Dragusanul - Blog - Part 31

Sărbătorile BaBelor, de la sacru, la băşcălie

 

Dintotdeauna şi pentru toate neamurile lumii, BaBa a definit strămoşii iniţiali, „taţii” sau „stâlpii” – cum încă se mai păstrează perechea de monosilabe totemice în limbile turcice, sau „bunicii”, în sensul iniţial de strămoşi – în limbile balcanice. Mai târziu, odată cu „semnificația nouă religioasă, pe care o capătă emblemele totemice, când ele se transformă în înseși imaginile diferitelor zeități”[1], Baba, mutaţi în ceruri, devin însăşi Dumnezeirea, Babylon, de pildă, înseamnă „zidit de Dumnezeu”[2], deşi, în cel mai vechi text de pe pământ, „Locust Charm”, cu şase tablete[3], şi în inscripţiile de la Gudea[4], care reprezintă cea mai veche carte a Creaţiei, BaBa sunt, ca şi la egipteni, ca şi la greci, Cerul şi Pământul, Luna fiind „hirotonită… oracol al Cerului şi al Pământului”[5].

 

În spaţiul românesc, în vremurile în care OM era doar Dumnezeu – de unde Vârful Omul, din Carpaţi, iar Cerul şi Pământul reprezentau… BaBele, Primăvara suprapunea cele „şapte ceruri”, cojoace cosmice pentru Planeta Mamă. Apoi, pentru că mai toate neamurile vedeau în zeificarea Cerului şi a Pământului doar strămoşii din care se trăgeau ele (şi Odin spunea că lui i se spune „Tatăl tuturor”, în sensul acestor descendenţe), s-a pornit la satanizarea strămoşilor („ei se închină unor oameni morţi”[6]), BaBa nu a mai însemnat în limba română, sub influenţa limbii şi puterii ruşilor decât femeie bătrână, adică babă. S-au lăsat greu românii de cultul străbunilor, dar când Gheorghe Asachi a năvălit cu proze şi cu poezele despre „Baba Dochia” (în traducere corectă ar fi Mama Tera, adică „Fecioara Neagră” de la… Sagrada Familia din Barcelona), iar feţele bisericeşti au răspândit cu hărnicie această „mitologie daco-romană”, străbunii au fost repede uitaţi, datorită şi sfătoşeniei femeilor, care, încântate de băsmuire, au încredinţat-o urmaşilor drept adevăr absolut, pentru că, de la Apollo citire, „veţi fi mai în măsură, poate, să scrieţi durabil pe apă sau pe lumină, să deschideţi aripile şi să zburaţi prin aer ca o pasăre, decât să vă aduceţi înapoi soţia, spurcată şi profană în firea ei. Lăsaţi-o să continue, căci îi place perseverenţa în iluziile ei deşarte, cântând lamentaţii pentru un Dumnezeu care a murit el însuşi înşelat: un Dumnezeu care a fost condamnat de judecători drepţi şi condamnat cu cruzime să moară de cel mai rău dintre decese”[7].

 

Nu ştiu de ce scriu acest material, câtă vreme nu mai există nici o speranţă să ne reamintim măcar de străbunii din cele 7 Ceruri (Moşii, inclusiv cei de primăvară, numiţi Rahmani, adică Blajini) şi să încercăm o intrare în armonie cu ei; nici nu cred că avem vreo şansă, omenirea golindu-se de metafizică în proporţia totală a câştigului în civilizaţie.

 

 

Vlahuţă: BaBele de pe Omul

 

[1] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 85

[2] Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 91

[3] Ibidem, p. 47

[4] Ibidem, p. 50

[5] Ibidem, p. 70

[6] Augustin, Comunitatea lui Dumnezeu împotriva păgânilor, Cambridge University Press, 1998, p. 8

[7] Ibidem, p. 954


Mihai Sultana Vicol: Paradisul damnat

 

În aceeaşi linie discursivă a unei lirici moderne şi plină de originalitate, dar premeditat reverberată sub aura misticii damnării eseniene, Mihai Sultana Vicol[1] desenează, „răvăşit de-atâta singurătate” (Ion Trif Pleşa: 22) şi „cu spaima necuprinsei mele întrebări” (Mihai Eminescu: 17), „marea uimire a celor din jur” (Instantaneu antic: 65), pe fondul finalului definitiv al unei poveşti de dragoste, devenită cosmică („steaua strălucitoare a destinului meu – Pagină de jurnal: 11).

