa, în ţarina târgului”, pe care l-au ţinut moşii şi părinţii lui, şi cu oameni buni „să socotească la acea odae” şi să stâlpească locul ce se va alege lui Andriiaş şetrariul, după cum stăpânit moşii şi părinţii lui. Racoviţă mare logofăt a învăţat”[11].

*

1671 februarie 3: Carte domnească a lui Gheorghe Duca voievod, prin care scuteşte cinci oameni ai Episcopiei Armene din Suceava de dajdie, de bir, de taleri, de lei, de orţi şi de toate cheltuielile faţă de târg şi de bresle.

 

„Adică Domnie me m-am milostivit şi am lăsat episcopului armenescu di la Suceavă, di la episcopie şi de mitocu, cinci omini să hii di scotială şi să fii în paci di dajde, şi de birol lor, şi de taleri, şi de lei, şi de orţi şi de alti tabli şi de cheltuială di totu să fii în paci, să nu aibă strânsura la nimica nici cu târgul, nici cu briaslile.

 

Aşişdire di acum înainte să aibă a-şi chima şi a-şi strângi ominii armeni din Ţara turcească sau din Ţara Leşască. Câţi armeni vor veni acolo dintr-altă ţară şi aceea să fii în paci di toati câti mai sus scriem. Şi dacă vor veni acolo la ipiscopie, să vie aici la Domnie me, să le facim cărţi di odihnă, să n-aibă nici un val di la nimeni. Pentru aceea şi voi, toţi slujitori, să nu le faceţi val şi asupreli, ca cine va învălui de mari certări va hi.

 

Aşişdire şi pâini câtă vor ara ominii şi vor sămăna pre hotarul episcopii să nu e pâini de la zeci pre sama Donmii meli, nici alt nime să nu-i învăluiască, ci să aibă a lua din zeci, din pâine şi din tot venitul episcopul arminescu. Iară mai mult să nu cutezi a învălui presti carti Domnii meli.

 

Leat 7179 <1671> fevruarie 3. / Ian Duca voievod”[12].

*

1671, martie 9. Zapisul lui Gheorghe vătămanul şi cu toţi sătenii din Tătăraşi, ţinutul Sucevei, prin care vând lui Ilie Drăguţăscul mare armaş şi cumnatului său, Ioniţă Şeptelici medelnicerul, o bucată de loc din hotarul Tătăraşilor, cu 60 lei bătuţi.

 

Adică eu, Gheorghie vătămanul, şi cu toţi sătenii din sat, din Tătăraşi, din ţinutul Sucevii, anume: Drăgşan păscariul, şi Ionaşco tij păscariul, şi Costantin cel Bătrân, şi Nacul rotariul, şi Ştefan fratile lui Costantin celui Bătrân, şi Ursul feciorul Flueraşului, şi Vasilie Ficiorul Lupului, şi Apostol ficiorul preotesii, şi Gavril ficiorul lui Gheorghiţă celui Bătrân, şi Mihail, şi Neculai ficiorul Dancii, şi Ursul Apreotesii, şi Neculai Apopii şi Dumitraşcu ficiorul lui Drăgşan, scriem şi mărturisim cu acestu adivărat zapis al nostru cum noi, de nime siliţi, nici asupriţi, ce de a noastră bunăvoie, am vândut o bucată de loc din hotarul nostru, a Tătăraşilor, care bucată de loc intră în hotarul Nemircenilor, din valea Zăpodii Băeşilor (Zăpodie – vale lungă şi plată, adăpostită de înălţimi, platou) şi dintr-a Mihăeştilor despre Şomuz, de unde să inpreunează podiile, din vale până în Drumul Băeşilor, ce vine Drumul cel Mare de la Bae, de la podii ce să suie drumul în deal, pe diasupra Strâmbului, heleşteului, culme pe Drumul cel Mare, până la Podul cel de Piatră, la Puţul cu Cumpăna, unde să chiamă la Podişoari; şi acole iar să înpreună iarăşi cu hotarul Nemircenilor.

 

Ace bucată am vândut-o noi dumisale lui Ilie Drăguţăscul marile armaş, şi giupânesii dumisale, Saftii, şi cumnatului dumisale, lui Ioniţă Şeptelici medelniceriul, drept 60 de lei bătuţi, ca să fie dumilorsale driaptă ocină şi moşie, în veci, şi cuconilor dumisale, şi nepoţilor şi strănepoţilor, în veci neclătită. Şi ni-au dat dumnialor toţi banii deplin în mânule noastre.

 

Deci noi, văzând plată deplin, am făcut acest zapis la mâna dumilorsale ca să-şi ţie dumnialor acel loc, ce mai sus scrie, în veci, şi să aibă dumnialor a-şi face şi dresă domneşti.

 

Şi la această tocmală a noastră tâmplatu-s-au mulţi boeri, anume: dumnialui comisul Ştefan Brăescul, şi dumnialui Vârlan Rusul logofătul, şi dumnialui Ionaşcu armaşul, ficiorul Naculni, şi dumnialui Ilie Zbera vornicul, şi Pătrăşcan Tăutul, şi dumnialui Vasile Aramă, şi Dumitraşo Hagi de Suceavă şi alţi mulţi boeri şi oameni buni carii vor iscăli mai gios.

 

Şi pentru mai mare credinţă, ni-am pus toţi peceţile la acest adivărat zapis al nostru; şi aceşti boeri toţi au iscălit, ca să să ştie.

7179 <1671> martie 9.

 

Gheorghie vătăman. / Drăgşan păscar. / Ionaşco păscar. / Costantin Nacul. / Ştefan Ursul. / Vasilie Apostol. / Gavril. / Mihăilă. / Niculai Apopii. / Dumitraşo. / Ştefan Brăescul comis. / Vârlan biv logofăt ical. / Ilie Zbera vornic. / Pătrăşcan Tăutul”[13].

*

1677, April 21: Antonie Ruset VV dăruieşte episcopului armenesc din Suceava, pentru episcopie şi pentru Mitoc (locul pentru făcutul fânului, din jurul mănăstirii Hagigadar – n. n.), 5 fa­milii de scutelnici; aceştia să fie scutiţi de orice dare, precum zloţi, taleri, lei şi de toate celelalte angării şi să nu fie supăraţi de nimeni, nici de târgoveţi, nici de alţii. Şi de acuma înainte să fie tari a chema mai mulţi armeni din Ţara Turcească sau din Ţara Leşască. Armenii care vor veni în ţara noastră să fie scutiţi, după cum scrie mai sus, iar dacă vor veni la episcopie, să vină la domnia noastră, ca să le dăm o carte de scuteală, pentru a nu fi supăraţi de nimeni. Iar voi, dregătorilor, să nu-i supăraţi, iar cine le va face asupreală va fi de mare pedeapsă. Iar de pe roadele ce vor creşte pe pământul episcopesc, ca şi la Mitoc, să nu se ia de a zecea şi nime să nu-i supere, ci epi­scopul armenesc să ia de a zecea din roade şi din toate veni­turile. (Tradus după o copie germană, Tot aici”)[14].

*

1701, iulie 25: Ilie din Bosance cumpără nişte boi furaţi de la Nicolai Perjul, din Rădăşeni. Alţi doi bosânceni, „Vasilie Arămescul, diacon de Bosance, şi Gheorghiţă, vătăman tot de acolo”, sunt menţionaţi, în 16 februarie 1724, ca martori la hotărnicirea Tişăuţilor.

*

1707 mai 8. Carte domnească a lui Antioh Cantemir voievod, prin care întăreşte lui Panaite, fost mare postelnic, satul Areni, din hotarul târgului Suceava, cu heleşteul din mijlocul salului. „Noi Antioh Cantemir voievod, cu mila lui Dumnezeu, domn Ţării Moldaviei. Dat-am cartea Domniei mele credincios şi cinstit boerinului nostru, dumnealui Panaite biv vel postelnic, ca să fie volnic cu cartea Domniei mele a ţine şi a propri satul Areni, cu tot hotarul şi cu tot venitul, care este driaptă ocină şi moşie a dumisale.

 

Aşijdere, să aibă a ţine şi a propri şi un hăleşteu care este în mijlocul satului Arenilor. Pentru care hăleşteu au avut dumnealui întrebare cu Ursul Bulai, zicând Bulai cum că acel hăleşteu l-au cumpărat moşii lui de la un târgoveţ de Suceavă, arătându-ne un ispisoc di-ntăritură de la Ştefan sin Vasilie voievod.

 

Iar boiarinul nostru, carele mai sus scriem, au dat samă cum acel hă­leşteu au fost pe loc domnesc a târgului nostru a Sucevii. Şi s-a apucat că va dovedi cu drese făcute mai denainte decât ispisocul Ursului Bulai.

 

Deci şi Domniia me li-am fost dat păsuială, ca să-şi aducă dumnealui Panaiote postelnicul dresăle de dovadă. Deci când au fost acmu, ni-au trimes dumnealui un ispisoc de la Alexandru Ilieş voievod, scriind cum acel sat, ce mai sus scriem, anume Arenii, l-au dat danie, cu toate heleşteile şi cu tot locul ales şi stâlpit Moisii Movilă voievod lui Frangole ce-au fost vătav de aprozi şi fratelui său, lui Irimie Vînculeţ biv aga.

 

Pentru aceea să aibă a popri şi a ţine şi acel hăleşteu despre Ursul Bulai, iar cui va păre cu strâmbul, după ce vom vini în scaun cu sănătate, să vie să-şi întrebe. Iar boiarinul nostru postelnicul Panaiote să aibă a ţine şi a stăpâni, precum îi scrie dresul de la Alecsandru Ilieşi vodă. Şi nime să nu ste înpotriva cărţii Domnii mele.

 

7215 <1707> mai 8. / Singur domnul au învăţat. / Axintie uricari”[15].

*

1708: „Scrisoarea lui Ghedeon, Mitropolitul Moldovei, către Dumitraşco Racoviţă Hatmanul, în pricina unui om ucis di Bosancea şi altele”[16]. Documente „cumpărate de la anticarul I. Şaraga, la 3 iulie 1907”[17].

 

 

Planul Bisericii din Bosanci, alcătuit de Romstorfer

 

1715, martie 1: Necolai Alexandru Mavrocordat Voievod scrie la toţi slujitorii ţinutului şi ai târgului Sucevii pentru mitropolia Moldovii, ajunsă la „mare scăpăciune şi răsăpă din zavistiea nepriitoriului”, întocmind satul Bosancii, de la Sucea­vă, cu „rupta” să dea pe an 5 sferturi, sfertul de 45 ughi, deci într-un an 230 ughi, zlotaşii să nu intre în sat, ci ei vor da banii la vremea sfertului la mâna mitropolitului, iar acesta îi va trimite la visterie. Gorştinarii nu vor lua diseatina de stupi şi gorştina de oi şi de mascuri, ci aceste biruri s-au dăruit mi­tropolitului „ca să fie de ajutor la sfânta mitropolie”. Preotul din Bosanci îşi va da gorştina şi desetina în mâna mitropoli­tului, iar disetnicii şi gorştinarii de tară să nu-l supere. La oamenii de Bosanci să nu între nici un fel de globnici, nici şugubinari, nici pârcălabi de acel ţinut, nici vornici de Su­ceava „nici a-i giudica, nici a-i certa”, îi va judeca şi certa numai mitropolitul. Numai „dacă vor face între dânşii moarte de om sau furtuşag, atunce să va socoti cu divanul domnescu” (Copie, Academia Română, Manuscrisul 237 fol. 487-8, pag. 445-146)[18].

*

1723, iunie 20. Adică noi, oamenii de Bosancea şi Lămăşeni, făcut-am mărturia noastră la mâna Sfinţiei Sale Părintelui Ioanichie, Egumen de Slatina, precum ştim c-am apucat din moşi, din strămoşii noştri, pentru livezi de pomi cine ar fi făcut la sat, au fost volnici a-şi stăpâni livezile cu pomi cât trăiesc, şi după ce se trec bătrânii, rămân la feciori, la nepoţi, la strănepoţi de le stăpânesc, până în cât neam s-ar trage dintre acei ce ar fi făcut livezi, însă cari şăd în sat, de poartă bir şi lucrează boeresc. Iar cari lipsesc din sat şi se duc pe aiurile, pomeţii acelor duşi îi iau stăpânii, pentru că locul este stăpânesc. Aşijderea fetele ce se mărită ţi le iau bărbaţii de le duc printr-alte sate, nu-s volnici ginerii aceia a lua părţi de moşii de la socri, ce părţile acelor fete măritate pe la alte sate rămân la fraţi sau la cine va fi mai aproape celor cu livezile şi ar fi şezători în sat. Aşa ştim şi aşa mărturisim cu sufletele noastre, şi această mărturie s-au făcut dinaintea a mulţi boeri şi mazili cari mai jos s-au iscălit. Din Suceava”[19].

*

1729, Dec. 24: Gheorghe, mitropolitul Moldovei, dăruieşte mitropoliei satul Nimercinii cu biserică de piatră şi cu temelie şi pivniţă de piatră, din care 1/2 sat fusese cumpărată de el de la Silioneasa, iar 1/2 de la Ciudin, amândouă părţile cu suma de 500 lei. Dăruieşte totodată şi heleşteul Strâmbul pe valea Capeştei armeneşti, pe care l-a cumpărat de la Ştefan Eni logofăt şi de la Şeptelici pentru suma de 170 lei (Erbiceanu Constantin: „Istoria mitropoliei Moldaviei si Sucevei”, Bucureşti 1888, tip. cărţilor bisericeşti, pag. 12, nrL XIV)[20].

*

1737 aprilie 21. Zapisul lui Dima Iolăş, prin care dăruieşte mănăstirii Sfântul Ilie un loc din hotarul târgului Suceava, în Ţarina Mare, învecinat cu locul mănăstirii. „Adică eu, Dima sin Gheorghiţă Ioliţ, şi cu femeia me, Sanda, şi cu nepoţii miei, care mai gios s-or iscăli, făcut-am credincios zapisul meu la mâna egumenului Ghelasii şi a tot soborul ot svinta mănăstire care este hramul lui Sveti Ilie, pe cum având eu un loc în Ţarina Mari, de la părinţii miei, care se hotărăşte cu locul mănăstirii şi den sus şi den gios, eu, de nimine silit şi neasuprit şi neavând feciori, am dat acel loc danie svintii mănăstiri, să fie pomenire a tot rodului nostru, în veci. Iar egumenul şi cu soborul svintei mănăstiri, văzându-mă că sunt om slab, ei, de bunăvoe lor, mi i-au dat doi giunci şi o vacă.

 

Şi li-am arătat şi locul, care locul slujeşte den Drumul Horodnicenilor în gios, înpotriva dumbrăvii popii, şi parte den sus are semn den movilă în movilă, iar parte den gios slujeşte până în coda Luciului care este heleş­teul svintii mănăstiri, iar de-a lungul slujeşte până în zare dialului: de-a lungul sunt semne, tot moviliţe, de amândoo părţile.

 

Însă dentr-acest loc, cari mai sus serie, fiind eu la o slăbăciune, am dat loc, cari face tot doo stoguri de fân, care are şi zapis Pădure de la mine şi răspunde în zapis cât slujeşte acel loc den bordei pân-Înpuţita. Şi această bucăţe de loc Ştefan sin Ioniţă Iolăş despre miazănopte, den ezăr, pân la Soci, gropşora cu soci, care şi aceia au dat Ştefan cuvios svintii mănăstiri să fie pominire pentru sufletul părinţilor dumisali şi a dumisali şi pentru aceasta au iscălit şi al doile din noi am dat să fie driaptă moşie svintii mănăstiri, în veci.

 

Iar cine s-ar scula cu pricină, iar care s-ar scula ca să strice den niamul nostru pentru această moşie să fie supt blăstămul Domnului Isus Hristos şi a Maicii Precistii şi a tuturor svinţilor şi a hramului lui Svetii Ilie şi a tot săborul, să fie neertat, în veci.

 

Şi acest zapis s-au făcut înainte svinţie sali părintelui Isaie, dichiu de Suciava, şi înainte dumilorsali vornicilor de Suciava şi altor omini buni, cari mai gios s-au iscălit. Şi s-au iscălit şi părintele dichiu şi dumnalor vornici şi pentru mai mari credinţa m-am şi iscălit.

 

Let 7245 <1737> aprilie 21. / Şi eu, Dima, m-am iscălit. / Eu, Ştefan sin Ioniţă Ioliş. / Eu, Nica, nepot de soră Dimii. / Eu, Mihălachii, nepot de soră Dimii. / Gavril sin Gligor olar. / Ursul zet Dimii. / Mihai zet Dimii. / Eu, Vasili Pădure sin lui Gavril Pădure, m-am tânplat. / Eu, Costantin olar sin lui Gligor olar, m-am tânplat. / Eu, Ion ciobotar sin lui Tudose ciobotar, m-am tânplat. / Eu, Ion Acârstinii, m-am tânplat. / Nicolai zet Ioliş m-am tânplat. / Eu, Andrii Zgărîibrîndză, m-am tânplat. / Eu, Ursul Gorca, m-am tânplat.

 

Dinaintea noastră s-au făcut acest zapis: Isac dvornic Suceavschii. / Ilie Şeptelici vornic m-am tânplat. / Toader Bădiliţă vornic Suceavschi m-am tânplat. / Iordache Cărăge m-am tânplat. Az Ioasaf egumenos ot Dragomirnus.

 

Această danie s-au făcut înainte noastră şi pentru adeverinţă am iscă­lii şi noi,

Antinii Mitropolit Suceavschi Ctitor.

 

Şi pentru o burată loc a lui Ştefan Iolăş au fost dată rău şi am ras-o”[21].

*

1748, ianuarie 24, Suceava. Ileana Şeptilicioaia, fata lui Ene Barbălată, cu feciorii Costân şi Ştefan, vând lui Vasile Pădure ocina lor, moştenită de la părintele ei, un loc în câmp numit Frumoasa cea Mare, având pe acel loc un heleşteu, cu loc de prisacă alături, cu 95 lei bani gata. Martori : Naftanail ieromonah, Dan vameş, Naftanail egumen Solcăi, Petre Chelealbă, Neculai curătoriul, Neculai Chiţăscul, Ursachi Foti, Bogdan Atomii a Ciuntului, Ştefan Iolăş şi alţii. A scris Iorest ieromonah, ecleziarh la mitropolie”[22].

*

1748, noiembrie 16: Costin Şeptelici, cu rudele sale, vinde lui Vasile Pădure un heleşteu şi-i dăruieşte o bucată de loc, amândouă situate lângă Frumoasa cea Mare, ţinutul Sucevei.

 

Adecă eu, Costin Şeptelici, împreună cu fratile meu Ştefan Şeptelici, feciorii lui Iliea Şeptelici, şi cu maica noastră Ileana, fata lui Enachi Barbălată, făcut-am acest adivărat zapis, de nime siliţi, nici asupriţi, ci de a noastră bună voea la mâna dumisale hinului nostru Vasile Pădure, precum i-am vândut al nostru drept un heleşteu ci este în Frumoasa ce Mare, pe de amăndoao părţile cât slujeşti vatra hăleşteului, de o parte să hotărăşte cu Litenii şi de altă parte să hotărăşte cu moşia lui Canţiriu târgovăţ din Suceavă şi din coada hăleşteului din drumul cel mare în sus să hotărăşti cu moşiea lui Sfeti Neculai care o stăpâneşti acum o fată Iliea.

 

Deci noi i-am vândut a noastră dreaptă ocină şi moşiea, după cum scrie mai sus, dumisale hinului Vasile Pădure drept optzeci lei noi, ca să-i fiea în veci neclătită dumisali şi fii(lor) dumisale şi nepoţilor; dar cine s-ar scula dintre neamurile noastre să n-aibă treabă cu dumnealui Vasile Pădure, ci cu noi să-ş întrebi de va avea ceva, căci acest heleşteu nu este despre parte Şiptiliceştilor, ci iaste despre parte moşului nostru Enachi Barbălată.

 

Şi la această vănzare a noastră s-au întâmplat mulţi oameni buni şi bătrâni târgoveţi din Suceavă. Şi pentru mai bună credinţa mai gios s-au iscălit, care au ştiut carte, iară care n-au ştiut, şe-au pus degitile.

Leat 7257 noem. 16.

 

Ileana Şeptilicioaea; Costantin Şeptilici; Catrina Şeptilicioaea; Ştefan Şeptilici. Ermonah Aftanasi proegumen Sintiliea m-am întâmplat.

Ne-am iscălit care mai gios ne vom pune şi degitile şi iscăliturile jidoveşti (şi) armineşti.

Eu, popa Vasile martor; eu, popa Toader protopop ot Suceava m-am tămplat; eu, Isac m-am întâmplat; eu, Manolachi sin Andrei celui mari din Suceavă.

 

Deosăbit i-am mai dăruit altă bucată de loc tot dintr-acesta hotar a Frumoasăi cei Mari de pe ceea parte care şi aceasta să hotărăşte cu Litenii, precum merg movilele în rând pe zare d(e)alului, precum să hotărăşti moşiea, care sănt mai gios, care să hotărăşte cu Zâpodia Vlădicăi pănă unde să împreună păraile la iaz în coada Luciului; şi iată şi noi de bună voea noastră ne-am socotit dinpreună cu fraţi meu Ştefan şi cumnata noastră Catrina, care au ţinut-o Ion Şeptilici şi i-am dăruit finilor noştri celor mai mici, de care şi ei ne-au comandat părinţii noştri, fiind noi la scăpăciune.

 

Deci şi noi vazind că ne-ar face atâta bine, i-am dat această moşiea ce arată mai sus, iară care dintrc neamul nostru s-ar scula, cu dumnelui să n-aibă treabă, cu noi să-ş întrebi, fiindcă aceasta bucală de loc nu este a Şepleliceştilor, ce esle a lui Eni Barbălată, a părintelui maicii noastre.

 

Iar care s-ar scula din neamul nostru să fiea supt blăstăm şi afurisit şi pentru credinţă ne-am şi iscălit de iznoavă, că această parte iaste dată ca să să cr(e)ază. Let 7257 mai 12(1749).

 

Costăn Şeptelici; Ştefan Şeptelici; Catrina Şeptelicioaea; Ştefan Cocioacăş (?); Ion cibotar staroste; popa Toader m-am întâmplat; Neculai Chiţăscul; Ştefan Iolăş; Gheorghi Chiţăscul; Ion Brânză tărgovăţ bătrân.

 

Copie. Documentul din 16 noiembrie 1749 a mai fost iscălit de Şloima, fiul lui lsac, Heiş mori la Ierusalim, Lupul şoltuz, ginerele Măriei. A scris Grigori Moisa; iscălitură armenească”[23].

*

1749, mai 12, Suceava. Constantin Şeptilici, Ştefan Şeptilici, Catrina Şeptilicioaia, fiind lipsiţi de mijloace şi ajutaţi la înmormântarea părinţilor lor de finii lor, fiii lui Vasile Pădure, dăruiesc acestora o bucată de loc din moşia Frumoasa cea Mare, ce se învecinează cu Litenii, pe unde merg movilele în rând pe zarea dealului, cu Zăpodiea Vlădicăi, până unde se împreună pâraiele la iaz, în coada Luciului. Acest loc a fost al lui Ene Barbălată.  Martori:  Ion Cibotar staroste, popa Toader, Neculai Chiţăscul, Gheorghe Chiţăscul, Ştefan Iolăş, Ion Brânză târgoveţ bătrân”[24].

*

1749, Iulie 18. „Mai mulţi mazili şi boerănaşi, raportând Domnului despre pricina sătenilor din Rădăşeni cu mănăstirea Slatina, zic: ţăranii… apucase de la strămoşii lor de ştia fieşte carele unde a merge să are şi să cosască şi nu putea altul să-l scoată din pământul cel de arat şi din locul cel de cosit, nici stăpânii lor nu-i scotea, nu-i trebuia unui om acel pământ să-1 are, sau locul cel de coasă, şi-l unui om străin de-l lucra şi el îl dijmuia, nu se mesteca stăpânii la acea dijmă de pe pământul acelui om”[25].

*

1752 mai 17, Iaşi. Scrisoarea de cercetare a marelui vornic Radu Racoviţa şi a hatmanului Constantin Razul, întărită de Constantin Racoviţă voievod, în pricina dintre Mitropolia Moldovei şi negustorii suceveni Şeptilici, Vasile Pădure, Bulai, Zotta, mănăstirea Sfântul Ilie, pentru unele bucăţi de loc, pe care aceştia le deţin din moşia satului Areni.

 

„Noi Constantin Mihai Cehan Racoviţă voievod şi domn, din mila lui Dumnezeu, al Ţării Moldovei, am întărit cu semnătura şi pecetea noastră toate acestea, precum şi cele cuprinse în această scrisoare, după constatarea marilor noştri boieri şi după judecata noastră domnească.

 

Noi Constantin voievod m.p. Cu aceasta facem noi toţi ştire, celor care au nevoie s-o ştie, în ce fel, ca urmare a poruncii domneşti a prea înălţimii şi prea puternicei sale, a voievodului Constantin Mihai Cehan Racoviţă, noi am discutat în pricina certurilor cu biserica Mitropoliei, apoi cu câţiva negustori din Suceava, de asemenea am ascultat plângerea lui Şeptelici, apoi pe cea a călugărului Parftenie, stare­ţul mănăstirii Sfântul Ilie, pentru o bucată de loc aparţinând bisericii Mi­tropoliei, care teren se află pe locul satului Areni. Despre aceasta ne-a spus cinstitul părinte şi mitropolii al Moldovei, Iacob, cum că înainte ca Arenii să fi aparţinut bisericii Mitropoliei, era dimpreună cu pământurile Sucevei. Ne-a arătat porunci vechi şi noi în care este scris că satul la început a fost o danie de la decedatul voievod Moise Movilă, care l-a dăruit lui Frangolie vătaf de aprozi şi fratelui acestuia, Ieremie Vănculuţ fost agă (sau colonel). După moartea acestora a ajuns acest sat în posesia femeii lui Frangolie, Axenia, care era sora lui Ursachi vistiernic. După moartea acesteia a ajuns acest sat la Ursachi vistiernicul, iar Dumitru postelnic, fiul lui Ursachi, a vândut mai apoi satul lui Abăza Ilie vornic. Pomenitul Ilie Abăza l-a dat, mai departe, prin cumpărare, lui Panaietachi postelnic, fiul acestuia, anume a lui Panaietachi postelnic, a amanetat acest sat turcului Mersin pentru o datorie. Turcul l-a vândut în virtutea drepturilor sale decedatului chir mitro­polit Ghedeon; în felul acesta şi satul acesta a ajuns în posesia sfintei biserici, care îl stăpâneşte şi în prezent.

 

După aceea, sfântul părinte şi mitropolit a chibzuit şi a văzut că hotarele acestui sat sunt încălcate de către negustori, care au pătruns până în mijlocul satului. În acelaşi timp au ridicat pretenţii asupra câtorva locuri, pretinzând că acestea le sunt rămase de la părinţii şi bunicii lor. Despre aceasta au pre­zentat chiar scrisori de cumpărare, cum că ei au cumpărat unul sau altui din locuri, de la alţi oameni. Între aceştia s-au evidenţiat Şeptilicii, mă­năstirea Sfântul Ilie, Vasile Pădure, familiile lui Bulai şi Ştefan Zotta. Şi înălţimea sa, Domnul, a trimis până acolo un hotarnic, şi anume pe domnul Vasile Buhăiescul fost medelnicer, ca acesta să cerceteze pricina şi să hotărnicească hotarele pomenitului sat, după scrisorile aflătoare la biserica sfintei Mitropolii.

 

După ce s-au văzut atare scrisori şi mărturii ale boierilor, în privinţa hotarelor, după aceea unii au fost chemaţi să vină într-acolo, la el, ca Teodor Bădeliţă fost vornic de Suceava, Constantin ţi Ştefan Şeptilici, părintele ieromonah Parftenie, egumen de Sfântul Ilie, şi alţi negustori din românii şi armenii bătrâni, cărora îndată le-a citit în întregime fiecare înscris în parte prezentat. După aceea, a găsit chiar şi natura acestui lucru, că într-o scrisoare de danie pe acest sat, pe care a semnat-o decedatul domn Alexandrii Iliaş, din anul…, este scris că acest fel de document l-a întărit pomenitul domn lui Frangoli vătaf de aprozi şi fratelui acestuia, Ieremia Vaculuţ aga, în vir­tutea unui hrisov şi a daniei păstrate de la domnul Moise Movilă, care do­cument însă s-a pierdut, totuşi este destul despre aceasta dovada domnului Alexandru Iliaş dată înscrisului de întărire în privinţa acestei danii, în care înscris este însemnat că satul Areni a fost dăruit împreună cu un iaz numit Luciul, împreună cu alte locuri aparţinătoare de acesta, apoi veniturile aces­tora, din hotarul Sucevei. Încolo, în ceea ce priveşte această danie, în document nu sunt notate, de jur-împrejur, semnele hotarnice, şi chiar nici un alt document de hotărnicie nu s-a aflat, decât unul singur, de la decedatul chir mitropolii Nichifor, care a hotărnicit bucăţile de loc şi hotarele acestui sat Areni, pe o parte de-a lungul hotarului de la mănăstirea Sfântul Ilie şi la Drumul Mare care duce la Câmpulung, începând de la târg, până la sfârşitul hotarului, unde acest hotar se întâlneşte cu cel al Zahareştilor şi Liteniior, după cum arată, de mai multe ori, hotarnica lui Agărici vornic de poartă şi înscrisul lui Simion Cheşco uricar, care au fost hotarnici. De partea cealaltă, însă, satul Areni nu a fost hotărnicit, din cauză că satul Areni a fost în numeroase certuri cu acei negustori, cu acei călugări de la Sfântul Ilie şi cu acei Şeptilici, acestea sunt deci sus pomenitele cauze, care s-au furişat cu terenurile aparţinătoare în mijlocul satului Areni. Toate pricinile la un loc însă le-a cercetat înainte pomenitul hotarnic Vasile medelnicer. Acesta a poruncit ca ei să dovedească în ce fel părinţii acestora au dobândit astfel de terenuri, dacă eventual le-au fost dăruite de cineva. Astfel, trebuie să prezinte documente scrise şi domneşti, deoarece este bine cunoscut că locul a fost domnesc şi nimeni nu este împuternicit să posede un teren fără danie, după cum este şi în timpurile de azi, că dacă un loc sau altul se află fără proprietar, chiar să nu fi fost dăruit nimănui, aceste locuri aparţin întotdeauna domniei şi nimeni nu are nici un drept pe acestea să le ia în posesie.

 

Şi aceştia nu au putut să arate că au vreun document domnesc, ci au vrut să se justifice numai cu câteva scrisori de cumpărare, că aceste locuri le-au cumpărat unii de la alţii. Despre un loc sau altul nu a ieşit la iveală nici un înscris, ci s-a pretins că acestea au fost pierdute.

 

La sfânta mănăstire a lui Ilie s-a aflat numai un singur document domnesc pentru câteva bucăţi de loc, care teren a fost danie pentru mănăstirea Sfântul Ilie. În acelaşi timp, pentru un iaz cu locuri de arat, cure a fost răs­cumpărat de la Şerban şi decedatul Cantacuzino stolnicul, despre aceasta a fost găsit un hrisov scris de decedatul domn Ştefan Vasile pentru întărirea vânzării. În acest caz al lacului şi iazului, nu a fost aflat însă alt document de bază despre o posesie temeinică a acestora şi este discutată, spre a se cunoaşte în ce fel şi chip acest loc a fost despărţit de târg”[26].

*

1772: Pe moşia Bosanci, partea Mitropoliei, s-au stabilit emigranţii ardeleni, pălmaşi din Dragomireşti, Zaharia Ungur şi Alexa Moldovan, iar în 1774, Dumitru Chifor, pălmaş din Budurlău, urmat, în 1775, de pălmaşul din Reghin Ion Trif. În 1777, mai vin trei familii de pălmaşi ardeleni, toţi din Cepan, Siomeon şi Tudor Moroşan şi George Ilovan, în anul următor, 1778, sosind doar un plugar, din Bungard pe Someş, un oarecare Zacharie.

*

1772-1794: Recensământul lui Rumeanţev[27], din 1772-1773, înregistrează la Bosanci, sat cu salvogvardia preînălţatului Graf, fără alte precizări, „159 – toată suma caselor”, însemnând 111 scutelnici ai Mitropoliei Sucevei, 14 popi, 10 femei sărace, 7 ţigani şi 17 scutelnici călugăreşti cu salvogvardie.

 

Recensământul generalului Spleny, din 1775, consemnează ca trăitori în Bosanci, arondat Ocolului Mijlociu, 9 popi şi 161 ţărani, deşi, în urmă cu un an, în 1774, satul avea, conform Topografiei lui Werenka, 128 de familii, numărul acestora sporind, în următorul deceniu, la 238 familii şi tot atâtea gospodării. În 16 februarie 1794, Comisariatul cezaro-crăiesc al Ţinutului Suceava fixează suprafaţa sesiilor parohiale pentru Bosanci, Udeşti şi Reuseni la câte 24 fălci, scutindu-le de boieresc.

*

1782, martie 4: „Ananiea Sevastiea, egumenul mănăstirii Burdujeni, cu Meletie, egumenul de Ilişeşti şi dichiul mitropoliei, de­clară, în fata comisiunii austriece, că:

Nu se ştie cine a donat moşiile Uidesti, Bosance, Bodeni şi Frumoasa. Tătăraşi fusese cumpărat de mitropolitul Ghedeon, de la Maria, văduva lui Ştefan Milescul sărdar, şi de la fiul ei, Frangole postelnic. Arenii fusese proprietatea unui turc, de la care i-a cumpărat mitropolitul Ghedeon. Nemercenii aparţinuse familiei Şeptelici, care i-au vân­dut mitropolitilor Antonie şi Gheorghe (Arh. Stat. Cernăuţi, Liber Granicialium X 355-372).

