Dragusanul - Blog - Part 29

Din anul 1848: Huţanii şi Cobiliţă

Huţanii Carpaţilor

 

Nu voi pleca din Lăpuşna, înainte de a vorbi ceva şi despre locuitorii săi. În această parte a Bucovinei, adică începând de la sorgin­tea Siretului şi urmând poalele Carpaţilor, spre Galiţia, locuiesc un soi de oameni care se cheamă huţani. Etnografii au uitat a se ocupa de originea acestui popor, cu toate că, sub multe privinţe, este interesant. Dacă va căuta cineva prin cronicile vechi, pe care puţini le mai citesc, va găsi că, între barbarii care făceau incursiuni în ţările noastre şi năvălind asupra occidentului îşi căutau adeseori pieirea, a fost o seminţie, care se numea huţii şi care erau tot din familia geţilor şi a sarmaţilor, din care se trag slavii de astăzi. Huţii de bună seamă sunt stră­moşii huţanilor actuali: după pieirea lor, câteva familii au găsit azil în aceşti munţi, care pe atunci erau nelocuiţi; şi astfel, din secole în secole, s-au înmulţit şi s-au perpetuat până astăzi. Aceasta o indică dialectul lor, care, deşi are oarecare di­ferenţă de celelalte dialecte slavice, totuşi se vede că are afinitate cu ele.

 

Huţanii sunt ca 40 mii suflete în munţii Bucovinei. Se poate zice că ei sunt încă barbari: limba lor nu este scrisă; cultură intelectuală nu au. Deşi au îmbrăţişat religiunea creştină, dar credinţa lor este încă bazată pe superstiţii, ca la toate popoarele primitive. Tipul lor este de rasă caucaziană: atât bărbaţii, cât şi femeile sunt în genere de statură atle­tică şi de o frumuseţe rară. Portul lor este foarte original şi pitoresc.

 

Bărbaţii poartă un fel de cămaşă, imitată după tunica ro­mană; peste cămaşă, un fel de bundă fără mâneci, în formă de jiletcă, făcută din piele de oaie, care se încheie pe din dreapta; pe deasupra, un fel de mantale negre fără mâneci şi lungi, nădragi sau pantaloni largi până la genunchi şi, de aici, în jos, strâmţi, făcuţi dintr-un fel de postav, fabricat de ei şi vopsit roşu. Căciula şi opincile pare că le-au împrumutat de la români. Afară de aceasta, atât bărbaţii, cât şi femeile, poartă la gât câte cinci, şase rânduri de salbe, compuse din monede şi alte obiecte care lucesc. Femeile au un port mai variat; unele se văd îmbrăcate ca româncele; altele, ca unguroaicele şi altele, ca polonezele.

 

Moralitatea între aceşti oameni este exemplară; reaua cre­dinţă, felonia, furtişagul, adulterul nu sunt cunoscute; un huţan ucide pe un inamic al său, dar nu pentru ca să-l prade, ci pentru ca să-şi răzbune. Am asistat, într-o zi de sărbătoare, la un dans huţănesc, care se făcuse înaintea unei cârciume. Orchestra era com­pusă din doi cimpoieri români. Jucau vreo cincisprezece pe­rechi, flăcăi şi fete; căci bărbaţii şi femeile, dacă odată se măritau, nu mai intră în dans. Flăcăii purtau după cap, la ceafă, câte o secure, a căreia coadă era vârâtă pe lângă piele, sub bundă. Jocul lor era acompaniat de cântece, pe care le recitau în cor, cu toţii. Aria cântecului era monotonă, dar bine cadenţată, originală şi plină de vivacitate. Dansul semăna cu al căluşarilor; în intervaluri se opreau, chiuind; şi, lăsând fetele de mână, luau securile de după cap, le azvârleau în sus şi apoi le prindeau iarăşi, cu o adresă extraordinară. Acela ce, din nedibăcie, ar fi scăpat securea, era dat afară din dans şi nu mai avea voie să joace în ziua aceea. Dar ceea ce era curios, în jocul acesta, era că fetele nu se îngrijeau nicidecum de pericolul ce le-ar fi putut ame­ninţa cu jocul securilor: atât de sigure păreau că nu vor fi lovite, încât nici nu se uitau măcar în sus, la securile ca­valerilor lor.

