1943, Zoe Felea: În Ţara de Basm a Bucovinei

Visez, uneori, şi acuma că mai sunt elevă. Că port uniformă cu număr şi stau la sfat şi râs cu prietenele, acolo, în colţul nostru, pe zidul gros ca un prag ce da înspre grădina plină de stânjenei şi de caişi.

Mă prinde, însă, o frică ciudat de intensă, când îmi dau seama câte ore de latină mai am de făcut şi cum va trebui să dau bacalaureatul. O frică mult mai mare decât aceea pe care am avut-o vreodată în realitate. Şi, atunci, mă trezesc reluând fericită cunoştinţă de existenţa mea de astăzi, când diploma de licenţă stă aşezată frumos şi inutil alături de alte asemenea hârtii, într-un plic pe care stă scris: acte şcolare­.

Şi totuşi, de curând am trăit un vis de tine­reţe, care, frumos ca visul, a fost de data aceasta… aievea. Am fost din nou studentă, nu elevă, dintr-o sâmbătă, până într-o joi.

AM FOST DIN NOU STUDENTĂ!…

Şi, în fond, este mult mai frumos să fii stu­dentă, decât elevă. Viaţa de studentă este un amestec de copilăresc şi serios, o îmbinare de didactic şi înclinare spre extravaganţă, o noţiune elastică între fetiţă şi domnişoară, care-ţi permite nesfârşite nuanţe în purtări. Poţi îmbrăca o rochie simplă ca la şcolari, dar ai voie să ai un adorator, poţi ţine lucrări pedante la seminar şi poţi fuma la un ceai, poţi face, în sfârşit, tot ce tinereţea este în stare să născocească, ştiind dinainte că cei mici au să te ad­mire, iar cei mari au să te îngăduie, cu socoteala că, la vârsta lor, vei fi totuşi ca ai, adică vei purta umbrelă, când plouă, nu vei călca unde scrie „trecerea oprită” şi vei privi, la rândul tău, îngăduitor spre altă tinereţe la fel de zburdalnică.

Aşadar, am fost din nou studentă, dar nu la examene, ci doar într-o excursie, pe care am făcut-o cu Societatea studenţilor în Istoria literaturii române vechi.

Cum, nu interesează, dar într-o sâmbătă, după masă, m-am trezit cu o valiză în mână urcând treptele unui vagon, pe care era scris şcolăreşte cu cretă „Excursia Facultăţii de litere”. Mare şi citeţ, aşa cum s-a scris în copilăria fiecăruia şi se scrie mereu pe toate tablele din lume, din când în când.

Vine vacanţa. Lipseau doar obişnuitele completări în imagini cu ghiozdanul aruncat sub pat şi aritmetica arzând pe rug. Ar fi fost naiv să se desemneze aşa-ceva, dar în ochii tuturor celor de la geamuri strălucea un „vine vacanţa” luminos şi flăcările pe care arseseră cursurile pedante de istorie literară sau filologie, ardeau acum doar în privirile şi zâmbetele studenţilor, căci excursia aceasta, din păcate, ca în mai toate împrejurările de astăzi, număra mai mult fete.

Băieţii, cei câţiva care apăreau printre cape­tele cu zulufi şi bucle, aveau aerul dezorientat şi timid al celor care nu ştiu cum să facă faţă unei împrejurări fericite. Să pleci la drum cu atâtea fete, când ai douăzeci sau abia peste douăzeci de ani, este plăcut, dar te întrebi de vei putea să le fii pe plac tuturor?

De aceea, mi-am strecurat foarte discret va­liza cam mare în compartiment, pentru ca să nu se întristeze careva gândind că va fi poate vreodată obligat să o poarte.

Şi trenul s-a desprins ca întotdeauna. la aceiaşi oră, când pleacă spre Cernăuţi. Pentru noi însă altfel, căci eram toţi nerăbdători şi zâmbetele şi fluturările de mâini de pe peron ne îmbătau de bucuria plecării, a depărtărilor şi cunoaşterii. Foamea de ceva nou. nemaipomenit…

… Când am coborât dm acelaşi vagon, pe care mai stăruiau literele scrise şcolăreşte şi alb în cretă, deşi prin munţi fuseseră de multe ori plouate, eram poate toţi cam nedormiţi şi nespălaţi.