Luciul şi Strâmbul sunt două heleştee. Strâmbul se află pe hotarul satului Bosanci, iar Luciul pe cel al târgului Sucevii”[28].

*

1782, martie 4, Suceava. Procesul verbal încheiat de Comisia Aulică de Hotărnicire cu împuterniciţii Mitropoliei Moldovei referitor la proprietăţile pe care le are biserica mitropolitană Sfântul Gheorghe în oraşul Suceava şi la moşiile Areni, Tătăraşi, Bosanci, Uideşti, Nemerceni, Luciul, Strâmbul etc. (Copie tabulară din protocolul Comisiei Aulice de Hotărnicire a Bucovinei şi din documentele de hotărnicie, paginile 689 până la 728, privitor la moşia Bosanci a Mitropoliei).

 

„Continuat în ziua de 4 martie 1782. După ce domnul colonel şi preşedinte al comisiei s-a pus din nou pe picioare, după ce stătuse 14 zile la pat, cu tuse şi umflătură, şi, de asemenea s-au sfârşit şi ceremoniile bisericeşti ale religiei ortodoxe,  care reţinuse pe fiecare cleric şi mai ales pe egumeni la bisericile lor, chiar astăzi a apărut în faţa acestei comisii, din partea cealaltă, domnul episcop de Burdujeni, numit Anania, cu domnul egumen de Ilişeşti şi dichiu al Mitropoliei Ţării, numit Meletie, cu o împuternicire semnată de domnul mitropolit de Iaşi, care a fost anexată aici sub nr. 216, şi au confirmat depunerea jurământului.

 

1). Cine a înfiinţat sau a ctitorit Mitropolia Ţării de aici?

Răspuns: Odinioară erau în Moldova numai episcopi şi episcopul de Rădăuţi, care pe atunci era cel dintâi, era supus mitropolitului şi patriarhului titular de Ohrida; când însă domnul Alexandru cel Bun a fost încoronat de împăratul bizantin Ioan Paleologul, el a numit pe episcopul de Rădăuţi ca mitropolii al ţării, şi l-a supus patriarhilor de Constantinopol, după ce a pus capăt dependenţei de Mitropolia Ohrida.

 

2). Dacă domnul Alexandru l-a numit pe episcopul de Rădăuţi ca mi­tropolit, i-a repartizat sau dăruit unele moşii pentru întreţinerea sa?

Răspuns: Domnul Alexandru, când a numit pe episcopul de Rădăuţi ca mitropolit, i-a dăruit acele moşii pe care Episcopia de Rădăuţi le posedă şi astăzi. Pe de o parte, scaunul mitropolitului s-a schimbat şi a fost trecut ba aici, ba colo, pe de altă parte însă moşiile pe care domnul Alexandru le-a dăruit mitropolitului de Rădăuţi au rămas Episcopiei rămase la Rădăuţi.

 

3). În ce vreme scaunul mitropoliţilor ţării a fost mutat la Suceava?

Răspuns: Vremea în care mitropolitul a dus scaunul său în Suceava nu le este cunoscută.

 

4). Cine a fundat biserica de aici, care poartă numele Sfântului Gheorghe, întocmai ca şi blazonul mitropolitului de aici?

Răspuns: Un domn al Moldovei, numit Petru (Muşat – n. n.), a ridicat biserica (Mirăuţi – n. n.) pentru Sfântul Gheorghe, dar, în afară de aceasta, de asemenea şi biserica Mitropoliei din Iaşi se numeşte Sfântul Gheorghe (biserica din Suceava, care adăposteşte moaştele Sfântului Ioan, ctitorită de Bogdan şi terminată de Ştefăniţă Vodă, în 1522 – n. n.).

 

5). Dacă acest domn Petru, care a ridicat biserica Sfântul Gheorghe, a dăruit de asemenea acesteia şi câteva moşii?

Răspuns: Acest domn Petru probabil să fi făcut unele danii bisericii. Regele polon Ioan Sobieski, atunci când a fost în ţară, a luat cu sine în Polonia, pe mitropolit, pe Sfântul Ioan cel Nou şi toate scrisorile Mitropoliei, din care cauză din lipsa înscrisurilor nu se ponte şti, cine a dăruit ceva acestei biserici.

 

6). Vor fi ştiut, totuşi, următorii mitropoliţi cine a dăruit ceva bisericii Sfântului Gheorghe, deoarece au făcut rugăciuni în slujbele religioase şi chiar şi în biserică pentru astfel de întemeietori şi făcători de bine şi întemeietori egumenilor obligativitatea pomenirii lor în liturghii solemne?

Răspuns:  La ei nu ar fi obiceiul ca numele întemeietorului sau făcătorului de bine, împreună cu cauza, să fi fost însemnat; de ce pentru unul să se roage, ei ar fi însemnat că este să se roage pentru Constantin sau Petru. Mitropolitul şi-a menţinut până acum aici moşiile sale numai prin mărturiile oamenilor evlavioşi, care au mărturisit, cu carte de blestem, că acestea sau alte moşii au aparţinut Mitropoliei.

 

7). Ar vrea aceştia să informeze apoi ce deţine Mitropolia ca moşii şi în Cordon?

Răspuns: Mitropolia deţine următoarele sate şi predii ca: satul Uideşti, satul Bosanci, Tătăraşi cu 16 case, Areni cu 15 case; moşiile: Nemerceni, Podeni, Frumoasa, Luciu, Strâmbul; terenul din jurul Mitropoliei, pe care trăiesc ţiganii; de asemenea, 10 stânjeni de loc în Uliţa Mare, care a fost numit şi Arenda Mitropoliei; la fel, o casă cu o pivniţă în oraş, care a fost numită casa lui Harmota; un loc cu o pivniţă lângă biserica armenească.

 

8). Cum a ajuns satul Uideşti către Mitropolie, dacă i-a fost dăruit sau dacă a aparţinut bisericii Sfântului Gheorghe, sau dacă l-a cumpărat mitropolitul?

Răspuns: În prealabil, ei trebuie să comunice comisiei că în întreaga Moldovă sau Valahie nici o biserică nu are pământuri sau moşii proprii, deoarece mereu acelaşi care are moşii se îngrijeşte de biserică şi, în caz de distrugere, trebuie s-o refacă. De exemplu, biserica unei mănăstiri va fi întreţinută de mănăstire şi cele ale Mitropoliei, de mitropolit. Dacă satul Uideşti va fi fost dăruit Mitropoliei sau de mitropolit cumpărat, ei nu ştiu nimic, aflându-se scrisorile, aşa cum s-a arătat, în Galiţia, cu Sfântul Ioan cel Nou.

 

9). Cât de mult a stăpânit mitropolitul acest sat şi dacă el l-a stăpânit în linişte?

Răspuns: Domnul episcop de Burdujeni răspunde apoi că el, cu 23 de ani în urmă, ar fi fost arhidiacon al Mitropoliei, aici, şi, pe atunci, Mitropolia îl poseda, după cum el, din auzite, zice că i-ar fi cunoscut că Mitropolia îl posedă de 200 de ani încoace.

 

10). Dacă despre acest sat nu există nici o hotarnică?

Răspuns: Există o hotarnică, întărită de Divan, pentru Uideşti, pe care o anexează.

Observaţie: Această scrisoare hotarnică a fost anexată aici, sub nr. 217.

 

11). În ce fel de împrejurări această scrisoare hotarnică a fost semnata şi dacă Mitropolia a stăpânit în linişte acest sat, cu hotarele acestuia, după cum sunt descrise în sus-anexata scrisoare hotarnică, întărită de Divan?

Răspuns: Această scrisoare hotarnică a fost redactată în împrejură­rile unei foste pricini dintre Mitropolie, Ilinca Bălşoaia şi un anumit Ştefan Silion, şi Mitropolia stăpâneşte acest sat astăzi în linişte, în hotarele arătate în acea scrisoare hotarnică.

 

12). Cum a ajuns satul Bosanci la Mitropolie?

Răspuns: Ei nu ştiu cum a ajuns acest sat la Mitropolie, nu există chiar nici un înscris despre aceasta. Atâta doar ştiu ei că acest sat, din vremuri străvechi, a aparţinut Mitropoliei, că aceasta l-a stăpânit mereu în linişte, asemenea ca până în ziua de azi, fără cea mai mică pricină.

 

13). Dacă nu există nici o hotarnică pentru acesta şi dacă hotarele acestui sat sunt marcate cu semne de hotar?

Răspuns: Nu există nici o scrisoare hotarnică, există însă semne de hotar şi oamenii bătrâni cunosc semnele de hotar ale acestui sat.

 

14). Cu ce drept Mitropolia stăpâneşte moşia Tătăraşi, pe care se află 16 case?

Răspuns: O anumită Maria, văduva lui Ştefan Milescu serdar, cu fiul ei Frangolie postelnic, au vândut această moşie Tătăraşi mitropolitului Ghedeon, cu 200 lei, care scrisoare de cumpărare există.

Observaţie: Această scrisoare de cumpărare se anexează aici în traducere, sub nr. 218. De ase­menea, există o întărire domnească asupra acestei cumpărături, care se află aici sub nr. 219.

 

15). Dacă există o scrisoare hotarnică pentru această moşie şi dacă Mitropolia a stăpânit-o în linişte?

Răspuns: Nu există nici o scrisoare hotarnică, însă Mitropolia a posedat-o în linişte, deoarece se găseşte între celelalte moşii ale Mitropoliei.

 

16). În ce mod moşia Areni, pe care acum se află 15 case, a ajuns a Mitropoliei?

Răspuns: Un oarecare turc a luat această moşie de la un boier, pentru o datorie, şi mitropolitul Ghedeon a cumpărat-o de la turc, cu 300 florini, pentru care scrisoare de cumpărare există şi o întărire domnească.

Observaţie: Scrisoarea turcului, prin care a vândut această moşie. se află aici, sub nr. 220, şi întărirea domnească, împreună cu hotarele, se află aici sub nr. 221.

 

17). De vreme ce hotarele acestei moşii sunt arătate în întărirea domnească, dacă Mitropolia a stăpânit-o în linişte, după aceste hotare?

Răspuns: Au fost pricini în privinţa acestei moşii, dar mai înainte, cu locuitori din oraşul Suceava, care s-au isprăvit printr-o scrisoare domnească.

Observaţie: Această scrisoare domnească, prin care această pricină a fost încheiată, s-a anexat aici, sub nr. 222.

 

18). Cu ce drept Mitropolia a dobândit moşia Nemerceni?

Răspuns: Aceasta moşie a aparţinut familiei Şeptilici şi aceasta a vândut-o treptat, treptat, mitropoliţilor Antonie şi Grigorie, despre care exista scrisori de cumpărare.

Observaţie: Aceste două scrisori de cumpărare de la Şeptilici se anexează aici, sub nr. 223, 224.

 

19). Dacă exista vreo scrisoare de hotărnicie despre această moşie Nemerceni şi dacă Mitropolia a păstrat-o în linişte?

Răspuns: Nu există nici o scrisoare hotarnică. Mitropolia însă o stăpâneşte în linişte, deoarece se află printre alte moşii ale Mitropoliei.

 

20). Cu ce drept Mitropolia stăpâneşte moşia Podeni?

Răspuns: Cum a primit Mitropolia această moşie ei nu cunosc, o stăpâneşte Mitropolia din timpuri imemoriale în linişte, însă scrisori nu există.

 

21). În ce fel moşia Frumoasa a ajuns la Mitropolie?

Răspuns: Nici despre această moşie Frumoasa, nici despre altele două, Luciul şi Strâmbul, nu are Mitropolia înscrisuri la mână. Le stăpâneşte însă Mitropolia, în linişte, din vremuri îndepărtate.

 

22). Cum a ajuns la Mitropolie terenul pe care se află Ţigănia?

Răspuns: Această Ţigănie este pe terenul pe care se află biserica, aparţinând de asemenea Mitropoliei, cum însă l-a primit Mitropolia nu se ştie, după ce înscrisurile au fost pierdute.

 

23). Cine a dat Mitropoliei locul de 10 stânjeni din Uliţa Mare, numit şi Arenda Mitropoliei?

Răspuns: De asemenea, şi despre acest loc nu există nici un înscris, din care cauză ei nu ştiu cum l-a primit Mitropolia. A fost o mică pricină între locuitorul Simeon Roman din Cernăuţi şi mitropolit, care vrea să-i dea mitropolitului un alt loc, ce-l are în Botoşani, în locul acestuia; acest schimb însă nu s-a făcut, deoarece locul lui Simeon Roman din Botoşani ar fi fost în litigiu; s-ar putea ca Roman să vrea să menţină schimbul său şi atunci pot să apară unele înscrisuri.

 

24). De la cine a primit Mitropolia casa cu pivniţă, care se numeşte Casa lui Hormotă?

Răspuns: Un anume Dosoftei şi Ştefan Goia au dăruit această casă Sfântului Gheorghe, pentru care există o scrisoare de danie.

Observaţie: Această scrisoare de danie, prin care a fost dăruită această casă şi pivniţa bisericii Sfântului Gheorghe din Suceava, se anexează în traducere aici, sub nr. 225.

 

25). Dacă Mitropolia stăpâneşte în pace această casă şi pivniţă?

Răspuns: Mitropolia le stăpâneşte în pace.

 

26). Cu ce drept stăpâneşte Mitropolia locul şi pivniţa de lângă biserica armenească?

Răspuns: Nu există nici despre aceasta nici un înscris, cum şi în ce fel ar fi ajuns această pivniţă la Mitropolie, ei nu pot s-o ştie, însă aceasta o stăpâneşte din vremurile de demult.

 

A arătat mai departe egumenul din Ilişeşti, numit Miletie, comisiei şi a rugat să fie înscris în protocol că o anume Maria sulgeroaia a dăruit Mitropoliei jumătate din satul Rus, care danie a întărit-o domnul Mihai Racoviţă chiar printr-o scrisoare domnească, Mitropolia însă nu o stăpâneşte  ţi nu a stăpânit-o niciodată. Această scrisoare de danie, împreună cu întărirea domnească se anexează aici, sub nr. 226, 227. De vreme ce Mitropolia, în afară de aceste terenuri citate înainte, nu mai are niciunul şi în prezent acestea nu se pot hotărnici, atunci s-a citit şi în faţa celor doi împuternicit spusele lor, traduse, după care s-a iscălit de ei.

 

Două semnături greceşti ilizibile. / Ioan Grigorovici. / Alexandru Ilschi. / Metzger, colonel. / Eu, Pitzally, căpitan. / Harsany, locotenent-auditor. / Eu, Erggelet, grefier şi scriitor de acte. / Petru Aaron, tălmaci jurat”[29].

*

1782, martie 11; „Egumenul de la Slatina Ghenadie de­clară, în faţa comisiei austriece, că mân. Slatina posedă în Bu­covina moşiile: Valeasacă, Măzănaeşti, Cerepcăuti, Rarence şi săliştile Bereşti, Vorniceni, 1/2 Corlăţeşti, Borghineşti şi Steleneşti. Satul Borghineşti îi fusese dăruit de Alexandru VV (Arh. Stat. Cernăuţi, Liber Fundationum III, 146). Este vorba de Alexandru Lăpuşneanul”[30].

*

1782, Mart 16: Egumenii mănăstirilor armeneşti Zamca şi Mitoc declară, că Zamca fusese singura episcopie armenească dincoace de Dunăre. Ea stăpâneşte o bucată de pământ. De la şanţul târgului, până la părâul Şcheei.

 

Mănăstirea Mitoc a fost clădită de armeanul Donovacovici, pe pământul dăruit de Ieremie Voevod. Ea stăpâneşte 2 heleştee şi o prisacă (Arh. Stat Cernăuţi, Liber Haereditatum XX, 489). Mănăstirea Mitoc se cheamă astăzi Hagigadar. Zamca există, dar nu mai e mănăstire. Despre Zamca vezi Polek Iohann: „Das armenische Klos-ter Zamka bei Suczawa in der Bukowina, Czernowitz, Heinrich Pardini 1901, extras din „Iahrbuch des bukowinaer Landes-museums”, IX, 1901[31].

*

1783: Vorbind despre colonizarea Bucovinei, Kaindl precizează că, în 1783, Enzenberg nu a permis emigranților să intre într-un singur loc, în Bosanci, lângă Suceava, ci doar în localități mai mici[32], și-abia Iosif al II-lea, în 1784, a sugerat și moșia Bosanci a Mitropoliei, dar după aducerea moaștelor lui Ioan cel Nou[33].

*

1783, septembrie 26: Hotarnica Borghineştilor. Satul Borghineşti se hotăreşte cu satele Liteni, Frumoasa, Nemerceni, Bodeni şi ho­tarul Moldovei. Hotarul începe unde Şomuzul părăseşte Buco­vina, pe locul unde se întâlneşte cu Litenii, de aici la piatra unde se întâlnesc hotarele de la Borghineşti, Liteni şi Frumoasa, la un heleşteu, la iazul lui Gherghel, hotarul Nemernicenilor, mu­chea dealului la valea Caldăruşa, părâul Călugăra. (Tot aici, Liber Fundat. III, 200-204)[34].

*

1783, iunie 13, Suceava: În faţa comisiei austriece apare Iuoniţă Berciul şi declară că Ienacachi Cantacuzino zis Dinul stăpâneşte, în  Bucovina, moşiile Teşeuţi, Ipoteşti, Corlata, Căldăruşa şi Tolova. Ultimele două sunt sălişti. Tolova este moşie baştină a familiei Cantacuzino. Zapise nu-s. În ce priveşte Căldăruşa, se declară că Şerban Cantacuzino o cumpărase de la Ilie Şeptelici. De la Şerban, satul a trecut la tatăl lui Ienacachi (Arh. Stat. Cernăuţi, Liber Granicialium IX 252-261[35].

*

1785, mai 17-18, Suceava. Hotarnica moşiei mănăstirii armeneşti Mitoc, aflată în hotarul oraşului, ce aparţine Comunităţii Armene din Suceava.

 

„Încheiat în Suceava, la 17 şi 18 mai 1785,

 

Astăzi s-a înfăţişat preşedintele comunităţii armeneşti Luca Botoşan, apoi Ivan Capri, Bogdan Moise, Ariton Pruncul şi încă mulţi alţii, pentru hotarele mănăstirii armeneşti Mitoc sau ale terenului aparţinător, numit Moşiora; apoi, din partea moşiilor mărginaşe ale Mitropoliei, ca vechil al domnului mitropolit al Moldovei, Dumitru Popovici, cu încă câţiva oameni bătrâni, supuşi ai Mitropoliei; Ştefan Zota, cel care este mărginaş cu moşia sa şi cel care, mai înainte, ţinuse aceste moşii în arendă – actualul jude al oraşului, Costachi Borcilă, cu alţi orăşeni şi bătrânii oraşului.

 

În aceste împrejurări aşadar, s-a pornit la faţa locului, s-a înconjurat, călare, întregul hotar al acestui teren, după declaraţia armenilor, şi s-au ascultat obiecţiile potrivnice ale împuternicitului Mitropoliei, cu bătrânii săi. În sfârşit, precedentelor certuri de lungă durată le-a urmat învoiala ambelor părţi şi mulţumirea acestora. Începutul acestei hotărnicii s-a făcut cu ridi­carea primei movile de hotar, despărţind terenurile Mitocului de cele ale Mitropoliei, lângă drumul ce duce din Suceava la Areni, drept în faţa Movilei numită a lui Răzvan Vodă. De acolo, hotarul Mitocului merge cu cel al Mitro­poliei, în linie dreaptă, peste această colină, în vale, pe o a doua movilă de hotar, înălţată pe o mică ridicătură alături de numitul drum. Aici cârmeşte linia Mitocului, în forma unui unghi obtuz, înspre apus, către aşa numitul Iaz al lui Bulai, în prezent însă secat şi stăpânit de boierul Dinul (la coada Heleşteului lui Bulai). După aceea, pe malul iazului, pe margine, către Mitoc, până în locul unde aşa numitul pârâu al Vişinilor (Pârâul Vişineilor) se varsă în albia secată a acestui iaz şi unde se întâlnesc împreună hotarul Mitropoliei cu cel al moşiei orăşeanului Ştefan Zotta, stăpânită din părinţi şi bunici, precum şi hotarul Mitocului.

 

Aici hotarul Mitocului pe cel al Mitropoliei şi merge cu cel al lui Ştefan, mereu pe pârâu în sus, până acolo unde un mic curs de apă (Scursura), ce se scurge în vale, din susul moşiei lui Ştefan Zotta, se varsă în mult pomenitul pârâu al Vişinilor. Aici părăseşte hotarul Mitocului bucata de fânaţ a lui Ştefan Zotta şi prinde iarăşi hotarul Mitropoliei, numit Areni, la pârâul numit Strâmbul. Apoi merge în unire cu acesta, mereu pe pârâu în sus, până acolo unde prisaca domnului boier Balş se învecinează cu pârâul. Aici părăseşte hotarul Mitocului pe cel al Arenilor şi merge pe lângă prisaca lui Balş, către răsărit în sus; pe un şanţ, de forma unei coline, a fost ridicată o movilă de hotar, despărţind Mitocul de prisaca lui Balş. De aici, cârmeşte hotarul Mitocului, în formă de unghi, către deal în sus, către o movilă de hotar, ridicată pe colină, nu departe de un şanţ vechi, abia vizibil. Aici pleacă hota­rul Mitocului, de-a curmezişul, peste câmpuri, printr-o vale, către colina din partea cealaltă, în linie dreaptă, din nou către o movilă de hotar, despărţind Mitocul de moşiile Mitropoliei, ridicată în sus de începutul unui drum vechi (Gura Drumului). De aici, ceva către dreapta, între răsărit şi miazăzi, urmând marginea pârâului, de acolo până la marginea acestui deal (pe şaria dialului), la prima movilă de hotar, ridicată lângă drum şi vizavi de vechea Movilă a lui Răzvan Vodă, unde se încheie astfel arest hotar al Mitocului.

 

De aceea, cu mulţumirea amânduror părţilor, s-a pus sub numitele movile de hotar amintite mai sus cărămidă, cărbune etc., ca semne de hotar distinctive, după care s-a încheiat protocolul şi s-a semnat de părţi. La sfârşit s-a adăugat şi semnătura comisiei. Încheiat ca mai sus. / Ivan Capri. / Ariton Pruncul. / Bogdan Moide. / Dumitru Popovici, împuternicitul domnului mitropolit al Moldovei. / Luca Botoşan, judele comunităţii armene. / Pitzelli, căpitan de cavalerie. / Anton Zattler, cancelist al administraţiei”[36].

*

1788: „Drumul mare, de la Suceava (în Bucovina), la Botoşani.

De la Suceava, la Tişăuţi (vama austriacă, carantina se află la ¼ de ceas de acolo, în satul mai mare, Bosanci). Aici, hotar e râul Suceava, care, când se umflă apele, este trecut cu plute. De aici, prin Salcea, pe la Dumbrăveni, peste două braţe ale râului Siret, peste primul – pe un pod suspendat; apoi, la dreapta, pe lângă satul Vlădeni, pe la poalele împădurite ale unui deal, la Botoşani” [37].

*

1793, iulie 3, Suceava. — Comisia de hotărnicie, compusă din comisarul ţinutal din Suceava, judele oraşului şi judecătorul local, la ordinul Administraţiei Bucovinei din 15 mai 1793, delimitează ho­tarele păşunii oraşului Suceava, pământ ce aparţine Mitropoliei Moldovei, ce a fost folosit de orăşeni, din vremurile de demult fără plată, lucru refuzat din ce în ce mai mult prin arendarea moşiilor mitropoliei şi pen­tru care există certuri între aceasta şi oraş de 10-15 ani. Hotarele pă­şunii oraşului Suceava: dealul Lisaura, ceardacul nr. 64, valea râului Suceava, Piscul Dealului, Rupturi, Dealul Lămăşanului, drumul vechi că­tre răsărit, Drumul mare de la Bosanci, la Suceava, pârâul Ipoteşti, Podul Dinului, pământul Ipoteştilor, Fântâna Dinului, Valea Tătărescu, Gura Bah­nei adesea numită Ruptura, unde se înalţă 10 movile, dealul Gura Bur­sucului, iazul Bulai, valea numită Pârâul Mitocului, hotarul Mitocului ar­menesc, Movila lui Răzvan Vodă, Sf. Ilie, valea Pârâul Vişinilor, Scursura Zottii, pământul lui Zotta, drumul Câmpulungului, drumul de la Liteni, la Suceava, mlaştina Tinoasa, Podul Tinoasăi, Podul Areni. Martori târgoveţii : Vasilie Ropotă, Toma Botoşan, Ştefan a Cristinii, Mihalachi Blanar, Nicolae Zotta, Andrei a Sandei, Gavril Nicescul, Vasile Berbenici, Pintelei Sîrghi, Cîrste Chelealbă, Ştefan Chiţescul, Petre Făclier, Gheorghe Tăbăcar, Manole Capstrîmb, Lazăr Ţaros, Gheorghe Stratul, Ienache a Sandii, Vasile a Grecului. Semnează : Nicolae baron von Capri, Ariton Pruncul, Ducillowicz comisar, Adam Sabo grefier, Simion Cza­dor judele oraşului Suceava, Trausch Johann judecător local”[38].

*

1799, februarie 18: Chirii arhimandrit şi egumenul Slatinei arendează lui Panait Bantăş moşia Borghineşti, pe timp de 10 ani (Tot aici, Liber Contract. Novorum XII, 562-4)[39].

*

1800, decembrie 30: Vornicul satului Bosanci informează Consistoriul Bucovinei că preotul Ion Gramatovici a fost bine primit de stăpânirea satului, dar nu şi de către săteni, cu care „nu s-a învoit deloc”, stăpânirea dându-i sesie şi casă, celelalte acareturi urmând să le facă preotul, pe cheltuiala sa. Probabil că tensiunea dintre preot şi săteni ţinea şi de relaţiile acestora cu Mitropolia, care Mitropolie obţinusese, în 1803, o hotărâre a tribunalului obştesc din Suceava, prin care li se interzicea păşunatul pe moşia Tătăraşi a moşierului ecleziast, hotărârea fiind adusă la cunoştinţa obştii de reprezentantul Administraţiei Bucovinei, Joseph Vogel.

 

Mitropolia Moldovei, care moşteneşte drepturile de proprietate ale Mitropoliei Sucevei, şi care arendase Bosancii armeanului Dimitrie Popovici (ulterior, o va vinde lui Iacob Gerlaczek), îi cere vechilului, în 31 octombrie 1810, să dea „loc de hrană” (deci, pământ cultivabil) noului preot al satului, Chifan Popovici.

 

Murind Iacob Gerlaczek, proprietarul Bosancilor, satul şi moşia sunt împărţite în două de către Anicki, mandatar şi judecător de poliţie, prima jumătate revenind ca moştenire fraţilor lui Iacob Gerlaczek, Johann-Joseph, Carl şi Francisca, cealaltă jumătate revenind tutorei copiilor decedatului, Therese Gerlaczek.

*

1803, aprilie 20, Suceava. Ieremie şi Cîrste Romaşcan, orăşeni bătrâni din Suceava, arătând că sunt născuţi în Suceava, pe la începutul anilor 1700, şi că părinţii şi străbunicii lor au locuit în Su­ceava, mărturisesc că oraşul Suceava se mărgineşte, către răsărit, cu Tişăuţi, Ipoteşti şi Bosanci, către miazăzi, cu Nemerceni şi Liteni, către apus nu-şi aduc bine aminte cu cine, iar către miazănoapte, cu valea râului Suceava. Bătrânii declară că aşa numita Mahala, Tătăraşi cu Lisaura, Tătăreasca, Podişoare, Strâmbu, Frumoasa Mare, Căldăruşa, Bursuc, Iazul lui Bulai, Tinoasa, Iazul Gligorar, Areni, Cut, Gropile, Sf. Iiie şi Şcheia au constituit hotarele ce au aparţinut mereu oraşului. Deoarece, pe vremuri, oraşul nu era aşa de populat „ca azi” şi îndeosebi sub suzeranitatea turcească nu exista nici o magistratură, primărie sau consiliu comunal ordonat, care să fie capabil să înlăture nedreptăţirea oraşului, sau despre aceasta să caute ocrotire, biserica Mitropoliei din Iaşi, prin dichiul său, fără cel mai mic drept, ci numai prin forţă şi profitând de faptul că domnii ţării erau favorabili mitropoliei, a smuls din pământul oraşului Gropile, cu valea de la Sf. Ilie şi Şcheia. La fel, şi mănăstirea Sf. Ilie, prin putere a ocupat şi restul câmpului pentru  sine. Andreas Schuller, Georg Weiss, Ioseph Bucher certifică că aceşti oameni foarte bătrâni sunt sănătoşi şi au depus această mărturie înaintea lor”[40].

*

1813, decembrie 29, Suceava.  Raportul Primăriei Oraşului Suceava, adresat Administraţiei Ţinutului Bucovina, prin care se cere ca terenurile orăşeneşti să fie arendate cu acelaşi preţ de 3 florini falcea orăşenilor din Suceava, motivând, între altele, că oraşul, din cauza lipsei unor târguri anuale, nu are o stare prosperă, iar arendaşii sunt oameni de condiţie modestă.

 

„Onorabilă Administraţie Ţinutală Cezaro-crăiască a Bucovinei! / Nr. 1497 /.

 

În andorsatul concluzional al onorabilei Administraţii Ţinutale, din 31 luna trecută, nr. 7875, s-a cerut de la primărie declaraţia temeinică, dacă nu s-ar putea da păşunea aflată în posesiunea orăşenească, care a fost arendată pe 3 ani, pe bucăţi de teren, orăşenilor de aici, locuitorilor din zona de munte, în caz că aceştia ar vrea să plătească mai mult decât actualii posesori.

 

Că locuitorii din zona de munte ar voi să plătească mai mult arenda anuală, decât posesorii de aici, nu încape nici o îndoială, deoarece arenda de acum a acestor posesori de aici, faţă de arenda plătită de locuitorii din zona de munte pe terenurile de la Bosanci şi Liteni este mult mai mică şi aceasta nu se află în nici o legătură” (DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, p. 599).

*

1816, noiembrie 26: Un batalion din Galiția a sosit la Suceava, pentru paza graniței cu Moldova, câte o companie fiind cantonată la „Ujdestie, Reusseny, Bossancze, Teschoutz, Gurahumora, Zacharestie”[41].

*

1819: În februarie 1819, când în Moldova se organizează „toată marginea stăpânirii Moldovei şi pentru păzirea ei nestrămutat”, cum zice anaforaua hatmanului Palade, este menţionat, „la Nemerniceni, unde iarăşi este drumul ce merge prin Bosancea (vama cea mare) la Suceava şi în toată Bucovina. Şi de acolo, împrejur, până la Teşăuţi, unde este însemnată o trecătoare a vitelor de negoţ, nici o pază şi îngrijire de către hătmănie nu se poate face, fiind mare depărtare de la Târgul Neamţului şi până la Târgul Burdujeni, în care locuri sunt mici căpitănii. Într-această cuprindere de loc, pe lângă cele trei trecătoare însemnate, sunt o mulţime de drumuri mici, pe care, nefiind nici un fel de pază, trec cei ce obişnuiesc a face catahrisis cu cacerdisire a tot felul de matahuri oprite de către stăpânire. Pe acolo se întâmplă strămutarea a multora din locuitorii birnici şi scăparea tulburătorilor de obşteasca liniştire a făcătorilor de rele tâlhari”[42].

*

1820: Un recensământ botoşănean, „Catagrafie de toţi sudiţii din târgul Botoşani în 1820”, cuprinde, între numeroşii suceveni, majoritatea armeni, şi numele unui precupeţ moldovean născut la Bosanci: „Manolachi Leonti, moldovan, născut în Bozance, în Bucovina. De copil cu părinţii săi au venit în Moldova. Însurat cu Maria, fata lui Iftimie Hârtie, din satul Mândreştii, ţinutul Botoşani. N-are copii. Are casă în mahalaua Sf. Gheorghe. Breasla: e precupeţ de vite”[43].

*

1822: Prima carte care s-a scris la Bosanci, Oglinda omului celui din lăuntru, de Veniamin Costachi, are o poveste interesantă, care a ieşit la iveală datorită unei polemici stupide, pornită de intransigentul istoric Teodor Bălan, care se străduia să dovedească, prin înscrisuri oficiale, că Mitropolitul Veniamin Costache nu ar fi trecut prin Bosanci, aşa cum susţinea Iraclie Porumbescu – inventariindu-şi amintirile; polemica dintre un istoric laic şi câţiva istorici bisericeşti avea să se soldeze cu o informaţie preţioasă, şi anume aceea că Mitropolitul a izbutit să finalizeze, la Bosanci, în 29 octombrie 1822, tomul al doilea al lucrării de morală practică Oglinda omului celui din lăuntru. Iată reperele detectivistice ale acestei minunate poveşti:

*

1824: Au fost stabilite posturi de graniță în Cordon, cu grenadiri din Lemberg, la „Brajestie, Bajassestie, Liteny, Bunestie, Russ-Plawalar, Reusseny”, iar în decembrie, staționa la Suceava o divizie de grenadiri, condusă de maiorul Eduard Ivo cav. de Brandenstein de Bianchi, cu posturi grănicerești la „Russ-Plawalar, Reusseny, Ujdestie, Bossancze”[44].

*

1833: Primul ofiţer-inginer din istoria Bucovinei a fost Petru de Petrovici (Petrowicz, Peter von), născut în 6 aprilie 1820 la Bosanci, în Bucovina. Tatăl său a fost evaluator. Înscris la Academia imperială de Inginerie şi Tehnică Militară din Viena, în 3 octombrie 1833, cu o soldă de 430 florini; din 9 martie 1839, sublocotenent în Regimentul Nr. 24 de Infanterie „Lucca”. Petrowicz a murit în 1867, când avea gradul de colonel în acelaşi regiment, la Viena[45].