 

Prin plecarea Zenoviei, mama copiilor lui, în necuprins şi în netimp, falia existenţială se reformulează în lirica lui Mihai Sultana Vicol, devine şi mai imnică, într-o mistică bine potenţată ca spectacol mesianic („O patimă cerească mă ţine / În lanţul prins cu chei de foc / Şi simt asprimea fierului / Cum îmi pătrunde în sânge” – Iov îndrăgostit: 51), în care poeţii din lumea irepetabilă a poeziei vestesc, prin propria lor existenţă, contururile sfinţeniei din eternitatea presupusă şi năzuită (Deschise îmi sunt porţile cerului: 83).

 

În fond, raiul nu poate fi altceva decât Poezia („Poezia-i aţine calea” – Ion Trif Pleşa: 22), dar Poezia în care redevenim silabe, litere, semne de punctuaţie sau poate că nici măcar atât, după înfăţişarea „La tribunalul inchizitorial al adevărului” (Spital II: 30), în care constatăm / constata-vom că „Niciodată nu te-ai întrebat / De ce baţi mătănii în biserici / Când de fapt rugăciunile tale / Nu-s ascultate de Dumnezeu” (Moartea îmi spune: 32). Nimic blasfemic în această retorică, Poezia fiind, în fond, respiraţia lui Dumnezeu, care îşi caută şi îşi află întrupări, ca să se prelingă „umbre alunecând fantomatic” (Spital: 33) în filele timpului din degetele damnaţilor la înhăruire, iar această bine chibzuită suprapunere de existenţial şi de mistic, de „spital” şi de „lumină”, dă amplitudine şi profunzime trăirilor, chiar dacă „ne leagă cu lanţuri de lut” (Remember: 35) sau cu „aprige zile de foc” (Fost-am: 36), pe un fundal al vremelniciei în care „Dinspre ceruri răzbate o tăinuită iarnă / Apusul se năruie în gemete de greieri / Vântul e numai mânie” (Scrisoare (2): 37).

 

Dimensiunea dumnezeiască şi pământească a făpturii umane află inspirate figurative alegorice şi în noua carte de poezie a lui Mihai Sultana Vicol. „Am străbătut uitarea până la rădăcină / Şi am văzut cum sângerează vârsta” (Am străbătut uitarea: 38) sau „Oraşul îmi învăţase versurile recitate statuilor / Oamenii mă priveau cu nedumerire, cu silă” (Biografia unui poet damnat: 39) sau „Am cunoscut rugul şi am simţit / Flăcările până în adâncul durerii” (Galileo Galilei: 47) reprezintă exemple de astfel de simetrii, foarte rar de antiteze, reprezintă „literele numelui… pe ruinele paradisului damnat” (Paradisul damnat: 56). De ce damnat? Pentru că „Eu sunt adâncul cerului / Care se prăbuşeşte în universul tău” (Poem de dragoste (6): 59) sau pentru că, atunci când trăieşti mult prea intens fragmentul de cântec numit viaţă, „durerea-i confesiune, spaimă şi chin” (Noiembrie nu-i paşnic cu amurgul: 85)?

