Dragusanul - Blog - Part 31

Motivele broderiei ţărăneşti în Bucovina

 

Până ce voi izbuti o traducere (din franceză, fireşte), iată că am izbutit o salvare, care mă ajută să vă pun la dispoziţie, în variantă electronică, exemplarul original. Deci, faceţi click pe imaginea copertei şi accesaţi cartea.


1857: „Arcanele” şi lăutarii lui Vaillant

J. A. Vaillant, „fondator al colegiului internat din Bucureşti şi al şcolii gratuite de fete, profesor de literatură la şcoala naţională Sfântul Sava”, cum însuşi se eticheta pe coperta cărţii Les romes. Histoire vraie des vrais bohémiens, pe care avea să o publice la Paris, în 1857, izbutea să ofere patrimoniului cultural european nu doar o interesantă carte de istorie a romilor, ci şi una de extaz onest asumat în faţa artei lăutăreşti, pe care romii au exersat-o ca nimeni alţii. Vaillant punea în discuţie, înainte de 1857, teoria arcana a tainei primordiale – mistere, cum zicea el, fără voie referindu-se, prin sinonimie la o epocă mai târzie – taină pe care romii ar fi adus-o în Europa din India, iar teoria aceasta merită expusă.

 

Neştiind că în culturile asiatice, inclusiv în cea indică, taina se numea arcana, cu pluralul arcane, Vaillant îşi imaginează, pe baza unei bune cunoaşteri a culturii indiene, atâta cât încăpuse în traducerile franceze de până în vremea sa, o simbolistică interesantă şi corectă a arcanelor sau a arcelor zodiacale, scriind că „inteligența inzilor, ridicându-se până la Arcul cerului, care este reședința arcanelor sau a arcelor inelului zodiacal, de când arcanele au devenit mistere, au dat-o ca principiu, iar romii au compus arcanele lor, adică au imaginat muzical o corabie[1] (deci o arcă, precum cea a lui Noe – n. n.), un argo; și acest argo, ca fiecare arc dintr-un cerc, este un arc ceresc care împreună cerul cu pământul, un arc zodiacal care favorizează navigarea prin ceruri, un fel de pod, de punte pentru a păşi constant de pe pământ pe cer, biruind relele timpului, din noapte, în zi; prin muzica imaginată ei au urcat fără încetare în această corabie[2], pentru a naviga continuu dintr-o parte în cealaltă a mării eternității, de la zi, la noapte; și astfel, trecând, în fiecare noapte și în fiecare zi, deasupra capului lor, acest arc ceresc, acest arc zodiacal, eliberându-i, transpunându-i, trădându-i, noapte de noapte, zi de zi, arc-anes sau al revoluții diurne și arcuri anuale, care fac misterele cerului, au făcut harghah sau tradiție; și cum lumea este boltită, cupola cerească circulară, cortul al cărui arc este cupola și întregul, şi pentru ei, romii, cortul însemna este carena și întreaga corabie, pe care au fost îmbarcate științele pământului”[3].

 

Este surprinzător pentru mine să înţeleg, în baza textului lui Vaillant, relaţia dintre corabie, numită şi arcă, precum cea a lui Noe, şi arcana, adică taina sacră, zodiacală şi, deci, cerească, a naşterii şi a renaşterii. O relaţie care consacră acelaşi statut pentru melodiile ceremoniilor de nuntă Corăbiasca şi Arcana sau Arcaneaua, dansurile de după oferirea darurilor mirelui miresei, aduse cu corabia, deci cu arca, de către corăbierii mirelui (vătăjei, vornicei), numite corăbeşti fiind, de fapt, arcane. Aşa se explică larga răspândire, în vechime, a arcanelor în toate ţinuturile româneşti, indiferent de imperiul care cuprinsese aceste ţinuturi, pentru că, pentru neamurile păstoreşti, aşa cum zice un moto al Capitolului III, Les romes-pélasges en Moesie et en Gréce, al cărţii lui Vaillant, „Fără ţări, fără stăpân şi fără legi, / Viaţa noastră / Trebuie invidiată; / Fără ţări, fără stăpân şi fără legi, / Omul este fericit o zi din trei”.