*

1839: Ieromonahul rus Partenie, care sihăstrise prin Carpaţii Moldovei, vine, cu mult înainte de anul 1839, când avea deja vechime, iarăşi, în Moldova, „în părţile stăpânirii austriece, în Bucovina, la ruşii mei”. „Trecând Carpaţii, prin satul Bosanci am ajuns în târgul austriac Suceava, în vechea capitală moldovenească. Acolo, m-am învrednicit a săruta moaştele sfântului şi marelui mucenic Ioan cel Nou, făcătorul de minuni al Sucevei, Mucenic în Belgrad (Cetatea Albă), care, astăzi, se cheamă Akkerman şi se găseşte în Basarabia, sub stăpânire rusească; pomenirea lui, în sfânta biserică a Răsăritului, se face la 2 iunie. Slujba, în acea biserică, se face în limba moldovenească” [46]. Andrew A. Bonar şi Robert McCheyne, doi misionari scoţieni, au intrat în Bucovina, din Moldova, în 22 septembrie 1839, pe la Bosanci[47].

*

1843: Biserica ortodoxă din Bosanci avea 2.521 enoriaşi, paroh fiind Lazăr Grigorovici, iar preot administrator, Simion Blândul[48]. Lazăr Grigorovici, personaj pe nedrept ignorat de istoria culturală bucovineană, a fost primul intelectual de marcă al Bosancilor, catihet, deci profesor de religie la Gimnaziul din Suceava, alături de Beldean şi Vorobchievici[49], apoi protopop, autorul Raportului din 1848 adresat Consistoriului Ortodox din Cernăuţi[50], dar şi „ghidul” neîntâmplător şi erudit al tuturor românilor din Principate, care doreau să ştie câte ceva despre târgul şi Cetatea Sucevei. În 1871, l-a călăuzit prin vremuri şi prin spaţiu pe V. I. Palade, autorul cărţii, publicată la Iaşi, în acelaşi an, O excursiune la Suceava, dăruind Bibliotecii din Iaşi „Două ghiulele seci, găsite în castramentul Cetăţii.

 

Un Traian de argint (monedă), găsită în Cetate.

Un sold de aramă, pe o parte ecuson înflorit, în care se văd două chei încrucişate, şi, dedesubt, o cruce; în jur, din inscripţiune, se mai citeşte: SOLIDVS, şi, la urmă, s-ar vedea: 5. 2. Pe revers: o harpă răsturnată într-un C, deasupra căruia stă coroana regală; din inscripţiune se citeşte cu greutate: CHRITIANA (sau Chritina) D. G. R. S.

 

Un sold de aramă, mai bine conservat. Ecusonul, mai înflorit, ar cuprinde alte însemne decât întâiul; împrejurul său se citeşte: SOLIDVS LI. … 1671 (?). I. Marca, pe revers, ca şi la întâiul, cu inscripţiunea foarte citeaţă: CHRITINA. D. G. R. S.

 

Un sold şi mai bine conservat, dar cu tăie­tura neregulată. Acelaşi ecuson şi marcă, ca la întâiul. Din inscripţiu­nea în jurul ecusonului se vede: SOLIDVS.5. 8.; din inscripţiu­nea de pe revers, tăietura monedei nu ne lasă a vedea decât: … NA. D. G. R. S.

 

O monedă de tăietură cu totul neregulată: Ecusonul, format de aripile (unui vultur?), închide ancora şi funia, care spânzură de încheietura aripilor printr-o agrafă în forma unui Ϯ. Inscripţiunea din jur lasă a se vedea numai: … BLI, apoi două sau trei litere capitalice-de-petit, după care o literă mare, ca şi cele trei precedente, necitibile, dar care s-ar lega cu următoarele RI, după care urmează iarăşi o literă necitibilă; în fine, WI. Pe revers, segmentele a două monede, lăsând între ele un spaţiu punctat. Pe un segment se citeşte CARO; pe al doilea segment, se vede anul 1660; sub acest an, se vede M (jumătatea unui M sau jumătatea unor litere ce, împreună, ne-ar da, în partea superioară, această formă).

 

Aceste ultime patru monete sunt găsite în Târgul Siret.

 

O monedă de aramă, găsită în Bosancea (la răsăritul Sucevei). Pe o parte are, în loc de ecuson, un A într-un G (Gustav Adolf?); împrejur, inscripţiune necitibilă. Reversul ne-ar înfăţişa forma întunecată a unui cap şi o inscripţiune greu de citit.

 

O monedă de argint ungară (găsita în grădina Părintelui G. L. Grigorovici, în Suceava) mâncată deasupra. Ecusonul, împărţit în patru compartimente, prin două drepte perpendiculare, cuprinde în mijloc un ecusonaş. Compartimentul su­perior din stânga arată linii orizontale, cel superior din dreapta prezintă o cruce; cele două comparti­mente inferioare şi ecusonaşul cuprind înflorituri (?). În jurul ecusonului se mai citeşte: FERDINAND. D. G. R. Pe revers se văd: în mijloc, Născătoarea Domnului cu Pruncul în braţe, la stânga căreia, în jos, un H., şi, la dreapta, tot jos, un R. În jur se citeşte: PATRONA VNGAR.

 

Un solid de aramă, mai gros decât prece­dentele. Pe o parte are vulturul, cu crucea în piept, şi, în jur, inscripţiunea SOLIDVS … POLO … 166. Pe revers, capul, cu inscripţiunea CAS. (Casimirus) R. mai înăutru SOLIDAR.

 

Un solid de aramă, mai mic ceva decât precedentul. Pe partea cu vulturul se vede SOLID. REG. Pe revers se zăreşte un cap şi din inscripţiune se mai văd trei litere ultime: (PO) LON.

 

O monedă de argint subţire şi ştearsă. S-ar părea că prezintă urme de scriptură turcească.

 

O monedă de aramă ştearsă. Inscripţiunea se vede a fi latină şi, pe o parte, s-ar părea că se vede figura unui om călare.

 

Ultimele patru monede s-ar crede găsite în Suceava.

Toate monedele donate de Părintele Grigorovici, afară de Trajan, au meritul de a ne prezenta, du­pă toată probabilitatea, etaloanele monedelor mărunte de aramă şi argint care aveau curs la noi, în jumătatea ultimă a secolului 17”.

 

Fiul acestui remarcabil slujitor al altarului, dar şi al identităţii noastre de neam, Mihai Grigorovici, absolvind Facultatea de Drept din Viena, a fost repartizat ca practicant la Tribunalul provincial din Viena, ajungând, în scurtă vreme, adjunct şi fiind transferat la Tribunalul districtual din Korneuburg, lângă Viena. De aici, Grigorovici s-a transferat, la cererea sa, la Tribunalul din Cernăuţi, iar de aici, ca procuror substitut pe lângă Tribunalul din Suceava, eminentul jurist bosâncean dorind să fie cât mai aproape de părintele său, care se îmbolnăvise[51].

*

1848: În „Lista plângerilor depuse, în 1848, de către membrii bucovineni ai Reichstag-ului (Parlamentul din Viena – n. n.), în numele comunităților bucovinene” se află, la numărul 836, și memoriul deputatului Czuperkowicz, care, în numele comunităților din „Bossancze, Udeschty und Lissaura”, înregistra o plângere referitoare la confiscarea pământurilor, iar la numărul 838, depusă de același deputat Ciupercovici, un memoriu privind constrângerea robotei prin aplicarea legii militare[52].

*

1856, februarie 18, Paris: Smaranda Sturza, nasc. principesa Vogoride, cere intabularea ei asupra moşiilor Bosance, Uideşti, Tataraş, Areni, Nemericeni, Bodeni, Frumoasa, Luciu (heleşteu), Strâmbul şi Borghineşti zis şi Roşia (Tot aici, Haereditates bonorum cleri moldavici in Buco­vina I, 41 şi 43). Despre săliştea Bodeni, astăzi dispărută, se constată la 7783 Sept. 26, că ea se hotăreşte cu Borghineşti, Buneşti şi Ne­merceni. Partea ei cea mai mare a rămas în Moldova (Arh. Stat. Cernăuţi, Liber Granicialium X, 405-408)[53].

*

1867: În cadrul administrației financiare, austriecii organizau, în 1867, pentru vamă, un birou vamal principal în Cernăuți și 7 birouri vamale secundare, în Novoselița, Țureni, Sinăuți, Ițcanii Noi, Bosanci, Băișești și Gura Negrii[54].

*

1868: „Junimea română studioasă din Suceava îşi află de sfântă datorinţa, cu finirea anului scolastic, a aduce profunda mulţămită tuturor acelora care, prin graţioasele oferte contribuiră mult la înflorirea tinerei noastre reuniuni de leptură”, printre donatorii importanţi ai acestei prime biblioteci sucevene aflându-se, la loc de cinste, „reverendisimul domn Costanchi Grigoroviţa, paroh din Bosanci, care a binevoit a ne înavuţi mica noastră bibliotecă cu un tom din Nopţile Carpatine”. Scrisoarea de mulţumire a tinerimii studioase sucevene era semnată, în 13/25 iunie 1868 de „studintele dintr-a VI-a clasă Simeon Fl. Mariean”[55].

*

1868: primul „studinte” din Bosanci, care absolvă cursurile Gimnaziului din Suceava, deschizând parcursul unei adevărate pleiade de intelectuali bosânceni, este Kok Elias din Bossancze, de religie greco-orientală, care s-a înscris la Facultatea de Drept din Cernăuţi[56]. Au urmat, pe promoţii, Hieke Gustav, de credinţă creştin reformat, care avea să urmeze specializarea universitară în psihologie[57] – odată cu el confirmându-se, practic, existenţa biserici reformate la Bosanci, după 1848, şi fiul noului paroh din Bosanci, preotul Emilian Isopescul, Isopescul Kornel, din Bossancze, greco ortodox, care avea să urme studii universitare tehnice[58].

*

1868, iunie 2: În cadrul programului festiv al Societăţii muzicale „Gesangverein” din Suceava, din corul care a interpretat şi cântece româneşti: „Sub o culme” şi „Pe album”, ambele de Ştefan Nosievici, făceau parte şi cele două fiice ale parohului din Bosanci, domnişoarele Alexandra şi Elena Grigorovici, printre sprijinitorii manifestării aflându-se parohul Constantin Grigorovici, care a donat 4 florini, dar şi cantorul Vasile Blându, care a donat aceiaşi sumă[59]. Datorită acestei implicări bosâncene, „în ziua de Buna Vestire (25 martie)”, în cadrul „Academiilor muzicale” organizate de „Gesangverein” din Suceava, elita acesteia a „mânecat spre Bosanci, organizând, în „Casa Naţională” din această fruntaşă comună, o şezătoare poporală. / După cuvântul de deschidere al domnului Dr. Cristea Saco, S.S. Părintele Ioan Flaişer, membrul nostru activ şi predicator între predicatori, a ţinut o conferinţă reli­gioasă despre „Sfânta Cruce”; domnul Octavian Dârja a recitat câteva fabule de Vasile Militaru („Cozonacul, mămăliga şi plugarul” şi „Pupăza şi cioara”), iar secţia de teatru a jucat „Cuiul lui Pepelea”, cu distri­buţia de la premieră (24 ianuarie), cu deosebirea numai că rolul Ruxandei l-a interpretat domnişoara Eugenia Popovici, care dispune de reale resurse scenice”[60].

*

1870, joi 11/23 iunie, la Cernăuţi avea loc primul mare „miting, adică o adunare mare de popor”, la care au participat „4.000 de bărbaţi, fără de muieri şi fără copii, după zisa din Evanghelii; între aceştia, la 180 de preoţi, mai toţi patronii bisericilor din nobilimea naţională, amploaiaţi, învăţători, orăşeni şi ţărani din toate părţile ţării”. Discursuri multe, ţinute de liderii Bucovinei, dar şi o prezenţă discretă, dar semnalată de toată lumea, „Croitoriu din Bosanci, care am auzit că a fost şi el deputat, în rândul din urmă. Din ţinutul Sucevei. Şi de aceea socot, pentru ca să fie folosul bun şi mare, că ar fi tare bine dacă s-ar alege, în tot locul, numai domni şi oameni de legea noastră, cu carte şi cu învăţătură”[61].

*

1872, în 19 iulie: Bosanci a ratat şansa de a-şi lega numele de personalitatea creatoare inconfundabilă a pictorului Epaminonda Bucevschi, care, aflat într-o perioadă grea a vieţii sale şi căutând un loc de muncă, aflând „că notarul comunal din Bosanci are nevoie de un ajutor”, a plecat de urgenţă la Bosanci, unde a aflat, spre marea lui tristeţe, că „locul era ocupat”[62].

*

1876: cei 3.470 enoriaşi ai bisericii din Bosanci erau păstoriţi, după mutarea lui Lazăr Grigorovici la Suceava, de Emilian Isopescul, iar patron al bisericii, în locul Mitropoliei Moldovei, era Michael de Sturdza, moştenitorul moşiei[63].

*

1884: Fiul preotului greco-ortodox din Bosanci, Silviu Mănărăzan, „având deosebită plăcere pentru medicină şi fiind talentat şi sârguincios”, a plecat la Viena ca să studieze medicina. În după-amiaza zilei de 14 iunie 1886, poliţia din Krau i-a găsit cadavrul, pistolul şi patru răni în plămânul drept. Sinucigaşul nu a lăsat nici o scrisoare, iar poliţia bănuia că studentul bosâncean Silviu Mănărăzan „ar fi intrat în reţele socialiştilor şi numai moartea a putut să-l scape din mâinile lor”[64].

*

1884, octombrie 21: S-a născut, la Bosanci, istoricul Teofil Sauciuc-Săveanu (mort la Bucureşti, în 26 iulie 1971). „A studiat Literele şi Filosofia la Cernăuţi şi Viena. Profesor de filologie clasică şi rector la Universitatea austriacă din Cernăuţi, apoi profesor de epigrafie şi decan al Facultăţii de Litere şi Filozofie la Universitatea din Bucureşti. Deputat şi senator ţărănist. Lucrări: Numele comunei urbane Mangalia, 1928; Titus Vitrasius Pollio şi oraşul Callatis, 1936; Istoria antică elină şi studii de istorie elină în cei 25 de ani din urmă, 1925. Membru al Institutului Arheologic Austriac. Membru corespondent al Academiei Române (1945), exclus în 1948, repus în drepturi în 1990”[65], deci la aproape 20 de ani de la plecarea în veşnicie.

*

1887, iulie 9: „Sâmbătă, dimineaţa, la 6 ore, Alteţa Sa Imperială (Arhiducele Rudolf, tragicul prinţ de la Mayerling, care vizita Bucovina – n. n.) a părăsit Cernăuţii … Precis la 8 ore sosi trenul separat la staţiunea drumului de fier Hadicfalva (Dorneşti – n. n.). Aici se coborî Alteţa Sa Imperială din tren, dimpreună cu suita sa, fiind întâmpinat cu „Să trăiască” răsunând din mii de glasuri … Primarul din Bosanci, Vasile Blându, îmbrăcat în costum naţional, ţinu apoi o cuvântare în limba română, oferind Alteţei sale pâine şi sare. Alteţa Sa răspunse, apoi, germăneşte: „Meinen innigsten Dank den edlen, treuen und lieben Rumanen!”, adică: „Mulţămita mea cea mai intimă nobililor, credincioşilor şi iubiţilor români!”. După aceea, privi Alteţa Sa în special la fiecare spalier, ce era compus din unguri – ca cei de casă, apoi de mai la 1.000 de români. Atât fete, cât şi flăcăi, erau postaţi după costume şi naţionalităţi”[66].

*

1887-1888: Printre bosâncenii de la care Simeon Florea Marian a cules frânturi de datină veche românească, se numără Simeon Barbă, agricultor și Dorimidont Tăutul, student gimnazial în 1887 (p. 86), Ioan Nuțu, student gimnazial în anul 1888 (p. 61)[67], I. Blându, student gimnazial (p. 76)[68], Simion Șutu (p. 148), gimnazistul Octavian Bârgăuan (p. 268), Trofim Crupă (p. 446)[69], agricultorul Florea Curcan (p. 186)[70], gimnaziștii Petrea Lupi poreclit Dârcul și Simeon Șutu (p. 3), Trofim Crupă (p. 7), Gavril Bujorean (p. 42)[71].

*

1891: O „privire de ansamblu a situației medicale în Bucovina”[72], cu concursuri pentru ocuparea de posturi medicale – medici interni, destina, pentru cabinete, în ținutul Sucevei, Bosanci, Gura Humorului, Hatna (Dărmănești), Ilișești, Costâna, Solca.

*

1892, marie 10: „A ținut preoțimea din protopresbiteratul Sucevei o ședință în afacerea alegrilor viitoare. Toți preoții adunați s-au declarat unanim pentru concluziile adunării din 7 martie și că vor lupta, fiecare, la rândul său, pentru drepturile istorice ale națiunii române din Bucovina … Domnul dr. Iancu cav. de Zota a desfășurat, într-un amplu discurs, simțămintele sale nobile și dorința arzândă de a lupta, în caz că va fi ales, pentru tot ce va fi legat și posibil spre binele poporului din acest ținut … Cerând, apoi, agricultorul din Bosance (în realitate, primar al comunei, consemnat ca atare şi în 1887, cu ocazia vizitei Arhiducelui Rudolf în Bucovina – n. n.), domnul Vasile Blându, cuvântul, vorbi cu elocința naturală de tribun despre meritele necontestabile ale ilustrului candidat și fost deputat până acum al Sucevei. Domnia sa întinse, apoi, înainte și-i puse domnului candidat în vedere dorințele și suferințele poporului din ținutul Sucevei și-l rugă ca, în caz de alegere, dorită de toți, să se interpună pentru ameliorarea stării țăranilor din acest district electoral”[73].

*

Corul celor 21 de plugari din Bosanci a fost înfiinţat, în 1894, de învăţătorul Pastei Şandru, în următoarea componenţă:

 

Tenori I: Gheorghe N. Mitrofan, Nicolai I. Cârlan, Teodor Bocăneţ, Simion Polonic şi George N. Blândul.

Tenori II: George Ieremie, Mihai N. Mitrofan, Ioan Topor, Leon Polonic şi George Smintă.

 

Bas I: Ioan T. Cârlan, Nicolai Ungurean, Ioan Ieremie, Nicolai Bondar şi Teodor Spoială.

Bas II: George Colţun, Vasile D. Spoială, Andrei Macovei, Constantin Ieremie, Leon Moruz şi Ştefan Blându[74].

*

1894, de Sfântul Dumitru: Bosâncenii jurau în biserică „să se lase de rachiu” şi se întocmea şi o listă interesantă cu locuitori ai comunei: Ştefan V. BLÂNDUL, Vasile D. SPOIALĂ, L. MOROZ, Teodor D. SPOIALĂ, Teodor CROITOR, George alui Sârghie BIVOL, Simion SVESTUN, George BUJOREAN, Ion CROITORIU, Luca BOBU, Vasile DRAGOIU, Teodor OBRIC, Constantin BLÂNDUL, George CÂRLAN, Constantin BURSUC, Mihai CROITORIU, Andrei G. GĂITAN, Vasile AXINTE, Nicolai G. BIVOL, George G. BIVOL, Vasile G. BIVOL, Leon ŞUŢUL, Vasile S. BLÂNDUL, Nicolai T. DAVID, Dimitrie BUJOREAN, Petre CROITORIU, Teodor SMÂNTANCĂ, Leon alui Andrei BIVOL, Vasile alui Simion a ZOIŢEI, Nicolai GĂITAN, George alui Constantin BIVOL, George BUSUIOC, Leon PLETOŞ, Dimitrie BARBĂ, Vasile CURIC, Constantin GAVRILOVICI, Mihai CROITORIU, Niculai alui Ioan IREMIA, Simion M. SPOIALĂ, Mihai DAMIAN, George CROITORIU, Constantin DUMITRAŞ, Dimitrie NASTASI, George MITROFAN, Dimitrie M. GAVRILOVICI, Dimitrie NASTASI, George MITROFAN, Dimitrie M. GAVRILOVICI, Nicolai NICHIFOR, Nicolai C. MIERLĂ, Nicolai MITROFAN, Teodor POLONIC, Ioan alui Vasile IEREMIA, Nicolai COCOLAŞ, George M. CARP, Nicolai T. MIERLĂ, Ioan BUJOREAN, Vasile M. CARP, Simion CROITORIU, Constantin BLÂNDUL, Teodor PAŞCU, Nicolai G. NICHIFOR, George N. DONISĂ, Teodor I. GĂITAN, Dimitrie VERMEŞAN, Petre BOGDAN, Nicolai alui Mihai BARBĂ, Teodor ONIU, George MOGĂ, Teodor N. GAVRILOVICI, Vasile BONDARIU, Teodor CROITORIU, Simion DAVID, Dimitrie I. BIVOL, George alui Ioan IRIMIA, Nicolai OBRIC, Petre CURIC, George MITROFAN, Nicolai D. SPOIALĂ, Andrei MOROZ, Vasile OBRIC, Simion BARBĂ, George BLÂNDUL, Teodor BLÂNDUL, Petre LEAHULUI, Nicolai MAXINESE, Nicolai T. MITROFAN, Ion a TUDOSIEI, Petre ONIU, Teodor T. DAVID, Nicolai T. MITROFAN, Dimitrie GĂITAN, Ioan I. IRIMIA, Mihai MIERLA, Vasile T. CUCUL, Ioan T. DAVID, George I. AXENTI, Mihai BURSUC, Dimitrie T. BLÂNDUL, Constantin CÂRLAN, George I. IRIMIA, Teodor I. DRĂGOIU, Nicolai ONIU, George V. NASTASI, Petre ARION, Teodor OBRIC, Constantin CROITORIU, Dimitrie T. DAVID, Dimitrie N. DONISĂ, Nicolai V. NICHIFOR, George MIERLĂ, Dimitrie I. MUŞCHET, George I. MUŞCHET, Ioan PASCOVICI, Ioan S. MIERLĂ, Ioan C. FLORI, Leon ONIU, Constantin a ANEI, George GÂTUL, Constantin D. SPOIALĂ, Mihai D. SPOIALĂ, Dimitrie MIERLĂ, Vasile GÂRCĂ, Simion POLONIC, Mihai GÂTUL, Nicolai I. NICHIFOR, George T. BLÂNDUL, Constantin POLONIC, Nicolai SPOILICĂ, Mihai POLONIC, George GÂTUL, Nicolai ŞUŢU, Simion BARBĂ, Ioan T. BIVOL, George D. MIRON, Nicolai GIORGILUI, Ioan TOPARNIŢCHI, Dimitrie SPOIALĂ, Simion I. IRIMIA, Ioan A. GĂITAN, Ioan DUMITRAŞ, George PASCAL, George A. ŞANDRU, Leon DRAGOIU, Teodor BARBĂ, Vasile PERJUL, George P. BLÂNDUL, Vasile N. DONISĂ, George NICHIFOR, Ioan PÂNZARIU, Teodor BUŞILĂ, Ioan CROITORIU, Andrei JUGĂ, George BLÂNDUL, Ioan VIŢEL, George SMÂNTANEI, Teodor MIERLĂ, George A. ŞUŢU, Leon T. POLONIC, Ioan T. CÂRLAN, George T. CÂRLAN, Vasile G. CÂRLAN, Vasile A. BARBĂ, George BARBĂ, Ioan CARVASCI, Ioan SMÂNTANCA, George A. ŞUŢU, Vasile N. DRAGOIU, George IRIMIA, Ioan IRIMIA, Ioan FLORI, Teodor F. DAVID, George T. FEDOR, George MITROFAN, Vasile I. POPOVICI, Ioan T. CROITORIU, Andrei ŞUŢU, Mihai MITROFAN, Vasile MAXINESA, George I. CROITORIU, Teodor IRIMIEA, Teodor DAVID, Simion G. BLÂNDUL, Leon T. BLÂNDUL, Petre MIRON, George T. GAVRILOVICI, Mihai MOGRĂ, Nicolai BUZILĂ, Mihai SPOIALĂ, George ONIU, Nicolai a MORĂRIŢEI, Nicolai I. IRIMIA, George BUJOREAN, Simion NICĂ şi Vasile BLÂNDUL[75].

*

1895: Se înfiinţează, la Bosanci, Cabinetul de lectură „Deşteptarea”, care funcţionează în casa lui Ion Toma şi număra 30 de membri, care aveau la dispoziţie 140 cărţi, 2 abonamente la gazetă şi o avere de 68 florini şi 58 creiţari. Preşedinte era parohul Roman Bărgăuan, secondat de vicepreşedintele Vasile Blându şi de secretarul Ştefan Blându.

*

1896, mai: O colectă pentru Internatul de Studenţi din Cernăuţi, făcută de „dl paroh Roman BĂRGĂUAN din Bosanci”, menţionează următoarele nume de localnici: învăţător superior George IANOVICI, Vasilică N. BLÂNDU, Nicodim ŞTEFUREAC, primarul Constantin BIVOL, cantorul Zamfir NICA, Ioan MIRĂUŢ, Simion alui Nistor CROITOR, George alui Toma POPOVICI, Constantin POLONIC, Georgi alui Tanasi ONUL, Simion alui George BLÂNDU, Nicolai STANCIU, George GĂITAN, Niculai GHERASIM alui Mitrofan, George I. BUZILĂ, Gherasim VIŢEL, Sava SVESTUN, Nicolai G. BIVOL, Toader MAXINESI, Toma DAVID, Lazăr MORUZ, George BUSNEA, Anton GĂITAN, Vasile G. BIVOL, Nică IFTODI, Grigori SVESTUN, Svige MIRĂUŢ, George T. BUJOREAN, Nistor C. BARBU, Ioan G. DUMITRAŞCU, Donisi IUGA, Niculai P. MITROFAN, Pavel GAVRILOVICI, Dumitru N. DAVID, George V. BONDARIU, Toader BOCĂNEŢ, Ioan G. GĂITAN, Catrina MACSIMESI, Ioan T. CÂRLAN, George alui Ilie IEREMIE, Simion GAVRILOVICI, Gavril I. SPOIALĂ, Niculai MORARIU, Toader ŞUŢU, Ştefaru T. BONDARIU, Iordachi DRĂGOIU,  Constantin a ANI, Ioan Z. UNGUREAN, George I. MIRĂUŢ, Mihail CÂRLAN, George TIMOFICIUC, George alui Toma DAVID, Toma I. CURECHIU, Toader C. POLONIC, Dumitru I. DONICI, Constantin SVARGHI, George CROITOR, George I. PĂDUREŢ, Nicolai DUMITRAŞCU, Nicolai MORARIU, George alui Pavel IUGA şi George alui Radu MUNTEAN[76].

*

1896: Informările primite de la „Mittheilungen der k. k. Central-Commission”[77], pentru anul 1896, precizau că Ministerul a înaintat proiectul pentru construirea unei noi clădiri pentru biserica greco-orientală din Bosanci și s-a pronunțat cu privire la necesitatea înlocuirii vechii biserici a satului, construită cu mai bine de un veac în urmă. S-a decis însărcinarea consevatorului (Romstorfer) cu supravegherea execuției și cu valorificare elementelor relevante ale vechii biserici. Ministerul a anunțat apoi instrucțiunile emise la demolarea nevaloroasei vechi biserici de lemn. Cu această ocazie, Ministerul a notificat și parohia Sf. Parascheva din Cernăuți că i s-a acordat permisiunea pentru lucrări de renovare, iar Karl Adolf Romstorfer primea aprobarea să facă restaurări la bisericile din Drăgoiești, Solca, Zaharești, Voroneț, Putna, Șerăuți, la bisericile Sf. Gheorghe și Sf. Dimitrie din Suceava etc. Biserica veche de lemn, construită la Bosanci în secolul XVII, a fost mutată la Nimirceni.

*

1897: Ministerul Căilor Ferate lua în discuție, cu primăria Sucevei, în 3 iunie 1896 (Nr. 3700/I, conform Ordinului Nr. 67 din 16 iunie 1896, Wien 10 März 1897) posibilitatea aprobării extinderii, prin lucrări tehnice de pregătire, a unei linii ferate locale normale, de la gara din Suceava, situată în Areni-Tătărași, prin Bosanci și Bunești, spre frontiera austriaco-română, unde urma să se facă racordul cu gara din Fălticeni[78]. Calea ferată urma să străbată moșia Bosanci, pe la Cumpărătura, deci departe de satul în sine.

*

Bosancea, comună şi parohie în Bucovina, capitala judeţului: Suceava, cu cătunele: Bulaiul, Burghineştii, Bursucii, Frumosul, Căldăruşul, Putrida, Podişorul, Strâmba, Nemericenii, Roşiea şi Hreaţa; are moşie boierească; 5.265 locuitori (4.618 ortodocşi) şi o şcoală de 3 clase / [Dr. I. G. Sbiera]”[79].

*

1901: Se înfiinţează, la Bosanci, Însoţirea raiffeisiană, sub direcţiunea preotului Roman Bărgăuan, vicedirector fiind Nicodim Ştefureac, iar vistiernic – Samfir Nica.

*

1904: „Mănăstirea armenească Hagigadar. Pe o fântână: Această fântână este întru amintirea baronului, distins de împărat, Gheorghe de Capri și a soției sale, baroneasa Maria de Mărăței, 1793”[80].

*

1905: „Prin întinderea învălurată se atinge repede satul Bosancea sau al Bosancii. Odată erau aici români şi ruteni, aceştia din urma având sălaşe anume, la Vârâţi. Astăzi a mai rămas numai amintirea acestei deosebiri şi câte o datină, păstrată în îmbrăcăminte sau orânduirea părului femeilor, cu codiţele aduse înainte şi legate deasupra frunţii. Tot satul vorbeşte limba noastră, şi bălanii ca şi oacheşii, oamenii celor două rase duşmane, se duc la aceiaşi mare şi frumoasă biserică nouă, pe care un arhitect neamţ (Karl Adolf Romstorfer – n. n.) a făcut-o, după asemănarea celor restaurate din Suceava. Mai încolo, te prinde jalea, văzând casa boiereasca a Sturdzeştilor stăpânită de un evreu oarecare, lipsit de iubire şi de cruţare [81]

 

Și în umezeala înghețată a unei senine seri liniștite ne urcăm prin vâlcele, pe poduri rupte, la Hagigadar, mitocul armenesc, ce stă pe o culme rotundă, parcă ar fi făcută de mână de om, pe un gorgan înverzit, la mijloc de dealuri. În bisericuță se slujește de două ori, numai de două ori pe an; case pustii, dar bine ținute, curate stau încuiate în curtea închisă cu zid. Paznicul ce locuiește în casa cu strașină de șindrilă moldovenească nu se vede. E o mare liniște din toate părțile, pe când soarele, focos, scapătă după înălțimi. O turmă coboară încetinel la vale”[82].

*

Bosancea, moșie, cu administrașie specială, distr. Suceava. Suprafața: 37,00 kmp; populația 140 locuitori, în majoritate români, de religie gr. or. / Se compune din moșiile: Bosancea propriu zisă că Căldărușa și Moara Carp (Burghinești, Frumoasa, Parzic, Podeni, Roșia și Strâmba – vezi fiecare), având 7 case și 33 locuitori. / Forma odinioară un sat și moșie cu com. Bosancea[83]

Bosancea, comună rurală, districtul Suceava, așezată în partea de S-E a distrctului. / Suprafața 40,16 kmp; populația 4.363 locuitori, români, religie greco-ortodoxă. / Se compune din vatra satului, cu 4.229 locuitori, așezată pe un teritoriu lipsit de apă, între comuna Ipotești și Securiceni, și din cătunele: Bulaiul, Bursuci, Frumoasa, Căldărușa, Moara-Carp, Nemerceni, Putrida și Strâmba”[84].

*

Moara-Carp, localitate cu moară, pendinte de com. Rur. Bosancea, distr. Suceava (trecut greșit „Storojineț – n. n.). Are 2 case cu 6 locuitori.

Moara-Carp, localitate cu moară și casă, făcând parte din moșia Bosancea, distr. Suceava. Este numai o jumătate din Moara Carp; cealaltă jumătate (vezi Bosancea, com. și Moara Carp. Pend. De Bosancea”[85].

*

Burghineşti, târlă, cu administraţie specială, districtul Suceava. Are 2 case şi 15 locuitori, români, greco-ortodocşi”[86].

 

Roşia, târlă, pendinte de moşia cu administraţie specială Bosancea, districtul Suceava. Are 3 case, cu 13 locuitori”[87].

*

Frumoasa, târlă, pendinte de comuna rurală Bosanci. Are 2 case şi 18 locuitori”[88].

*

Strâmba, târlă, pendinte de comuna rurală Bosancea, districtul Suceava. Are 3 case cu un singur locuitor.

Strâmba, târlă, pendinte de moşia cu administraţie specială Bosancea, districtul Suceava. Are 4 case, cu 28 locuitori”[89].

*

1906, aprilie: „În comuna Bosanci s-au colectat, de dl învăţător superior Nicu DONISĂ, cu concursul binevoitor al d-lui Parftemie DAMIAN şi al studentului în drept Octavian PAULIUC… precum şi al antistelui (primarului) comunal Nicolai alui Dimitrie SPOIALĂ şi al juratului Teodor alui Vasile UNGUREAN şi al d-lui Petru Damian”, produse agricole şi bani pentru Internatul de băieţi din Suceava, numele sătenilor menţionaţi în liste fiind următoarele: preotul cooperator Nicodim ŞTEFUREAC, cantorul Zamfir NICA, învăţător  Mihai ILICA, învăţătoarele Berta LACNER şi Blauca ZUGRAV, Sender POLLAK, Mihai SPOIALĂ, Sava SPOIALĂ, Lazăr MIRĂUŢ, George IEREMIE, Teodor UNGUREAN, Manoli PASCAL, George SPOIALĂ, George MIRĂUŢ, Dumitru DONISĂ, Ioan GĂITAN, Simion BLÂNDU, Isak GOLDENBERG, Constantin BIHOL, Iosif TOPORNIŢCHI, Mihai SPOIALĂ, Ioan BARBU, George alui Vasile STANCIU, Balaşa BLÂNDU, Mihai BABĂU, Constantin SPOIALĂ, Nicolai CROITOR, Sevastiţa BABĂU, Nicolai CÂRLAN, Vasile CUREC, Nicolai SPOIALĂ, Ştefan GĂITAN, Ioan CROITOR, Ioan MUNTEAN, Mafta MUNTEAN, Toader DAVID, Toader POPOVICI, George PÎNZARIU, Sârghie MIRĂUŢ, George COLŢUNEAC, Vasile SPOIALĂ, Dumitru CROITOR, Marghioala CARP, Nistor DONISĂ, Nicolai DAVID, Mihai MITROFAN, Vasile SPOIALĂ, Sava CROITOR, George IEREMIE, Mihai PERSU, Constantin IEREMIE, Dumitru BUJOREAN, Ioan ALIMAL, Nicolai MITROFAN, Toader MITROFAN, Ifrim MITROFAN şi Ioan BARBU[90].