 

Există o construcţie dramatică în lirica lui Mihai Sultana Vicol, o reprezentare aproape scenică, deci în parte jucată meşteşugit în faţa spectatorilor; dar poezia lui, şi în această nouă plachetă, „e ca şi visul de-o clipă-n împlinire” (Poem de dragoste: 13), atunci când „întunericul e numai vrajbă” (Scrisoare: 29), iar destinul liric, de care, fără îndoială, Mihai Sultana Vicol are parte, confirmă, încă o dată, că el a „rămas poet din răsărit de soare până-n apus” (Biografia unui poet damnat: 39). De unde şi fireasca şi necesara concluzie că „paradisul damnat” a fost, este şi va rămâne veşnic doar Poezia (I. D.).

 

[1] Vicol, Mihai Sultana, Paradisul damnat, Editura Opera Magna, Iaşi 2019


Enigma lăutarului Dinicu R. Ciolacu

Dinicu R. Ciolacu, numit şi Ioan „Joan” Dinicu, în 1889, la Paris

 

Încă din ianuarie 1889, publicitatea culturală din ziarele „România liberă” şi „Epoca” mă ia prin surprindere, în ciuda faptului că undeva, în acel colţ de vremuire, Eminescu îşi trăieşte, singur şi însingurat, drama existenţială până la capăt. Iar dacă arunc ochii prin Sala „Bossel”, unde elita bucureşteană se bucură de balul mascat, la care „ariile de dans se execută de muzica Regimentului 6 de Dorobanți” iar „cele naționale și de salon, de muzica națională (lăutari), sub conducerea d-lui Dinică R. Ciolacu. Intrarea, 3 lei de persoană. Pentru domnii ofițeri, 3 lei cu garderobă”.

 

Prenumele lui Ciolacu, scris Dinicu pe alte afişe, mă contrariază într-atât, încât abia apuc să-i răspund schiţat la salut domnului Caragiale, care mă întreabă din sprânceană dacă nu îl însoţesc la carnavalul de la Sala Teatrului „Dacia”, unde carnavalul petrecăreaţă este şi mai înfocat, pentru că inimoasă este „muzica Regimentului I de Linie, sub conducerea d-lui Wiest” (vă salut, domnule Ludovic Wiest, compozitor şi publicist de partituri cu cântece naţionale!) și cea pe care o sloboade „banda de lăutari a cunoscutului Pădureanu vor executa cele mai noi arii de dans și de salon. Intrarea 2 lei; pentru domnii ofițeri 2 lei cu garderoba”[1]. Dar care Pădureanu? Naistul Bălan Pădurean sau muzicianul total Sava pădurean? „Bălan, muscalagiul, pentru că Sava deja cântă în Palatul de la Sankt Petersburg”, mă dumireşte domnul Caragiale, apoi adaugă: „Aşa-s basarabenii: unii cântă la Petersburg, alţii la Bucureşti”.

 

Prenumele lui Ciolacu, Dinicu, încă mă nedumireşte, pentru că habar nu aveam că Radu Muscalagiu, căruia i se zice şi Ciolacu, pentru că s-a născut în cătunul ţigănesc Ciolacu, din stânga drumului care duce de la Ungheni, la Bălţi, are şi un fiu Dinicu, Dinica sau Dănică, în afară de Fotache, numit de ruşi Gheorghi – de când„cântă la Sankt Petersuburg şi Cristache, care cântă la Bucureşti”, completează poetul Radu D. Rosetti şi care arareori scapă vreun concert de-al naistului Radu din Ciolacu Basarabiei, care îşi face veacul muzical cu „tarafurile de la „Hanu Roşu” şi de la „Petrache”, din Dealul Filaretului. Fraţi a mai avut doi: Fotache şi Dănică”[2].