Florile pe care Irina de-abia le ducea în braţe erau desigur ofilite şi ţigăncile Capitalei nici nu le-ar fi privit măcar, dar fuseseră culese în ajun din pământul drag al Bucovinei, purtau în ele versurile atât de cunoscute:

„Dulce Bucovina

Veselă grădină”

şi cu le ştiam parfumul pe care îl răspândi­seră în compartimentul nostru, care ne devenise familiar întocmai ca o casă.

Eram toţi puţin ameţiţi de lumina atât de stridentă a Capitalei, ne înăbuşeau aburii care se ridicau din asfaltul proaspăt stropit şi sunt sigură că în sufletul fiecăruia cânta o toacă de mănăstire şi fiecare ar fi dorit să poarte în braţele ostenite un buchet în care să-şi culce obrazul şi să găsească ceva din aerul şi colo­ritul pe care l-a părăsit.

ACOLO UNDE PESTE VEAC AU POPOSIT DOMNIŢELE…

Ce-aş putea scrie pentru alţii din ce a fost marşul nostru prin ţara amintirilor? Prin locurile sfinte ale Istoriei noastre? Aş vrea să prind doar câteva imagini, disparate, aşa cum îmi vin în minte, pentru toţi care au cunoscut Bucovina, ca şi pentru cei care vor să o cunoască. Mai ales, vreau să scriu pentru prie­tenii mei de compartiment şi de excursie, pentru cei cu care am împărţit câteva zile pâinea, canapelele înguste şi râsul. Pentru prietena mea Rolanda, studentă şi doamnă în acelaşi timp, pentru ochii ei negri şi vese­lia care a împrăştiat-o. Această fetiţă doam­nă, pe care poate n-am s-o mai văd niciodată şi care, acuma, desigur undeva în Bucureşti, se joacă de-a casa cu păpuşi pentru un bărbat care o ia în serios. Pentru Tancred Bănăţeanu, cel mai politicos şi cuminte băiat, care desigur lua premiul I în scoală şi nu-şi supăra niciodată părinţii. Pentru el, care ne-a făcut rost de casă şl pat, într-o clipă când aveam mare nevoie, şi ne-a dat prima masă, când pofta stârnită de aerul de munte se arăta alarmantă. Pentru Ion Diaconescu, animatorul excursiei, asupra căruia a apăsat toată grija reuşitei şi care mai avea timp să cânte şi din acordeon, şi mai ales pentru profesorul Dan Simionescu, tânărul şi neobositul nostru îndrumător, pe care nici ploaia, nici nesomnul. nu l-au împiedicat să fie pri­mul în toate părţile – pe ruinele cetăţii Su­ceava, ca şi în clopotniţa bisericii armeneşti, la toate întreprinderile serioase ca şi la circul care ne-a distrat pe toţi, într-o scară, şi la alte asemenea toane ale noastre.

Imaginile mele sunt ca oglinzile. Cioburi în care se răsfrâng lumini.

Suceava. Un parc lângă o biserică. Băteau clopotele, că era duminică dimineaţa. Şi noi aşteptam să fim încartiruiţi. Peste drum, un restaurant şi o cofetărie. Acolo am petrecut clipele cele mai plăcute, când ne-am putut odihni picioarele şi aranja impresiile atât de îngrămădite.

Ruinele cetăţii Suceava: ziduri vechi cu amintiri multe şi poezia trecutului. Cu şanţul înconjurător de apărare, cu scările care duc în fosta închisoare şi frânturi de viaţă pe care le reconstitui… Stai culcat în iarba înal­tă şi te gândeşti ce paşi au călcat, altădată, acelaşi loc. Bate un vânt călduţ şi-i soare. Acelaşi soare a încălzit în acelaşi loc domni­ţele istoriei noastre. Cobori cu impresia că te privesc din urmă umbre. Te temi să calci o floare. Poate tocmai floarea pe care şi-a prins-o în păr prima soţie a lui Ştefan cel Mare!

Bisericile Sucevei, podoabele altor vremuri.

Moaştele sfântului Ioan cel Nou te intimidează.

Mănăstirea armenească, unde era o babă vorbăreaţă, care avea pui de găină galbeni şi rotunzi ca pufurile de pudră. Şi stâna din vale!