 

Deşi plusează pe un pre-arianism, vehement combătut ulterior[4], Fligier ajungând, în 1881, la concluzia că „adevăratul „vagina gentium” trebuie căutat în Europa de Est”[5], iar Theodor Benfey susţinând, încă din 1868, că „din moment ce s-a stabilit că, din vremuri străvechi, Europa a fost locuită de oameni, ansamblul argumentelor care au fost aduse în favoarea migrării arienilor din Asia cădea la pământ… Nu mai este posibil să se limiteze existenţa omului, pe pământ, la o perioadă de şase mii de ani. S-a demonstrat că omul a fost contemporan cu mamuţii şi cu rinocerii lânoşi, după care a urmat retragerea din calea stratului de gheaţă care a acoperit Europa de Nord, în timpul ultimei epoci glaciare”[6], Vaillant desluşea taine ale ceremoniilor ancestrale cu o incredibilă intuiţie.

 

Strămoşii îndepărtaţi ai neamurilor omeneşti, muntenii – scria Vaillant – „deși erau păstori, au fost odată atât de bogați, încât cărțile indiene îi pun în relaţie cu soarele, drept puternicul zeu al războiului, pe care ei îl numesc Sram și pe care grecii și romanii îl numesc Ares și Marte: „Acoperit cu o piele o fiară, cu o ghioagă în mână și cu părul ridicat, el merge printre umbre ca focul prin iarbă”.

 

Astfel s-a stabilit în istorie că primii păstori și primii războinici sunt cei dintâi oameni născuţi, odată cu viața trupului și cu cea a spiritului. Cea mai puternică dovadă în acest sens este starea primitivă a păstorilor, căci ei sunt primii oamenii care nu au putut renunţa la statutul lor străvechi…

 

Familiile pastorale, adică solitare, pentru că au rătăcit, singure cu turmele lor, au devenit războinice, când au întâlnit triburi ostile… În starea lor de păstori și de războinici, au căutat modalități de a face fermecătoare legea (credinţa – n. n.); și cum nu au găsit alte modalităţi, decât să cânte și să danseze, au inventat instrumentele cu care să se acompanieze”[7], acest adevăr fiind susţinut, cu aproape două milenii înainte, şi de Strabon, care scria că „muzica, apoi, care însoţeşte dansul, ritmul şi melodia, ne uneşte cu divinitatea prin desfătarea şi, totodată, prin frumuseţea artei”[8], şi că „muzica, în întregimea ei, este socotită tracă şi asiatică… întreaga Asie, până în India, din Tracia are împrumutată cea mai mare parte a muzicii”[9]. Şi, desigur, instrumentele boreazilor, care, după Pindar, citat de Herodot, dintr-un text pierdut, erau vioara, cobza şi naiul.

 

Când am documentat şi scris capitolul „Arcanul” sau falsificarea „Tainei” primordiale, nici măcar nu răsfoisem cartea lui Vaillant, care îmi oferea atâtea îndreptăţiri pentru susţinerile mele. Din nefericire, din 1857, când a fost publicată la Paris, cartea lui nu a fost răsfoită nici de către etnomuzicologii şi folcloriştii români, care, în doar un veac şi jumătate, au izbutit să prăbuşească pâcla cea mai întunecată asupra memoriei şi a spiritualităţii româneşti. Indirect, asupra originilor comune ale spiritualităţii popoarelor europene.

 

 

În ce-i priveşte pe lăutari, pe ei îi ştiam, mai bine şi decât Vaillant, pentru că, datorită „Zicălaşilor”, le-am auzit cântecele şi le-am înţeles şi sufletele, nu numai faima clătinată şi ulterior spulberată de vremuri.

 

Lăutarii, scria Vaillant, aceşti „muzicieni înnăscuți, improvizează uneori chiar şi lacrimile. În secolul al XV-lea, au făcut deliciul lui Mathias Corvinus, iar italienii care au vizitat Buda, la acea vreme, au recunoscut că nu au auzit nimic de acest fel în țara lor. Instrumentele lor preferate sunt vioara europeană, pe care o numesc Bas’alja; șeful instrumentelor, Kobza, un fel de mandolină, care este a lor; Sulenul sau Syrinx-ul și flautul Nei sau al lui Pan, pe care l-au adus din Persia. Cel puţin unul dintre muzicienii lor a devenit celebru în aceste țări; dar cum nu își scriu muzica, nu există alte urme ale muzicii lor, decât numele celor mai vestiţi. Cei mai importanţi, de care ne amintim cu plăcere, au fost Suceavă (Soutchava), Angheluţă (Angheloutza) și Barbu (Barba) din Moldova; iar în Ungaria, trebuie amintit Barna Mihali. Acesta din urmă era înzestrat cu un talent atât de prodigios la vioară, încât era considerat un nou Orfeu. Contele cardinal Emeryc-Czaki, unul dintre cei patru mari magnați ereditari ai Ungariei, el însuşi un foarte bun muzician, l-a făcut căpitan și avea pentru el o stimă atât de mare, încât a pus pe un pictor inteligent să-i facă portretul, pe care l-a expus în palatul său…