 

Huţani, în 1832 – desen de I. Schumirsz

 

După constituţiunea ce Împăratul Austriei o promulgase pen­tru popoarele Monarhiei, silit de revoluţiune, urma să se adune o Adunare generală la Viena, compusă din reprezentanţii tuturor provinciilor. Bucovina avu să trimeată opt de­putaţi. Aceştia se aleseseră prin vot universal; şi astfel, ieşiră toţi din rândul opincarilor: cinci erau români, doi ruteni şi unul huţan. Când se întruniră, spre a pleca la Viena, proprietarii şi negustorii din Cernăuţi îi tratară cu un banchet şi îi petrecură cu ceremonie până afară din oraş.

 

Dintre toţi aceştia, românii erau cei mai inteligenţi: ei ştiau şi ceva carte; unul încă vorbea bine şi limba germană, cu toate că era un simplu păstor de munte. Dar acela ce atrăgea atenţiunea publică era deputatul huţan, care se numea Cobiliţă. Acesta era un bărbat ca de 32 ani, înalt, frumos, în­cât un pictor l-ar fi putut lua de model, pentru ca să facă un Crist de adoraţiune. El avea o căutătură curioasă: se uita totdeauna în sus, încât părea că cugetă tot la Dumnezeu. El, după cum se zicea, trecea între huţani ca profet şi se bucura de o mare popularitate; de aceea şi fusese ales cu unanimitate. După uneltirile reacţiunii din Viena, Adunarea generală în curând se desfiinţă şi deputaţii se înturnară, fără a fi lăsat pe urma lor decât câteva discursuri şi câteva pagini în istorie. Cobiliţă, cu capul plin de idei şi de utopii revoluţionare, se întoarse în munţii săi şi se decise a juca un mare rol. Arătând huţanilor medalia de recunoaştere ce i se dăduse lui, ca şi tuturor celorlalţi deputaţi, se servi cu ea ca un talisman, spre a-şi ajunge scopul. El le spuse că Îm­păratul l-a făcut duce de Bucovina şi le comandă ca să nu mai asculte de autorităţile din Cernăuţi, ci toate dările lor să le aducă la el, pentru ca să le întrebuinţeze cum i-a spus Împăratul. Huţanii, creduli, nu se îndoiră şi se grupară îm­prejurul său. De astădată, el trecea ca trimisul lui Dumnezeu. Preoţii îl primiră în altare pe uşa cea mare, ca pe împăraţi. El se cumineca în toate zilele, căci pretindea că nu mănâncă niciodată nimic şi că nu trăieşte decât cu apă. Bolnavii şi neputincioşii alergau la el şi credeau că se fac sănătoşi, îndată ce Cobiliţă îi atingea cu poala hainei sale, cu vârful opincii sale, sau cu suflarea sa.

 

Atunci huţanii se puseră în stare de adevărată revoltă. Ei refuzară de a plăti dările; şi îndată ce un funcţionar austriac, civil, fiscal sau militar, se înfăţişa într-un sat huţănesc, era prins şi dus la Cobiliţă, de unde se făcea nevăzut, ca şi cum îl înghiţea pământul. Aceste fapte răspândiră groaza în guvernul din Cernăuţi. Se zicea că Cobiliţă s-ar fi înţeles cu ungurii revoluţionari, pentru ca să facă diversiune în ar­mele austriece. În adevăr, a trebuit să se trimită trupe nu­meroase, ca să supună pe rebelii huţani; căci ei, cu puştile lor cu cremene şi cu securile lor, în munţii lor râpoşi, care erau disputaţi numai de şoimi, de urşi, de cerbi şi de căprioare, se făcuseră spăimântători; într-un cătun de 50 de familii, trebuia să se ducă 500 de soldaţi, pentru ca să fie în siguranţă. Dar bieţii huţani, nearmaţi, nedisciplinaţi şi neorganizaţi, în curând se învinseră de carabinele jandar­meriei austriece, care totodată îi convinseră că Cobiliţă nu era în adevăr duce.