*

1907: Biserica din Bosanci, care deservea, ca şi până atunci, şi enoriaşii din cătunele Bulai, Putrida, Bursuci, Frumosu, Căldăruşa, Strâmbu, Podişor, Nemirceni şi Hreaţa (deci cătunele viitoarei comune Moara), se afla sub patronajul lui Dimitrie Sturdza, îl avea ca paroh pe Roman Bârgăuan, născut în 1850, preot din 1878, paroh din 1883, preot cooperator fiind Alexandru Grigorie Danilevici, născut în 1860, preot din 1891, iar cantor, din 1893, Samfir Nica, născut în 1865. Din 1859, avea să funcţioneze, la Bosanci, o şcoală cu 6 clase[91].

*

1909: „Dintre comunele fruntaşe ale districtului, amintim aici pe cea mai mare, Bosanci, cu o populaţie de 5.157 suflete, dintre care 4.658 români, 171 evrei şi 18 ruteni”[92].

*

1911, ianuarie 29: „Şcoala din Bosance, cea mai frumoasă şi mai mare clădire şcoală din toate satele Bucovinei, s-a sfinţit Duminică, în 29 Ianuarie 1911”[93].

*

1915, februarie 27: „În noiembrie 1914, armata austriacă s-a retras, în grabă, la vatra dornei, luând cu ea, din diferite sate româneşti, multe trăsuri, împreună cu proprietarii lor. La 27 februarie 1915, deci după trei luni au apărut în faţa guvernorului, în Vatra Dornei … mai mulţi ţărani din satul Bosancea (Nicolai a lui Todor Mitrofan, Gheorghe a lui Ion Ieremie şi alţii) şi au zis că de trei luni fac corvadă şi nu mai pot munci, fiind slăbiţi şi ei, şi animalele lor”[94].

*

1915: „Satele din josul Sucevei, cuprinse în colţul ce intră în pământul României, ca Lisaura, Tişăiţi, Bosanci, Udeşti, Chilişeni, n-au fost cercetate de cazaci”[95].

*

1915, iunie: „Doi ţărani români din Bosancea veniseră la târg, la Suceava, cu 10 saci de făină. La spartul târgului, ţăranii se iau la ceartă pentru o diferenţă de câştig. Neputându-se împăca, ei recurg la justiţia rusească: la soldatul din post. Acesta, auzind că e vorba de ghenghi (bani) rosteşte următoarea sentinţă: banii rămân în posesiunea lui, ca „contribuţie de război”. Țăranii, prădaţi de tot rolul muncii lor, se plâng comandatului. Acesta cheamă pe soldat şi-l întreabă dacă plângerea ţăranilor e adevărată. Soldatul se jură, dă „cuvântul său de onoare” că n-a luat nimic. Comandantul ordonă apoi să li se aplice ţăranilor români câte 25 de bice pe o parte sensibilă a corpului, pentru obrăznicia lor de a „bănui pe un soldat rus” de prădăciune”[96].

*

1915, octombrie 17: Itinerariul bătutului de ţinte, pentru o coroană bucata, în buciumul din lemn de tei, pentru a ajuta Austria în război, cuprindea comunele Bosanci, Ipoteşti, Securiceni, Rus-Plavalar, Tişăuţi şi Lisaura – duminică, 17 octombrie, Danila, Găureni, Iacobeşti, Călineştii lui Cuparencu şi Ienachie, Măriţei, Romaneşti şi Slobozia – duminică, 24 octombrie, Pătrăuţi, Hatna (Dărmăneşti – n. n.) şi Mitocul Dragomirnei – miercuri, 27 octombrie, de ziua Sfintei Paraschiva, Iţcanii Noi, Iţcani Gară, Şcheia şi Lipoveni – duminică, 31 octombrie, Udeşti, Chilişeni, Reuseni, Rus-Mănăstioara şi Ruspoieni – luni, 8 noiembrie, de Sfântul Dumitru, Stroieşti, Sf. Ilie, Zahareşti, Liteni-Moara şi Buneşti – duminică, 14 noiembrie, şi Bălăceana, Liudihumora şi Comăneşti – duminică, 14 noiembrie 1915[97]. Itinerariul era, bineînţeles, teoretic, fiind vreme de război, dar „versurile” propagandisto-umanitare, care însoţeau „Ţintuirea buciumului”, fiind de o înduioşătoare naivitate, merită reproduse: „În ţara fagilor sună / Adese-un bucium şi cheamă / Voinicii toţi cari se luptau / Avut şi ţară-şi apărau. / Azi buciumul răsună tare / Chemând pe toţi cu mic, şi mare / Să ocrotească de nevoi / Orfani şi văduve de eroi”[98].

 

La Bosanci, în 17 octombrie 1915, „Ţintuirea buciumului” îl avea ca delegat, din partea prefecturii, pe comisarul Nichitovici, strângându-se 2.000 de coroane, de la „inteligenţa locală cu gendarmeria, finanţii (adică vameşii – n. n.) şi ostaşii dislocaţi în acele părţi, precum şi poporul din Bosance, în frunte cu păstorii sufleteşti V. Corvin şi Franciuc, şi cu vrednicul lor primar, Ştefan Blîndu, şi numeroşi poporeni din satele învecinate, cu părintele Sârbu din Tişăuţi şi primarii” [99].

*

1915: Pe fronturile apărării unui mod de viaţă european, simbolizat de Austria, au vărsat sânge şi bosâncenii:

 

Rezervistul Nicolae Budurovici, Bosanci, Regimentul 22, rănit

Fruntaşul George Ieremie, Bosanci, Regimentul 22, rănit

Infanteristul Ştefan Nichifor, Bosanci, Regimentul 22, rănit.

Infanteristul Simion Carp, Bosanci, Regimentul 22, rănit[100].

Fruntaşul Dumitru Croitor, Bosanci, Regimentul 22 Infanterie, rănit.

Infanteristul Nicolae Iftodi, Bosanci, Regimentul 22 Infanterie, rănit.

Infanteristul Daniil Şutu, Bosanci, Regimentul 22, rănit.

Vânătorul Sîrghi Aliman al lui Nicolae, Bosanci, Bat. 30, mort.

Infanteristul Anton Bursuc, Bosanci, Reg. 80, rănit.

Vânătorul Toader Marimeş, Bosanci, Batalionul 30, rănit.

Rezervistul George Croitor, Bosanci, Regimentul 22, prizonier.

Infanteristul George Bondar, Bosanci, Regimentul 22, rănit[101].

*

1919: Tabloul numirilor oficiale ale comunelor urbane și rurale din Bucovina, cu nomenclatura veche austriacă și cea oficială nouă română, cuprinde, în districtul Sucevei, Bosance (nume austrice: Bosancea, Bossancze, Bosancze)[102].

*

1920: Tabloul circumscripțiilor electorale din Bucovina, în 1920, poziționa comunele Bosance și Liteni în circumscripția Suceava[103].

*

1921: „Potrivit dispozițiunilor art. 12 și 23 din regulamentul pentru congresul bisericesc ortodox-român al Arhidiecezei Bucovinei, convocat prin Înaltul decret regal No. 2.513 din 17 Iunie 1921, pe ziua de 3 Octomvrie la Cernăuți se publică următoarea listă a patronilor bisericești particulari de lege drept credincioasă răsăriteană îndreptățiți la alegerea de 6 reprezentanți pentru acest congres: 47). Sturdza Mihai, lași, strada Carol No. 19 (Bosancea, Rușii-Mănăstioarei, Uidești)”[104].

*

1924, Minunile Sfântului Ioan cel Nou: „George Marcu, ţăran din Bulai, un cătun ce se ţine de parohia Bosanci, în districtul Sucevii, a zăcut, un an, în pat, de umflare a ficatului şi a fost tratat de medicii din Suceava. Făcându-i-se tot mai rău, după sfatul altora avea să meargă la spitalul ţării, din Cernăuţi, dar nu mai era transportabil. Cu toate acestea, s-a hotărât să meargă. Însă, în noaptea după care avea să se pornească la Cernăuţi, a visat că a venit, la dânsul, Maica Domnului şi i-a spus să meargă ia biserică aceea, la preotul cel negricios, „că acolo ţi-i leacul!”. George a întrebat: „La care biserică?” şi Maica Domnului i-a răspuns: „Acolo ai mai fost!” (adică la Sfântul Ioan). Trezindu-se din somn, el a istorisit visul soţiei sale, Smaranda, şi i-a spus să meargă, repede, la Suceava şi să-l cheme pe părintele Sidorovici, ca să-i citească. Aceasta s-a întâmplat în luna februarie 1902. Soţia lui George a şi alergat la priorul mănăstirii Sfântului Ioan, anume la răposatul Emanuil Ciuntuleac, i-a istorisit visul soţului ei şi l-a rugat să-l lase pe părintele Sidorovici, să meargă şi să-i citească bărbatului ei bolnav. Priorul i-a răspuns să aducă, mai întâi, încuviinţarea de la parohul din Bosanci. Aducând Smaranda încuviinţarea cerută, părintele Sidorovici s-a dus la bolnav, i-a citit rugăciuni, i-a dat şi ceva unsori şi, după o săptămână, repetând rugăciunile şi unsorile, omul s-a vindecat pe deplin şi, azi, e chiar foarte sănătos”[105].

*

1924, octombrie 5: „Duminică, 5 octombrie 1924, a avut loc, cu mare fast, serbarea împroprietăririi din comuna fruntaşă Bosanci. Poporul din Bosanci i-a făcut d-lui ministru I. Nistor, la sosirea sa pe teritoriul comunei, o primire cu adevărat grandioasă. Şiraguri de călăreţi cu steaguri, pompierii comunali în mare ţinută i-au ieşit înainte d-lui ministru Nistor până la hotarul satului. Aici s-a format un măreţ cortegiu, în frunte cu d-l ministru Nistor şi Parlamentarii judeţului Suceava, într-un car împodobit cu flori şi tras de patru boi, iar în urmă venea mulţimea imensă de ţărani, care-l aclamau cu entuziasm pe d-l ministru.

 

Pe un altar improvizat sub un cort de scoarţe frumos alese şi cetină, înaltul cler, în frunte cu PSS Episcopul Ipolit Vorobchievici, a săvârşit serviciul divin; răspunsurile le-a dat un cor de săteni…

 

Şi aici, la Bosanci, frumoasa serbare s-a încheiat cu o brazdă trasă pe ogorul acum ţărănesc de către d-l ministru Nistor, în uralele nesfârşite ale mulţimii”[106].

*

1925: În 1925, reforma administrativă în plăşi, comune urbane şi comune rurale, stabilea împărţirea judeţului Suceava în 4 plăşi, o comună urbană – Suceava şi 60 de comune rurale. Bosancea era reşedinţă de plasă, cuprinzând, pe lângă Bosancea, satele Burdujeni, Ipoteşti, Liteni, Lisaura, Plăvălar, Răuseni, Ruşii-Mănăstioara, Securiceni, St. Ilie, Şcheia, Tişăuţi şi Uideşti[107]. Pretorul plasei Bosancea, Chodzacar Ion avea să fie detaşat, în anul următor, prin decizia ministrului de interne Octavian Goga, „în administraţia centrală a ministerului” de interne[108].

*

1927: Prin Legea pentru unificarea administrativă din 1927, Împărţirea teritoriului României în 68 de judeţe, Liteni, poziţia 29, şi Vorniceni, poziţia 59, devin comune de sine stătătoare ale judeţului Suceava; Bosancea, poziţia 4, îşi păstra statutul[109].

*

1928: „În comuna Bosanci (jud. Suceava) o femeie tânără, în etate de 21 ani, în a 7-a și jumătate lună a sarcinei, a dat naştere unui copil de sex femenin, care are numai un ochi, în frunte, cu două pupile, fără nas şi capul îndărăt neîmpreunat şi fără creier. Cel mai interesant lucru este că deasupra ochiului are un mic corn. Copilul minune a fost imediat ridicat de către dl medic primar al jud. Suceava şi înaintat muzeului Maternităţii din Cernăuţi. / Catargiu Gh., ag. sanitar Suceava”[110].

*

1928, 7 octombrie: „Duminică, 7 octombrie 1926, s-a ținut o mare întrunire a Ligii în comuna Bosanci, județul Suceava (o comună cu 9.000 de locuitori români, afară de doi evrei). Când a izbucnit revoluția în Austria, în anul 1918, se aflau în această comună 60 de familii evreieșri, care, într-o singură zi, și-au făcut bagajele, pe cât le-a fost posibil, și au fugit la Suceava. Întrunirea Ligii, în comuna Bosanci, s-a ținut, de la orele 2 și jumătate, după masă, până noaptea. Domnii Gh. Cârlan, Robu – președintele județului Rădăuți, și în special dl Vasile Prelipceanu, președintele județului Fălticeni, au dezvoltat programul Ligii, atât de interesant, încât chiar și cei câțiva agenți liberali și țărăniști, care veniseră ca informatori, au izbucnit în ropote de aplauze.

 

Deputatul liberal-lupist-țărănist Pohoață, zis și independent, venise și el, cu intenția să țină o întrunire și, după ce a așteptat, într-o margine a comunei, să-i vină rândul, s-a înțeles cu primarul ca să bată toba, pentru ca să scoată măcar o parte din oameni de la întrunirea Ligii. Dar în zadar i-a fost încercarea, căci tocmai atunci vorbea dl Prelipceanu, care-i fermecase pe săteni cu pildele sale pline de învățături și nu clintea nici măcar capul cineva, dar încă să părăsească întrunirea. S-o știe dl Prelipceanu că le-a rămas în suflet sătenilor și tot întreabă de el.

 

Aceasta este a treia mare întrunire în comuna Bosanci și, cu toată agitația agenților jidoviți, nu s-a pomenit nici măcar o întrerupere în timpul cuvântărilor, pe când întrunirile partidelor amestecate cu evreii încep și se termină, de obicei, cu scandal și beție. Mulțămită vredniciei președintelui David Oniu (președinte LANC în Bosanci, vicepreședinte al Consiliului Ligii pe judeșul Suceava, alături de preotul I. Tonigar, președinte fiind profesorul Gh. Cârlan – n. n.), viceprimarului Sava Blându, secretarului Gheorghe Damian, lui Ion Găitan și a celorlați fruntași, candela naționalismului stă aprinsă întruna în comuna Bosanci”[111].

*

1929: În 1929, Legiunea de jandarmi rurali Suceava, cu reşedinţa în Suceava, cuprindea 3 secţii şi 16 posturi. În cadrul Secţiei de jandarmi Ilişeşti funcţionau posturile din Bosancea, pentru satele Bosancea, Ipoteşti, Tişăuţi şi Lisaura, şi postul Liteni, pentru Liteni, Zahareşti, Stroieşti şi Bulai[112]. Tabelele „de întinderea şi reşedinţele legiunilor, secţiilor şi posturilor jandarmeriei rurale” din 1930 desemna, pentru Legiunea de jandarmi Suceava, 3 secţii şi 16 posturi, şi un post în Bosancea, pentru comunele rurale Bosancea, Liteni şi Tişăuţi, în cadrul Secţiei de Jandarmi Burdujeni[113].

*

1930: În 1930, „se modifică în parte înaltul decret regal cu Nr. 4.636 din 7 Decemvrie 1929, publicat în Monitorul Oficial Nr. 274 din 9 Decemvrie 1929, precum urmează… 5. Se aprobă contopirea satului Moara-Nichi cu satul Bosancea, sub numele de Bosancea, ambele din comuna rurală Bosancea”[114].

 

În acelaşi Monitor Oficial din 22 ianuarie 1930, se publica „Tabloul de determinarea circumscripţiilor teritoriale ale comunelor din judeţul Suceava”, cu un număr de 16 consilieri pentru Bosancea (poziţia 5) şi 8 consilieri pentru Liteni (poziţia 20)[115]. Bosancea şi Liteni rămâneau, ca şi Suceava-oraş, comună urbană în plasa Dragomirnei[116].

*

1930, iulie 10: „Sunt trei luni de când Suceava a trăit o zi de spaimă în năvala sătenilor din Bosanci”[117]. Joi, 10 iulie 1930, ştiindu-se că ţăranii din satele din apropiere vor să vină la Suceava, cu ocazia zilei de târg, pentru a protesta împotriva cametei, „30 poliţişti, 100 de jandarmi şi 70 soldaţi… s-au postat cordoane de jandarmi la bariere, care au reuşit să oprească pe ţărani, câtă vreme aceştia veneau în grupuri mici”, până ce „un grup de 300 ţărani din Bosancea au rupt cordonul principal, lovind pe locotenentul de jandarmi. Acesta a fost începutul. Imediat, masele de săteni au invadat oraşul, provocând o panică nespusă. Erau până la 3-4 mii de oameni, care au năvălit în piaţă şi în străzile principale, aşteptând pe colonelul Niculcea, ca să deschidă întrunirea. Când au aflat că acesta nu va veni, căci este arestat, oamenii s-au dus la prefectură şi au sfărâmat uşile, pentru a pătrunde înăuntru. Dar Niculcea fusese arestat la Rădăuţi şi transportat la Cernăuţi, astfel că ţăranii au rămas dezamăgiţi. La prefectură se aflau domnii Pihal, subinspector de siguranţă din Cernăuţi, Tudoraş, prefectul judeţului Suceava, şi procurorul. Dar n-au putut linişti pe ţărani.

 

Aceştia au pornit înapoi pe străzi, neîmpiedicaţi de nimeni, căci forţele poliţieneşti erau insuficiente. Toate prăvăliile, restaurantele şi cafenelele au fost închise, iar locuitorii s-au baricadat în case şi în pivniţe. Totuşi, câţiva evrei au fost surprinşi pe străzi şi bătuţi. Între aceştia se citează numele lui Grosman şi al lui Schächter. Ţăranii s-au dus, apoi, la târgul de vite, unde au spart cârciuma lui Nussbrauch, au scos băutura şi au consumat-o. Încălziţi astfel, au pornit apoi să devasteze diferite prăvălii, între care Wassermann, Peltz, Wapner etc. Toată marfa a fost aruncată în stradă. Mulţi ţărani erau înarmaţi, astfel că armata nu putea face nimic contra lor. În urmă, mulţimea s-a întors pe strada principală, unde au devastat alte prăvălii, între care a lui Costiner, Falic, etc. Se spune că, spre seară, s-a dat foc unui depozit de lemne, dar focul a fost localizat. Pe la ora 7, seara, lucrurile s-au potolit.

 

S-au operat 35 de arestări. Colonelul Neculcea, care fusese arestat mai înainte, a fost deferit parchetului. Autorităţile locale iau de asemeni măsuri preventive pentru a împiedica eventuale tulburări ce s-ar putea petrece joi, când s-a anunţat o nouă întrunire. De asemenea, ministerul de interne urmăreşte îndeaproape mişcarea pe care vrea s-o întreprindă în Basarabia dl Corneliu Zelea Codreanu”[118].

 

Înapoiat din Bucovina, dl Pompiliu Ioniţescu, subsecretar de stat la ministerul de finanţe a făcut declaraţiuni presei cu privire la situaţia din acest ţinut: „Datoriile sătenilor în Bucovina sunt foarte mari. Judecătoriile de acolo, care au ajuns să judece procesele dintre debitori şi creditori acordă cheltuieli de judecată prea mari. Pentru ca ţărănimea să scape de situaţia de astăzi trebuie luate urgente măsuri economice”[119]. În 23 iulie, Baroul bucovinean, convocat la Cernăuţi, de către prof. univ. C. Rădulescu, condamna „turburările antisemite, mişcările şi devastările ce-au avut loc în Maramureş şi în oraşele şi satele Suceava, Câmpulung, Vama, Bosancea, Bălăceana etc. din Bucovina”, dând vina, în moţiunea finală, nu pe cauzele economice, în care administrarea abuzivă a Fondului Religionar de către Mitropolia Bucovinei juca un rol însemnat, ci pe agitatorii naţionalişti, „cerând cu aceeaşi energie stârpirea agitaţiilor prin prevenirea, urmărirea şi aplicarea severă a legilor penale în fiinţă”[120]. Şi mai exista un ţap ispăşitor, „A. C. Cuza, autorul moral al turburărilor din Bucovina, unde avem o adevărată psihoză revoluţionară”[121].

*

1930, iulie 16: „O delegaţie din comuna Bosanci, condusă de sătenii Eremia (Ieremie – n. n.) Lazăr şi Ion Tarafine, s-a prezentat la prefectură, cerând libertatea întrunirii şi asigurând că ei nu urmăresc provocarea de dezordini şi nici nu dau ascultare sfaturilor colonelului Niculcea, care vrea să provoace revoluţie. Ei cer numai micşorarea impozitelor” [122].

*

1930, iulie 16: La Tribunalul Suceava s-a luat „în dezbateri procesul a cinci locuitori, acuzaţi că au participat la dezordinile antisemite din ziua de 10 iulie. Ei sunt daţi în judecată după legea micului parchet. Curtea se compune din domnii Leo Wachtel, preşedinte; judecător Ţurcan, asesor, şi procuror Tănase.

 

Pe banca acuzării figurează tinerii Gheorghe Oniu, Ion Holovăţ, Nicanor Croitor, Gheorghe Drăgoiu şi Ştefan David, toţi din comuna Bosanci. Ei sunt acuzaţi că au aruncat cu pietre asupra caselor locuitorilor evrei Ghingold, Merlaub şi Weber, Se procedează la interogatoriul acuzaţilor. Cu toţii declară că nu au nici o vină şi că au fost indicaţi de evrei ca răzbunare, deoarece sunt cunoscuţi ca nutrind sentimente antisemite.

 

Dl Nicolau Mandinescu, chemat ca martor, povesteşte cum, în ziua de 10 iulie, încă de la prânz, a aflat că se pregăteşte un atac în contra Poştei. Seara, pe la ora 8, a văzut cum a venit un grup din Suceava şi cum se arunca cu pietre asupra caselor evreieşti. El însă a stat la o depărtare de vreo 20 de paşi, încât nu poate spune că recunoaşte pe acuzaţii de astăzi. Mai sunt ascultaţi, tot în calitate de martori, locuitorii Ghingold, Merlaub, Weber, Maria Eremia, Popadiuc, Oniu şi alţii. Procurorul, în rechizitoriul său, cere condamnarea acuzaţilor în baza legii Mârzescu. După o scurtă deliberare, Curtea declară pe toţi acuzaţii achitaţi, în lipsă de dovezi. Procurorul a făcut recurs” [123].

*

1931, iulie 14: Ministerul de Interne / Direcţiunea Administrațiunii Locale, Tablou de comunele rurale din țară, formate potrivit legii sancționată cu Înaltul Decret Regal Nr. 2.536 din 14 iulie 1931, publicată în „Monitorul Oficial” Nr. 161 din 15 iulie 1931, București, Imprimeria Centrală 1931. Comune rurale în Județul Suceava erau 63, compuse din 63 de sate, în care listă intră Bosancea (p. 388).

*

1932, decembrie 15: Repartizări de comune rurale urbane nereşedinţă, între plăşile din judeţele Severin, Hunedoara, Bihor şi Suceava, în baza decretului regal nr. 3.501, din 15 decembrie 1932, în baza Decretului regal „Nr. 16.369 A din 31 Decemvrie 1932, se înfiinţează o nouă plasă în judeţul Suceava, cu denumirea de plasa Bosancea, acelaşi judeţ”, cu reşedinţa în Bosanci, care cuprindea satele: Bosancea, Buninţi, Burdujeni, Chilişeni, Ipoteşti, Lisaura, Mihoveni, Plăvălar, Poeni pe Suceava, Reuseni, Ruşii Mănăstioarei, Securiceni, St. Ilie, Şcheia, Tişăuţi şi Udeşti.Litenii treceau în plasa Ilişeşti, şi aceasta nou înfiinţată[124].

*

1936, iunie 22: „Tribunalul Suceava. Extras din statutele şi actul constitutiv al societăţii Cabinetul de lectură „Lumina Satului” din cătuna Bulai, com. Bosancea, jud. Suceava, recunoscută persoană juridică la 22 iunie 1936, prin sentinţa Nr. 184/936.

 

I). Denumirea societăţii: Cabinetul de lectură „Lumina Satului”.

II). Sediul: cătuna Bulai, com. Bosancea, jud. Suceava.

III). Data constituirii: 17 iunie 1934.

IV). Scopul societăţii: Scopul societăţii este: a). îmbunătăţirea stării morale şi materiale a membrilor săi, şi b). dezvoltarea membrilor săi pe terenul cultural şi social naţional.

V). Comitetul de conducere al societăţii: 1). Gheorghe Sava Barbă; 2). Ion Mihai Lungu; 3). Pavel a lui Ion Blându; 4). Titus a lui Nicolae Blându; 5). Toader a lui Costan Naharniac; 6). Anton a lui Mihai David, şi 7). Gheorghe a lui Mihai Spoială.

 

Comisiunea de control: 1). Vasile Stroeşteanu; 2). Alexandru Ion Cârlan şi 3). Ion Mihai Spoială.

Juriul societăţii: 1). Constantin Ostrovan; 2). Simion Ion Blându; 3). Toader Mihai Cocolas; 4). Nicolae Simion Blându, şi 5) Conon Mireuţi, toţi agricultori din cătuna Bulai, comuna Bosancea, jud. Suceava”[125].

*

1938, septembrie 1: „Transferările în învăţământul primar din jud. Baia, pe 1 Septemvrie 1938”, cuprinde şi o învăţătoare din Bosanci: „Irimescu Eugenia, de la Bosanci, jud. Suceava, la Şcoala Liteni, fete, p. VI”. În cazul transferărilor în judeţul Suceava, Maria Mandinescu, de la Bosanci băieţi este transferată la Busanci fete, p. III, iar Constantin Dănăilă, de la Bosanci – Moara Mică, la Securiceni, p. I. La Bosanci vin ca învăţători Răileanu Savel, de la Corocăieşti, în locul Mariei Mandinescu, p. III băieţi, şi Răileanu Sinclitica, de la Udeşti, în locul învăţătorului Cernicanu, la şcoala de fete[126].

*

1940: În 1940, au fost menționați într-un litigiu bancar, Constantin Vasile Spoială, Ion a Iacob Felic, Vasile Gherasim Gavrilovici, Ion a Dumitru Barbă, George a Toader Albu, din Bulai-Bosance, din Bulai-Suceava: Gheorghe Salesci, Vasile Ivanciuc, Ion Iacob Felic, iar din Bulai-Liteni: George Lupescu[127].

*

1941: Teritoriul moşiei Bosanci era împărțit între Suceava (Bulai), Bosanci (Mora Nică) și Liteni (partea sudică) și Vorniceni, care erau comune separate, conform „Tabloului normaliștilor cu diplomă de capacitate, numiți în învățământul primar, prin ,,încredințare de post”, pe ziua de 1 Octomvrie 1941:

 

  1. Munteann N. Emil, seria 1938, media 7,74, numit în com. Bosanci, postal IX, jud. Sueeava.
  2. Florescu Gh. Dumitru, seria 1938, media 7,68, numit în com. Bosanci, postul X, jud. Sueeava.
  3. Martinovici Than, seria 1939, media 8,77, numit în com. Bulai-Suceava, postul III, jud. Suceava.
  4. Pricop Marioara n. Mirea, seria 1938, media 8,12, numită în com. Bosanci fete, postul IX, jud. Suceava.
  5. Baciu Domnița, seria 1938, media 8, este numită în com. Bosanci, fete postul VI, jud. Suceava.
  6. Ivanciu Sofia, seria 1938, media 7,50, numită în com. Bosanci Podeni, postul II, jud. Suceava.
  7. Mustea Alexandrina n. Nossa, seria 1939, media 8,66, numită în com. Bosanci-Moara Mică, postul V, jud. Suceava.
  8. Gârleșteanu Nădejdea, seria 1940, media 9,17, numită în com. Bosanci, postul II, jud. Suceava”[128].

*

1942, iunie 19: „Noi, ministru secretar de Stat la Departamentul Justiției, având în vedere dispoziţiunile art. 62 din legea pentru dobândirea și pierderea naționalității române; văzând listele de naționalitate întocmite de Primăria comunei Bosanci, jud. Suceava, potrivit articolului suscitat, trimise cu adresa Nr. 300 din 1940, în care figurează înscrisă și locuitoarea Zalischi (Zalețchi) Nicolae Eufrosina, născută Onicicu; având în vedere, în urma verificării acestor liste și a dovezilor prezentate de către parte la primăria respectivă, că susnumita îndeplinește condițiunile legale pentru a fi trecută în registrele de naționalitate,

 

Decidem: Art. I. Zalischi (Zalețchi) Nicolae Eufrosina, născută Onicicu, la anul 1866, în comuna Bosanci, jud. Suceava, de religiune ortodoxă română, de origine etnică română, e considera cetățeană română, potrivit art. 62 din legea pentru dobândirea și pierderea naționalității române și se va înscrie în registrul de naționalitate al comunei Bosanci, jud. Suceava. / Art. II. Dl director al afacerilor judiciare din acest minister este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a prezentei deciziuni. / Dată la 19 Iunie 1942 / p. Ministru, Paul Porumbeanu / Nr. 87.035”[129].

 

De aceleași prevederi ale legii, beneficiau și „Drăgoi Lazăr Ion Vasile, născut la 1883, soția sa Ioana, născută la 1890, și fiul legitim major Silvestru, născut la 1918, cum și Heutel Elisaveta Petru, născută la 1882; Vârlan Marghioala, născută la 1889, și Croitor Domnica Constantin, născută la 1878, toți născuți în comuna Bosanci, jud. Suceava, de religiune ortodoxă-română, de origine etnică română”, și care, conform legii, „pot fi considerați cetățeni români”[130].

 

Caz similare: „Mânican Constantin Ilie, născut la 1888 în comuna Bosanci, judeţul Suceava, de religiune ortodoxă-română, împreună cu soţia sa, Teodosia, născută Găitan, născută la 1873, în aceeaşi comună, se consideră cetăţeni români, potrivit art. 62 din legea pentru dobândirea şi pierderea naţionalităţii române şi se vor înscrie în registrul de naţionalitate al comunei Bosanci”; „Alexescu Safta Toader, născut la 1890 în Bosanci, jud. Sueeava, de religiune ortodoxă-română, împreună cu soţia sa, născută Blându, copiii legitimi minori Gheorghe şi Rachila, născuţi la 1925 în aceiaşi comună, se consideră cetăţeni români, potrivit art. 62 din legea pentru dobândirea şi pierderea naţionalităţii române şi se vor înscrie în registrul de naţionalitate al comunei Bosanci”[131].

*

1943: „Dl Lazăr Drăgoi, din comuna Bosanci, județul Suceava, a intentat, la Tribunalul Suceava, acțiune de divorț în contra soției sale Ecaterina, pentru motive determinate de lege. Pacte nupțiale nu s-au încheiat. Din căsătoria acestor soți, au rezultat 2 copii, și anume Gheorghe și Elena Drăgoi. Soția pârâtă posedă 54 prăjini loc arătură pe țarina comunei Bosanci, la locul numit „Parțic”, cu o valoare de lei 54.000, și 8 prăjini grădină în comuna Bosanci, învecinată cu Vasile Nichifor și Ioan Popadiuc, cu o valeare de lei 24.000. / Nr. 7.872. / Dos. Nr. 105/942”[132].

*

1945, 16 februarie, Consiliul de Miniştri decide: „În temeiul dispoziţiunilor art. 49 al Legii nr. 641 pentru abrogarea măsurilor legislative anti-evreieşti… Următoarele bunuri imobile se declară necesare pentru nevoi de utilitate publică şi expropriate ca atare” [133], printre acestea numărându-se, la punctul H), nr. 25, şi proprietatea din Bosancea a lui Rozlivek Emil.

*

1945, aprilie 6: „Ministerul Justiției. Noi, ministru secretar Stat la Departamentul Justiţiei, având în vedere dispozițiunile art. 62 din legea pentru dobândirea și pierderea naționalității române; văzând listele de naționalitate întocmite de primăria comunei Bosanci, județul Suceava, potrivit art. mai sus citat, trimise cu adresa Nr. 300 din 1940, în care figurează înscris și locuitorul Le Pagé Rudolphe Richard; având în vedere, în urma verificării acestor liste și dovezilor prezentate de către parte, la primăria respectivă, că susnumitul îndeplinește condițiunile legale pentru a fi trecut în registrele de naţionalitate,

 

Decidem: Art. 1. Le Pagé Rudolphe Richard, domiciliat în București, strada Dumitru Slugeru Nr. 21, născut în anul 1921 în comuna Bosanci, județul Suceava, de religie romano-catolică, se consideră cetățean român, potrivit art. 62 din legea pentru dobândirea și pierderea naționalității române și se va înscrie în registrul de naționalitate al comunei Bosanci, jud. Suceava. Art. 2. Dl director al afacerilor judiciare din acest minister este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a prezentei deciziuni. / Dată la 3 Aprilie 1945. / p. Ministru, Ioan David /Nr. 34.120”[134].