 

Ar fi totuși nedrept să se ignore mărturia unei femei cu gust, care, în 1786, s-a oprit, pentru câteva zile, la curtea lui Soutzo, hospodarul Valahiei. Era Milady Craven. În timpul mesei, a spus ea, doar muzică turcă a fost cântată, dar, din fericire, din când în când, era întreruptă de cea a lăutarilor, ale cărei accente încântătoare l-ar fi încântat şi pe cel mai ursuz om din lume.

 

În 1810, când, la întoarcerea din Franța, fratele șahului Persiei, care trecea prin Valahia, i-a auzit cântând syrinx, el a mărturisit că au depășit chiar şi pe înşişi perşii, atât de pricepuți sunt în folosirea acestui instrument. În cele din urmă, spune Borrow, cert este că faimosul Catalani a fost atât de fermecat, la Moscova, de vocea unei cântărețe rome, încât și-a scos cașmirul, un cadou magnific de la Sfântul Părinte, și i-a spus, depunându-l pe umerii ei și dându-i un sărut: „Era destinat celei mai pricepute cântărețe și înțeleg că nu era pentru mine”.

 

Astăzi Boulan, Ionică (Ochi Albi, fiul lui Năstase din Botoşani – n. n.), Dimitraki (cel care cântase şi pentru Liszt – n. n.) se bucură de o mare celebritate în București, iar Năstase, poreclit Mouskuladji (muscalagiu, adică năierul – n. n.), este un violonist al cărui talent de improvizație este apreciat doar.

 

Astfel, să-i judecăm doar prin excepții, precum cei care îi fac antropofagi, s-ar putea, chiar, alegând din tot doar ceea ce poate fi măgulitor în aceste povești, să se afirme că romii sunt o rasă de virtuoși; dar dacă ar trebui să plângi, ascultându-i, sunt exagerări, împotriva cărora trebuie să avertizăm, pentru că, înălțând prea mult adevărul, comiţi o minciună, deoarece, precum și calomniile care îi vizează, erau şi ei flămânzi de dragoste”[10].

 

 

[1] Deci şi dansurile corăgheşti sunt arcane, şi anume arcanele naşterii şi ale renaşterii, prin nuntire cosmică – n. n.

[2] Numită „Corabia Varra” , cea care avea să supravieţuiască marelui diluviu, oprindu-se în ţinutul şi în timpul căldurii solare, numit, de asemenea, „Varra” – Zend-Avesta, Vendîdâd, pp. 16, 17; „Acolo, el a adus seminţele fiecărui soi de copac, din cele mai mari, şi cele mai bune tipuri pe acest pământ; acolo a adus seminţele fiecărui fel de fruct, plin de saţ şi dulce la miros. Toate aceste seminţe le-a adus, câte două din fiecare fel, ca să fie păstrate inepuizabile acolo, atât timp cât acei oameni trebuie să rămână în Varra” – Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 19, în Vendidad (Vidēvdād) or Laws against the Demons Avesta The Sacred Books of

Zoroastrianism, Book 3, Translated by James Darmesteter (From Sacred Books of the East, American Edition, 1898.)

[3] Vaillant, J. A., Les romes. Histoire vraie des vrais bohémiens, Paris 1857, pp. 34, 35

[4] „În 1859, profesorul Max Muller, în lucrarea sa „Istoria vechii literaturi sanscrite”, a adoptat, cu înflorituri poetice diverse, teoria lui Grimm a „impulsului irezistibil”. „Principalul flux de naţiuni ariene”, spune el, „a curs mereu spre nord-vest”. Nici un istoric nu ne poate spune de care anume impuls au fost conduşi, de prin Asia, spre insulele şi ţărmurile Europei, aceşti nomazi aventuroşi” (p. 11); „Această teorie, bazată pe convingerea că rasa umană îşi are originea în Asia, într-o perioadă relativ recentă, şi că diversitatea de etimologii comune din limbile popoarelor ar avea la bază confuzia limbilor, efectul de „turn Babel”, a fost universal acceptată” (p. 8); Geiger „susţine că nici o dovadă nu a fost prezentată, vreodată, despre vreo migraţie ariană, de la est, la vest, şi că leagănul arienilor este mai probabil în Europa, decât în Asia” (p. 29); „În 1873, Friedrich Muller a recunoscut forţa argumentelor în favoarea unei origini europene a arienilor, care au fost invocate de Benfey şi Geiger” (p. 41) – citate din Taylor, Isaac, The Origin of the Aryans, New York, 1890