 

Între timp, presa bucureşteană vuieşte cu ştiri şi petreceri pe tema concursului pentru taraful cu muzică naţională, care ne va reprezenta, în august, la Paris, acolo unde şi de unde lăutarii maghiari domină Europa, primul zvâcnet de performanţă lăutărească românească înregistrându-se abia în 1873, la Viena, atunci când Angheluţă Dinicu, fratele lui Radu Muscalagiu zis Ciolacu – naistul tarafului românesc, a şocat lumea muzicală europeană printr-un exotism aparte şi printr-o virtuozitate superioară chiar şi celei a maghiarilor. Îndreptăţirea de a forma noul taraf românesc îi este încredinţată, prin concurs, tânărului Dinicu Ciolacu, iar „ecourile zilei” mustesc de patriotism românesc, de patriotismul acela prin care noi ne fudulim cu meritele altora, chiar dacă abia am ridicat biciul de pe spinarea bietului merituos: „Prințul Gh. Bibescu, președintele Comitetului Național al Expoziției Române din Paris, a dat, ieri, un mare dejun biroului Comitetului Național, cu care ocazie s-a ținut un concurs de lăutari, pentru a se întocmi trupa ce urmează a fi trimisă la Paris. Comitetul a indicat în unanimitate pe dl Dinicu Ciolacu, viorist premiat cu Medalia de Aur, din București, a compune și conduce trupa de lăutari ce va execute cântecele noastre naționale pe tot timpul Expoziției Universale din Paris, la birtul național atașat de secția română.

 

Au luat parte la această serbare, fie la masă ori sosiți în urmă: Prea Sfințitul Melchisedek al Romanului , membru al Academiei Române; domnii General Florescu, președintele și C. Boereseu, vicepreședinte al Senatului; domnii Th. Kalimaki, N. Blaramberg, Gr. Triandafil, Gh. Palladi, deputați; dl G. Lahovari, consilier la înalta curte de conturi; și alte persoane de distincțiune, ce fac parte din Comitetul National”[3].

 

 

Şi mergem la Paris: noi, patrioţii, elitele neamului românesc, şi taraful ţigănesc de muzică naţională românească. Boierii şi burghezii sunt atât de mândri, de parcă ar fi compus şi muzica, nu doar taraful. Doar Iosif Vulcan, care îşi permite o excursie la Paris doar ca să poată critica expoziţia ungurilor, greoaie şi neinspirată în acel nefericit an 1889 (doar nu i-a luat pe Eminescu şi pe Creangă), iar biruinţa ţiganilor noştri împotriva extraordinarilor ţigani maghiari îi împle sufletul de bucurie. Că-aşa-i românul: ce-i aparţine îl reprezintă, e titlul său de glorie.

 

„Şi iată orchestra „Lăutarii”, muzicieni ţigani în veste albe cu broderii negre, slobozind valsuri nervoase şi romanţe melancolice, care fac să se întoarcă toate capetele.

Ascultaţi: pe o melodie de dans, cântată de viori, naiul brodează un motiv dulce, cu o virtuozitate fermecătoare; urmează un cântăreţ, care, cu o voce caldă, intonează cântece româneşti; spiritul se înviorează brusc în faţa acestei ţări noi, aproape necunoscută pentru noi, în faţa acestui Orient European atât de poetic şi de plin de viaţă… Şi vocea cântă:

 

De când ea s-a dus departe

Fericirea mea s-a dus…

Depuis que je vis loin d’elle

J’ai perdu tout mon bonheur”[4].

 

Costumele lăutarilor bucureşteni, basarabeni prin rădăcini (fraţii Dinicu, viorist, şi Radu, naist, din Ciolacu, cătun care, ca şi Unghenii, făcea parte din judeţul Iaşi, până în 1812), concepute de Regina Elisabeta, constituie un fals etnografic revoltător, dar care a devenit regulă peste timp, deci trebuie să ne împăcăm cu el. Francezii, de altfel, au apreciat albeaţa mătăsurilor, violent ornamentate coloristic nu cu simboluri străvechi, ci cu floristică de inspiraţie turcească, iar fotograful regal Philippon a fost singurul european. În afară de Ţarul Rusiei, care i-a întrebat pe lăutarii români de nume, ca să le poată folosi în realizarea albumului „Album de 33 phot. des membres d’un orchestre roumain, dont une signée Philippon, phot. à Versailles, don R. Bonaparte – 1889”.  Ţarul s-a interesat doar de numele puştiului (doar 20 de ani avea pe atunci) Cristache R. Ciolacu, care, până atunci, însoţindu-şi tatăl la cârciumile din Filaret, „cu o scripcă la subţioară, zbârnâind şi el după bandă, într-o zi, s-a pomenit cântând de unul singur”[5]. Ciolacu tocmai primise, din partea Preşedintelui, Premiul Republicii Franceze, în valoare de 2.000 de franci, şi „Legiunea de Onoare”, când Ţarul s-a apropiat de Cristache Ciolacu, cu o pungă cu 5.000 de ruble, pe care i-a întins-o, zicându-i: „Da, eşti mai bun chiar şi decât frate-tău Gheorghe (Fotache), care cântă la mine, la Sankt Petersburg!”.