 

De aceleași prevederi au beneficiat și alți bosânceni, precum „Bondar Lazăr Nistor, domiciliat în comuna Bosanci, jud. Suceava. născut la 1895 în Bosanci, de religiune ortodoxă, soția Mariuca Sologine, născută la 1880 în Bosanci, se consideră cetățeni români, potrivit art. 62 din legea pentru dobândirea și pierderea naționalității române și se vor înscrie în registrul de naționalitate al comunei Bosanci, jud. Suceava”[135].

*

1945, septembrie 1: „Tabloul de posturi vacante pentru transferările pe 1 septembrie 1955”, publicat de „Monitorul Oficial”, cuprindea și posturile Județul Suceava, unde erau necesari dascăli la „231. Bosanci Moara Carp, postul III, învățător; 232. Bosanci Moara Carp, postul IV, învățătoare; 233. Moara Nica (trecută ca sat în sine – n. n.), postul VI, învățătoare”[136].

 

1945: Învăţătorul Holeţec Constantin, p. I., se fixează la Bosanci Moara Carp / Gladun Vera, învăţător definitiv la Vorniceni, p. II[137].

*

1945, noiembrie 1: „Se fixează, pe data de 1 noiembrie 1945, următorii învățători, la școlile arătate în dreptul fiecăruia:

 

Agăsculesei Dumitru, la Bosanci băieți, p. 10

Seiciuc Dumitru, la Bosanci băieți, p. 11

Tatulici Aurora, la Bosanci fete, p. 11

Popovici Leocadia, la Bosanci fete, p. 11

Dumitriu Aglaia, la Bosanci-Moara Mică, p. 7

Cortușan Domnica, la Bosauci-Moara Carp, p. 5”[138].

*

1946, ianuarie 17: Prin Decizia nr. 105.902 din 29 decembrie 1945, „dl dr. Hătăneanu Leon se numeşte provizoriu, până la concurs, în postul vacant de medic al circumscripției Bosanci, jud. Suceava, grupa A 13, tip 27, cu salariul de 9.700 lei lunar”[139].

*

1946, ianuarie 26: Tribunalul Suceava, audiindu-i pe martorii Nistor Ieremie a lui Mandache și Vasile Budurovici a lui Grigore din Bosanci, „constată că tânărul Ieremie Mihai, fiul lai Nicolae și al Măriucăi Ieremie, din comuna Bosanci, a decedat cu 17 ani în urmă, prin luna Mai (15 mai, în Bosanci), adică la anul 1928” și „ordonă înregistrarea ulterioară a morții defunctului Mihai Ieremie, în registrul stării civile pentru morți al comunei Bosanci”[140].

*

1946, februarie 3: „Prin decizia dlui insp. g-ral sanitar al jud. Suceava, Nr. 2.835 din 31 Decemvrie 1945, personalului sanitar auxiliar, notat mai jos, i se acordă gradații, pe data de 1 Aprilie 1946, având stagiul legal, specificat în dreptul fiecăruia:

 

Moașei Bălănici Elena, de la Circ. Bosanci-Suceava, i se acordă gradația a III-a, având 15 ani și 3 luni de serviciu.

Agentului sanitar cu 2 gr. Bălănici Vasile, de la Circ. Bosanci-Suceava, i se acordă gradația a III-a, având 15 ani și 3 luni de serviciu”[141].

*

1946, februarie 23: Sentința Tribunalului Suceava, pentru înregistrarea târzie, la primăria din Bosanci, a morții descendentului de emigrant transilvănean la Bosanci Zaharia Ungur din Dragomirești (1774) „Gheorghe Ungurean, în etate de 69 ani, fiul lui Toader, decedat la data de 23 August 1944, în cătunul Prelipca, comuna Salcea, județul Botoșani, și înmormântat în comuna Bosanci”[142].

*

1947: Tribunalul Suceava „ordonă înregistrarea ulterioară a copilului Viorel Gabor, în registrul stării civile pentru născuţi al comunei Bosanci, cu următoarele date: Nume: Gabor. Prenume: Viorel, sexul masculin, religiunea ort. Rom., fiul lui Lazăr şi Domnica, născut la 1 mai 1944 în comuna Bosanci”[143].

*

1947, iunie 11: Decizia Ministerului Educaţiei Naţionale Nr. 165.788, din 11 iunie 1947 – Tabel de membrii corpului didactic primar, transferaţi pe 1 Septemvrie 1947, cuprinde următoarele transferuri, în localităţile comunei Bosanci:

 

Fochi Eusebie, de la Frumosul-Câmpulung, la Bulai-Suceava, post V, interese materiale . Nahaiciuc Claudia, de la Stupca-Suceava, la Bulai-Suceava, post IV, vechime în grad.

Pelecar Reghina, de la Bosanci Moara Carp – Suceava, la Bosanci Nr. 1, post XI, int. fam.[144].

Prin Decizia nr. 270.290/947, urmau să se mai aprobe transferurile:

Volosciuc Adriana, de la Ipotesti- Suceava, la Liteni B. (p. 9654)

Vamanu Octavian, de la Suceava Bulai, la Suceava Nr. 1 (p. 9656)

Nahaiciuc Claudia, dela Suceava Bulai Suceava Nr. 2.

Cortuşan Domnica, de  la Moara Carp, la Bosanci Nr. 1.

Grădinaru Ioan, de la Moara Carp, la Slobozia Pruncului.

Văcăreanu Teodor, de la Baia, la Moara Carp.

Ciobotaru Gheorghe, de la Moara Carp, la Udeşti.

Popovici Maria, de la Baia, la Bosanci M. Carp.

Posteuca Maria, de la Udeşti, la Moara Carp. (p. 9657)

Mihăescu Eugenia, de la Bosanci Nr. 1, la Moara Nică[145].

*

1947: Prin Decizia Ministerului Educaţiei Naţionale Nr. 183.022/947, „se pun în retragere pentru angajarea la pensie, pe data de 31 august 1947” şi „membrii Corpului didactic primar” din comuna Bosance, respectiv: Huhaniuc Eufrosina şi Lupăşteanu Aspazia[146].

*

1973, mai 21: „Cu prilejul „Zilei Sănătăţii”, pentru merite deosebite în domeniul ocrotirii populaţiei din ţara noastră, pentru contribuţia adusă la afirmarea medicinii româneşti, la dezvlotarea învăţământului şi cercetării ştiinţifice medicale”, prin „Decretul Nr. 315 privind acordarea titlului de „Medic emerit al Republicii Socialiste România, unor cadre medicale, şi „Aleodor Gh. Munteanu, medic la circumscripţia sanitară rurală Bosanci, judeţul Suceava”[147].

 

Biserica din Bosanci, naos desenat de Romstorfer

 

[1] Uricul Bosancilor, dus în Polonia de Dosoftei, s-a pierdut; ultima dată se afla, în 1783 ,„în arhiva principilor Radziwiłł din Zołkiew, unde a fost inventariat de Manowarda, casierul oraşului Lemberg” – cf. Costăchescu, Mihai, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, Iaşi 1931, p. 344

[2] Acest uric este o adaptare după cel de care a beneficiat Stan Babici, în 18 octombrie 1435, pentru câteva sate de pe graniţa cu Polonia – cf. Costăchescu, Mihai, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, Iaşi 1931, p. 421

[3] AŞSP, Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, II, Bucureşti 1976, p. 90

[4] AŞSR, Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, II, Bucureşti 1976, pp. 107, 108

[5] Bălan, Teodor, Documente bucovinene, I (1507-1653), Cernăuţi 1933, pp. 95, 96; DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, p. 198

[6] DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, p. 200

[7] Călători, III, pp. 661-664

[8] DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, p. 230

[9] DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, pp. 244, 245

[10] DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, p. 260

[11] DGAS Suceava, Din tezaurul documentar sucevean, 1393-1849, Suceava, 1987, p. 179

[12] DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, p. 316

[13] DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, p. 317

[14] Bălan, Teodor, Documente bucovinene, IV, 1720-1745, Cernăuţi 1938, p. 153

[15] DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, pp. 367, 368

[16] Biblioteca Academiei Române, Creşterea colecţiunilor în anul 1905, Bucureşti 1907, p. 76

[17] Ibidem, p. 55

[18] Bălan, Teodor, Documente bucovinene, IV, 1720-1745, Cernăuţi 1938, p. 153

[19] Acad. Rom., Cond. mănstirii din Bucovina, p. 261, No. 1, apud Rosetti, Radu, Pământul, sătenii şi stăpânii, Tomul I, Bucureşti 1907, p. 213

[20] Bălan, Teodor, Documente bucovinene, V, 1745-1760, Cernăuţi 1939, p. 155, nota 1

[21] DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, pp. 369, 370

[22] DGAS Suceava, Din tezaurul documentar sucevean, 1393-1849, Suceava, 1987, p. 272

[23] Bălan, Teodor, Documente bucovinene, V, 1745-1760, Cernăuţi 1939, document 15

[24] DGAS Suceava, Din tezaurul documentar sucevean, 1393-1849, Suceava, 1987, p. 276

[25] Acad. Rom., Condica mănăst. Bucov, p. 263, No. 5, apud Rosetti, Radu, Pământul, sătenii şi stăpânii, Tomul I, Bucureşti 1907, p. 213

[26] DGAS Suceava, Din tezaurul documentar sucevean, 1393-1849, Suceava, 1987, pp. 384, 385

[27] A.Ş. Mold., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 353

[28] Bălan, Teodor, Documente bucovinene, IV, 1720-1745, Cernăuţi 1938, p. 153

[29] DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, pp. 460-464

[30] Bălan, Teodor, Documente bucovinene, IV, 1720-1745, Cernăuţi 1938, p. 138, nota 1

[31] Bălan, Teodor, Documente bucovinene, IV, 1720-1745, Cernăuţi 1938, pp. 237, 238

[32] Kaindl, Raimund Friedrich, Das ansiedlungsweden in der Bukowina seit der besitzergreifung durch Österreich, Innsbruck 1902, p. 211

[33] Ibidem, p. 252

[34] Bălan, Teodor, Documente bucovinene, IV, 1720-1745, Cernăuţi 1938, p. 138

[35] Bălan, Teodor. Documente bucovinene, III, 1573-1720, Cernăuţi 1937, pp. 192, 193, note

[36] DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, pp. 485, 486

[37] Academia Română, Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, I, Bucureşti 2004, pp. 754-773

[38] DGAS Suceava, Din tezaurul documentar sucevean, 1393-1849, Suceava, 1987, p. 449

[39] Bălan, Teodor, Documente bucovinene, IV, 1720-1745, Cernăuţi 1938, p. 138

[40] DGAS Suceava, Din tezaurul documentar sucevean, 1393-1849, Suceava, 1987, p. 520

[41] Formanek, Jaromir; Dvorák, Karl, Geschichte des k.k. Infanterie-regiments nr. 41, Volume 2, p. 198

[42] Urechia, V. A, Din domnia lui Alexandru Calimach, Bucureşti 1901, p. 194

[43] Gorovei, Artur, Monografia Oraşului Botoşani, Folticeni 1926, p. 83

[44] Formanek, Jaromir; Dvorák, Karl, Geschichte des k.k. Infanterie-regiments nr. 41, Volume 2, p. 229

[45] Gatti, Friedrich, Geschichte der k. k. Ingenieur- und k. k. Genie-Akademie / 1717-1869, Wien 1901, p. 775

[46] Academia Română, Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, XIX, III, Bucureşti 2004 pp. 686-688

[47] Ibidem, pp. 785, 786

[48] Scematismus der Bucowinaer, Czernowitz 1843, p. 50

[49] Morariu, Constantin, Cursul vieţii mele, Suceava 1998, p. 17

[50] Ibidem, p. 71

[51] Revista Politică, Anul I, nr. 9, 15 Septembrie 1886, p. 4

[52] Scharler, Franz Ser, Archiv für österreichische geschichte, Wien 1848, p. 708

[53] Bălan, Teodor, Documente bucovinene, IV, 1720-1745, Cernăuţi 1938, p. 138

[54] Schmedes, Carl ritter von, Geographisch-statistische Uebersicht Galiziens und der Bukowina, Lemberg 1869, p. 181

[55] Albina, Anul III, nr. 77, sâmbătă 20 iulie / 1 august 1868, p. 4

[56] Programm des griechisch-oriental. Gymnasium in Suczawa für das Schuljahr 1868, Czernowitz 1868, p. 87

[57] Programm des griechisch-oriental. Gymnasium in Suczawa für das Schuljahr 1873, Czernowitz 1873, p. 58

[58] Programm des griechisch-oriental. Gymnasium in Suczawa für das Schuljahr 1874, Czernowitz 1874, p. 42

[59] Conform Mihai Gr. Posluşnicu: Istoria muzicii la Români, Cartea Românească, Bucureşti 1928, p. 451. De altfel, tot acolo, se reproduce, la p. 450, necrologul Societăţii pentru Cultura Poporului Român din Bu­covina, tipărit cu ocazia morţii lui Nosievici, în anul 1869.

[60] Reportaj scris de Victor Morariu, în Viaţa nouă, 1915 şi 1916

[61] Albina, Anul V, nr. 51, duminică 21 iunie / 3 iulie 1870

[62] Boabe de grâu, Anul V, Nr. 9, 1934, p. 528

[63] Scematismus der Bucowinaer, Czernowitz, 1876 p. 40

[64] Revista Politică, Anul I, nr. 9, 15 Septembrie 1886, p. 4

[65] Ţarălungă, Ecaterina, Enciclopedia identităţii româneşti. Personalităţi, Bucureşti 2011, p. 697

[66] Revista Politică, Anul II, nr. 5, 15 iulie 1887, pp. 6-10

[67] Marian, Sim. Fl., Legendele Maicii Domnului, București 1904

[68] Marian, S. Fl., Înmormântarea la Români, București 1892

[69] Marian, Sim. Fl., Insectele în limba, credințele și obiceiurile Românilor, București 1903

[70] Marian, S. Fl., Nașterea la Români, Bucuești 1892

[71] Marian, Sim. Fl., Hore și chiuituri din Bucovina, București 1911

[72] Daimer, Dr. J, Os̈terreichische Zeitschrift für Stomatologie, Wien 1891, p. XV

[73] Lupta, Anul IX, No. 1668, duminică 22 martie 1892

[74] Deşteptarea, Nr. 2/1895, p. 18

[75] Deşteptarea, Nr. 21/1894, p. 167

[76] Gazeta Bucovinei, Nr. 53/1896, p. 3, 4

[77] Maximowicz, E; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J.; Romstorfer, C. A., Jahrbuch des Bukowiner Landes-Museums 1893, Czernowitz 1893, p. 83

[78] Verordnungs-Blatt fűr Eisenbahnen und Schiffahrt, Anul X, Nr. 46, Wien 22 April 1897, p. 845

[79] Diaconovich, Dr. Corneliu, Enciclopedia Română, Tomul I, Sibiu 1898, p. 538

[80] Iorga, Nicolae, Românismul în trecutul Bucovinei, București 1938, p. 387

[81] Iorga, Nicolae, Neamul romănesc în Bucovina, București 1905, pp. 51, 52

[82] Ibidem, p. 147

[83] Grigorovitza, Em., Dicționarul geografic al Bucovinei, București 1908, p. 17

[84] Ibidem, p.16

[85] Ibidem, p. 145

[86] Ibidem, p. 39

[87] Ibidem, p. 183

[88] Ibidem, p. 98

[89] Ibidem, p. 207

[90] Gazeta Bucovinei, Nr. 9/1906, p. 3, 4

[91] Scematismus der Bucowinaer, Czernowitz 1907, p. 153

[92] Viaţa Românească, Anul IV, vol. 13, 6 iunie 1909, pp. 454-460

[93] Revista Politică, nr. 18/1911, p. 8

[94] Bălan, Teodor, Bucovina în Războiul Mondial, Cernăuţi 1929, pp. 48, 49

[95] Adevărul, 27, nr. 9980, 1915

[96] Bucovina în 1914-1915, în Unirea, XXV, nr. 66, sâmbătă 3 iulie 1915, p. 2

[97] Viaţă Nouă, IV, nr. 164 din 17 octombrie n. 1915, p. 2

[98] Viaţă Nouă, IV, nr. 163 din 3 octombrie n. 1915, p. 4

[99] Viaţă Nouă, IV, nr. 165 din 31 octombrie n. 1915, p. 4

[100] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[101] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8

[102] Monitorul Oficial, nr. 91, 10 august 1919, pp. 4981- 4988

[103] Monitorul Oficial, nr. 17, 25 aprilie 1920, pp. 1060, 1061

[104] Monitorul Oficial, nr. 98, 5 august 1921, p. 3890

[105] Biserica şi Şcoala, Anul XLVIII, Nr. 31, duminică 28 iulie / 10 august 1924

[106] Calendarul Glasul Bucovinei, Cernăuţi 1925, p. 104-107

[107] Monitorul Oficial, nr. 223 din 10 octombrie 1925, p. 11339

[108] Monitorul Oficial, nr. 85, 16 aprilie 1926, p. 5545

[109] Monitorul Oficial, no. 220, miercuri 7 octombrie 1925, pp. 10923-11098

[110] Foaia diecezană, anul XLIII, nr. 13, 25 martie 1928, p. 5

[111] Înfrățirea românească, anul V, nr. 1, 1 noiembrie 1928, p. 16

[112] Monitorul Oficial, nr. 109, 23 mai 1929, p. 3969

[113] Monitorul Oficial, nr. 166, 28 iulie 1930, p. 6079

[114] Monitorul Oficial, nr. 15, 22 ianuarie 1930, p. 627

[115] Monitorul Oficial, nr. 15, 22 ianuarie 1930, pp. 668-670

[116] Monitorul Oficial, nr. 15, 22 ianuarie 1930, pp. 717

[117] Adevărul, Anul 43, nr. 14351, 1930 octombrie 9

[118] Adevărul, anul 43, nr. 14276, sâmbătă 12 iulie 1930, p. 4

[119] Adevărul, Anul 43, no. 14284, miercuri 23 iulie 1930, p. 3

[120] Adevărul, Anul 43, no. 14285, joi 24 iulie 1930, p. 3

[121] Adevărul, Anul 43, no. 14286, vineri 25 iulie 1930, p. 4

[122] Adevărul, Anul 43, nr. 14279, joi 17 iulie 1930, p. 3

[123] Adevărul, Anul 43, nr. 14279, joi 17 iulie 1930, p. 3

[124] Monitorul Oficial, nr. 5, 5 ianuarie 1933, p. 116

[125] Monitorul Oficial, nr. 72, 27 martie 1937, p. 3233

[126] Monitorul Oficial, nr. 127, 6 iunie 1938, pp. 2755, 2759

[127] Monitorul Oficial, nr. 266, 12 noiembrie 1940, pp. 9315, 9316

[128] Monitorul Oficial, CIX, nr. 249, luni 20 octombrie 1941

[129] Monitorul Oficial, Anul CX, nr. 143, marți 23 iunie 1942, p. 5160

[130] Monitorul Oficial, Anul CX, nr. 154, luni 6 iulie 1942, p. 5526

[131] Monitorul Oficial, Anul CX, nr. 98, miercuri 6 iulie 1942, p. 3491

[132] Monitorul Oficial, Anul CXI, nr. 86, luni 12 aprilie 1943, p. 2406

[133] Monitorul Oficial, Anul CXIII, nr. 39, sâmbătă 17 februarie 1945, pp.  1143-1149

[134] Monitorul Oficial, Anul CXIII, nr. 80, vineri 6 aprilie 1945, p. 2811

[135] Monitorul Oficial, Anul CXIII, nr. 291, miercuri 19 decembrie 1945, p. 11034

[136] Monitorul Oficial, CXIII, nr. 172, miercuri 1 august 1945

[137] Monitorul Oficial, CXIII, nr. 274, joi 29 noiembrie 1945, p. 10395

[138] Monitorul Oficial, Anul CXIII, nr. 277, luni 3 decembrie 1945, p. 10553

[139] Monitorul Oficial, Anul CXIV, nr. 15, joi 17 ianuarie 1946, p. 343

[140] Monitorul Oficial, Anul CXIV, nr. 22, sâmbătă 26 ianuarie 1946, pp. 554, 555

[141] Monitorul Oficial, Anul CXIV, nr. 34, sâmbătă 9 februarie 1946, p. 1005

[142] Monitorul Oficial, Anul CXIV, nr. 70, sâmbătă 33 martie 1946, p. 2305

[143] Monitorul Oficial, CXV, nr. 113, marţi 20 mai 1947, p. 3635

[144] Monitorul Oficial, CXV, nr. 135, marţi 17 iunie 1947, p. 4912

[145] Monitorul Oficial, CXV, nr. 250, miercuri 29 octombrie 1947, pp. 9654-9657

[146] Monitorul Oficial, CXV, nr. 152, luni 7 iulie 1947, p. 5676

[147] Buletinul Oficial al RSR, anul IX, nr. 95, joi 28 iunie 1973


Schiţă pentru o monografie a Bosancilor

Biserica de lemn din Bosanci, în 1897

 

Dacă tot am documentat în amănunţime o bună parte din monografia uriaşului sat Bosanci, cred că am obligaţia de a o incredinţa spaţiului virtual, pentru a fi de folos celor interesaţi de subiect şi, mai ales, elevilor, liceenilor şi studenţilor care au nevoie de astfel de documentări. Nu şi monografilor de ocazie, nu şi Primăriei Bosanci, faţă de care funcţionează drepturile de autor (a fost de muncit, nu glumă, ca să înţeleg istoria unei localităţi cu „mărturii furate şi pierdute”). Există, desigur, şi alte mărturii necunoscute, dar pe care nu le mai caut, dezgustat de lipsa de cuvânt şi de laşitatea unui primar care a cedat în faţa şantajului unor nefăcători de nimic. Prin urmare, începuturile istoriei bosâncene, una dintre cele mai vechi ale unei aşezări moldoveneşti, ar fi cam aceasta:

 

Împroprietărirea ţăranilor, la Bosanci

 

Bosanci, colonie valahă „la drumul cel mare al Sucevei”

 

În negura veacurilor, atunci când genovezii şi veneţienii de la Marea Neagră au trasat drumul comercial al Nordului, numit Drumul Mare, stabilind locuri pentru schimbarea cailor, la depărtare de două poşte (40 km) una de cealaltă, ulterior transformate în târguri, şi aşezări de pază a convoaielor, de o parte şi de alta a convenitului şi nicidecum duratului drum, pe podişul Sucevei, dominat de „suprafeţe structurale dispuse în trepte”[1], au apărut primele două mari colonii rurale simetrice, una în dreapta drumului cu purces spre nord, formată din vlahi aduşi din Bosnia şi, tocmai de aceea, numită Bosanci[2], adică bosniaci (toponimia impusă de ei, în totalitate românească, le confirmă statutul de vlahi, deci de români balcanici), iar cealaltă, în stânga, pe un teritoriu la fel de întins, colonizată cu lituanieni (litani, în limbajul vechimii) şi numită Litanauţi, deci Liteni. Prezenţa celuilalt Liteni, pe valea Sucevei, confirmă teoria pazei cu coloni a drumurilor de negustorie, litanii de pe Siret veghind drumul comercial al Răsăritului.

 

„Româneşte, Liteanul are o accepţiune foarte apropiată (de poreclă – n. n.), însemnând păgân. Etimologia cuvântului e interesantă. Din toate popoarele indo-europene ale Europei, acela care a îmbrăţişat cretinismul mai târziu şi mai cu anevoie decât celelalte, au fost Litvanii. În secolii XIII şi XIV ei toţi erau idolatri. De aici, la români, „liftă spurcată”, „liftă rea”, „litean” au rămas ca sinonime cu păgân”[3]; după înfiinţarea statului moldav, bosâncenii şi litanii din vecinătatea Sucevei au urmat, desigur, parcursul religios şi etnic al tuturor moldovenilor, iar reperele prestatale, precum Câmpul Perilor – din Valea Moldovei, Câmpul lui Dragoş – ţinut care începea de la Bacău şi ducea până la hotarele Bosancilor, au ieşit din memoria obştească pentru a iriza discret în legendă, împreună cu cele două colonii despre care a fost vorba mai sus şi conduse, pe la 1435, de Ioanăş de Şomuz, care îşi avea casa la izvoarele Şomuzului Mic, în părtăşia bosânceană care avea să iasă din indiviziune drept jumătatea de sat a lui Isaia de Baia, fost răzeş bosâncean, devenit boier cu stare, dar cu viitor tulbure, datorită orgoliilor stârnite de înrudirea cu tatăl lui Bogdan Întemeietorul, Mic Crai din Miculeşti. Pe ceastălaltă latură a drumului, descendenţii litanilor de odinioară aveau în Lazăr de Tulova şi în obştenii lui slovaci (Tulova înseamnă, în limba slovacă, „bunuri în proprietate”) un lider care încă nu părăsise obştea, continuând să locuiască în conacul durat de tatăl lui, Oană, pe vremea când Tulova însemna, şi ca întăritură, dar şi ca administraţie, ceva mai mult decât Suceava. Dar, ulterior, litanii şi slovacii de pe podişul Sucevei dispar fără urmă, fără dovezi că ar fi plecat sau s-ar fi disipat în rândurile populaţiilor moldoveneşti, Litanauţii şi Tulova rămânând „selişti pustii”, pe care abia austriecii aveau să le repopuleze.

 

Doar obştea Bosacea, una uriaşă, care includea şi teritoriul Sucevei de mai târziu (proprietățile bosâncenilor în Tătărași și în Areni o confirmă), dar tipic şi rezistent răzeşească, cu identificări de indiviziuni, dar fără ruperi definitive din moşia mare a Bosancilor, care „din vechime… nu a aparţinut decât Domnilor moldoveni”[4], fiind, ca parte a Ocolului Domnesc, în folosinţa răzeşilor, iar generaţiile de mai târziu nu au primit să se căsătorească decât cu parteneri răzeşi, pentru că, „scoborându-se din familii răzăşeşti, şi aceste moşii neaparţinând decât la dom­nitorii moldoveni, nu e slobod, nu e fru­mos pentru neamul lor a se amesteca cu altă lume, decât cu aceea ce se trage din sânul lor”[5]. Iar Artur Gorovei, stăruitor căutător al Drumului Mare de odinioară, continua în acelaşi ton: „Multă vreme, între satele Rădăşanii, din Suceava Moldovei, şi Bosancea, din Suceava Bucovinei, era o strânsă legătură: căsătoriile se făceau aproape nu­mai între fetele şi flăcăii din amândouă satele. Ba, după cât spun bătrânii, era obiceiul ca fetele din Rădăşani să se mă­rite după flăcăii din Bosancea. Aceasta esplică asemănarea cea mare dintre locui­torii acestor două sate, şi rădăşenenii şi bosâncenii sunt buni gospodari, şi unii şi alţii cultivă de preferinţă pomii, şi sunt ceva mai mult decât economi”[6].

 

Şi documentele vechi confirmă această stare de fapt târzie, dar îndătinată şi devenită legendă, prin care se confirmă, de pildă în 20 iunie 1723 şi în 18 iulie 1749, că pământurile răzeşeşti ale Ocolului Domnesc al Sucevei, dintotdeauna, „după ce se trec bătrânii, rămân la feciori, la nepoţi, la strănepoţi de le stăpânesc, până în cât neam s-ar trage dintre acei ce ar fi făcut livezi, însă cari şăd în sat, de poartă bir şi lucrează boeresc”[7], pentru că „ţăranii… apucase de la strămoşii lor de ştia fieşte carele unde a merge să are şi să cosască şi nu putea altul să-l scoată din pământul cel de arat şi din locul cel de cosit, nici stăpânii lor nu-i scotea, nu-i trebuia unui om acel pământ să-1 are, sau locul cel de coasă, şi-l unui om străin de-l lucra şi el îl dijmuia, nu se mesteca stăpânii la acea dijmă de pe pământul acelui om”[8].

 

Izolaţionismul, dar şi stabilitatea dată de statutul răzăşesc asumat și conștientizat acestor sate şi moşii domneşti, care permiteau ieşiri din indiviziune doar prin consecinţa celor două mari valori feudale, slujba şi credinţa în serviciul Domniei şi a Curţii Domneşti, care determinau, în acelaşi cadru al regimului de proprietate, urcuşul pe treptele sociale superioare ale boieriei (boier sau boliarin însemna, pe vremea lui Alexandru cel Bun călăreţ care ridica la oaste şi câţiva suliţaşi), izolaţionismul deci a condus la conservarea multiseculară a genealogiei primare a Bosancilor, nu doar la stabilitatea relaţiei om-pământ. Dar povestea Bosancilor, şi ca sat, şi ca moşie, este puternic legată de cea a Drumului Mare care punea în legătură cetăţile comerciale genoveze şi veneţiene de la Marea Neagră cu nordul baltic şi scandinav, drum care trebuia apărat nu de oştiri pribege, care niciodată nu ar fi atacat o caravană comercială, pentru că ar fi exclus ţările lor din circuitul comercial euro-asiatic, ci de tâlharii băştinaşi, proveniţi, de regulă, din rândurile unor aventurieri fără de căpătâi, care poposeau vremelnic prin diverse locuri, în speranţa izbutirii unei lovituri care să-i îmbogăţească. Împotriva lor organizaseră genovezii şi veneţienii, odată cu poştele, şi colonii de supraveghere a drumului comercial, colonii conduse de un jude, cneaz s-au vataman – ceea ce înseamnă acelaşi lucru, cu care să se poată ţine o corespondenţă, deci cu un cunoscător al scrisului şi al cititului, de un iniţiat care, din vremuri străvechi, se numea Io-Anu (ştiutor de cer), cu derivaţiile multi-lingve Ioan, Ioanis, Ioanăş, Oană, etc., Io sau Ioan făcând parte din titulatura fiecărui voievod, drept consacrare a statutului său de iniţiat.

 

Drumul Mare al Nordului, drum fără pulbere, pe care învăţatul şi boierul fălticenean Artur Gorovei, născut la Rărăuţi-Prut, s-a tot străduit să-l desluşească şi să-l imagineze, nu trecea prin „Nimirniceni” şi Bosanci[9], ci era cel al hotarului dintre moşiile colonilor litani şi slovaci, de la Litanauţi şi Tulova, cu cea a valahilor bosniecilor din Bosanci, cu reşedinţă boierească la izvoarele Şomuzului Mic, după cum rezultă din hotarnica întărită de uricul lui Petru Aron, în 13 iunie 1456, în care stabileşte ca hotarul satului „La gura Brădăţelului”, dăruit mănăstirii Moldoviţa, „să fie începând de la drumul cel mare al Sucevei, de la movila din pisc, apoi, de la pisc, drept pe vale în jos, până la iazul lui Pancu, apoi, de la iaz, în jos pe pârâiaş, până la iazul Călugăriţei – şi cu iazul în întregime în hotarul mănăstiresc”[10]. O altă hotarnică, cea a satului Burghineşti sau Borghineşti, acum Roşa din comuna Moara, făcută în 17 august 1586, în prezenţa unor strămoşi ai bosâncenilor, precum Gheflovie de Nimerceni, Ionciul vataman de Bosance, Isaie ot tam sau Corne vataman de Burhineşti, aduce precizări suplimentare asupra parcursul Drumului Mare al Nordului, în Podişul Sucevei, drumul fiind hotar dinspre „partea de Burhineşti despre partea domnească şi despre hotarul satului Miletin şi despre vlădica dolina şi s-a pus piatră pe deal, mai jos de munte, şi de la această piatră drept prin vale, până la pârâul Crasnii (pârâul Frumoasa – n. n.), de acolo în jos peste alte părae la piciorul Levov, drept la drumul mare de la Suceava, de acolo peste drum în jos până la Sapoii tatarschi”[11].

 

Şi mai există, din 9 martie 1671, încă nişte repere toponimice despre „Drumul Băeşilor, ce vine Drumul cel Mare de la Bae, de la podii ce să suie drumul în deal, pe diasupra Strâmbului, heleşteului, culme pe Drumul cel Mare, până la Podul cel de Piatră, la Puţul cu Cumpăna, unde să chiamă la Podişoari; şi acole iar să înpreună iarăşi cu hotarul Nemircenilor”[12].

 

De-a lungul acestui drum comercial, care mărginea moşia Bosancea, nu existau vetre de sat, cu excepţia Borhineştilor, care a dispărut, transformându-se în Roşa (1458)[13], ci „prisăci cu heleşteie (1456)[14] şi livezi”, plus „mitoc” (1625)[15], „odăi” (1664)[16], „mitocuri” (1671)[17], deci locuri pentru făcut fân, şi câteva „târle”, deservite fiecare de câte 2-3, maximum 5 bordeie, la care lucrau câte 30-60 de oamenii, cum stă scris în mai multe mărturii.