 

Cu toate acestea, oricâtă anevoinţă îşi deteră austriecii, oricât de mare preţ puseseră pe capul său, nu putură pune mâna pe Cobiliţă. Nici până în ziua de astăzi nu se ştie ce s-a făcut omul acesta. Huţanii zic că el trăieşte în stâncile munţilor ca liliecii, nutrit şi adăpat de îngeri; şi că, la ziua mân­tuirii, el se va arătă plin de mărire şi de strălucire, pentru ca să îndeplinească misiunea ce i-a încredinţat-o Dumnezeu pe pământ pentru conaţionalii săi. Se bănuieşte însă că el ar fi trecut, peste munţi, la unguri şi că în răzbelul civil ar fi murit. Mulţi iarăşi cred că el este şi astăzi în munţii săi şi că huţanii îl ţin ascuns cu religiozitate, ca să nu cadă în mâinile nemţilor.

 

(Sion, Gheorghe, Suvenire contimporane, Bucureşti 1915, pp. 268-297).


Din anul 1848: Alţi emigranţi la Cernăuţi

Văzuta Cernăuţilor – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

Colonia emigraţilor, dintr-o zi, într-alta, se făcea mai nu­meroasă. Persecuţiunile guvernului din Moldova, care voia să lovească în toată lumea care arăta cât de puţin spirit de independenţă, sili pe mulţi să emigreze. Guvernul din Bu­covina dăduse ordine ca celor ce vor voi să treacă printre cerdacurile (pichetele) de graniţă să nu le ceară paşapoarte, ci numai declaraţiuni despre numele lor. Ca persoane mai marcante voi nota pe un episcop Iustin, pe Anastase Panu, în fine pe Kogălniceanu, care a tipărit în Cernăuţi Dorinţele partidei naţionale din Moldova, broşură care a făcut senzaţiune şi mult sânge negru lui Mihai Sturdza. Astfel că, pe la începutul lui septembrie, mai toate hotelurile din Cer­năuţi erau pline de moldoveni.

 

Lumea însă era preocupată de evenimentele cele mari din Europa şi mai ales din Austria. Ungurii ridicaseră stindardul revoltei şi făceau progrese mari: cetăţile Ungariei capitula­seră înaintea lor şi în războiul cu croaţii repurtaseră mai multe biruinţe. În Transilvania, lucrurile erau într-o stare foarte curioasă: guvernul şi garda naţională erau în mâna ungurilor, iar oştirea în mâna generalilor austrieci; bine înţelegându-se că din această oştire ungurii şi secuii trecuseră sub stindardul unguresc. Guvernul din Cluj, auzind că în Sibiu rezidă comitetul naţional al românilor, care se numise în adunarea de la Blaj şi care dirija spiritul naţional, trimise, pe la jumătatea lui august, ca să pună mâna pe membrii săi. Se prinde, mai întâi, Bărnuţ, care, ca prin minune, scăpă sărind pe o fereastră. După aceasta, se arestează Laurian şi Bălăşescu; hârtiile lor se sechestrează şi se trimit la Pesta. Atunci românii din satele vecine se ridicară cu miile, veniră la Sibiu şi, sprijiniţi de un regiment de grăniceri români, ce erau acolo, eliberară pe arestaţi şi-i purtară în triumf.

 

Guvernul Transilvaniei încă nu rupsese relaţiunile cu Aus­tria; deşi compus din unguri (ca astăzi), dar încă guverna în numele împăratului, cu toate că propaganda revoluţionară el însuşi o făcea pe faţă cu impunitate. Această stare de lu­cruri însă nu se prelungi. Pe la începutul lui septemvrie, gu­vernul dete ordine ca să se pună în lucrare legea de recrutare, ce o lucrase Adunarea Revoluţionară din Pesta şi care apu­case de o întărise Împăratul. Această măsură alarmase toată ţara. Românii se vedeau în dilema cea mai dificilă: sau să se supună acestei legi şi, astfel, să mărească oştirea maghiară, care trebuia să bată pe români, sau să refuze şi să ridice stindardul războiului civil. Spre a se putea decide într-un fel sau în altul, comitetul propuse ca să se facă iarăşi o Adu­nare Generală la Blaj, pe Câmpul Libertăţii. La 16 septembrie, se şi adunară peste 20.000 oameni; în curs de o săptămână, adunarea se făcu mult mai numeroasă: se ţinură mai multe consiliuri şi, în fine, se aşternură deciziunile poporului într-un protocol. Cel mai însemnat punct din acest protocol a fost organizarea gărzii naţionale şi cererea de arme de la co­manda militară austriacă. Se trimise pentru aceasta o deputaţiune la Sibiu; iar pe de alta, românii se şi organizară chiar acolo, pe loc. Axente Sever, Jovian Bradu şi Avram Iancu, proclamându-se capi militari, îşi organizaseră fiecare cadrele necesare spre a improviza o sută de mii de oşteni.