 

Întrebat de nume, de către fotograful Philippon, Dinicu Ciolacu s-a prezentat „Ioan Dinicu”, dar numele acesta a rămas doar în albumul fotografic menţionat, presa franceză vestindu-i concertele de la Teatrul din Paris[6] şi de la Grand-Café[7], sau din turneul prin oraşele franceze Chartres, Mans, Tours, Poitiers, Niort, La Rochelle, Rochefort, Saintes, Cognac, Angoulême, Bordeaux etc.[8], cu numele de Dinicu Ciolacu. Până pe la anul 1900, când şeful tarafului devine mezinul lui Radu Muscalagiu din Ciolacu, Cristache[9],  Dinicu Ciolacu sau, cum îşi spusese, în 1889, Ioan „Joan” Dinicu, a fascinat Europa, lăsând, ulterior, povara gloriei pe deplin meritată pe umerii fratelui său, neîntrecutul Cristache.

 

Enigma lui Dinicu R. Ciolacu, despre care erudiţii domeniului nu spun silabă, de parcă nici nu ar fi existat, desluşeşte, pentru cine caută, o poveste simplă. În 1859, pleacă, odată cu Cuza Vodă, la Bucureşti, şi lăutarii din Ciolacu, Angheluţă Dinicu, scripcar, şi Radu Muscalgiu. Din Angheluţă se trage Gheorghe A. Dinicu, iar din acesta, ceilalţi celebri Dinicu. Din Radu, naistul, violoniştii Ciolac. În patrimoniul repertoriului neamului lor figurau, de veacuri, printre altele, minunatele „ciulabale” (cântece, pe ţigăneşte), „Ciocârlia” – publicată anterior la Cernăuţi, doar la Cernăuţi, ceea ce înseamnă că însemna o creaţie a nordului moldav, „ţigăneştile” (sârbe) şi horele româneşti „ca la uşa cortului” – atât de dragi lui Vasile Alecsandri, dar şi incredibila „Hora Morii” sau „Sub o culme de cetate”, pe care Gheorghe A. Dinicu avea s-o transforme în „Cântecul lui Iancu”, adăugând, şi melodic, şi liric, versurile „Sus, sus, sus, la munte, sus, / Că acolo-i Iancu dus”.

 

Pe măsură ce aflu câte ceva şi despre lăutarii care au păstrat cântece noastre străvechi, prin infuzii creatoare de modernizare, dar fără a abandona fibra preclasică a cântecelor noastre strămoşeşti – cum bine zicea Gheorghe Lomiş din Bălţi, lăutarul cu studii muzicale la Cracovia (se născuse în comunitatea evreiască), singurul staroste pe care l-au avut vreodată fraţii Dinicu şi Radu din Ciolacu, încep să-mi pun problema unor concerte-şcoală, prin care noi, „Zicălaşii”, să retrezim la viaţă acest patrimoniu care merită veşnicia şi pentru a demonstra, printre altele, că şi George Coşbuc, şi Nicolae Iorga, s-au înşelat, atunci când au considerat că „lăutăria ne strică folclorul”.