Ne-am încăpăţânat să aşteptăm apusul soarelui acolo, pe deal. Dar cei puţini, care s-au dus la stână s-au întors cu urdă şi pofta de mâncare a întrecut dorinţa de contemplare. Dumnezeu, care ştia câţi kilometri făcusem, după o noapte petrecută în tren, ne-a iertat desigur.

Şi totuşi, seara eram în faţa circului şi ne tocmeam studenţeşte. Mai mult din plăcerea tocmelii, în gura mare, decât a economiei. Când ne-am culcat, la unu noaptea, se învârteau în cap turle de biserici şi dansatoarea pe sârmă. Pelinul pe care l-am pus ziua în pat, contra puricilor, ne-a continuat şi în somn mirosul câmpului, aşa că odihna noas­tră a fost mai tare ca piatra cea nesimţitoare.

ŞI CLOPOTELE TE CHEAMĂ MEREU: ŞTEFAN-VODĂ! ŞTEFAN-VODĂ!

Să vorbesc despre mănăstirea Dragomirna! Ar trebui să fiu poet pentru asta. Silueta ei subţire ca a domniţelor din vremea în care-a fost zidită alţii o pot spune.

Eu ţin minte cum am ajuns acolo într-un camion mare acoperit, în care o parte stăteam jos, pe mantalele de ploaie, şi alţii în picioare, sprijinindu-se reciproc. La cotituri, rândul din picioare se apleca într-o parte şi noi ne aşteptam să-i primim în braţe, aşa cum s-a şi întâmplat de vreo două ori, într-o învălmăşeală din care nimeni nu mai ştia unde să se adune.

Cam la o astfel de întâmplare tocurile Rolandei au fost gata, gata să intre în prăjiturile pe care le păzisem cu atâta grijă, ca să le mâncăm la mănăstire.

Drumul şerpuia printre copaci şi crengile de nuc, smulse în treacăt, răspândeau parfumul lor amar, care-ţi dădea dădea fiorii vacanţelor cu degetele negre şi genunchii zgâriaţi.

Acolo unde crengile erau prea joase, cineva striga: „Capirt la cutie!”, şi toţi îşi plecau capul jos, la adăpost.

Dragomirna a fost la sfârşitul drumului, mai frumoasă decât drumul în aer curat şi veselie tânără.

Şi capela cea mică, în care străjuia un policandru strălucitor, dăruit de Caterina cea Mare a Rusiei!

Marţi, dimineaţa, plecăm la Gura Humorului. Plecăm din Suceava, care fusese adăpostul nostru, unde ne întorceam la mese sau la odihnă.

Plecam, dimineaţă tare, dintr-un oraş adormit, în care oamenii, puţini câţi or fi fost, visau poate la cele multe fete, care le aduseseră dorul de Capitală, de oraş mare şi de aventuri.

Plecau fetele necunoscute cum veniseră, şi fiecare poate era un mister.

Din Gura Humorului, am bătut patru kilometri până la mănăstirea Voroneţ, dar în genunchi să fi făcut drumul şi nimeni n-ar fi regretat.

Cine-a fost, oare, pictorul care a ştiut să pună în culori stropi de suflet şi de poezie.

Din mâna pictorului, mort acum sute de ani, trebuie să fi răsărit frumoasele albăstriţe din câmpul prin care am trecut.

Este destul să închid ochii şi revăd fondul acela de floare albastră, pe care sfinţii zugrăviţi în cărămiziu şi aur cafeniu şi verde se mişcă în gesturi atât de naive şi simple, încât te înduioşează amintirea oamenilor care au gândit şi pictat aşa.

Trebuie să fi fost pe atunci mai mare liniş­tea care şi acum străjuieşte biserica. Din depărtările verzi coboară, înspre seară, miros de fân cosit şi noaptea pe dealuri ardeau focuri.

La praznice veneau, în caleştile domneşti, mărimi încoronate şi poate şi cei de-atunci, ca şi noi, cei de-acum, ascultau de la un bătrân po­vestea sfinţilor zugrăviţi. Cum a fost chinuit Sfântul Ioan cel Nou şi cum a fost adus la Suceava, cum au păcătuit Eva şi Adam şi cum au fost izgoniţi din rai.

Atmosfera de vrajă creşte la Voroneţ odată cu dangătul clopotelor care strigă prin glasurile lor de bronz neobosit mereu: Ştefan-Vodă, Ştefan-Vodă.