 

Dincolo de confuzia deja îndătinată care se face între vatra satului Bosanci și moșia Bosanci, mai ales în identificarea vechiului drum comercial al nordului, care nu era un drum construit, ci unul doar itinerat, trebuie să fac precizarea că și drumul răsăritului, care trecea prin Nimirceni (numele vine de la lituanianul Nemircea Ciortorâischi, fratele lui Ivașco, care își numise și Ceartoria de baştină, de pe graniţa nordică a Moldovei cu Polonia, tot „Nemirceanii”), urca spre Suceava sau cobora spre Baia tot pe hotarul moșiei Bosanci și al moșiei Litenilor. Pământul acesta, cu dealuri unduioase și cu zapodii[18] largi și plate, fusese folosit și, deci, populat, încă din secolele XI-XIII înainte de Hristos, după cum o probează descoperirile regretaților arheologi suceveni Mircea D. Matei și Emil I. Emandi[19], de către generații seculare dornice de armonie om-natură, dar care nu au legătură cu răzeșismul medieval, care, prin jirebii, deci prin „sforile” de pământ care au fost moștenite de urmași de la moșii inițiali, stabilesc, pentru locuitorii Bosancilor, o continuitate de neam cu neam de vreo șase veacuri, prin proprietarii de pământuri nemenționați în urice, pentru că au păstrat statutul obștesc al moșiei din vestul uriașei moșii a Bosancilor. Satele târzii, care se vor individualiza pe moşia Bosanci cu obșteni bosânceni, în vetrele fostelor târle, nu s-au înstrăinat de obştea din care provin, pe osatura străvechiului drum comercial, rămas doar hotar al moşiei Bosanci, având jirebii neîntrerupte familiile Blându, Spoială, Moroz, Croitor, Bivol, Svestun, Bujorean, Bobu, Drăgoi, Obric, Bursuc, Găitan, Axinte sau Axenti, Şuţu, David, Smântancă, Zoiţei sau Azoiţei, Busuioc, Pletoş, Barbă, Curic, Gavrilovici, Iremia, Ieremie sau Ieremia, Nichifor, Mierlă, Mitrofan, Polonic, Cocolaş, Carp, Bujorean, Paşcu sau Paşcovici, Donisă, Vermeşan, Bogdan, Oniu, Mogă, Bondariu, Cucu, Pascal, Şandru, Nastasi, Arion, Muşchet, Flori, Aanei, Gâtul, Spoilică, Dumitraş, Perju, Pânzariu, Buşilă, Jugă, Viţel, Carvasci, Fedor, Popovici, Maxinesa, Mogră, Buzilă, Morăriţei sau Nică[20], familiile care făceau parte din elita obştii, precum Bărgăuan, Ianovici, Blându, Ştefureac, Bivol, Nica, Mirăuţ, Găitan, Gherasim, Buzilă, Viţel, Svestun, Maxinesi, David, Moruz, Busnea, Iftodi, Bujorean, Barbu, Dumitraşcu, Iuga, Mitrofan, Gavrilovici, Spoială, Morariu, Şuţu, Bondariu, Drăgoi, Aani sau Ani, Ungurean, Cârlan, Timoficiuc, Curechiu, Donici, Svarghi, Croitor – care a dat și un deputat al ținutului Sucevei[21], Pădureţ, Dumitraşcu, Morariu sau Muntean[22] şi, desigur, Simion Stanciu, deputatul bosâncean al Bucovinei în Dieta din Viena a anului 1848, precum şi familiile care s-au statornicit pe vetrele fostelor târle, conturând sate noi, adică Barbă, Lungu, Blându, Naharniac, David, Spoială, Cârlan, Ostrovan, Cocolaș, Mireuți[23], Felic, Gavrilovici, Albu, Ivanciuc, Salesci, Lupescu[24], Croitoru[25], inclusiv străbunii vestitului lăutar român Nicolai Aliman (Alimon, în alte notații), care, pe la anii 1900, fascina ținutul Sucevei cu horele, sârbele și tropoțicele pe care le slobozea de pe strunele scripcii, antecesorii lor putând fi identificați în paginile Catagrafiei satului Bosanci, aflată la Arhivele Statului din Suceava, cu pagini zdrențuite de vremuri, dar încă lizibile.

 

Trebuie să se știe că bosâncenii, deși înrudiți cu ei prin rădăcinile comene, nu se trag din Isaia, Șeptilici, Frangole, Ursul Bulai, Ene Barbălată sau Vasile Pădure, toți proveniți din obște, dar menționați de urice doar pentru că au părăsit-o, ieșind din indiviziune, ci din marii anonimi, abandonați prin paginile catagrafiei, ale condicilor bisericești și ale registrelor agricole, legătura lor cu pământul, cu fiecare simbol toponimic, fiind una atavică și care se transmite tot înnăscută din generație în generație. Am transcris, într-o zi friguroasă de ianuarie, străluminări de viață veche bosânceană și, cu fiecare nume grafiat, vibram de bucuria reîntâlnirii cu niște prieteni, prin puterea inefabilă a nevoii de a călători în timp și de a-i regăsi drept miri pe: Ion al lui Gheorghe Curic, născut în 1822, și pe Magdalina Barbă, născută în 1833; pe Constantin Aliman, născut în 1825, și pe Safta Bivol, născută în 1829 (copii: Ioan 1852, Vasile 1854, Teodor 1855, Nastasia 1858. George 1859, Dumitru 11851, Ştefan 1860, Rachila 1862, Bălaşa 1863, Elena 1866, Lazăr 1867, Sofia 1870 – iar din a doua căsnicie, cu Catrina Bocăneţ, născută în 1848: Elisabeta 1874, Nicolai 1875, Dimitrie 1877, Haralambie 1880, Titiana 1882, Nicolai 1889); pe Teodor al lui Grigorie Moroșan, născut în 1828, și pe Magdalina Nechifor, născută în 1839 (copii: Ioan 1867, care avea să se însoare cu Varvara Iftode, născută în 1873, şi au avut copiii: Bălaşa 1896, Nastasia 1897, Rachila 1900, Teodor 1905 şi Antin 1908); pe George al lui Ion Găitan, născut în 1837, și pe Magdalina lui Nistor Cârlan, născută în 1849 (copii: Ion 1865, Maranda 1867, Anton 1869, Maria 1870, Simion 1872, Sevastia 1876, Paraschiva 1878, Ioana 1881, Elisabeta 1883, Nistor 1887); pe Constantin al lui George Vițel, născut în 1837, și pe Maranda lui Vasile Drăgoi, născută în 1841 (copii: Manuil 1865, Ion 1869, Varvara 1877, Marga 1880, Eutimie 1885, Gavril 1887, Procopie 1888); pe Dimitrie al lui Ion Donisi, născut în 1838, și pe Iustina Bivol, născută în 1843 (copii: Zamfira 1870, Margivala 1875, Elena 1878, Varvara 1879, Ion 1884 – iar din a doua căsnicie, cu Balaşa Şuţu, născută în 1838, un băiat, Ioan, născut în 1884); pe Ion Bilic, născut în 1840, și pe Nastasia Bondariu, născută în 1834; pe Vasile a lui Dimitrie Ieremie, născut în 1849, și pe Maria Socoliuc, născută în 1855 (copii: Lazăr 1877, Panfil 1879, Ana 1881, Toma 1884, Magdalina 1889); pe Nicu a lui Ion Nichifor, născut în 1851, și pe Ana Iuga, născută în 1850 (copii: Miranda 1877, Elisabeta 1881, Varvara 1887); pe Ion al lui Toader Ieremie, născut în 1860, şi Ana curic, născută în 1870 (copii: Safta 1890, Ion 1891, Niculai 1896, Anton 1898); pe Vasile al lui Iacob Bivol, trecut fără data naşterii, şi Domnia, trecută fără nume, născută în 1837 (copii: Samfira 1862, Maranda 1866); pe George al lui Dumitru Aliman, născut în 1860, şi pe Maranda Bivol, născută în 1866 (copii: Elena 1888, Balaşa 1891, Domnica 1895, Samfira 1899); pe Nistor al lui George Găitan, născut în 1887, şi pe Maranda lui Simion Gavrilovici, născută în 1893 (copii: Niculai 1913, George 1914, Magdalina 1916, Ioan 1918, Dimitrie 1920, Zamfir 1922, Lazăr 1924, Vasile 1925); pe Vasile al lui Lupu Carp, născut în 1856, şi Magdalina Oniu, născută în 1858 (copii: Eudochia 1880, Elisabeta 1881, Iliana 1883, Sârghie 1884, Solomia 1887, Sanfira 1886, Ana 1889, Sevastia 1890, Rachila 1892, Ion 1894, Niculai 1897, Constantin 1901); pe Sârghie Carp al lui Vasile, născut în 1884, şi Ileana lui Niculai Timofti, născută în 1883 (copii: Vasile 1908, Rachila 1910, Maria 1914); pe Nicolai al lui Vasile Carp, născut în 1897, şi Ana lui Ioan al lui Dumitru Maximesi, născută în 1892 (copii: Galafira 1920, Ileana 1923, Filotea 1925, George 1926); pe Ioan al lui George Bivol, născut în 1883, şi Maria Oşlovan, născută în 1885 (copii: Lazăr 1907, Paraschiva 1908, George 1910, Toader 1911) și așa mai departe, din nuntă în nuntă, din naștere în naștere, din veșnicie în veșnicie.

 

Oamenii aceștia trăiau, din moși, în nepoți, într-un peisaj mirific, aproape de cer, pe treptele intrării în Templul Obcinilor Bucovinei, în care râurile Suceava şi Moldova, și pâraiele de cleștar Şomuzul Mic, Căldăruşa, Frumoasa (Crasna), Luciu, Strâmbu etc. marcau zapodii în iazurile care le statorniceau identităţi noi, pe moșiile care din veac purtau aceste nume[26], și le asigurau cele necesare traiului într-o largă diversitate de produse.

 

„Podişul Moldovenesc este o caracteristică a reliefului României. Corespunde unei largi gropi precarpatice, cuprinsă între Carpaţi  şi marginea platformei străvechi. Groapa a fost acoperită de mările din terţiarul nou. Depozitele neomogene, ce s-au urmat în succesiune destul de regulată, constituie materialul dealurilor, devenite uscat nu dintr-odată, cu cât marea se retrăgea. Podişul începe în Bucovina…”[27]; clima este, precum în întreg arealul bucovinean, „continentală, extrem de aspră, mai ales în timpul iernii, care, de obicei, ţine aproape cinci lunii consecutive. În schimb, primăvara e scurtă de tot, vara foarte caldă, toamna lungă şi temperată. Asprimea iernii şi în trecerea ei în lunile de primăvară o datoreşte Bucovina, cu toată situaţia sa în zona medie, împrejurării că nu este prin nimic apărată spre Nord şi Nod-Est, ci e, din contra, expusă crivăţurilor ce vin fără obstacol din regiunile de miază-noapte, peste şesul sarmatic şi cel podolic, pe când vânturile calde ale sudului, care ar putea-o atinge, se lovesc de lanţurile carpatine, încât o ajung foarte cu anevoie. De altfel, fluctuaţiunile de temperatura în Bucovina sunt neînsemnate, în partea ei muntoasă; în schimb însă domneşte o mare predizpositie la precipitate atmosferice. Media anuală a temperaturii variază până la 5,5 grade Celsius, în regiunea muntoasă, şi până la 8 grade Celsius, în regiunea colinară. Maximul căldurii, vara, e 35 grade Celsius, iar cel al frigului, în lunile de iarnă, 30 grade Celsius. Limitele perioadei ferite de brumă cad, în localităţile deluroase, cam între 20 mai şi 1 octomvrie, la munte însă între 10 iunie şi 1 septemvrie.

 

Cantitatea anuală a ploilor, în cifră medie, ajunge până la 683 mm… Sezonul principal al ploilor cade vara, în lunile iunie şi iulie… Epoca de zăpadă, la rândul ei, numără, în părţile deluroase, 120-140 de zile, la munte însă 150-200 de zile… Apariţia grindinei se restrânge mai mult asupra regiunii dintre Prut şi Nistru, nu cruţă însă nici părţile de Sud. Grindinele se ivesc mai cu abundenţă în luna iulie şi e lucru remarcabil că terenurile reîmpădurite ale ţării sunt cele ai scutite de grindini.

 

În total, clima Bucovinei, cu toată asprimea ei caracteristică şi în ciuda împrejurării nu mai puţin semnificative că vânturile de apus aduc, la orice timp ar fi, de obicei precipitate atmosferice, este totuşi foarte prielnică atât vegetaţiei, cât şi vieţii animalice, şi nu produce absolut fenomene morboase. Verile calde şi bogate în ploi favorizează cultivarea tuturor cerealelor, făcând, în acelaşi timp, ca să se coacă toate poamele, până chiar şi strugurii. Singur porumbul suferă puţin, în văile Sucevei şi ale Siretului, din cauza brumelor prea timpurii. Mai mult decât toate, influenţează însă, în aceste condiţiuni climatice, întinsele păduri ce le are Bucovina şi, în special, arborii cetinoşi, aceştia din urmă constituind pentru ţară, îndeosebi prin belşugul de molizi de calitate superioară, o adevărată bogăţie de preţ şi viitor incalculabil”[28].

 

De-a lungul veacurilor, consemnările componentelor periferice ale obştii Bosanci sunt lapidare, pentru că moșia Bosancilor, în structura ei răzășească inconfundabilă, poate că unică în România, nu a suferit modificări substanțiale de proprietate, nici măcar după 1 martie 1715, când Necolai Alexandru Mavrocordat Voievod „întocmind satul Bosancii, de la Sucea­vă, cu „rupta” să dea pe an 5 sferturi, sfertul de 45 ughi, deci într-un an 230 ughi, zlotaşii să nu intre în sat, ci ei vor da banii la vremea sfertului la mâna mitropolitului”, fiind Mitropolia Sucevei la „mare scăpăciune şi răsăpă din zavistiea nepriitoriului” [29]. Această „dare de-a rupta” avea să permită, ceva mai târziu, stabilirea unei hotarnice comune a satului şi a moşiei, dar nu după urice vechi, ci după reconstituirea făcută în 1783, de către austrieci, în reperele: Liteni, Borhineşti, Buneşti, Moldova, Hreaţca, Răusenii Mici, Plăvălari, Securiceni, Ruşii Mănăstioarei, iarăşi Moldova, Tişăuţii, Ipoteştii, iarăşi Moldova, Suceava[30], „Drumul cel Mare de la Bae, de la podii ce să suie drumul în deal, pe diasupra Strâmbului, heleşteului, culme pe Drumul cel Mare, până la Podul cel de Piatră, la Puţul cu Cumpăna, unde să chiamă la Podişoari” (documentul din 9 martie 1671); Borhineşti (zis şi Roşia, cf. documentului din 18 februarie 1856), care cuprindea, în 31 august 1458, inclusiv iazul de „pe Crasna (Frumoasa), mai sus de iazurile lor”; Borhineşti (Roşia), numit, în 13 iunie 1456, „La gura Brădăţelului”: „Hotarul acestui sat să fie începând de la drumul cel mare al Sucevei, de la movila din pisc, apoi, de la pisc, drept pe vale în jos, până la iazul lui Pancu, apoi, de la iaz, în jos pe pârâiaş, până la iazul Călugăriţei – şi cu iazul în întregime în hotarul mănăstiresc –, apoi, de la acest iaz (Strâmbu, care continuă iazul Luciul al viitorului Hagigadar – n. n.), în sus, şi toate ogoarele Călugăriţei, apoi, din capătul acestor ogoare, dinspre Şumuz, apoi, pe drum în jos, până la Crasna (Frumoasa), apoi, de la Crasna în jos, la piscul ţarinei, apoi, de la piscul acestei ţarine drept peste săpătură, la Şumuz, apoi de la Şumuz, drept la hotarul mănăstirii, în deal”; în hotarnica din 17 august 1586. „partea de Burhineşti (Roşia) despre partea domnească şi despre hotarul satului Miletin şi despre vlădica dolina (mai târziu, „Zapodia Vlădicii”, adică valea adâncă, lungă şi îngustă a vlădicii), şi s-a pus piatră pe deal, mai jos de munte, şi de la această piatră drept prin vale, până la pârâul Crasnii, de acolo în jos peste alte părae la piciorul Levov, drept la drumul mare de la Suceava, de acolo peste drum în jos până la Sapoii tatarschi şi până aici este lor danie de la Alexandru Vodă”; în 16 noiembrie 1748, „un heleşteu ci este în Frumoasa ce Mare, pe de amăndoao părţile cât slujeşti vatra hăleşteului, de o parte să hotărăşte cu Litenii şi de altă parte să hotărăşte cu moşia lui Canţiriu târgovăţ din Suceavă şi din coada hăleşteului din drumul cel mare în sus să hotărăşti cu moşiea lui Sfeti Neculai”, dar şi o „altă bucată de loc tot dintr-acesta hotar a Frumoasăi cei Mari de pe ceea parte care şi aceasta să hotărăşte cu Litenii, precum merg movilele în rând pe zare d(e)alului, precum să hotărăşti moşiea, care sănt mai gios, care să hotărăşte cu Zâpodia Vlădicăi pănă unde să împreună păraile la iaz în coada Luciului”; „o odae, la Frumoasa”, menţionată în 1 februarie 1664; în 16 martie 1782: „Mănăstirea Mitoc a fost clădită de armeanul Donovacovici, pe pământul dăruit de Ieremie Voevod. Ea stăpâneşte 2 heleştee (Bulai şi Luciul – n. n.) şi o prisacă. Mănăstirea Mitoc se cheamă astăzi Hagigadar”; în 26 septembrie 1783, hotarul Borgineştilor (Roşia) „începe unde Şomuzul părăseşte Buco­vina, pe locul unde se întâlneşte cu Litenii, de aici la piatra unde se întâlnesc hotarele de la Borghineşti, Liteni şi Frumoasa, la un heleşteu, la iazul lui Gherghel, hotarul Nemernicenilor, mu­chea dealului la valea Caldăruşa, părâul Călugăra”.

 

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, „Bosancea, comună şi parohie în Bucovina, capitala judeţului: Suceava” avea individualizate „cătunele: Bulaiul, Burghineştii, Bursucii, Frumosul, Căldăruşul, Putrida, Podişorul, Strâmba, Nemericenii, Roşiea şi Hreaţa; are moşie boierească; 5.265 locuitori (4.618 ortodocşi) şi o şcoală de 3 clase / [Dr. I. G. Sbiera]”[31], Litenii fiind „comună rurală, atenenţă la parohia Zahareşti, moşie boierească” cu „873 loc. (770 ort. or., 72 rom. cat., 31 mos.), 1 şcoală primară / [Dr. I. G. Sbiera]”[32], iar „Vornicenii sau Tolova mică (Ioseffalva), cu moşie mănăstirească şi boierească în Bucovina” aparțineau de „Drăgoieşti, comună rurală şi parohie cu … 3.110 locuitori (2454 ort., 593 rom. cat., 17 protest. şi 46 mos.), cu 2 şcoale primare, una în Drăgoieşti, de 2 cl., şi alta în Vorniceni, de 1 clasă / [Dr. I. G. Sbiera]”[33]”.

 

În „Dicționarul” lui Grigorovitza, din 1908, „Bosancea, comună rurală, districtul Suceava”, cu 4.229 locuitori în vatra satului, avea „cătunele Bulaiul, Bursuci, Frumoasa, Căldărușa, Moara-Carp, Nemericeni, Putrida și Strâmba”[34], în vreme ce „Bosancea, moșie cu administrașie specială”, în suprafață de 37.000 kmp, avea ca „populație 140 locuitori, în majoritate români, de religie gr. or.”, și se compunea din moșiile „Bosancea propriu zisă cu Căldărușa și Moara Carp (Burghinești, Frumoasa, Parzic, Podeni, Roșia și Strâmba), având 7 case și 33 de locuitori”[35].

 

Trimiterile la „fiecare în parte”, sunt interesante și sugestive, pentru că relevă o administrație funcție de interesele proprietarilor și nu de cele ale dezvoltării de comunități rurale, mai ales în imediata vecinătate a unui oraș cu tradiție istorică și comercială, precum Suceava, care îngăduia o valorificare eficientă de produse ale agriculturii.

 

Nemericeni, punct vamal, pendinte de comuna rurală Bosancea, districtul Suceava. Are 3 case şi 11 locuitori.

Nemericeni, deal, districtul Suceava, 409 metri altitudine, la nord de vama Nemericeni”[36].

 

Bulaiul (sau Bulaia), cătun, pendinte de comuna rurală Bosancea, districtul Suceava.

Are 72 locuitori, români, greco-orientali.

Bulaiul, deal, 396 m altitudine, între Bosancea și târla Bursuci și la S.E. cătunul cu același nume. Bulaiul, baltă mică, între cătunul cu același nume și târla Bursuci”[37].

 

Burghinești, târlă, pendinte de moșia cu administrație specială Bosancea, distristul Suceava. Are 2 case și 15 locuitori, români, gr. or.”[38].

 

Căldărușa, târlă, cu câteva case răzlețe, făcând parte din moșia cu adm. spec. Bosancea, distr. Suceava. Este numai o parte din Căldărușa; cealaltă parte depinde de com. Bosancea.

Căldărușa, târlă, pendinte de comuna. rurală Bosancea, distr. Suceava. Are 4 case”[39].

 

Frumoasa, târlă, pendinte de moșia cu administrașie specială Sf. Ilie. Are 2 case și 9 locuitori.

Frumoasa, pendinte de comuna rurală Bosancea. Are 2 case și 18 locuitori. Este numai o jumătate a moşiei Frumoasa, cealaltă jumătate ţine de comuna Bosancea.

Frumoasa, ferma, pendinte de coumna rurală Sf. Ilie. Are 2 case și 16 locuitori”[40].

 

Luciul, deal, districtul Suceava, 400 m altitudine, între dealul Roșia, la V., și dealul Căldărușa, la E.”[41].

 

Moara-Carp, localitate cu moară și casă, făcând parte din moșia Bosancea propriu-zisă, care, la rându-i, depinde de moșia cu administrație specialî Bosancea, distrinctul Suceava. Este nurnai o jumătate din Moara Carp; cealaltă jumătate depinde de comuna Bosancea.

Moara-Carp, localitate cu moarp, pendinte de comuna rurală Bosancea. Are 2 case, cu 6 locuitori”[42].

 

Putrida, târlă pendinte de comuna rurală Bosancea. Are 7 case şi 23 locuitori”[43].

 

Roşia, târlă, pendinte de moşia cu administraţie specială Bosancea, districtul Suceava. Are 3 case, cu 13 locuitori.

Roşia, deal, 300 m altitudine, districtul Suceava, din care izvorăşte pârâul cu acelaşi nume, afluent al pârâului Hraniţa. Este spre V. de târla cu acelaşi nume”[44].

 

Strâmba, târlă, pendinte de comuna rurală Bosancea, districtul Suceava. Are 3 case, cu un singur locuitor.

Strâmba, târlă, pendinte de moşia cu administraţie specială Bosancea. Are 4 case, cu 28 locuitori.

Strâmbu, deal, districtul Suceava, 354 m altitudine, la N. de târla Strâmba”[45].

 

 

Înscrisurile furate şi „risipite” ale Bosancilor

 

 

Deşi are o îndelungată şi bine conservată istorie obştească, tipologică pentru răzeşismul românesc, reglementat de dreptul valah, Bosancii, ca vatră de sat care întrecea, prin numărul de locuitori şi de case, multe dintre târgurile moldoveneşti, nu are un fond documentar, fie el şi în copii, care să-i confirme istoria, ci doar sinteze grăbite ale unor urice, cu valoare de cadastru rudimentar, dar care exclud, practic, prin formulări sumare, însăşi ereditatea, ştiut fiind, de către cei care ştiu, că uric îşi are etimologia în maghiarul „õzoc birtoc”, care înseamnă, în româneşte, „pământ de moştenire”[46], deci pământ care vine de la un bătrân, caz în care se numeşte dedină, şi se moşteneşte prin tată drept ocină, succesiunea aceasta de generaţii constituind, practic, esenţa uricului. Toate înscrisurile vechi ale Bosancilor au fost duse în Polonia, odată cu moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, de către Mitropolitul Dosoftei şi au rămas pentru totdeauna la Zołkiew, dacă nu au fost distruse cumva chiar de mitropolit, pentru a întreţine confuzia între obligaţiile bosâncenilor faţă de Domnie, transferate de Miron Barnovschi Vodă, 11 februarie 1626, în folosul Mitropoliei din Suceava; obligaţii, nu înrobire de tip feudal, deşi coincideau adesea şi erau admise pe seama bigotismului tradiţional, cele două obşti răzeşeşti megieşe, Bosancii şi Rotopăneştii, având, dintotdeauna „o mândrie că nu au aparţinut decât Domnitorilor şi mănăstirii, că nu au fost stăpâniţi de oameni adunaţi din lume, necunoscuţi in vechime”[47].

 

Dispărând înscrisurile vechi şi folosindu-se doar rezumatele din „Index Zolkieviensis”, şi acestea cenzurate, funcţie de interesele episcopale, de „Candela”, nr. 3/1884, care publică, din uricul lui Ilie Voievod, doar câteva rânduri, în pagina 687, uricul avea să fie considerat ispisoc de danie de către mulţi istorici, care au uitat că Isaia nu beneficia de un titlu de proprietate, ci de o întărire a unei vechi proprietăţi obşteşti, pe care o părăsea, prin ieşirea din indiviziune. Bosancii făceau parte din Ocolul Domnesc al Sucevei şi nu puteau fi dăruiţi nimănui, nici măcar lui Vodă, iar atunci când s-a întâmplat ca sângerosul Ştefan Tomşa, Tomşa al II-lea, să „dăruiască” satul domnesc Bosanci Mitropoliei Sucevei, în 1623, abuzul nu a rămas nesancţionat de Domnie, Radu Mihnea repunându-i în proprietate, la 24 martie 1626, pe adevăraţii proprietari şi ai satului, şi ai moşiei Bosancea. E drept că Miron Barnovschi, care a ajutat cu multe Mitropolia Sucevei, i-ar fi cedat (uricul s-a pierdut, deci și cedarea este îndoielnică) acesteia câteva dintre îndreptăţirile sale ca răzeş de Bosanci, nu ca voievod, cedare acceptată de obştea bosâncenilor, dar probe nu a avut Mitropolia nici măcar în faţa Comisiei Aulice de Hotărnicire, în faţa căreia îşi trimisese reprezentanţii în 4 martie 1782[48].

 

Uricele Bosancilor au fost risipite şi rătăcite prin Polonia, cel al primei atestări documentare aflându-se, în 1783, „în arhiva principilor Radziwiłł din Zołkiew, unde a fost inventariat de Manowarda, casierul oraşului Lemberg”[49]. Aşa s-a ajuns ca o bună şi interesantă parte a istoriei noastre să fie reconstituită pe baza unui inventar întocmit de casierul târgului Liov. Prin urmare, în baza rezumatului făcut de casier, istoricii noştri formulează decisiv că un nume „probabil este satul Tişăuţi”, iar „Bosance este probabil Bosancea”, apoi prin deducţii asemănătoare, s-a convenit şi asupra „boierului Isaiea”, care tot, probabil, este fiul lui Gârdea şi, de aceea, s-a numit şi Iasaia Gârdovici, membru al sfatului domnesc între anii 1529-1431, răposând în 1432, deci taman în anul în care Ilie Vodă, fiul lui Alexandru cel Bun, îşi răsplătea tovarăşii de arme, care îl ajutau în războiul fratricid împotriva lui Ştefan Vodă.

 

Există, totuşi, un document, care stabileşte identitatea lui Isaia şi în calitatea lui de partizan al lui Ilie Vodă, şi în cea de membru al obştii răzăşeşti din Bosanci, căci, fără acest statut, nu ar fi primit uric, din pricina preemţiunii la cumpărare, numită jure vicinitas, deci a unei prevederi a dreptului valah (Valaskim), care admitea ieşirea din indiviziune, în scopul întemeierii unei proprietăţi individuale, dar, „când proprietarul lotului îşi va fi manifestat dorinţa de a se lepăda de el, prin vânzare, ceilalţi părtaşi ai obştii au dreptul să intervină, în calitate de primii cumpărători, dreptul de preemţiune la cumpărare – protimisis –, iar în ca­zul, dacă vânzarea s-a produs fără ştirea vreunui părtaş al obştii, acesta are dreptul să-l răscumpere[50]. Îndreptăţitul de a ieşi din indiviziune, în 1432, şi care profita de „slujba şi credinţa”, pe care le arătase şi avea să le arate în avantajul lui Ilie Vodă, era un alt Isaia, care, în 1435, îşi punea semnătura, cu menţiunea localităţii în care îşi avea reşedinţa – după moda apuseană, pe actul jurământului lui Ilie Vodă față de Polonia, din august-septembrie 1435, deci cu un an înainte de bătălia de la Podraga, dintre fiii lui Alexandru cel Bun, din 4 august 1436, câștigată de Ilie Vodă, apar, cu curțile lor, boierii: Vâlcea de Lipnic, Isaia de Baia, Petru de Hudești, Uncleat de Zăbrăuți, Șteful de Șerbănești, Duma de Braniște, Lazăr de Tulova, Stan Bârlea de Voroneț, Vitolt de Ripujeni, Deneș Chropotowski, Stețco al lui Jurj de Toporăuți, Dămăncuș de Sirețel, Ioanăș de Șomuz, Sima al lui Mihăilaș din „Izgherț”, Mirea fiul lui Ravas (Litovoiu), Boris de Cuciur, Mic de Silișău”[51].

 

Isaia de Baia nu făcea parte din sfatul domnesc, până în 21 aprilie 1436[52], ci doar slujea la Baia, aşa cum avea să se întâmple, în viitor, şi cu alţi bosânceni, care au intrat în slujba domnilor rânduiţi de vremuri şi de soartă, stabilindu-se mai ales în Suceava, dar individualizându-şi părtăşiile pe moşia mare răzeşească a Bosancilor – lacuri, fâneţe şi prisăci de pe teritoriul actualei comuna Moara.

 

Trebuie precizat că, în ciuda formulelor preţioase, de genul „l-am miluit cu osebita noastră milă”, specifică și lui Iliaş Vodă, voievodul nu dăruia nimic, ci întărea drepturi de folosință ereditare sau de cumpărătură – cumpărătură făcută tot în baza unor îndreptăţiri ereditare (prioritate având „nemul cel mai apropiat”), cu excepţia moşiilor confiscate „pentru hiclenie”, care puteau fi dăruite unor favoriţi ai săi. Aparenţa de „miluire” decurge din faptul că, atunci „când s-a întemeiat Moldova, tot pământul ţării a început să fie considerat aparţinând voievodului ca dominium eminens. Această noţiune însemna că orice schimbare în situaţia proprietăţii (vânzare, moştenire etc.) are nevoie de aprobarea domnului. Fără consimţământul domnului nu se putea înte­meia un sat nou pe un loc pustiu sau pustiit de invaziunea inamicilor, cu atât mai mult că pentru întemeiere şi coloniza­rea satului se cereau scutiri („slobozenie”) de dări şi munci pentru un anumit număr de ani”[53].

 

Prin urmare, ieşirea lui Isaia de Baia, slujitor domnesc la Baia, boier pentru că putea ridica la oaste, dintre ai săi, măcar un călăreţ şi zece pedestraşi cu arcuri şi suliţă, şi „pan”, cu atribuţiuni în sfatul domnesc din vara anului 1436, s-a făcut, în documentul care s-a rătăcit prin Polonia aidoma celui de care a beneficiat Stan Babici, în 18 octombrie 1435, pentru câteva sate de pe graniţa cu Polonia, Babici fiind unul dintre lefegii lituanieni care au făcut carieră şi s-au îmbogăţit în Moldova însângerată de către feciorii lui Alexandru cel Bun. Deci, uricul lui Isaia de Baia, care încă era doar slujbaş al domniei, nu şi „pan”, trebuie să fi sunat, în original, cam aşa:

 

„Cu mila lui Dumnezeu, Noi Ilie Voievod, Domnul Ţării Moldovei, cunoscut facem şi cu această carte a noastră tuturor, care vor căta la dânsa sau o vor auzi citindu-se, că această adevărată slugă a noastră credincioasă şi boier Isaia a slujit mai înainte sfântrăposatului părintelui nostru cu dreaptă şi credincioasă slujbă, iar astăzi slujeşte nouă cu dreaptă şi credincioasă slujbă. De aceea, noi văzându-l cu dreaptă şi credincioasă slujbă către noi, l-am miluit cu osebita noastră milă şi i-am dat, în Ţara noastră, în Moldova anume Tişeuţii, jumătate de Bosance, Selajanii, Dobrovleanii, Medjeva, Borâle, Satul lui Giurgiu, Dreslivele şi Jerdenii.

Aceasta am dat-o slugii noastre, pentru a lui dreaptă slujbă, lui, uric, cu tot venitul, nestricat niciodată, în vecii vecilor, asemenea şi fraţilor lui, înainte şi copiilor lui şi nepoţilor lui şi strănepoţilor lui şi răstrănepoţilor lui şi întregii seminţii a lui, în veci.

Iar hotarul tuturor acestor sate, cu toate vechile hotare, din toate părţile, pe unde din veacul veacului au umblat.

Iar la aceasta este credinţa mai sus scrisului, Domniei mele Ilie Voievod, şi credinţa iubitului fiu al Doamnei mele, Roman … şi credinţa tuturor boierilor noştri mari şi mici”[54].

 

Şi ar mai fi un argument în favoarea afirmaţiei că Isaia, care primea uricul pentru mai multe sate, printre care şi Bosancii, în 14 august 1432, pentru că era partizanul lui Ilie Vodă, era Isaia de Baia, şi nu Isaia Gârdovici. Şi anume argumentul că, începând cu anul 1409 şi până în 1439[55], Isaia Gârdovici a fost logofăt şi ceaşnic, funcţii care nu se puteau dobândi înainte de împlinirea vârstei de 30 de ani. La aceşti 30 de ani, ar trebui adăugaţi, deci, încă 30, până în 1439, iar speranţa de viaţă a moldovenilor, pe atunci, nu trecea de 50 de ani. Dar, chiar dacă Gârdovici ar fi fost un matusalemic băştinaş, atunci cum se explică faptul că ar fi funcţionat în sfatul domnesc doar între anii 1429-1431, redevenind ceaşnic până în 1439? Dacă nu s-ar fi pierdut prin Polonia arhiva Mitropoliei Moldovei, dusă acolo de Dosoftei, cu siguranţă că lesne s-ar fi putut proba că între Isaia cu uric pentru jumătate de Bosanci şi Isaia Gârdovici nu există nici o legătură. Ca să nu mai vorbim de faptul că, la 55 de ani, cât ar fi avut Gârdovici în 1435, Ilie Vodă nu l-ar fi târât după sine pe drumul anevoios, lung şi umilitor al semnării tratatului de credinţă faţă de Polonia.