 

 

[1] România liberă, IX, Nr. 2252, joi 17 ianuarie 1885, p. 3

[2] Rosetti, Radu D., Cristache Ciolac, din volumul Eri, în Pagini alese, Bucureşti 1935, pp. 107-120

[3] Epoca, IV, No. 971, marți 14/26 februarie 1889, p. 2

[4] Le Monde illustré, anul 33, No. 1696, 28 septembrie 1889, p. 195

[5] Rosetti, Radu D., Cristache Ciolac, din volumul Eri, în Pagini alese, Bucureşti 1935, pp. 107-120

[6] Journal de Fourmies, XV, Nr. 1299 din 30 aprilie 1891

[7] Le Figaro, anul 40, nr. 300 din 27 octombrie 1894

[8] La Presse, nr. 983, 13 februarie 1891, p. 3; La Charente, nr. 7563, 20 februarie 1891

[9] Gil Blas, anul 21, nr. 7580, 19 august 1900; Figaro, anul 46, nr. 231, 19 august 1900, p. 2


cântecul mărțișorului

 

soare roșu, lună albă

și-o logodnă ca un scapăt

când se împletesc în salbă

luăm totul de la capăt

și iubim, iubim iubire

și sperăm speranțe clare

în aceeași împletire

și de lună, și de soare

 

și de cuib în largul larg

din copacul bun al vieții,

pe când stelele se sparg

dacă le pășesc drumeții

când pe căile ursite

se tot duc, se duc, se duc

și bat caii din copite

doar pe unde eu apuc…


Din năzuinţă, în realitate vie, cu „Zicălaşii”

 

Filmările de concerte-şcoală, fără public, pe care „Zicălaşii” le vor face şi la rugămintea Preşedintelui Consiliului Judeţean Suceava, domnul Gheorghe Flutur, care ar dori să ne fie martor la măcar o descifrare a cântecelor noastre străvechi, vor fi precedate de o întâlnire, pe care o voi avea, mâine, cu Petrică Oloieru şi cu Răzvan Mitoceanu, menită stabilirii unui repertoriu de măcar câte o piesă de fiecare mărturisitor, în care în afară de o „Syrba”, lăsată nouă moştenire ignorată de Dimitrie Cantemir – eu aş prefera-o pe cea cu structură de romanţă populară (alături de alte 3 syrba = brâu şi de 4 „giocuri de nuntă”), şi, desigur, de bătuta sau sârba sau una dintre horele lui Franz Josef Sulzer, va trebui să decidem asupra unor piese vechi româneşti, publicate de:

 

Richard Leveridge, A Collection of Songs, London 1727, care primise, de la prietenul lui Dimitrie Cantemir, ducele francez Domnul de Guisse, două hore „A Wallachian Dance” şi „Matraki or The Wallachian Dance” – considerată drept „rădăcina horelor tuturor popoarelor care au hore”. Horele acestea au fost republicate de Edward Jones, Lyric Airss: consistig of specimens of Greek, Albanian, Walachian…, London 1804.

 

Manuscrisele lui Canzler Cav de Ferio (până în 1830), cu piese publicate, după descoperirea manuscriselor, de Otto Heilig, în Slovakische, griechische, walachische und türkische, Tanzer, Lieder, din paginile gazetei muzicale „Sammelbände der Internationalen Musik-Gesellschaft”, Leipzig 1902

 

Cântecele legendarului Dimitrache Bondoliu Lăutaru, notate în partituri de Ion Ghika şi trimise englezului E. C. Grenville Murray, care le-a publicat în monografia Doĭne or The National Songs and Legends of Roumania, London 1854.

 

Propunerea de a începe concertele-şcoală cu astfel de partituri, care acoperă anii 1690-1830, vine din dorinţa de a auzi specificităţile cântecelor noastre străvechi şi de a analiza ceea ce este de analizat. Sper să ni se îngăduie şi câte o fereastră, de măcar 2-3 ceasuri pe săptămână, în care să transformăm această năzuinţă în realitate vie.

 


Pagina 31 din 1.096« Prima...1020...2930313233...405060...Ultima »