Aerul pur de munte vibrează mai puternic decât în alte părţi şi sunetul poate ajunge pe unde acolo, în cripta de la Putna, la somnul de sute de ani al marelui Voievod, apărător al Creştinătăţii.

LA PUTNA, LÂNGĂ EMINESCU ŞI BRAZII SUFLETULUI…

La mănăstirea Putna am ajuns odată cu zorile. Ne petrecusem noaptea fiecare în comparti­mentul în care ne alesesem loc, la plecarea din Bucureşti. Al nostru era, poate, cel mai vesel sau fie­care şi-o fi închipuit la fel de al lui, dar pro­fesorul şi conducătorul excursiei noastre, dl Simionescu, ne povestea atâtea întâmplări hazlii, domnişoara Stroescu Sabina găsea comicul în orice cu atâta uşurinţă, încât, fără să vrei. te molip­seai şi erai în stare să râzi de orice şi să nu te superi chiar dacă s-ar fi făcut haz de propria-ţi persoană.

Din plasa în care se vărsase o pungă de bomboane la plecare, cădeau în braţele câte unuia, ca să nu apun altfel, la toate zguduitu­rile şi tamponările fireşti unui tren, care se spunea că duce şi marfă, câte o bomboană co­lorată, pe care fericitul ales o înghiţea, în faţa celorlalţi, care aşteptau resemnaţi alte zguduituri.

Dormeau cu rândul sau toţi odată, preocupaţi fiecare să-şi găsească odihna cea mai comodă pe spaţiul cel mai restrâns.

Singură, Alice Cartojan, atât de politicoasă, încât te făcea să te gândeşti mereu la „Feti­ţele cele Bune” din Biblioteca Rose a Con­tesei de Segur, pe care le-am admirat în copilărie, dar a căror purtare credeam că este un ideal pentru cărţi doar, în toate cele trei nopţi petrecute în tren nu şi-a depăşit o clipă locul, n-a întins picioarele şi nu şi-a scos pantofii niciodată.

A fost, mai ales pentru mine, care abia o cu­noscusem, o surpriză extrem de plăcută să văd că, în secolul nostru de fete sportive, băieţoase şi pretenţioase, se mai găseşte cineva care să facă o fericită excepţie cu firea rezervată, cu sensibilitatea ascuţită şi cu încercarea de a face mereu pe alţii fericiţi, uitându-se întot­deauna pe sine.

Dimineaţa, ne-au întâmpinat munţii şi noi ne-am spălat somnul în izvorul pe care ei ni-l trimiteau la poalele lor, acolo unde vagonul se oprise ca o cutie de jucării.

Învioraţi, am încuiat casa noastră pe roţi, care avea să se plimbe fără noi până seara, şi ne-am îndreptat către sat.

Putna, la ora somnului şi a zorilor, este co­pleşită doar de munţi. De munţii împăduriţi cu brad, de mirosul lor pătrunzător, de aburul ireal, care stăruie spre vârfuri. Intrăm pe aleea care duce la mănăstire, vorbind mai încet, pătrunşi parcă de apropierea lui Dumnezeu sau a unei vrăji, pe care nu vrem să o rupem.

Iarba, umedă de rouă, ni se pare sfinţită şi nu ne miră că prima figură pe care o întâlnim este aceea de bronz a lui Mihai Eminescu. Poetul Doinei noastre veghează aici şi noi îl regăsim mai întreg decât oriunde. Toate versurile lui plutesc în jur. În biserică sunt doar sfinţii şi, sub lespezi de piatră, cel care a fost neînfricatul Domn al Moldovei. În jurul lui, cele trei soţii, împăcate prin moarte.

De afară începe să bată mărunt o toacă. Îngenunchem.

Când vraja se rupe şi toaca îşi amuţeşte glasul, afară lumina este albă de zi plină. Călugării îşi poartă sutanele şi bărbile de acolo, până acolo, iar studenţii, cu puterea celor tineri de a trece cu uşurinţă de la o stare, la alta, mănâncă cu mare poftă din caşul trimis de la bu­cătării.