[5] Taylor, Isaac, The Origin of the Aryans, New York, 1890, p. 44

[6] Ibidem, pp. 54, 55

[7] Vaillant, J. A., Les romes. Histoire vraie des vrais bohémiens, Paris 1857, pp. 41, 42

[8] Strabon, Geografia, II, X, 3, p. 433

[9] Strabon, Geografia, II, X, 17, p. 438

[10] Vaillant, J. A., Les romes. Histoire vraie des vrais bohémiens, Paris 1857, pp. 264-266


1788: Asaltul raialei şi a cetăţii Hotinului

 

Varşovia, 25 mai 1788. În ultimele zile, s-a vorbit despre un raport trimis guvernului de generalul de Witte, comandantul garnizoanei Kaminieck și potrivit căruia Hotinul a fost bombardat și ars, la 11 mai, de către corpul de armată al prințului Coburg. Orașul, după cum știm, o simplă suburbie a cetății, este compus doar din case şubrede din lemn, pe care nu le-a fost greu să transforme în cenușă. Garnizoana cetăţii, cu un efectiv de 6.000 de oameni, s-a retras în fortăreaţă, care este capabilă să susțină un asediu îndelungat. După bombardarea acestor bordeie, austriecii s-au îndepărtat la o oarecare distanță de cetate, în speranța de a o bloca, i-au tăiat proviziile, forțând-o să se predea. Cu câteva zile înainte, Pașa de Hotin a cerut comandantului din Kaminieck furaje și mâncare, care i-au fost refuzate, pe motiv că ar fi fost rechiziţionate de ruși, în perioada în care au poposit pe teritoriul nostru.

 

Armata Seraskier-ului Basarabiei, formată din 80.000 de oameni puternici, era, la sfârșitul lunii aprilie, cantonată lângă Bialogrod (Cetatea Albă – n. n.); cea a Contelui de Romanzof avansase, printr-un marș precipitat, dincolo de Dubosor (Dubasari – n. n.), la stânga Nistrului, iar avangarda sa avusese deja câteva ciocniri cu pâlcuri ale armatei otomane. Prințul Repnin, cu Corpul de armată aflat sub ordinele sale, se spune că a avansat până aproape de Oczakof. În ceea ce privește pe prințul Potemkin, se crede că a trecut de Bog (Bug – n. n.), cu intenția de a acoperi Crimeea; dar toate aceste marșuri sunt atât de incerte, atât de contradictorii, anunțate parcă de nuveliști, încât este dificil să ne formăm o idee exactă asupra operațiunilor începute”[1].

 

 