 

Dar să lăsăm ale Ardealului, care de aici, înainte, intră în partea serioasă a istoriei.

 

(Sion, Gheorghe, Suvenire contimporane, Bucureşti 1915, pp. 268-297).


Din anul 1848: Aron Pumnul

 

Pe la începutul lui octomvrie, mare parte din emigraţii noştri se adunaseră la Cernăuţi. Furia holerei încetând, cei ce nu putură merge mai departe se întoarseră la gazdele ce le aveau prinse de cu vară. Eu, de astădată, eram singur: tovarăşul meu, Epureanu, căpătând parale din ţară, se dusese la Viena, unde, împreună cu Vasilică Ghica, au făcut pe baricade discursuri incendiare în contra lui Windisgreţ şi a reacţiunii guvernamentale.

 

Locuiam în casa unui ceasornicar, ocupând două mici cămăruţe, simplu, dar curat mobilate. Cartierul general, adică casa în care ne făceam veacul, unde adeseori mâncam şi ne adunam, era casa feri­citului întru memorie Doxaki Hurmuzaki, singura casă parti­culară în care se păstrau limba şi datinile vechii vieţi patriar­hale româneşti.

 

Într-una din zile, ieşind şi apucând să mă duc spre baia de aburi, când treceam pe un pod de piatră, văd un om, îm­brăcat în zdrenţe, negru la faţă, pletos, murdar, cu opinci în picioare şi cu o pălărie mare mocănească în cap. Acel om se opreşte în dreptul meu şi-şi scoate pălăria. Luându-l drept cerşetor, scosei o monedă de aramă şi-i oferii. El însă, în loc de a întinde mâna, spre a primi, zice:

 

– Mulţumesc; dar mai înainte aş întreba pe domnul, dacă memoria nu mă înşeală. Sunteţi domnul Sion ?

– Da, domnule, nu te înşeli; dar de unde mă cunoşti?

– Ai dormit, o noapte, în casa mea.

 

– Unde? Când? Cine eşti? Adu-mi aminte, căci eu nu ştiu să te fi văzut undeva.

– La Blaj… Pumnul…

– A! ce!, Dumneata? Pumnul… Aron Pumnul…

 

– Da, domnule Sion. Iată în ce stare mă aflu!

– Cum se poale? pentru ce?

 

– Ţi-oi spune pe scurt. După izbucnirea revoluţiunii în Bucureşti, am trecut în România. Guvernul provizoriu m-a însărcinat să predic şi să explic poporului spiritul Constituţiunii şi al principiilor liberale. Am fost, în cele din urmă, surprins la Focşani de invaziunea muscalilor… Abia am scăpat şi, sub acest port, m-am strecurat până acilea.

– O, sărmane omule!, dar nu poţi să te arăţi aşa în lume! Aşteaptă-mă în acest loc; într-un pătrar de oră, mă vei re­vedea.

 

Mă întorsei repede la gazda mea, luai un rând de primeneli într-o pânzătură, apoi, revenind la nobilul apostol al li­bertăţii, îl dusei la baie, îl scăldai, îl rasei, îl tunsei, îl îmbrăcai, şi astfel îl introdusei la familia Hurmuzaki şi în so­cietatea cernăuţeană. Venirea acestui martir al libertăţii a fost un adevărat eve­niment. Cernăuţenii în curând se încredinţară că el avea mari merite, care îl făceau demn de afecţiunea lor. Căpătând per­misiune ca să ţie câteva conferinţe literare şi, cu ocaziunea aceasta, vorbind despre limba şi originile naţiunii române, în curând îşi făcu o popularitate imensă între toate clasele so­cietăţii, care, până atunci, în ce priveşte studiul limbii naţio­nale, erau foarte înapoiate. El în curând fu consolat de su­ferinţele ce le îndurase: toţi acei ce făceau cunoştinţa lui se întreceau a-i trimite ajutoare şi daruri, ca ofrande cuvenite generaţiunii ce insufla persoana sa. Popularitatea lui Pumnu se mări şi mai tare când, abjurând confesiunea uniunii, a trecut la confesiunea greco-răsăriteană. După aceea, favorizat de ti­tlurile sale academice şi de acela de vechi profesor al Semi­narului de la Blaj, el în curând căpătă o catedră de limba româna în gimnaziul din Cernăuţi; şi astfel, luându-şi mi­siunea de apostol al naţionalităţii în provincia aceasta, ame­ninţată de deznaţionalizare atât de ruteni, cât şi de germani, se stabili pentru totdeauna acolo şi, cu apostolatul său, îşi făcu un mare nume în istorie.