 

 

„Oamenii bătrâni cunosc semnele”

 

 

Indiferent cine ar fi fost Isaia, este de presupus o înrudire a lui cu Ioanăş de Şomuz, cel care avea casă pe teritoriul moşiei Bosanci, la izvorul Şomuzului Mic[56], tot aşa cum este exclusă orice identitate cu Isaia Gârdovici, care a avut alți urmaşi, moştenindu-i moşiile, dar nici una dintre cele menţionate în uricul din 14 august 1432. Şi nici înscrisurile de mai târziu, referitoare la acea parte iniţială de moşie, ieşită prima din indiviziune, toate păstrate în rezumatul făcut de casierul oraşului Lemberg, nu permit supoziţii, pentru că, fără formulele lămuritoare (deseatină, ocină sau uric, ispisoc), nu se poate şti dacă, în 11 iunie 1621, Miron Barnovschi devenea un moştenitor şi dacă era îndreptăţit sau nu să cedeze această moşie, dacă a şi cedat-o, în 11 februarie 1626, Mitropoliei Sucevei, mărturia împuterniciţilor acesteia, în faţa Comisiei Aulice de Hotărnicire, care îi convocase în 4 martie 1782, evidenţiind că, în privinţa Bosancilor, „ei nu ştiu cum a ajuns acest sat la Mitropolie, nu există chiar nici un înscris despre aceasta. Atâta doar ştiu ei că acest sat, din vremuri străvechi, a aparţinut Mitropoliei, că aceasta l-a stăpânit mereu în linişte, asemenea ca până în ziua de azi, fără cea mai mică pricină”[57], şi că „nu există nici o hotarnică” pentru această moşie, în schimb „există semne de hotar şi oamenii bătrâni cunosc semnele de hotar ale acestui sat”[58]; ceea ce, în fond, nu înseamnă nimic, dacă nu existau nici înscrisuri, nici martori ai unor ipotetice hotărniciri.

 

Celelalte ieşiri din indiviziune, mai târzii, de dimensiuni reduse şi pentru care s-au păstrat înscrisuri, probează că moşia vlahilor bosnieci, cărora genovezii şi veneţienii le încredinţase paza Marelui Drum comercial al Nordului, stăpâneau, iniţial, şi teritoriul Sucevei, după întemeierea Cetăţii, ei păstrând, pe loc domnesc, şi Tătăraşii, şi Arenii, şi cea mai mare parte a satului care, după durarea bisericii, se va numi Sfântu Ilie, cu drepturi răzeşeşti de cumpărare, prioritară, a unor părtăşii din moşia Bosancilor. Acest drept de preemţiune la cumpărare şi pentru jirebii din moşia îndătinată a obştii bosâncene, dar şi de jirebii în Tătăraşi şi în Areni, converge spre ipoteza unei apartenenţe vechi de moşia Bosancilor a părtăşiilor din Tătăraşi şi din Areni.  Abia aici începe un capitol spectaculos al capacităţii bosâncene de a produce şi impune valori, de-a lungul vremilor, dar toate, din păcate, prin desprindere de obştea care le-a produs şi de încredinţările ei tradiţionale.

 

Urmărind cronologia temei – şi, de data asta, înscrisurile s-au păstrat, întâlnim, mai întâi, în 28 ianuarie 1609, pe un Toader, fiul Agathonei, care vinde partea sa din Nimirceni lui Vasile Şeptilici şi jupânesei Tofana din Suceava, ca „să-i fie de acmu ocină fratelui nostru Vasile Şeptilici” [59].

 

Zapisul acesta dovedeşte rădăcina bosânceană a boierilor Şeptelici (Şapte-fraţi, cu numele eternizat şi de o horă a lăutarilor solcani, deveniţi, în epoca bucovineană, prin traducerea numelui în slavonă, neamul Semaca), Vasile Şeptilici fiind frate cu Toader şi Evloghie, şi, ca şi ei, „ficiorul Agathonii” din „satul Nemerniceni pe Şomuz”.

 

Dar neamul Şeptilici avea să cumpere, prin Ioniţă Şeptilici medelnicerul şi cumnatul lui, Ilie Drăguţescul, în 9 martie 1671, de la „Gheorghie vătămanul, şi cu toţi sătenii din sat, din Tătăraşi” (dovadă a statului lor răzeşesc bosâncean), „o bucată de loc din hotarul nostru, a Tătăraşilor, care bucată de loc intră în hotarul Nemircenilor, din valea Zăpodii Băeşilor” [60]. Vânzarea aceasta probează că, „Gheorghe vătămanul … Drăgşan păscariul, şi Ionaşco tij păscariul, şi Costantin cel Bătrân, şi Nacul rotariul, şi Ştefan fratile lui Costantin celui Bătrân, şi Ursul feciorul Flueraşului, şi Vasilie Ficiorul Lupului, şi Apostol ficiorul preotesii, şi Gavril ficiorul lui Gheorghiţă celui Bătrân, şi Mihail, şi Neculai ficiorul Dancii, şi Ursul Apreotesii, şi Neculai Apopii şi Dumitraşcu ficiorul lui Drăgşan” din Tătăraşi făceau parte, ca şi Drăguţescu şi Şeptilici, din obştea mare bosânceană, Tătăraşii ieşind din indiviziune drept răzeşie mai restrânsă, dar fără înstrăinare de mare obşte ştrămoşească. Ilie Drăguţescu mare armaş dobândise dreptul de preemţiune la cumpărare, însurându-se cu „giupâneasa Safta” Şeptilici, descendentă, deci, din Agathona din „satul Nemerniceni pe Şomuz” al anului 1609.

 

Şeptilici, împreună cu Ştefan Eni (din neamul Barbă-Lată), deţinuse şi „heleşteul Strâmbul pe Valea Capiştei armeneşti” [61], părtăşie care, în 24 decembrie 1729, ajungea în posesia Mitropoliei Moldovei, împreună cu întreg satul Nimirceni, cumpărat de mitropolitul Gheorghe de la Silioneasa şi de la Ciudin. Văduva lui Şeptilici, fata lui Ene Barbălată, şi feciorii ei, Costân şi Nicolae, vindea, în 24 ianuarie 1748, „un loc în câmp numit Frumoasa cea Mare, având pe acel loc un heleşteu, cu loc de prisacă alături” [62] lui Vasile Pădure, moşia respectivă, ieşită din indiviziunea moşiei Bosanci fiind „ocina lor, moştenită de la părintele ei”. „Deosăbit i-am mai dăruit altă bucată de loc tot dintr-acesta hotar a Frumoasăi cei Mari de pe ceea parte care şi aceasta să hotărăşte cu Litenii, precum merg movilele în rând pe zare d(e)alului, precum să hotărăşti moşiea, care sănt mai gios, care să hotărăşte cu Zâpodia Vlădicăi pănă unde să împreună păraile la iaz în coada Luciului”, era cumpărată de „hinului nostru Vasile Pădure”, în 16 noiembrie 1748, de la aceiaşi feciori ai lui Şeptilici, dovadă că dreptul valah de jure vicinitas încă funcţiona ireproşabil pe moşia Bosancilor, care avea să se numească, din 1952, satul Moara.

 

„Arenii, un heleşteu, anume Luciul, şi cu alte locuri de heleştei… ce-i în târgul Sucevii”, „a lor dreaptă ocină” [63] de la Moise Movilă şi întărită iar, în 12 martie 1633, fraţilor Pătraşco şi Frangole vătav de aprozi. Urmaşul lui Frangole, Panaiote postelnic, primea întăritură, în 8 mai 1707, de la Antioh Cantemir[64], în dauna lui Ursul Bulai, care avea un zapis mai târziu şi probabil măsluit.

 

Andriiaş „ci-au fost şetrar mare pe sat Areni”, avea, în 1 februarie 1664, un loc „la o odae, la Frumoasa, în ţarina târgului[65], pe care l-au ţinut moşii şi părinţii lui, pe care îl împresura un alt fost component al răzeşiei bosâncene, „Apostol, feciorul Iorgăi, împreună cu Arenii”.

 

Sunt multe şi interesante poveştile din spatele primitivelor documente cadastrale moldoveneşti, numite urice, ispisoace şi zapise, dar cea mai interesantă este, totuşi, realitatea unui spirit obştesc de proprietate şi, drept consecinţă, de libertate care i-a caracterizat pe bosânceni, de-a lungul veacurilor şi încă îi mai caracterizează. Aşa cum, casă cu casă şi tânără familie cu tânără familie înzestrată, ei au pus temeliile înşiruirilor de case răzleţe, care aveau să contureze noi vetre bosâncene de sat și pe vatra strămoșească, dar în lungul și în latul moșiilor lor cu adevărat strămoșești.

 

 

[1] Matei, Mircea D.; Emandi, Emil I., Habitatul medieval rural din valea Moldovei şi din bazinul Şomuzului Mare, Bucureşti 1982, p. 51

[2] Universitatea din Cluj, Anuarul Institutului de Istorie Naţională, Cluj 1922, p.  384

[3] Petriceicu-Hasdeu, B., Etymologicum Magnum Romaniae, IV, Bucureşti 1898, p. CXIII

[4] Forescu, V. A., Obiceiurile sătenilor şi Măriuţa din Rădăşeni, în Gazeta Transilvaniei, 7 şi 9 iunie 1907

[5] Ibidem

[6] Gorovei, Artur, Din psihologia ţăranului nostru, în Gazeta Transilvaniei, LXXII, nr. 16, joi 22 ianuarie / 4 februarie 1909, p. 2

[7] Rosetti, Radu, Pământul, sătenii şi stăpânii, Tomul I, Bucureşti 1907, p. 213

[8] Ibidem

[9] „Suceava, Baia, Hârlău… trei localităţi istorice din vechea Moldova, şi încă dintre cele mai importante. În alte ţări, unde este mai mult cult pentru ceea ce a fost odinioară, s-ar fi păstrat mai multe lucruri care, prin ele însele, îţi vorbesc şi-ţi descopăr tainele… / De câte ori am fost în aceste trei localităţi istorice, Suceava, Baia, Hârlău, mă întrebam pe unde ducea drumul, de la Suceava, la Baia, şi de la Suceava, la Hârlău, pe vremurile voievozilor. În cărţi, după câte ştiu, nu se prea găsesc răspunsuri la această întrebare; vreo hartă istorică a ţării noastre, pe care să fie însemnate vechile noastre drumuri, nu cunosc. Cred, însă, că nu m-aş înşela prea mult, dacă aş determina aceste drumuri, în urma examinării ce am făcut-o a tuturor împrejurărilor care pot conduce la dezlegarea acestei întrebări. / Pentru a merge, din Suceava, la Baia, călăreţul şi cărăuşul trebuie să o fi luat spre satul Bosancea, care trebuie să fie tot aşa de vechi ca şi Rădăşenii de lângă Folticeni, sate între care este mare asemănare şi între care, înainte de anexarea Bucovinei, erau strânse legături de înrudire, deoarece locuitorii acestor două sate se căsătoreau numai între ei. / De la Bosancea, alt drum n-a putut să fie, decât drumul primitiv de astăzi, la Nimirceni, unde a fost mai înainte şi trecătoarea între Austria şi România. Pe aici a fost, totdeauna, drumul spre Suceava, de când se ţine minte, şi altă rămăşiţă de drum nu mai este” – cf. Gorovei, Artur, Cruzimi, Iaşi 1921, pp. 127-132.

[10] AŞSP, Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, II, Bucureşti 1976, p. 90

[11] Bălan, Teodor, Documente bucovinene, I (1507-1653), Cernăuţi 1933, pp. 95, 96; DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, p. 198

[12] DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, p. 317

[13] AŞSR, Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, II, Bucureşti 1976, pp. 107, 108

[14] AŞSP, Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, II, Bucureşti 1976, p. 90

[15] DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, pp. 244, 245

[16] DGAS Suceava, Din tezaurul documentar sucevean, 1393-1849, Suceava, 1987, p. 179

[17] DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, p. 316

[18] „Zapodie, vale; terenul cufundat între două dealuri, format prin săparea apelor de ploaie şi ninsoare” – cf. Diaconovich, Dr. C., Enciclopedia Română, Tomul III, Sibiu 1904, p. 1264

[19] Matei, Mircea D.; Emandi, Emil I., Habitatul medieval rural din valea Moldovei şi din bazinul Şomuzului Mare, Bucureşti 1982

[20] Deşteptarea, Nr. 21/1894, p. 167

[21] Albina, Anul V, nr. 51, duminică 21 iunie / 3 iulie 1870

[22] Gazeta Bucovinei, Nr. 53/1896, p. 3, 4

[23] Monitorul Oficial, nr. 72, 27 martie 1937, p. 3233

[24] Monitorul Oficial, nr. 266, 12 noiembrie 1940, pp. 9315, 9316

[25] Monitorul Oficial, CXIII, nr. 230, marţi 9 octombrie 1945, p. 7434

[26] Grămadă, Nicolai, Toponimia minoră a Bucovinei, I şi II, Rădăuţi 1996

[27] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, București 1908, p. 94

[28] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, București 1908, pp. 27 și 28

[29] Bălan, Teodor, Documente bucovinene, IV, 1720-1745, Cernăuţi 1938, p. 153

[30] Grămadă, Nicolai, Toponimia minoră a Bucovinei, Vol. I, Editura Anima 1996, pp. 173, 174

[31] Diaconovich, Dr. Corneliu, Enciclopedia Română, Tomul I, Sibiu 1898, p. 538

[32] Ibidem, p. 114

[33] Ibidem, Tomul II, Sibiu 1900, p. 212

[34] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, București 1908, p. 16

[35] Ibidem, p. 17

[36] Ibidem, p. 150

[37] Ibidem, p. 40.

[38] Ibidem, p. 39

[39] Ibidem, p. 53

[40] Ibidem, p. 98

[41] Ibidem, p. 133

[42] Ibidem, p. 145

[43] Ibidem, p. 174

[44] Ibidem, p. 183

[45] Ibidem, p. 207

[46] Boldur, Alexandru V., Ştefan cel Mare (1457-1504), Madrid 1970, p. 66

[47] Forescu, V. A., Obiceiurile sătenilor şi Măriuţa din Rădăşeni, în Gazeta Transilvaniei, 9 iunie 1907

[48] DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, pp. 460-464

[49] Costăchescu, Mihai, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, Iaşi 1931, p. 344

[50] Boldur, Alexandru V., Ştefan cel Mare (1457-1504), Madrid 1970, pp. 48, 49

[51] Iorga, Nicolae, La cronologia vechii domni moldoveni, Academia Română, Memoriile Secțiunii Istorice, Seria III, Tomul XII, 1931,p. 39

[52] Costăchescu, Mihai, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, Iaşi 1931, p. 430

[53] Boldur, Alexandru V., Ştefan cel Mare (1457-1504), Madrid 1970, p. 55

[54] Costăchescu, Mihai, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, Iaşi 1931, p. 421

[55] Gonţa, Alexandru I., Documente privind Istoria României / A. Moldova / Indicele numelor de persoană, Bucureşti 1995, p. 357

[56] Iorga, Nicolae, La cronologia vechii domni moldoveni, Academia Română, Memoriile Secțiunii Istorice, Seria III, Tomul XII, 1931,p. 39

[57] Răspuns la întrebarea nr. 12, în DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, pp. 460-464

[58] Ibidem, răspuns la întrebarea nr. 13

[59] DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, p. 230

[60] DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, p. 317

[61] Bălan, Teodor, Documente bucovinene, V, 1745-1760, Cernăuţi 1939, p. 155, nota 1

[62] DGAS Suceava, Din tezaurul documentar sucevean, 1393-1849, Suceava, 1987, p. 272

[63] DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, p. 260

[64] DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, pp. 367, 368

[65] DGAS Suceava, Din tezaurul documentar sucevean, 1393-1849, Suceava, 1987, p. 179

 


Căluşarii lui Mihai Viteazul, în 1599, la Alba Iulia

Căluşarii sau Boristenii, melodie culeasă din Braşov, în 1832, de Canzler cav. de Ferio şi publicată târziu de Otto Heilig. Diferă puţin de melodia culeasă de Sulzer în 1770.

 

„Jocul călușarilor, care a fost în timpurile vechi și în Moldova și unde acuma însă a dispărut cu totul, îl găsim că s-a păstrat, cu mare sfințenie și până în ziua de astazi, atât în Valahia, cât și în Transilvania. În săptămâna dinaintea Rusaliilor, se asociază mai mulți flăcăi, care, îmbrăcați cu diferite cârpe și împodobiți cu pene de păun, având bâte, în mână, zurgălăi la picioare și un steag, merg pe la case și joacă călușarii, după cum se vede în figura ce urmează. Credetn nimerit a arăta, deci, originea acestui joc și modul cum se execută la noi, în țară. Despre aceasta, iată ce ne spune I. Eliade:

 

„Nu este popor unde se vorbeste limba românească între care să nu fie cunoscut jocul călușarilor, ce se săvârșește în săptămâna dinaintea Rusaliilor. Se adună mai mulți juni, buni dănțuitori, și,formând o ceată, se împodobesc cu deosebite cârpe, cu pene de păun și alte asemene, și se înrolează, pe o săptămână, sub un stindard sau un steag ce înalță. Unul dintrînșii, cu o superstiție foarte religioasă, e îndatorat a ține tăcerea în toată vremea săptămânii și devine mut de bună voie.

 

Jocul se formează, când se face regulat, într-acest chip: în sunetul lăutelor, junii săvârșesc deosebite danțuri, cu versuri într-adins, a căror returnelă este: ,,pe ea!”; steagul sau se ține în mână, în vremea danțurilor, sau se împlântă în pământ, împrejurul căruia se săvârșesc jocurile, pe lângă care fiece dănțuitor trece, săltând într-un chip de curtenire, până când, strigând neîncetat „pe ea!”, unul dintrînșii răpește stindardul și fug cu toții, în larmă. După aceasta, întâlnindu-se, își încrucișează toiagele, în semn de bătaie. Unul din ei se ardică pe un loc mai înălțat, de unde vin altii a-l goni. El stăruiește acolo și strigă că e moșia și cetatea sa întărită. Pe urmă, după deprinderea și îndemânarea dănțuitorilor, se încing felurimi de jocuri gimnastice.

 

Femeile au o superstiție a lua de la dănțuitori felurimi de obiecte sau de vestminte sau de mâncare, iar mai cu seamă ai sau usturoi, care se crede că, dacă vor juca călușarii peste dânsul sau cu dânsul, e bun de friguri și alte boli.

 

Curat se vede originea acestui joc și după felul sau și după versurile ce se cântă că este jocul romanilor, întocmit de strămoșul nostru Romulus spre răpirea Sabinelor. Penele de păun, care la cei vechi era pasărea Junonei, a geloziei, care era acest Argos cu ochi mulți, ce priveghează asupra obiectului dragostei sale, e un fel de deviză a cavalerilor romani, ce le purtau la cap, spre semn că trebuie să aibă gelozia Sabinelor, ce ei le disprețuiseră. Secretul întreprinderii cavalerilor romani trebuia să se păzească sub osânda de moarte. Mutul de bună voie se vede figurând în joc. Scopul jocului era ca să atragă femeile Sabine și călușarii, până în ziua de astăzi, atrag femeile cu felurimi de obiecte, care, prin strecurarea a mii de ani, deveniră superstițioase.

 

Sfârșitul jocului se împlinea prin răpirea Sabinelor, semnalul răpirii era „pe ea!”, adică „pe fată” n-o lăsa de a da! și altele. Călușarii nu încetează acest semnal și sfârșesc jocul cu răpirea steagului, după ce l-au curtenit, și cu o fugă și larmă mare. După aceasta, începe un fel de serbare de triumf, în care se săvârșesc jocuri gimnastice. Curat se vede, la sfârșitul jocului călușarilor, chipul unui război ce avură romanii, în urmă, cu sabinii, închipuirea lui Romulus, ce stăruiește a-și apăra moșia și cetatea și, în sfârșit, pedeapsa a unuia dintre ei, care dezerta, închipuiește sau uciderea lui Remus, că a sărit șanțul cetății, sau răzbunarea asupra Sabinelor. Toate înfățișează foarte lămurit și sub un chip alegoric, păstrat și desfigurat în aceeași vreme de veacuri, începutul și originea noastră”[1].

 

Acest joc, care acuma (în 1915 / n. I. D.) nu se mai joacă decât în Valahia și Transilvania, odinioară se juca și în Moldova, după cum am spus mai sus (în textul lui Burada este citat fragmentul arhicunoscut al șui Dimitria Cantemir, despre jocurile moldovenilor, pe care nu îl mai reproduc, pentru că am făcut-o adesea, „călușeii” descriși de el devenind, prin premeditată transcriere, „călușari”; nici citatul din Anticile Romanilor, al lui Damaschin Bojincă, publicat în 1832, la Buda[2], nu-l mai reproduc, el figurând integral și la Ollănescu  – n. I. D.).

 

Despre acest joc, cel mai vechi la români și păstrat, prin minune, de poporul român, până astăzi, și Sulzer ne vorbește, spunându-ne că[3]:

 

„Este mai mult decât probabil că călușarii[4] sunt o rămășiță însemnată a colisalilor vechilor romani; căci numai numele de călușari, când ne vom lua după numele latin, dar chiar și îmbrăcămintea, jocul, timpul când se face această serbare a colisalilor sunt în raport cu jocurile călușarilor noștri; și aceștia au, ca și cei ai romanilor, două centuri, acoperite cu bumbi de alamă sau curele puse în cruciș, pe umărul stând și drept, de cel drept se anină sabia și se numește brâu de țintă; precum acei ai romanilor, așa și acei ai românilor au, în loc de suliță, un băț lung în mână și diverse basmale colorate, iar pe capul lor legături împodobite cu metal, ca reprezentaţiunea aurului roman şi a purpurei. Chiar şi pălăriile lor se deosebesc, ca şi ale colisaliilor romani, prin un pompon de pene şi alte ornamente, care diferă de pălăriile ordinare şi de căciuli. Ei au un vătav ca şi vates al colisaliilor romani, eli caută înainte, primeşte pe dănţuitori sau îi izgoneşte şi are dreptul de a da ordine ca şi un magister sau praesul. Această serbare dănţuitoare se făcea, după unii, la 9 sau la 13 ianuarie, după alţii, însă, la 21 aprilie şi la 21 mai. În această din urmă lună coincide şi timpul, şi anume la Duminica Mare, după care sărbătoare încep căluşarii români danţul lor. Ei execută acest danţ cu puţină diferenţă de acel ce-l executau romanii. Căluşarii joacă în satul lor sau în cele vecine, pe străzi, ca şi preoţii romani, după melodii proprii, cu deosebite gesturi şi sărituri. În genere, ei au printre dânşii un individ mascat, pe care-l numesc mut, fiindcă, fără a vorbi, are obiceiul de a înspăimânta şi a lovi, din glumă, pe toţi cei pe care-i întâlneşte şi mai cu seamă pe femei. Câteodată, acest individ are pus pe obraz o mască cu cap de cocoară sau de cocostârc, al cărui plisc, tras printr-o sfoară ascunsă, plesneşte în cadenţa joului, spre mirare, după ritmul muzicii. Căluşarii execută jocul lor cu toiagele în mână, făcând diferite figuri, în salturile lor”.

 

Sulzer, vorbind despre căluşeri, ne dă şi melodia ce se cânta, în vechime, la acest joc, pe care noi o reproducem aici. Iat-o:

 

 

Nouă nu ne mai rămâne nimic de zis, în urma acestora, ca dovadă despre originea romană a jocului căluşarilor noştri.

 

Despre vechimea căluşarilor, şi Dr. Valeriu Branişte încă ne mai spune, în foaia Transilvania, No. 8 din 15 august 1891, p. 230, după notiţele culese din Istoria Ungariei, de Nicolae Isthvanfi, Pannoni. Liber XXV, an 1572, că „poetul maghiar Balassi, care, în tinereţea sa, a petrecut multă vreme în Transilvania, a avut ocayiunea de a învăţa jocul naţional românesc numit Căluşerul. La festivitatea încoronării lui Rudolf (25 septembrie 1572), a jucat acest danţ, obţinând admirarea tuturor celor de faţă”.

 

Asemenea, şi scriitorul ungro-secui Dozsa Daniil, în opul istoric Kornis Ilona, Pesta 1859, ne vorbeşte despre vechimea jocului căluşarilor, cu ocazia descrierii unei serbări măreţe, ce a dat Zigmund Bathory, principele Transilvaniei, la 19 octombrie 1599, în onoarea Beatricei, fiicei celei mai mari a lui Mihai Vodă, şi la care fusese de faţă Doamna Munteniei, cu două fiice, Beatrice şi Florica, şi cu Pătraşcu, fiul lui Mihai. Locul acestei serbări a fost valea între Cricău (Krako) şi Alba Iulia, sub ruinele de pe Piatra Caprei.

 

La sărbătoarea aceasta a lui Bathory, zice Dozsa, participară şi oşteni de ai lui Mihai Vodă, căluşerii, sub conducerea vornicului Novac Baba, care produseră următorul joc (danţ): „Într-un cerc mai larg erau aşezaţi 12 stâlpi, pe vârful cărora se aflau table de un stânjen[5] pătrat. Pe fiecare se postase câte un jucăuş, în costum de aceiaşi croitură roman­tică, cum îl poarta şi astăzi jucăuşii poporali munteni, numai din stofă mai fină, din lăuntrul stâlpilor se afla o pânzătură orientală de ţesătură foarte tare, de la care se întindeau 12 sfori de mătase, la vârful stâlpilor, în mâinile celor 12 ju­căuşi, postaţi pe stâlpi. În jurul stâlpilor, stăteau înşiraţi una sută de căluşari, rezemaţi, după datina poporului, cu mâinile şi cu capul pe bâtele lor ghintuite cu argint. Pe cap aveau căciuli de miel negru, împănate cu betele şi pene aurite. Purtau cămeşi albe, până la genunchi, care se contrageau în creţe fantastice, prin un brâu de piele (şerpar) în­cărcat cu medalii şi bumbi. Opincile erau legate după da­tina romană, cu curele roşii, şerpuite peste pulpe, până la genunchi, şi prevăzute cu zurgălăi (clopoţei) de argint, formând un contrast pitoresc cu cioarecii de pănură albă, croiţi pe corp.

 

În centrul cercului de căluşeri se postă vătavul şi îi blestemă pe căluşeri (Dosza zice că în numele celui necurat!) de a nu se însura şi de a nu participa la lucruri sfinte, până ce nu vor fi dezlegaţi de acest jurământ. Nu ştiu – zice Dosza – mai există şi acum jurământul acesta? Pe timpul copilăriei mele se mai vorbea de el şi, dacă l-a ţinut popo­rul până acum, apoi păstrează suvenirea de două secole a lui Novac Baba, care se zice că ar fi fost urzitorul acestui jurământ[6].

 

Vătavul era un muntean, cu numele Florean, cel mai renumit căluşer al ţinutului, un ţăran frumos, de muscu­latură şi tărie enormă. Dar şi cei 12, de pe vârful stâlpilor, erau toţi vătavi de la deosebite despărţăminte de căluşeri. Sosind Principele şi Doamna Munteniei, la un semn al lui Florean, începu muzica şi cei 100 de căluşeri, din jurul stâlpilor, porniră jocul, recitând, unul după altul, strofe da poezii (adică chiuind). Jocul e surprinzător, la prima vedere. Se află expresiunea unui timp antic în jocul acesta.

 

La alt semn, întinseră vătavii de pe vârful stâlpilor sforile şi ridicară pânzătura dimpreună şi pe Florean aşa de sus, încât, pe sub pânzătură, jucau şi săltau ceilalţi 100 de căluşeri. Aici, întru înălţime, pe pânzătura cea întinsă de mâinile musculoase ale vătavilor de pe stâlpi, începu şi vătavul Florean jocul şi saltul său măiestrit.

 

Chiuiturile curgeau neîncetat, încât se părea că un cor lin acompaniază, solo-aria unei filomele din înălţime. Publi­cul remunera cu dese aplauze salturile surprinzătoare ale lui Florean, a căror frumuseţe naturală întrecea toată arta baletiştilor trimişi de principele Etruriei. Dar mai mare sur­prindere cuprinse pe privitori, când, plecându-se vătavii de pe stâlpi, sloboziră pânzătura ceva mai în jos şi apoi, smuncind-o cu celeritate de fulger, aruncară pe Florean în aer, care, învârtindu-şi bâta împletită cu betele, se dete în aer peste cap şi bătând de vreo 10 ori în pinteni, căzu în picioare, pe pânzătură, unde şi urmă mai departe jocul. Aceasta se repeţi de trei ori; iar a patra oară nu mai căzu Florean pe pânzătură, ci pe unul din stâlpi, sărind, în tot acel moment, vătavul de pe stâlp, în mijlocul pânzăturii. Şi acesta îşi pro­duse salturile sale pe pânzătură şi în aer şi aşa se schim­bară, pe rând, 12 vătavi de pe stâlpi, iar dedesubtul lor, în cercul stâlpilor, curgea jocul cu bravură şi dexteritate rară.

 

Ajungând rândul iar la Florean, fu aruncat mai sus decât toţi ceilalţi, până acum, atunci deodată încetă muzica, iar Florean strigă sus, în aer, cu voce sonoră: „Trăiască Bathory Zsigmund, principele Măria Sa!”. Aruncat, a doua oară, aduse un „Să trăiască principesa Maria Cristina!”; aruncat a treia oară, într-o înălţime teribilă, esclamă, în răsunetul munţilor, „Trăiască Mihai Vodă, eroul de la Nicopole!”, apoi Doamna Munteniei şi, în fine, boierul Novac Baba”[7].

 

Astăzi (în 1915 – n. I. D.), melodia cea mai obişnuită, ce se cântă la jocul căluşarilor, este următoarea[8]:

 

 

[1] Curierul Românesc, 1843, No. 41

[2] Bojinca, Damaschin, Anticele Romanilor, Buda 1832, tom. I, p. 179, nota 1

[3] Sulzer, Frant Joseph, Geschichte des Transalpinischen Daciens, Wien 1782, tom II, pp. 405 și urm.

[4] Sulzer notează dansul, în Tabula I, piesa numărul 1, drept dans haiducesc sau boricean – n. I. D.

[5] De circa 2 mp (stânjenul având, funcţie de regiune, între 1,96 şi 2,23 m) – n. I. D.

[6] Jurământul nu există şi nici că a putut exista, în sensul lui Dosza, „pe cel necurat”. Era aceea o simplă promisiune, o parolă a jucăuşilor de a nu cocheta, sub decursul jocului, cu fetele privitoare, parte spre a nu greşi ei înşişi în joc, parte spre a le feri pe acestea ca să nu cadă în boala cea grea „de arsură a dorului, văpaia focului”. Există însă şi astăzi simbolizarea acestui jurământ. E regulă, adică, ca jucăuşii, înainte de a începe jocul, să lovească unul, cu altul, în dreapta şi în stânga cu bâtele lor.

[7] Codreanu, Turturel, Căluşerul, în Observatorul, Sibiu 14/26 martie 1879.

[8] Burada, Teodor T., Istoria teatrului în Moldova, Volumul I, Iași 1915, pp. 62-70.


„Căluşarii” în Moldova, Ardeal şi Muntenia, până la 1897

 

Un interesant studiu, semnat de Dimitrie C. Ollănescu şi publicat în Analele Academiei Române, în anul 1897, Teatrul la români, narează superb, deşi adesea inexact, pentru că încă nu apăruseră condeiele de filosofi şi istorici ai culturi ale lui Lucian Blaga, Mircea Eliade şi Romulus Vulcănescu, reminiscenţele de străveche Datină europeană, care se mai păstrau în spiritualitatea românească, în ciuda aprigilor interdicţii şi satanizări bisericeşti, şi la cumpăna veacurilor XIX-XX. Conştient fiind de importanţa mărturiilor-temelie, cărora le datorăm un deosebit respect, voi reproduce fragmente din studiul lui Ollănescu, adnotându-le la subsol, dar nu înainte de a exprima câteva consideraţii proprii referitoare la mitica şi mistica europeană, pe care le-au păstrat românii, cultura cosmologică celor două civilizaţii primordiale, polară şi boreală, fiind mult mai profundă şi mai metafizică decât culturile târzii şi denaturate, ale elinilor şi romanilor, în care mulţi au întrezărit rădăcinile noastre, retezându-le, de fapt, cu inconştienţă. Ceea ce străbunii noştri au păstrat înseamnă un ecumen mult mai vechi şi încă identificabil.

 

Am ales, din scrisul lui Ollănescu, fragmentul care se referă la ceremoniile pascale, cu înşiruirea de momente care descind din sărbătoarea ancestrală Primăvara pe Muntele Soarelui (Ma Go Ra), care abundă de ceremonii închinate Paznicului Muntelui, Marte (toate manifestările călucene, pe care le numim căluşereşti) şi Marii Vrăciţe, Fecioarei Cereşti Venus (hore înşirate, dar şi unele hore rotunde, care au fost, la origine, înşirate, deci venusiene, deci primăvăratice, Venus fiind un Timp Lunar). Din ritualurile de pe munte (călătorii în cer, cum le numea Eliade), numele Muntelui Soarelui, adică Go Ra sau, funcţie de pronunţie, Ho Ra, provin etimologii diferite, hora, cu iniţialul gora, definind, în unele limbi europene, muntele, iar în altele, horistica, deci fenomenul ceremonial de primăvară în sine.