Până la prânz, paşii noştri au colindat cărările Putnei. Fiecare colţ ni se părea o amintire pe care o trăiam. În peştera lui Daniil Sihastru (niciodată nu a locuit la Putna sihastrul Daniil, deci e o legendare falsă – n. n.). ne-am gândit la momentul de omenească şovăire, pe care Ştefan cel Mare a avut-o cândva (în realitate, Ştefan trecuse la Kameniţa, unde angaja lefegii şi îşi reorganiza rămăşiţele oştirii, ceea ce făcea şi „tânăra domniţă, dulce şi suavă ca o garofiţă”, la Hotin, unde se adăpostise – n. n.).

Ne-am închipuit ce pustiu trebuie să fi sunat tropotul calului care purta un Voievod aproape învins şi ce sonor o fi fost galopul lui la în­toarcere, când Ştefan vroia să fie din nou Cel Mare!

Am urcat pe munte şi am stat mult la soare, într-un luminiş frumos ca un tablou de Grigorescu. Şi fiecare clipă pe care am trăii-o ni s-a părut o poveste pe care am fi vrut-o cât mai lungă.

CĂRĂRILE DE VIS ŞI POEZIE AU ŞI ELE UN SFÂRŞIT!…

Cea din urma întrunire în masă a fost mai veselă ca oricând, poate şi din cauza berii pe care Toma, casierul excursiei, cel mai original casier din lume, care a izbutit să cheltuiască şi din banii lui proprii, numai ca lucrul să iasă bine, ne-a dat-o.

S-au făcut urări pentru cel care ne-a dat berea şi îşi împlinea, cu încă un an, viaţa, pentru ceilalţi care s-au ostenit în folosul tuturor şi pentru orice alt pretext de voie bună.

Am ascultat ecoul acestei veselii culcată pe un trunchi de brad, la soare. Mirosea răşina din coaja lui şi se învârteau, plutind pe lângă mine pui pufuleţi de pasăre.

De jur, împrejur, străjuiau munţii cu brazii şi aş fi dormit acolo ca într-un leagăn de linişte şi odihnă deplină. Dar somnul, şi în noaptea care a urmat, l-am fărâmiţat în tren.

Plecările toate, dacă nu sunt triste, sunt grele de melancolie. Niciodată nu ştii dacă ai să te mai întorci acolo, de unde trenul te desprinde. Şi totuşi, s-a cântat şi râs ca în prima noapte de drum, când aproape nimeni nu vroia ăi adoarmă.

De la Dorneşti au început despărţirile. Plecau studenţii în vacanţă, cei care nu aveau nevoie să se întoarcă până-n Bucureşti. Rămâneam mai puţini şi ne gândeam că, a doua zi, flecare vom fi la casele noastre doar cu amintirile.

Cel mai competent studiu despre iconarism

Cu pe nedrept uitatul critic literar interbelic Constantin FÂNTÂNERU m-am mai întâlnit, pe parcursul tentativei mele re recuperare a operei şi a paginilor de epopee trăită de către marii poeţi ai Bucovinei. Dar studiul care urmează şi care porneşte de la o carte a lui George Drumur, este tot ce se putea scrie mai în cunoştinţă de cauză şi cu desăvârşită competenţă despre iconarism:

Constantin Fântâneru:

George Drumur: Suflete în azur

poeme cu cinci desene de Mac Constantinescu, 1940

În poezia de nouă structură, despre care am scris că se organizează pe principiul cuvintelor cu „încărcătură mitică”, Mircea Streinul apare ca or­ganizator zelos al unui program de „activitate”. Zicem „program de acti­vitate” şi nu de „idei”, fiindcă mo­dul de a face poezie din cuvinte cu „sarcină mitică” nu-l atribuim nu­mai lui Mircea Streinul, ci unei în­tregi serii de tineri, în fruntea că­rora el ambiţionează să fie, prin me­ritul de a produce mai mult şi mai viguros. Alături de Mircea Streinul, vrea să stea Iulian Vesper, care, prin nota sa de originalitate, râvneşte s-o ia chiar înainte primului. Mircea Streinul e mai febril şi mai spaţiat, Iulian Vesper mai lucid şi cu veleităţi de adân­cire. George Drumur se apropie de cei doi, deprins şi el să facă poezie din cuvinte cu „sarcină mitică!, şi necedând nici unuia meritul de iniţiator. E vorba de o întrecere: cine dovedeşte o încredere mai robustă în eficienţa poeziei, cine o leagă mai trainic de un moment şi de un spaţiu autohton, cine face ca productivitatea să fie mai sem­nificativă într-o direcţie de transcen­dere… Mişcarea în care se înscriu numeroşi tineri, aproape prin fiecare volum de versuri apărut, este interesantă deci prin susţinerea repetată a unui program de activitate, şi pentru scopurile presupuse poeziei.