 

(Sion, Gheorghe, Suvenire contimporane, Bucureşti 1915, pp. 268-297)


Din anul 1848: Absolutismul lui M. Sturza

1854, Cogălniceanu: Palatul Ocârmuirii din Iaşi

 

Dar să revin la ale Moldovei. Îndată ce muscalii s-au înţeles cu turcii, ca să restabilească Regimul Regulamentului în Ţara Românească, o dublă ocupaţiune s-a decis pentru am­bele Principate. Peste 100 mii oştiri ruso-turceşti au inundat ţările noastre, tratându-le ca cucerite. După lovirile simulta­ne, ce le suferise Moldova de la tirania Domnului, de la flagelul holerei, de la lăcuste şi de la seceta din anul acela, a trebuit să su­fere şi calamitatea unei ocupaţiuni atât de apăsătoare. Vodă Sturza, când a primit depeşă că muscalii au trecut peste Milcov şi că turcii au ocupat Bucureştii, întorcându-se către sateliţii ce-l înconjurau, le-a zis: „Puteţi să răsuflaţi, boieri, şi să vă heretisiţi, căci s-a sfârşit cu dreptatea şi cu frăţia munteni­lor”. Aga de oraş, vornicul Iordachi Pruncu, în entuziasmul său, ridică cuvântul şi zise: „Să trăieşti, Măria Ta! De astăzi, înainte, mă declar ţigan al Măriei Tale!”.

 

Cu ocupaţiunea ruşilor, tirania lui Mihai Sturza nu era mai puţin apăsă­toare. Din contra, el profită de ocaziune pentru ca să se răzbune mai bine pe inamicii săi, pe care-i numea revolu­ţionari. Sateliţii săi, care erau însărcinaţi cu încazarmarea şi aprovizionarea muscalilor, loveau fără măsură mai mult în locuinţele, în productele şi în satele acestora. Apoi se des­chisese o cale nesecată pentru abuzuri: acolo unde se cereau, de exemplu, 1.000 de kile, se luau 3.000, din care 2.000 se escamotau; asemenea, cu lemnele; asemenea, cu carele de beilicuri şi altele. Abuzurile se făceau cu atâta neruşinare, încât chiar ruşii le simţiră şi siliră pe Domn a da un ofis prin care să se publice ca producte să nu se mai libereze de nimeni, decât pe chitanţe ruseşti: umilire şi degradare a gu­vernului naţional!

 

Afară de aceasta, sub felurite pretexte, se continuă persecu­tarea oamenilor de omenie. Profitând de înverşunarea mus­calilor în contra spiritului revoluţionar, se acuzau astfel oameni nevinovaţi: li se călcau casele, se arestau şi se tor­turau în diferite moduri. De la asemenea persecuţiuni nu se cruţau nici supuşii străini, care se bănuiau că compătimesc cu ţara; însăşi casa Episcopului catolic fu călcată şi maltratată.

 

În timpul acesta, nefiind nici un mijloc de publicitate în ţară, acei ce aveau a-şi expune păsurile sau a arăta mizeriile şi ticăloşiile guvernului, publicau foi volante şi broşuri în Cernăuţi. Mihai Sturza atunci, printr-un oficiu, promulgă o lege de presă draconică, cu toate că pe lângă guvernul său era cea mai aspră cenzură. După această lege, se pedepseau şi acei ce ar fi cutezat a primi, a citi şi a răspândi scrieri ti­părite în alte părţi. Pe lângă aceasta, sub auspiciile baione­telor ruseşti, el ceru de la agenţia austriacă ca să oprească intrarea în ţară a gazetelor din Transilvania şi din Bucovina, sau cel puţin, când sosesc cu poşta austriacă, să le trimită la cen­zura guvernului. Această mizerabilă măsură, cu toate împo­trivirile de moment ale agentului austriac, în cele din urmă se şi puse în lucrare. Cu toate acestea, Gazeta de Bucovina, fundată la 4 octomvrie de fraţii Hurmuzachi, în colaborare cu mulţi din emigranţii noştri, şi alte publicaţiuni volante, tot găseau mijloace de a răzbate, trimise sub plicuri, ca scrisori, sau în pachete, prin contrabandişti evrei.