Viena, 30 mai 1788. A doua scrisoare a prințului de Coburg, din 21 mai, conține detalii destul de ample despre asediul asupra Hotinului. Aflăm de acolo că, pe 8 mai, acest general şi-a instalat tabăra lângă Rarance, cu toate trupele din subordine; că, pe 10 mai, a înaintat până la Sarochin (Saracin – n. n.), iar pe 11, împotriva lui Ruckzim, în următoarea ordine: batalionul de infanterie Venzel-Colloredo şi două divizii ale Cavaleriei-ușoare din Lowenehr s-au întâlnit la Corpul din Armată din pădurea Bucovinei, în timp ce maiorul Quietowski, cu divizia de husari Burco, cu 2 companii de infanterie Pellegrini, cu 2 tunuri și cu 112 archebuzieri, avansau, de la tabăra din Rohatim, de-a lungul malului drept al Nistrului, prin lunci, pentru a acoperi flancul stâng al armatei. Pe cealaltă parte, generalul-maior Jordis și-a îndreptat marșul, pe malul stâng al Nistrului, cu 4 companii de Pellegrini și 2 divizii de infanterie ale lui Barco, pentru a putea sprijini pe maiorul Quietowski, dacă ar fi fost necesar. Domnul Karaiczay, împreună cu locotenent-colonelul Lovenehr, pentru a acoperi aripa dreaptă a armatei, a trecut Prutul, pe lângă Molinza, cu Batalionul de infanterie Kauniz și 2 divizii de Cavalerie-ușoară ale lui Lowenehr, și a avansat, prin Raia, către Sankoviss (Săncăuţi – n. n.), dincolo de aliniamentul aripii drepte. Întrucât Corpul pe care îl comandase însuși Prințul de Coburg trebuia să fie așezat pe înălțimile lui Ruckzim (Rucşin – n. n.), trupele care făceau parte din avangardă s-au întâlnit cu o mare parte din garnizoana Hotinului; dar un batalion de infanterie și o divizie de cavalerie, avansând să-i sprijine pe ai noștri, au pus tunurile pe inamic, care s-a retras în dezordine; acesta a fost urmărit, până la zidurile Hotinului, asupra căruia s-au mai tras câteva focuri de tun, care au incendiat mai multe locuri din cetate. Turcii uciși au rămas în piață,printre răniții lor; duşmanii au făcut un prizonier. Noi am avut pierderi, în această acţiune, 6 ucişi și 26 de răniți.

 

Prințul de Coburg, neştiind cât de aproape este tabăra de inamic, s-a retras, seara, dincoace de Ruckzim (Rucşin – n. n.). Pe 12 mai, totul a fost liniștit; dar pe 13 mai, un corp turc, format din 1.000 de infanteriști și 2.000 de cavalerişti, cu tunuri, a atacat trupele  locotenent-colonelului Karaiczay, aflate în apropiere de Dolinany. Acest atac a fost și mai fatal pentru inamic, care a fost obligat să se retragă cu pierderi considerabile. Suntem siguri de cel puțin 200 dintre ei, că ai noștri i-au văzut căzând, în timp ce noi avem doar 3 bărbați răniți. Nu s-a întâmplat nimic pe 14 şi pe 15 mai; dar pe 16 mai, ai noștri au început, pe la amiază, o canonadă aprigă împotriva amplasamentelor bateriilor inamice apropiere de lână Braha. Succesul acestei canonade nu este îndoielnic, deoarece a distrus o baterie inamică, a ucis mulți oameni, a deteriorat și a ars multe case. Focul lor ne-a ucis un singur și a rănit alţi doi.

 

Se spune că Poarta l-a numit pe Prințul Maurojeni (Mavrogheni – n. n.) Hospodar al Moldovei, în locul Prințului Ypsilanti, care avansează spre Iaşi cu o oaste de 40.000 de bărbați. Alexandru Moruzzi l-a înlocuit pe Hospodarul Valahiei”[2].

 

View across Dniester from Hotin Castle

 

[1] Journal politique de Bruxelles, No 15, 31 mai 1788, pp. 97, 98

[2] Journal politique de Bruxelles, No 15, 31 mai 1788, pp. 104-106


1818: Cernăuţi, târgul de pe Apa Neagră

Cernăuţi, 1870 – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

„În această seară, am dormit la Olmacks. A doua zi, am luat micul dejun la Obertier și, în aceeași seară, am ajuns la Snyatin. D’Anville i-a preluat vechiul nume Netin-Dava (o stație romană în limitele Daciei antice, menționată de Ptolemeu), nume care a fost corupt în Snyatin. Acum localitatea este un sat sărac, locuit de evrei și situat în apropierea malurilor Prutului, numit Hierasus[1] de Strabo. Acest râu traversează o vale minunată, delimitată, la sud-vest, de munții înalți ai Transilvaniei, care acum ne însoțeau călătoria, de la o distanță de aproximativ zece mile, pe dreapta. Drumul a urmat malul stâng al râului, până am ajuns în orașul Cernăuţi[2], unde trăsurile noastre au fost transportate pe o barcă dublă, alipite de scânduri transversale, formând o platformă, și am intrat, la scurt timp, în ultimul oraș de frontieră al statelor austriece.