 

Dacă mărturia în sine este extrem de valoroasă, notele de subsol, care urmează fidel „latinismul” admirabile Şcoli Ardelene, păcătuiesc prin inexactităţi, datorate şi absenţei unei literaturi ample, dedicată istoriei culturii. Scrie Olănescu, într-o notă de subsol[1], că „Hora, danţul nostru naţional, este de origine grecească”, iar mărturiile vechimii par să-i dea dreptate, din moment ce descrierea cea mai veche a horei se găseşte în Iliada lui Homer[2], cu datare convenită şi probabilă în secolul VIII înainte de Hristos, iar literatura veche elină converge spre ideea lui Ollănescu, referitoare la faptul că „în coristica antică, tote danţurile erau însoţite de cântece şi se săvârşeau mai ales în jurul altarelor, pe care se aduceau jertfe zeilor; de aceea, cele mai multe dintr-însele erau rotunde”, fiind dedicate, în primul rând şi, de data asta corect spus, „lui Apolon şi Dianei (Sorelui şi Lunii)”. În fond, mărturisirile rămase după Hesiod[3], Pindar[4], Orfeu[5], Theognis[6] etc. spre concluzia celebrării lui Apolo, în luna mai, converg, şi nu spre omagierea Soarelui şi a Lunii, în cele două momente astrale importante, dominate de Marte şi de Venus. Ce-i drept, existau mărturii vechi şi despre faptul că muzica şi dansul s-au născut în munţii neamurilor tracice[7], chiar şi egiptenii preluând calendarul, ceremoniile şi misterele[8], precum şi cosmicitatea religiei lor iniţiale[9] de la pelasgi. Sintetizând, hora este o creaţie primordială boreală, de tip pelasg,  ceremoniile şi, apoi, misterele horistice de pe munte, desfăşurate pe măguri, în jurul ziguratelor asemănătoare celui de la Densuş sau în jurul menhirului, „piatra căzută din Cer”, închipuită printr-un foc din buturugi masive şi din târşuri, derulându-se în evoluţii rotunde pentru că preluau, în sens invers, rotirea Soarelui pe Cer, sau în şir, sinusoida marcând, în toate picturile rupestre ale vremii, fazele calendarului lunar. Un nobil francez, Domnul de Guis, care culesese, înainte de anul 1700, cele trei tipuri de hore greceşti ale vremii, toate numite valahe, susţinea, pe bună dreptate, dacă vom conştientiza că valah derivă, ca şi felah, din pelasg, că „toate horele popoarelor care mai au hore provin din horele valahe[10].

 

Horele Călucenilor, cum le numea, în 1581, diaconul Coresi, considerându-le  „jocure drăceşti[11], sau Căluşeii, cum numea Dimitrie Cantemir Căiuţii, şi nu Căluşerii, au fost privite întotdeauna şi de către toţi autorii printr-o mare confuzie. Toate aceste hore, ca şi cele ale Cailor lui Sân Toader, din martie, care se desfăşoară timp de vreo zece zile, au origine în aceeaşi onorare ceremonială a Paznicului Muntelui, Marte, deosebirea între Căiuţi şi Căluşeri ţinând de ornamentaţia cu măşti. La Căiuţi, se foloseşte sugestia centaurului, dansatorii închipuind nişte oameni-cai, cu valtrapuri, conduşi de un şaman pedestru, numit stariţ de Cantemir, şi de un purtător de steag, Mutul sau Muta, numit de Cantemir Primicer şi care simbolizează Vatra, Pământul. La poloni, unde există acelaşi obicei, dar numai şamanul este centaur, dansatorii fiind pedeştri. În Muntenia, ca şi la bulgari, şamanul are însemne de căpetenie, Mutul şi Steagul au dispărut, iar săbiile au fost înlocuite cu beţe de alun, căluşer însemnând, în româna veche, pumn de alune, cu trimitere la inflorescenţa şi fructele acestui arbust miraculos.

 

Ollănescu preia de la Dimitrie Cantemir toate informaţiile „căluşereşti”, dar fără să observe că din cele peste o sută de hore căiuţeşti (căluşereşti, dacă vreţi) provin toate horele cu comenzi ale românilor.

 

 

„Când Paştele cu ouă roşii, cu soare, cu stâlpari, sosesc pentru bu­curia celor bine-credincioşi, îi vezi gătiţi cu haine nouă, după-amiază, îndreptându-se, pâlcuri, pâlcuri, spre livada unde, în sunet de nai şi de viori, dulapul (scrânciobul – n. n.), ca un uriaş cu braţele întinse, poartă prin văzduh tinerele perechi, strigând cât îi ia gura: Oprea la basma!

 

Pe policioarele (băncuţele scrânciobului – n. n.) şubrede se urcă ei râzând, cu flori în mâini şi cu flori la piept, ca din vârful cel mal ridicat să-şi poată, odată măcar, arunca privirea peste capetele celor atât de mici, acolo, jos, mai de­parte decât le-o încape zarea!

 

Şi se coboară apoi pe pajiştea plină de lume, voioşi străbat rândurile, cu ai lor, cinstindu-se, închină paharul, iar când lăutarii zoresc măsura[12], de parcă presară jăratec sub tălpi, îşi pun Românii căciula pe ureche şi se aruncă în joc.

 

Ici, câţiva, cu paşi zdrumicaţi şi repezi, frământă sârba[13] ori chin­dia[14]; colo, zburdalnici săltând, flăcăii şi fetele se prind şi se lasă de mijloc, se rotesc în dreapta şi în stânga pe loc şi bat cu călcâiul pământul[15], pe când, mai de-o lături, ticnite şi line, se întind horile, la umbra salcâmilor înfloriţi.

 

Perechi, perechi, bărbaţi şi femei, prinşi de mâini ori de brâu[16], cu doi paşi înainte şi trei înapoi, se mişcă încet, încet, laolaltă, şi ar merge aşa până la înnoptat, dacă n-ar tresări, deodată, cântecul aromit, paşii învioraţi nu s-ar înteţi şi întreg ocolul nu s-ar avânta, răpăind acum bătuta[17].

 

Înainte vreme, era datină la Iaşi ca, în Joia după Paști, să se ducă toată lumea să petreacă sub poalele dealului Cetăţuii, ale cărui coaste um­brite de arbori serveau de preumblare zilnică nobilimii. Sub nuci stufoşi, cu ramurile departe întinse, sub meri înfloriţi, sub salcâmi, se aşezau pe iarbă verde tineri şi bătrâni, îşi des­făceau legăturile cu merinde, îşi destupau botele şi clondirele cu vin şi, la sunetul scripcarilor şi muscalagiilor, dădeau drum slobod desfătării. Scrânciobul, de o parte, hora, de alta, danţurile săltăreţe pretutindenea făceau să duduie pământul sub ropotele paşilor şi să flu­ture în vânt plete voiniceşti şi ştergare străvezii. Mai înainte de as­finţitul soarelui, Domnitorul, încunjurat de boieri şi de curteni, sosea călare, să se bucure de priveliştea veseliei poporului; apoi, descălicând, se aşeza pe jilţ, într-un cort, precum se face la Moşi în Bucureşti, iar tineretul, fete şi băieţi, îi aduceau în dar mănunchiuri de flori şi lucruri câmpeneşti. Doamna, cu domniţele, cu cocoanele şi copilele lor, sosite în rădvane şi în leftice, trăgeau la schitul Socolei, din pridvorul căruia se uitau la această frumoasă petrecere. Astăzi, acest obicei s-a pierdut[18].

 

Ţăranii, care nu şi-au schimbat, din moşi-strămoşi, nici graiul, nici portul, şi-au păstrat neatinse şi jocurile moştenite de la dânşii. Hora le este lor petrecere şi mângâiere. Mişcarea ei trăgănată şi liniştită se împacă bine cu firea duioasă şi visătore a ţăranului. Aleanul sufletului şi-l află prinzându-se alături de iubită; uitarea nevoilor, din priveliştea paşnică ce-i desfată ochii, o undeşte; simţirea plăcută prin trup i-o furnică plăpânda cântare… întreaga pornire ce tainic îl mână să calce cu paşii, pe aceeaşi măsură, ca toţi dimprejuru-i.

 

Cel mai vechi danţ moldovenesc, după horă, este poate Hârlăuanca[19], a cărei origine se trage, precum se crede, din împrejurarea dragostei lui Ştefan cel Mare cu nevasta unui pescar de la Hârlău, din care s-a născut Petru Rareş. Se joacă pereche, câte doi flăcăi şi două fete, întorcându-se de mai multe ori împrejur, ţinându-se de mâni, faţă în faţă şi dându-se înapoi. Flăcăii zic:

 

Înainte şi-napoi,

Catrino, Catrino hăi!

 

Apoi, pornind jocul îndărăt, de unde plecaseră, adaogă:

 

C-aşa joacă pe la noi,

Şi-nainte, şi-napoi!

 

Apoi, Hora gălăţencă, originară negreşit din Galaţi, se joacă de mai mulţi bărbaţi şi femei, ţinându-se de mână, roată. La un ocol al danţului, intră un bărbat în mijlocul horei şi, cu-o basma, prinde de gât pe un alt jucător, care intră la mijloc; apoi vine altul şi altul, până se des­face roata şi danţul se urmează în doi, pentru a se încheia, ca la în­ceput, cu paşi săltăreţi, în horă.

 

La Vrancea şi în Ardei se joacă Arcanaua[20], ce se asemănă cu hora de brâu, având în frunte un vătaf, care ţine în mână un băţ şi bate tactul. Ea se joacă tot la un fel în Moldova, Muntenia, Bucovina şi Ardeal.

 

Hora alivencilor[21] se joacă de bărbaţi şi femei, care, din când în când, se lasă de mâini, fac un pas înainte, bat de trei ori din palme şi, dând un pas înapoi, se prind iarăşi roată.

 

Jocul Hangului (din munţii Hangului), Horodinca malorusienilor din Bucovina[22] şi Ţuţuianca (Mureşanca) au multă asemănare cu Arcanaua, pe când Pristandaua de la Moldova se joacă, ca şi de brâu, bărbaţi şi femei la un loc.

 

Pe sub pale de dugeană[23] este iarăşi un danţ foarte vechi, ce se juca pe la târguşoare sau pe la sate de către un bărbat şi o femeie, ţinând de capetele unei basmale, pe sub care se învârtesc din când în când. Acest joc aduce puţin cu un joc grecesc.

 

Raţa e jocul soldaţilor, ca în chip de horă, bătătorind pasul.

 

Mai sunt încă o mulţime de alte danţuri, ale căror nume le arată obârşia şi le pot zugrăvi mişcările, precum: Sârba, Căzăcesca (care se joacă mai mult pe vine), Amăuţeasca, Huţănesca (venită din Galiţia), Corăbiereasca şi danturile ţigăneşti ca Ţiitura sau Ca la uşa cortului, alcătuindu-se din sărituri fără nici o rânduială, după sunetul cobzei, şi Tananaua,pe care o joacă copiii de ţigani, lovindu-şi trupul cu picioarele şi sărind în loc, pe marginea drumului, când cer milă la tre­cători.

 

Zoralia este un fel de bătută, foarte sprintenă şi veselă, ai cărei paşi sunt adesea însoţiţi de un fel de zâzâit prelung al jucătorilor. Trebuie băgat de samă, că, în nepotrivire cu târgoveţii, ţăranii joacă numai afară, pe bătătură, în drumul mare sau în faţa cârciumii, dar niciodată în casă[24].

 

Afară de aceste jocuri, românul mai are un altul aproape super­stiţios, în care jucătorii trebuiesc să fie în număr fără de soţ: şapte, nouă, unsprezece. „Ei se numesc Căluşari şi se adună o dată într-un an, se îmbracă în vestminte cam ca femeile, pe cap îşi pun cunună împletită din foi de pelin şi din alte flori, vorbesc cu glas subţiratic şi, pentru ca să nu fie cunoscuţi, îşi acopăr faţa cu o cârpă albă. Toţi portă în mână o sabie goală, cu care îndată ar străpunge pe oricine ar cuteza să le descopere faţa. Acest privilegiu îl au consacrat din vechime, încât, chiar dacă ar face omor, nu pot fi traşi înaintea judecăţii.

 

Conducătorul lor se numeşte Stariţ, al doilea e Primicerul (Mutul Căluşarilor), a cărui sarcină este de a întreba pe stariţ ce joc pofteşte să se joace şi a spune apoi celorlalţi jucători, în ascuns, ca să nu audă poporul numele jocului, înainte de a-l vedea cu ochii. Căci au peste una sută de figuri, sărituri şi tacturi deosebite, dintre care unele atât de dibace, încât cei care le joacă parcă nici nu ating pământul cu picioarele, ci că zboară şi se portă prin aer.

 

Căluşarii joacă în zilele de la Înălţare, până la Rusalii, în acest timp ei cutreieră toate satele şi oraşele, pururea jucând şi săltând, şi în tot timpul nu se culcă să doarmă într-alt loc decât sub acoperişul bisericilor, căci, dacă s-ar culcă într-alt loc, i-ar munci strigoaicele sau, cum le zic ei, frumoasele[25].

 

Dacă se întâlneşte o ceată de căluşari cu alta, pe drum, ele trebuie să se bată şi ceata învinsă se pleacă celeilalte[26]; apoi pun condiţiuni de pace, după care cei învinşi trebuie să rămână nouă ani supuşi celor învingători De se întâmplă ca în lupta acesta să rămână vreun mort, dintr-o parte sau alta, în acest caz nu se încape judecată, nici jude­cătorul nu urmăreşte pe făptuitor.

 

Cel care e primit o dată într-o ceată de căluşari trebuie să rămână nouă ani într-însa şi în tot anul să fie faţă la termenul ştiut; dacă nu s-ar prezenta o dată, atunci zic că are boala cea rea (ducă-se pe pustii!) şi-l muncesc frumoasele[27].

 

Poporul prost crede că aceşti căluşari (căluşei, în textul lui Cantemir) au darul de a vindeca bolile cronice. Modul lor de vindecare e acesta: aştern la pământ pe bolnav, încep apoi săriturile lor şi, la un tact anume al cântării, îl calcă, unul după altul, de la cap, până la călcâie; în urmă, îi şoptesc la ureche unele cuvinte, anume născocite de dânşii[28] şi poruncesc bolii să iasă din trupul bolnavului. Aceasta o repetă de trei ori, în trei zile şi, de multe ori, omul se îndreptă”[29].

 

Aşa erau căluşarii, acum 200 de ani, când scria Dimitrie Cantemir, şi astfel au rămas, cu puţine schimbări, încă în Moldova, pe când în Transilvania şi în Muntenia ei sunt cu totul altfel. Mai întâi, nu au caracterul religios şi oarecum mistic ce l-au avut după Cantemir, nici formează o corporaţiune aparte, trăind după reguli neschimbate şi su­pusă unei discipline pe cât de aspră, pe atât şi de puţin potrivită cu firea românului. Înrâurirea medievală, tainică şi superstiţioasă, ce se vădeşte din cele de mai sus, s-a mărginit, poate, asupra căluşarilor moldoveni numai, prin faptul că atingerea cu catolicismul feudal a fost mai deasă şi mai puternică în acea parte a ţărilor noastre, pe când dincoace contactul cu turcii, cu grecii ori cu bulgarii a fost mai simţitor.

 

Acum căluşarii, ca şi la sfârşitul veacului trecut, sunt şapte, nouă, unsprezece sau doisprezece flăcăi, îmbrăcaţi cu iţari albi strâmţi, că­măşi albe până deasupra genunchilor, legaţi cu basmale mari roşii, după gât şi peste umeri, cu ciomege lungi în mâni, zurgălăi la glezna opincii, încinşi cu chimir de piele, bătut cu ţinte şi nasturi de metal, şi pe cap cu pălărie mică, rotundă, neagră, cu cordele (multicolore) şi cu flori sau pene. Ei se adună în ceată sub ascultarea unul Vătaf  (de la latinescul vates, care înseamnă şaman – n. I. D.) şi sunt în­soţiţi de un om mascat, Mutul Căluşarilor, umblând astfel pe uliţele târgurilor, prin sate, dănţuind, pe când lăutarii zic din gură cântece de dor şi de veselie.

 

Ei sunt via întrupare, la noi, a străvechii corporaţiuni instituite de Regele Numa Pompiliu[30] pentru paza celor douăsprezece scuturi (ancilae), dintre care unul, al lui Marte, fusese căzut din cer, şi care erau proteguitoarele cetăţii şi simbolul puterii şi tăriei milităreşti ale romanilor.

 

Aceşti Salii, numiţi Pallatini, fiindcă, la început, îndeplineau cultul lor în Palatul regelui, erau preoţi ai lui Marte Gradivus, aleşi printre fiii patricienilor, care aveau încă pe părinţii lor în viaţă (patrinos & matrinos). La 1 martie al fiecărui an, ei cutreierau oraşul, săltând, jucând şi cântând laude zeului lor, din care pricină lumea îi şi numi Salii (săltători).

 

Căpetenia lor se chemă praesul, magister Saliorum sau vates (vă­taful de azi); iar poeziile lor războinice se numeau astamenta sau axamenta. Regele Tullus Hostilius institui şi el o corporaţiune de Salii, în onoarea zeului Janus, care, după locul unde li se clădise templul (co­lina Quirinalului), fură numiţi, spre a se deosebi de cel dintâi, Salii Colini, apoi Coli-Salii, din care, cu prefacerea cuvintelor, vine ne­greşit numele lor actual de Căluşari.

 

Îmbrăcămintea acestor Coli-Salii se compunea dintr-o tunică scurtă brodată (azi, cămaşa cusută cu flori a căluşarilor), strânsă la mijloc cu un brâu milităresc de bronz (cingulum), sau purtând o zea (pec­torale) pe piept (azi, chimirul cu ţinte şi nasturi de metal); pe deasu­pra, o mantie de purpură (trabea, azi basmalele roşii de pe grumajii şi umerii căluşarilor); în picioare purtau sandale (azi, opinci), pe cap o căciulită ţuguiată (azi, pălării mici cu cordele), pe coapsa stângă, o spadă scurtă, petrecută cu o curea peste umărul drept, şi, în mâna dreaptă, o lance (azi, ciomagul). Serbările lui Janus (Agonalia) se ţineau, după unii, la 9 sau 13 ia­nuarie (ale noastre), după alţii, la 21 aprilie şi la 21 mai, poate chiar la amândouă datele. Căluşarii noştri au ales luna cea din urmă, căci ei dinainte de Rusalii îşi încep jocurile.

 

Danţul celor din Transilvania, de unde, cu mici schimbări, a trecut în Muntenia[31], este cu cântare sau fără cântare. Când este fără cântare, mutului, a căruia mască are îndeobşte cioc de barză sau de dobitoc sălbatec (ca în Brezaia şi Turca), îi este dat să se lege de omeni şi mai ales să sperie femeile, plescăind cu ciocul ori clănţănind fălcile, după tactul muzicii, cu o sfoară ascunsă sub haine.

 

Sprijiniţi în ciomag şi făcând mişcări şi sărituri cu adevărat vred­nice de mirare[32], joacă ei, atunci, fiecare îndeosebi; apoi, trosnind din degete, bat pământul când cu vârful, când cu călcâiul piciorului, şi în paşi mărunţi se poartă la dreapta, la stânga, înainte, înapoi, ba uneori se lasă şi pe vine, dezbinându-se.

 

Dacă este cu cântare, atunci căluşarii se fac roată, fără să-şi dea mâinile, sprijiniţi pe bâtele lor, fac sărituri pe loc, împrejur, dau din mâini şi din picioare, se mlădiază şi se rotesc cu aşa repeziciune şi măiestrie, încât, din mişcarea tuturora, se poate prea bine desluşi credinţa celor vechi, că „jocul lor ar imita adică învârtirea stelelor în jurul Soarelui sau al Luni”.

 

Pe când se face danţul acesta, flăcăii cântă versuri de vitejie sau de dragoste şi, în Transilvania, se înfige pe bătătură, în mijlocul lor, o flamură, aşa că fiecare dănţuitor se repede să o smulgă, sfârşindu-şi cântarea cu refrenul „pe ea! pe ea!”. Se zice că acest obicei ar aminti serbarea anuală a răpirii Sabinelor, care era în mare cinste la Romani[33].

 

Când vor să câştige mai mult, căluşarii joacă şi cu fetele din sat, pe care le aleg dintre privitori. Atunci este datina ca fata, după joc, să dea flăcăului ei câţiva bani de parale, căci, dacă fuge din danţ, fără să-i dea nimic, atunci ceilalţi tovarăşi ai flăcăului îl pun într-o pătură şi-l aruncă, de câteva ori, în aer, ca să-şi bată joc de dânsul, că e nevoiaş[34].

 

Damaschin Bojinca[35], vorbind despre jocul Coli-Saliilor romani, ne arată originea căluşarilor noştri. „Coli-Salii aceştia, zice el, şi până acum se mai ţin prin Ardeal şi prin Banat şi se chemă căluşari, iar peste ei mai mare, după a cărui orânduială joacă şi fac toate, este unul, care se numeşte vătaf, adică vates. Joacă la Rusalii, toată săptămâna, umblând prin sate, şi precum Coli-Salii vechilor romani erau preoţi şi slujeau unei dumnezeiri, aşa şi căluşarii românilor de acum cred că este o putere care-i ajută în săl­tare şi priveşte neadormit la jocurile lor; ba încă şi aceea cred că cel ce nu ştie juca bine, acela cade ameţit la pământ, semn că nu e plă­cut acelei puteri, şi pe loc iese dintre căluşari. Încă şi un bicer este, cel ce, când ceilalţi saltă, neîncetat îl încunjură, pocnind cu biciul, de care toţi se feresc: acesta însemnează dară puterea nemărginită a romanilor, de care, ca de sunetul biciului, se fereau alte nemuri. De mirare este, cu adevărat, ţinerea vechilor datini la români, cum şi una ca aceasta se putu păstra, de atâtea mii de ani, până acum”. Nu credinţă deşartă dar, ci datină de la strămoşi moştenită este jucarea căluşarilor româneşti[36].

 

 

[1] Ollănescu, p. 119

[2] „Tineri acolo şi fete bogate în boi o mulţime

Joacă-mpreună în cerc şi cu mâinile prinse deolaltă.

Fetele toate au gingaşe rochii de in şi flăcăii

Bine ţesute veşminte ce scânteie blând ca oleiul

Ele au conciuri pe cap, frumoasă podoabă de aur,

Dânşii au săbii de aur la chingă de-argint atârnate

Joacă ei toţi. Şi aici-ndemânatici şi iute s-avântă

Hora-nvârtind ca o roată de-o-ncearcă cu mâna-i

Meşter olarul, aici în şiraguri se saltă-mpotrivă.

Lumea-ndesită înconjură hora cea plină de farmec

Şi se desfată privind. De zei luminat cântăreţul

Zice din liră-ntrei ei. Şi-n vreme ce cântecul sună,

Se-nvârtesc doi ghiduşi, se dau tumba în mijlocul gloatei” (Homer, Iliada, XIX, 581-593).

[3] „Puzderia de legi o cântă, glorifică înţeleptele datini, / Cinstite de nemuritorii slăviţi, cu minunatele glasuri” şi „Doar Muzelor se datorează şi-arcaşului Apollon faptul / Că pe pământ sunt cântăreţii ca şi mânuitorii lirei” – Hesiod, Teogonia, pp. 5 şi, respectiv, 6

[4] „Dulce ca mierea / picură peanul” – Pindar, Peanul „Delos” , în Antologia poeziei greceşti, p. 14

[5] „Cele trei hore: Orânduiala, Dreptatea şi Pacea… prinse-n rotitoare dansuri” – Orfeu, Cele trei hore, în Antologia poeziei greceşti, p. 210

[6] „Cu bucurie ţi-or da / La primăvară popoarele tale prinosuri de seamă / Toate s-or prinde-n ospăţ, lirele le-or desfăta. / Hore în zvonul paianului, strigăt în jur de altare” – Theognis, Către Apollo, în Antologia poeziei greceşti, p. 44

[7] „Întreaga Asie, până în India, din Tracia are împrumutată cea mai mare parte a muzicii” şi „au instrumente din munţi” – Strabon, Geografia, II, X, 17, p. 438 şi p. 437

[8] Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

[9] „Zeii şi-au primit numele de la pelasgi” – Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

[10] Edward Jones, Lyric Airs: consisting of Specimens of Greek, Albanian, Walachian, Turkish, Arabian, Persian, Chinese, and Moorish National Songs and Melodies; (being the first selection of the kind ever yet offered to the public:) to which are added Basses for the Harp, or Piano-Forte. Likewise are subjoined a few explanatory notes on the figures and movements of the Modern Greek Dance; with a short dissertation on the Origin of the Ancient Greek Music, Printed for the Author, London, n. d. [1805]

[11] Coresi, Diaconul, Carte cu învăţătură, 1581, editată ulterior de Sextil Puşcariu şi Alexie Procopovici, vol. I, p. 123 – n. I. D.

[12] Fiecare horă începea cu un ritm aşezat, pe care îl accelerau lăutarii, la fiecare reluare a frazei muzicale, din ce în ce mai repede, până la dobândirea extazului  de către dansatori (muzica în spirală a călătoriei prin cer şi nicidecum plată), după cum au tot povestit călătorii străini – n. I. D.

[13] În scrierea lui Ollănescu, din 1897, pare să se facă prima menţionare a sârbei, deci a horei cântată în ritmul cel mai rapid – n. I. D.

[14] Chindiile înseamnă mai multe melodii ritmate, care se cântau la nunţi, în timpul mesei; ulterior, funcţie de preferinţă, satele aveau să adopte câte o chindie, care devenea, prin folosinţă, chindia satului respectiv – n. I. D.

[15] Sulzer, op. cit., p. 413, Danţul numit Cătănesca (Sulzer o mai numea şi Boricene, cu trimitere la horistica martiană, nu marţiană, a civilizaţiei boreene – n. I. D.).

[16] Sulzer cataloga horele noastre după prindere, în hore de mână şi hore de brâu; prinderea îşi avea, desigur, rolul său, în trăirea sentimentului comunitar, cum obişnuiesc să spună, încă, dervişii – n. I. D.

[17] Hora, danţul nostru naţional, este de origine grecească. Din cea mai înaltă anticitate, hora a fost danţul mai multora împreună, care, ţinându-se de mâini, formau un cerc şi jucau fie după melodia ce o cântau singuri din gură, fie după sunetul fluierului, al lirei sau al cembalelor. În coristica antică, tote danţurile erau însoţite de cântece şi se săvârşeau mai ales în jurul altarelor, pe care se aduceau jertfe zeilor; de aceea, cele mai multe dintr-însele erau rotunde. Aşa era danţul cel mai însemnat al lor, numit Gnossianul, consacrat lui Apolon şi Dianei (Sorelui şi Lunii), mai târziu corurile Dionysiace danţau, cântând, în jurul altarului lui Bacchus, di­tirambul din care avea să iasă teatrul. De la greci, ele trecură întocmai la ro­mani, de unde, cu colonizarea Daciei de către Traian şi Aurelian, s-au strămutat la noi şi au ajuns, prefăcându-se, cu trecerea vremii şi schimbarea năravurilor, a se contopi într-un singur danţ circular, căruia i se păstră numele primitiv de chora sau hora, întru amintirea obârşiei sale. În Grecia şi până azi se dansează hora şi la Megara (capitala Beoţiei) poporul joacă, în cele trei zile ale Paştelor, o horă anume, care este foarte asemănată cu acea a ţăranilor noştri de la câmpie. în alte părţi ale Gre­ciei moderne se dansează cu aceleaşi măsuri ca ale horei noastre: doi paşi înceţi înainte, trei paşi repezi înapoi, cu deosebirea că nu fac dănţuitorii un colac, ci ră­mân în semicerc şi cel din capătul din dreapta are în mână o basma albă, cu care dă semnul celorlalţi să facă figurile şi învârtiturile ce-i trec lui prin cap. În aceste danţuri, însă, Grecii se ţin de brâu.

Sulzer, op. cit., pp. 420-427, recunoaşte că hora, aşa cum se joacă la noi, cu melo­dia ei trăgănată, duioasă, tristă, nu este numai un apanagiu al românilor munteni ori moldoveni, ci că dânsa se găseşte la albanezi, ca şi la slovacii din Transilvania şi din alte părţi ale Austriei, precum cântecele ţiganilor noştri sunt luate de la toate popoarele de primprejur, deşi ni le dau ei ca ale noastre proprii. Trebuie însă observat că Sulzer, ca şi Rössler, caută toate mijloacele pentru a do­vedi că suntem slavi de origine, şi anume prin femei, precum slave sunt, după dânşii, cele mal multe datini, jocuri şi cântări de ale noastre.

[18] Această sărbătoare, pe care o ştiam de la bătrânul Sdrobici (azi răposat) din Bacău, am găsit-o descrisă şi de T. T. Burada, în Almanachul musical pe 1877, p. 69.

[19] Numirile horelor, în funcţie de baştina lăutarilor care le făceau vestite, dar şi după numele unora dintre lăutari înseamnă o practică a secolului al XIX-lea – n. I. D.

[20] Arcanaua se mai numea şi Arcanul; cea mai veche partitură este cea a lui Karol Mikuli, dansată mai pe vârfuri, celelalte variante, 6 la număr, provenind tot din Bucovina, deşi brâul acesta se juca în toate teritoriile româneşti din cele trei imperii – cf. Petriceicu-Hasdeu, B, Etymologicum Magnum Romaniae / Dicţionarul limbei istorice şi poporane a Românilor, Tomul II, Bucureşti, 1887, pp. 1492-1598 – n. I. D.

[21] S-au păstrat două partituri, una la Hasdeu, care considera Alivencile o variantă de Alunel, şi alta la Alexandru Voievidca, cu Alivanca de la Udeşti, Bucovina – n. I. D.

[22] O huţulcă, de fapt, promovată de lăutarii evrei de la Colomeea, care cântau doar la nunţi boiereşti, iar toate piesele lor se numeau şi colomeici, până la a deveni, mai ales pentru ucraineni, un gen muzical în sine – n. I. D.

[23] Pe sub poală de cetate, de fapt, melodie culeasă de Mikuli, în 1859, din Suceava, devenită, ulterior, în Moldova, Două fete spală lână, în Bucovina – Am un leu şi vreu să-l beu, iar în Ardeal, în urma introducerii splendidului refren, de către Gheorghe A. Dinicu, minunatul Cântecul lui Iancu – n. I. D.

[24] T. T. Burada, Almanach musical pe 1877, pp. 62-64. / În celelalte provincii locuite de români, danţurile se aseamănă mult cu cele de sus, având, după ţări ori după seminţii, nume fie apropiate de popoarele cu care sunt în atingere, fie zămislite din obiceiurile locale predominante, ca: Ruseasca, hora românilor din Basarabia; Colomeica, danţul locuitorilor mazuri din Bucovina; Ardeleanca, joc special ardelean, care în Transilvania are şi alte numiri, după ţinuturi: Abrudeanca, Someşanca şi altele. În multe părţi, ea se numeşte joc de mână şi de învârtit. Se joacă, de obicei, de perechi, bărbaţi şi femei, grupându-se în şir sau în cerc, unele lângă altele. Ardeleanca are două părţi: una cu care se începe jocul, mai lină, cu paşi anume, făcându-se un fel de înaintare în cerc a perechilor, după care vine partea a doua, repede, cu învârtituri, bărbatul învârtind femeia pe sub mână. În timpul jocului, bărbaţii obişnuiesc a striga sau a chiul versuri poporane, după tactul muzicii. Mocăneasca, danţ în care paşii sunt repezi şi călcâiul bate în răstimpuri potrivite pământul, se joacă în toată partea muntoasă, locuită de români, şi e poate cel mai vechi danţ de caracter, pe care-l avem. Adesea i se zice Cătăneasca, mai ales în Transilvania, căci soldaţii par a-l fi danţat cu preferinţă.

[25] „Soțiile cerești” ale șamanului, cum le numea Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 87 – n. I. D.

[26] Herodot susţinea că bătaia aceasta ritualică, pe care o întâlnise şi la egipteni, drept „bătaia cu ciomege, în cinstea Soarelui”, ar fi închinată, de fapt, Mamei Pământ – cf. Herodot, Istorii, II, LXIII, p. 160 – n. I. D.

[27] Frumoasele, în credinţa poporului, sunt nişte nimfe de aer, care se înamorează de flăcăii voinici şi frumoşi. De aceea, când pe un flăcău îl loveşte vreo boală (pa­ralizie sau apoplexie, de pildă), se zice că a căzut jertfă frumoaselor pentru nesu­punerea ori răutatea lui.

[28]viersurile cele fără de cale şi netocmite”, cf. Ivireanul, Antim, Didahiile, vol. II, p. 386 – n. I. D.

[29] Cantemir, Descriptio Moldaviae (1716), Ed. Academiei Române, p. 142. Vezi şi Ioan Eliade, Curierul românesc, 1843, No. 41.

[30] Fantezie latinistă, desigur, din Caii lui Marte descinzând, de fapt, şi centaurii, şi salii, şi căluşarii – n. I. D.

[31] Iacob Mureşan considera, în 1850, că horele moldo-vlahe au pătruns şi s-au răspândit în Transilvania prin ţara Haţegului – cf. Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Nr. 4, luni 23 ianuarie 1850, pp. 31, 32 – n. I. D.

[32] Pentru a se dovedi cât de greu e acest danţ, începătorii trebuie să se bage într-un butoi, pentru a prinde bine măsura săriturii ce o vor face în aer şi care nu se cade să fie mai largă decât o gură de butoi desfundat Se zice chiar că das­călul îşi cunoaşte elevii buni de joc şi de săltări, numai după partea trupului ce rămâne afară. Wilhelm Schmidt, op. cit, p. 13, crede mai lesne că această înfundare în bu­toi a ucenicilor căluşari, pentru a-i deprinde cu măsura paşilor şi rotunjimea săriturilor, este un basm, pe care el nu l-a putut dovedi. Totuşi, există o credinţă generală că adică numai prin puternica mijlocire a diavolului, pe care o capătă fiecare dănţuitor, se poate juca jocul acesta.

[33] Wilhelm Schmidt, op. cit., p. 13, în Curierul român, 1843, No. 41.

[34] Obiceiul acesta este forte comun între românii din Ardeal şi, când eram copil, mi-aduc aminte că un guvernor din partea locului ne învăţase jocul acesta destul de primejdios. În Viaţa şi aventurile lui Don Quichotte, aşa-ceva i se întâmplă lui Sancho Pansa, când nu are cu ce plăti, la cârciumă, o cheltuială făcută.

[35] Anticile Romanilor, Buda 1832.

[36] Ollănescu Dimitrie C., Teatrul la români, în Analele Academiei Române, Seria II, Tomul XVII, 1895-1896, Memoriile Secţiunii literare, Bucureşti 1897, pp. 118-126


Pagina 31 din 1.114« Prima...1020...2930313233...405060...Ultima »