 

Această stare de lucruri răspândise dezolaţiunea cea mai mare. Ei nu mai ştiau la ce să se aştepte, văzând, pe de o parte, tirania care se exercita aspra Ţării Româneşti, iar pe de alta, toleranţa ruşilor asupra faptelor lui Mihai Sturza, fără a li se lua în băgare de seamă atâtea plângeri şi atâtea demonstraţiuni legale.

 

Pe la capătul lui noiemvrie, ne veni ştirea că un ordin de la Petersburg, adresat Domnului, oprea deschiderea Adu­nării Generale. Aceasta a răspândit în ţară o rază de speranţă: căci se întrevedea efectul memorialului din luna lui iunie.

 

(Sion, Gheorghe, Suvenire contimporane, Bucureşti 1915, pp. 268-297)


Din anul 1848: Gheorghe Bariţ la Cernăuţi

Familia, 15 august 1865

 

Petrecurăm iarna în Cernăuţi sau pe la moşiile amicilor ce îi făcuserăm în Bucovina. În toate zilele, ne surprindeau evenimentele cele mari din Europa. Teribila revoluţiune din octombrie, de la Viena, abdicarea lui Franz-Carl, Împăratul Austriei, şi suirea pe tron a lui Franz-Iosef, turburările şi revoluţiunile ce izbucneau mai în toate provinciile Austriei, erau fapte atât de mari, încât nu se putea să nu ne impresioneze.. Dar evenimentele ce făceau mai mare senzaţiune printre noi erau acelea ce se petreceau în Ardeal, a cărui soartă se identifica cu a noastră. Acolo, ungurii purtau un răzbel de exterminaţiune atât cu românii, cât şi cu oştirile austriece, fiindcă proclamase republica şi detronarea dinastiei Habsburgilor. Corpul de armată din Sibiu fiind înfrânt de unguri, rămăşiţele lui îşi aflară scăparea în România. Între acestea au fost ne­voiţi să se strecoare şi câţiva din capii românilor ardeleni.

 

Într-o zi, aflând că la comanda pieţii din Cernăuţi s-a adus un român, ferecat în lanţuri, alergai ca să aflu cine este. Cu mare greu, prin intermediul unui ofiţer de origine polonă, pe care îl cunoşteam, căpătai permisiunea a merge ca să văd pe acel prizonier. Care fu surprinderea mea de a vedea în car­cera austriacă pe Bariţ, redactorul Gazetei de Transilvania, vechiul meu amic! Acesta făcuse parte, ca membru, din comi­tetul de pacificaţiune, care era instalat în Sibiu sub auspiciile armatei austriece. Când această armată s-a văzut risipită, românii au trebuit să fugă care încotro: cei mai tineri s-au băgat în gloatele care apucaseră coasa şi securea, spre a lupta cu ungurii; cei mai puţin belicoşi, câţi au putut, au apucat, peste munţi, în România. Bariţ, de la frontieră, însoţit de sen­tinele, fu escortat la Bucureşti. Aici, poliţia fiind sub ordinele severe ale armatei de ocupaţiune ruse şi numele lui Bariţ fiind notat în registrul revoluţionarilor periculoşi pentru existenţa statelor monarhice, luă măsuri a-l aresta şi a-l ex­pulza peste hotare, în Bucovina, spre a fi dat în primirea au­torităţilor austriece.

 

Aici, după garanţia câtorva nobili, care, după nume, îl cunoşteau, cu mare greu fu liberat.

 

(Sion, Gheorghe, Suvenire contimporane, Bucureşti 1915, pp. 268-297)


Pagina 29 din 1.096« Prima...1020...2728293031...405060...Ultima »