Astfel, fiecare autor arată ce trebuie să facă poetul spre a fi poet, şi la ce să-şi destineze opera. Suntem nevoiţi să lăsăm la o parte ceea ce este erezie, în acest fel de a considera exprimarea lirică, să neglijăm riscurile inerente unei devălmăşii într-un domeniu rezer­vat exclusiv subiectivităţii, şi să cerce­tăm fenomenul în acel aspect al său de tensiune spre o transcendenţă, care nu-şi pierde eficienţa, oricare ar fi soarta poeziei în sine. Poezia din cuvinte cu „sarcină mitică” are o tensiu­ne de transcendenţă spre neam, spre „matca stilistică”, spre vatra sângelui, spre vadul spiritual al moştenirilor. Eficienţa lirismului „mitic” se supune unui proces de întoarcere spre sursă. Cuvinte ca „voievod”, „oier”, „pove­ste”, „doină”, „pădure”, „stejar”, „bru­mă”, „cerb”, „ciută”, „azur”, „amurg”, „stele”, „ogari”, sânge”, „somn” etc., care, în configuraţia dată de versifica­tori, nu au eficienţă concretă, trăiesc totuşi „liric” alimentate ombilical din matricea în care ele au reală existen­ţă mitică. Nu vom spune că ele fiin­ţează mitic în vorbirea ţărănească.

Poate că ţăranul este mai mult per­sonalizant, decât mitic, iar „cuvintele” lui sunt plastice, concrete, datorită vi­ziunii personaliste a unei lumi, prin care circulă cuvântul Domnului. Ori, cuvintele cu „încărcătură magică” nu se înrudesc structural cu cuvintele de încărcătură logică. Ele se combat şi, în adâncime, se resping. În poezia populară, în proverbe şi ghicitori, „sângele” însemnează sânge, „som­nul” somn, „pasărea” pasăre, „steaua” stea, etc., iar alte cuvinte, ca „azur”, „ogar”, „glorie”, „constelaţie”, „ano­timp”, „baladă” etc., lipsesc cu totul…

În folclor, cuvintele indică puteri magice, descoperă atribuţii de omolo­gare, de analogie şi corespondenţă în­tre individ şi parte, iar aceste func­ţii magice se îndeplinesc cu maximum de precizie, ca ritmul, ca ritualul, ca practicile liturgice. Descântecul, de pildă, este o „rugăciune”, care nu este auzită de cel căruia i se adresează, dar care se împlineşte datorită exactităţii formulei. Cineva se poate ruga stele­lor, pronunţând o formulă de des­cântec; cu siguranţă că stelele nu-l voi auzi, dar cu aceeaşi siguranţă, cererea i se va împlini, datorită exactităţii de pronunţie a formulei. Orice îndeletni­cire magică, orice aplicaţie folclorică în acest sens cunoaşte legea structu­rală a formulei, pe care o subliniază textele despre magie, din orice vreme, cum întâlnim, în Plotin, care spune clar: „Ceea ce obţinem fiindcă am ce­rut, printr-o simplă rugăciune, de pil­dă, sau prin incantaţii spuse după re­gulile artei, toate aceste efecte nu trebuiesc atribuite fiinţelor de sus, ci naturii operaţiei îndeplinite… Rugă­ciunea îşi produce efectul fiindcă o parte a universului este în legătură prin simpatie cu altă parte, precum, la o liră acordată, vibraţia se propagă de la o coardă la cea vecină ei, cu care se află în consonanţă… Nu trebuie să credem că rugăciunile se împlinesc prin voinţa divinităţilor, precum nu trebuie să credem că cei stăpâniţi de puterea incantaţiei îşi dau seama de unde vine această incantaţie… Când un şarpe fascinează un om, omul nu înţelege şi nu simte influenţa, în mo­mentul când se produce, ci după efec­tuarea ei. Astfel, când ceri prin rugă­ciune ceva de la unele făpturi, o influ­enţă porneşte de la acele făpturi la cel care se roagă sau la cel pentru care s-a rugat; soarele şi astrele, când le rugăm nu ştiu nimic de rugăciunile noastre” (Plotin, Dificultăţile sufletu­lui).