 

Cernăuţi, capitala Bucovinei, este situat, convenabil, pe un deal de pe malul sudic al Prutului. Are aproximativ 600 de case şi trei biserici, și o populație de circa trei mii de locuitori. Spre deosebire de alte locuri, străzile sale sunt largi, curate și bine pavate, iar casele sunt construite din piatră zidită. De asemenea, se mândrește cu un han acceptabil[3], unde am luat micul dejun. Fără să fi vizitat Polonia și să fi văzut cu ochii murdăria și necuviința abominabilă a locuitorilor de acolo, ar fi greu de crezut relatările atât de nefavorabilă despre atmosfera pestilențială a târgurilor din această țară. De exemplu, în noiembrie 1770, molima a izbucnit la Constantinopol și a curmat, în curând, viaţa a peste o mie de persoane. Propagată prin Moldova, apoi, datorită războiului, prin armatele turcești și ruse, a intrat în Polonia și, după ce a făcut ravagii în orașul de frontieră Kamieneck de pe Nistru, a nimicit vieţi în rândul trupelor din garnizoană, precum și a locuitorilor, încât supraviețuitorii dintr-un corp de armată au abandonat cetatea și, timp de câteva luni, nici rușii, nici polonezii nu s-au mai aventurat în ea. Toți țăranii unui sat, aparținând prințului Adam Czartorinski, au fost uciși într-o singură zi și nouă mănăstiri au rămas complet depopulate. Această afirmație, extraordinară așa cum apare, nu am nici o ezitare în a o crede, după ce am fost martor la obiceiurile domestice ale oamenilor. Casele polonezilor autohtoni sunt la fel de murdare și, în general, mult mai mici decât cele ale evreilor, iar obiceiurile lor sunt încă şi mai murdare. Ambele sexe dorm împreună ca porcii, pe paie sau blănuri, pe vârfurile și laturile cuptoarelor lor, fără să se dezbrace. Pardoselele odăilor lor sunt din lut sau pământ, întotdeauna umed și din care căldura sobei absoarbe un abur perpetuu şi urât mirositor, care, întrucât geamurile nu sunt niciodată deschise, duhneşte şi îmbibă cu ușurință totul cu otravă contagioasă, care, odată absorbită, este menţinută greoi în aer. În general, fără asistență medicală, aceste ființe nenorocite sunt abandonate în voia soartei lor; și, din păcate, acesta este egoismul strigător al marii majorități a nobililor polonezi, încât în ​​loc să încerce să amelioreze starea iobagilor lor, toată isteţimea minţii lor și ingeniozitatea sunt epuizate în slujirea înclinării lor crapuloase și în parvenitism, veniturile risipindu-se pe cale, din pricina ispitelor beției. Episcopii și nobilii sunt proprietari comuni ai tuturor hanurilor și, cu cât e mai mare beția țărănimii, cu atât sunt mai mari întoarcerile de bani către stăpânii pământului. Această imagine este departe de a fi exagerată. Pot face apel, cu încredere, la relatărilor oricărui alt călător prin Polonia, pentru a susține adevărul acestor afirmaţii.

 

Cernăuţi, cazarma austriacă – de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

Teritoriul moldovenesc începe la Zoring (Ţureni – n. n.), un cătun cu câteva case, în care se află atât oficiile vamale austriece, cât și cele moldovenești, precum și unii comisari greci și austrieci pentru a examina și contrasigna pașapoartele. Meleagul din jur prezintă rămășițele unor păduri întinse de stejar, aproape spulberate de focurile tătarilor și ale ţiganilor rătăcitori, care, în migrațiile lor constante, cojesc trunchiurile celor mai mari copaci, distrugând astfel scoarța și făcând arborii să se usuce şi să cadă. Am găsit o şatră a acestor țigani, la Zoring (Ţureni – n. n.): căruţele lor sunt construite într-un fel aparte și îmbinate uneori cu pene de lemn, fără intervenția fierului sau a metalului. Nu folosesc gudron sau păcură pentru a unge osiile, iar zgomotul pe care îl scot roţile se aude la mare distanță.

 

Aspectul Moldovei este foarte singular, ba poate că, în această epocă, chiar unic. Există alte două regiuni în Europa care, probabil, s-au asemănat, odată, cu mult timp înainte, dar progresul civilizației și al agriculturii, de-a lungul câtorva secole, le-a modificat, în timp ce Moldova rămâne în starea sa primitivă. Este înţesată cu mlaștini, bălţi, iazuri și heleşteie într-un măsură de dincolo de orice descriere şi imaginaţie”[4].

 

Cernăuţi, biserica Sfânta Parascheva – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

[1] Hierasus este râul Siret; numele este grecesc şi înseamnă Sfântul – n. n.

[2] Cernăuţi – târgul de pe Apa Neagră; Czerni înseamnă Apa Neagră – nota autorului

[3] Pajura Neagră – n. n.

[4] Neale, Adam, Travels through some parts of Germany, Poland, Moldavia and Turkey, Chapter XII, London 1818, pp. 150-153


1823-1824: Din Cernăuţi, cu ochii pe turci

Turci, văzuţi de Munster

 

1823: „Pe 18 septembrie, Majestatea Sa a mers la Cernăuţi, în Bucovina, unde urma să aibă convorbiri cu împăratul Rusiei. Aceste discuţii au avut loc, pe data de 4 septembrie 1823[1], în urma aranjamentelor făcute între cei doi suverani în timpul șederii lor la Innsbruck, în Tirol, după închiderea Congresului de la Verona și după întoarcerea lor la Viena. Singurul lor scop a fost să vorbească despre problemele cu Turciei. Cu această ocazie, însă, cei doi monarhi și-au exprimat satisfacția pentru rezultatul obținut de sistemul politic pe care l-au adoptat, prin care au menținut și întărit Europa, încercând să distrugă peste tot spiritul îngrijorării și al rebeliunii”[2].

 

1824: „29 noiembrie. O mișcare de centralizare are loc printre trupele staționate în provinciile austriece care se învecinează cu teritoriul turc. Această mișcare a fost mai întâi atribuită prevederilor necesare pentru realizarea unui cordon sanitar, stabilit de-a lungul limitelor estice ale Bucovinei, Transilvanie și a Banatului Timişoarei, din cauza ravagiilor pe care ciuma continuă să le exercite în provinciile din nordul Turciei. Această cauză este poate doar un pretext: se poate presupune mai degrabă că Austria, foarte alarmată de starea de decadență a Imperiului Otoman, formează pe frontierele turcești o armată de observație, pentru nu fi luată prin surprindere; este probabil că, dacă războiul dintre Grecia și Turcia ar dura mult, Imperiul Semilunii, deja atât de zguduit, s-ar prăbuși cu totul, cel puțin în această parte a Bosforului. Curtea de la Viena, poate temându-se că Rusia ar putea profita de această împrejurare pentru a se extinde în continuare, probabil consideră necesar să depună eforturi mari pentru a devia ruinarea care amenință în mod evident Poarta. Dar această ultimă putere pare să fie dispusă să asculte sfaturile înțelepte și salutare, pe care un cabinet la fel de prudent ca cel al Austriei, le poate da; trebuie să se temă că, dacă le va subordona unui entuziasm orb, riscă ruinarea”[3].

 

 

Soldaţi turci

 

[1] „Împăratul Austriei, care urma să fie onoranta gazdă a acestei întrevederi, trimisese pe Mareșalul de câmp – locotenent baron de Kutschern, la Kamenietz-Podolsky, pentru a-l complimenta pe împăratul Rusiei. În ziua sosirii prietenului său august, M. M. s-a dus să-l întâlnească personal la frontieră. Cei doi suverani au intrat împreună, cu aceeaşi trăsură, pe 6 octombrie, în Cernăuţi, la orele șase și jumătate seara; au trecut pe sub un arc de triumf, care fusese ridicat la intrarea în oraș, și au mers, prin mijlocul şirurilor de trupe care mărgineau drumul, în sunetul tunului și în aclamațiile locuitorilor, la palatul destinat împăratului Alexandru. Întrevederea celor doi suverani a durat doar patru zile, timp în care au făcut vizite dese prin împrejurimi și au luat masa împreună, de mai multe ori. A fost o succesiune de petreceri, obișnuite în astfel de cazuri: au primit, dar separat, în audiență privată, o deputăție, compusă din trei boieri moldoveni, pe care prințul Stourdza, hospodarul Moldovei, o trimisese din ordinul Sublimei Porţi, pentru a aduse complimente LL. MM. II” – Rabbe, Alph., Histoire d’Alexandre I, Tome second, Paris, 1826, pp. 380, 381 subsol.

[2] L’art de vérifier les dates, depuis l’année 1770 jusque a nos jours, Tome septième, Paris 1828, pp. 452, 453

[3] L’art de vérifier les dates, depuis l’année 1770 jusque a nos jours, Tome septième, Paris 1828, pp. 453, 454

 

 

 


Pagina 31 din 1.166« Prima...1020...2930313233...405060...Ultima »