Cele mai vechi texte învederea­ză funcţia precisă a cuvintelor magice în folclor… De unde vin, atunci, în po­ezia pe care am numit-o configuratistă, cuvintele cu „sarcina mitică”? Dintr-o anumită tensiune de transcendenţă, di­recţionată spre realitatea neamului, a istoriei, a ţării ca depăşitoare a indivi­dului… Există o conştiinţă de moment istoric, de misiune culturală, de apos­tolat… care a început cu semănătorismul… s-a convertit în tradiţionalism şi continuă azi în poezia care ambiţionea­ză să dea chip spiritual unui orizont spaţial, unui moment cultural… Poetul se integrează în destinul colectiv de se­minţie, de norod, de neam… De aceea cuvintele sale nu sunt personalizante, nu poartă conţinutul logic, ci duc ca spre un stup, ca spre un roi, pole­nul neindividual, cuvenit tiparelor unui fagure comun. Originea cuvintelor de sarcină mitică se află, deci, într-o deliberaţie intelectuală, într-o gândire asu­pra literaturii româneşti ca expresie autohtonă, ca sinteză a unor coordona­te stilistice originare, cum a fost gândirea semănătoristă sau cea tradi­ţionalistă… În ce priveşte raportul acestei gândiri cu folclorul, ea păstrează funcţia magică a cuvintelor, sublimând-o în plan spiritual, sau nu ţine seamă de această necesitate de subli­mare şi confundă funcţia magică a cu­vintelor cu sarcina lor mitică… cum se întâmplă în producţia lirică de care ne ocupăm. Dar indiferent de abaterile de la condiţii mai subtile, poezia aceasta este interesantă prin tensiunea de trans­cendenţă spre realitatea de neam. Acest sens de transcendere individuală în istorie şi cultură se întrevede în po­emele manifeste, prin care autorii îşi expun concepţii de cunoaştere lirică, de destin al poetului etc. În genere, ideile lor nu sunt adânciri sau mărturisiri ale persoanei, ci fapte ale insului, mişcări, gesturi de raportare la ceva din afară de sine, de lepădare sau de apropiere.

Din tot ce spune Mircea Streinul des­pre o poetică de uz colectiv, din amestecul cam turbure de încuviinţări şi tăgăduiri, rămâne operant un plan de fapte, care, executate într-un spaţiu dat, cu scop de integrare spirituală, ar constitui cunoaşterea lirică. Poetul trebuie să săvârşească ceva, prin raportare la ceva din afară, la cadrul său obiec­tiv… Cunoaşterea lirică implică deci o invitaţie la spaţiu, la decor. Ea este o colindă, o plimbare rituală, transforma­rea unei mişcări, a unor deplasări în „poveste”; în legendă… De aceea, poe­zia se produce prin îndemn la faptă… la poveste… iar comunicarea ei devine povestire:

„Haide să colindăm Cernăuţii să-i prefacem

în legendă; pădurea noastră să fie! –

până când mi-oi putea ridica bordei în

adevărata pădure; seara uriaşă pe Weinberg;

mare de piatră; fumul zilelor fascinant

cartier industrial. Doamne cum aş vrea

să fiu frate cu stejarul acela ori cu grâul

ori valea Prutului; ascult ploile, aceste

unice ploi ale Cernăuţilor, cetatea mea

dintre neguri. Fie bucolicele acestea ţie

laudă, tu, oraşul cel mai frumos din lume,

oraşul în care-a visat şi-a iubit pentru

întâia oară Mihai Eminescu, şi unde toamnele-s

o-mpărătească ploaie de aur pe umerii şi fruntea poetului”

(op. cit., p. 152).

Nici Iulian Vesper nu scapă de amestecul direcţiilor, părând uneori că are un program net de poezie abisală, când invocă: ,,…lasă-mi privirea sem­nelor netulburate, / Ale văzduhului şi ale tăcutelor constelaţii. / …un cântec nou va cobori din stihiile amicale” (Poeme de Nord, 7). Dar poetul lui este şi un „vestitor” de destin colectiv.

Nu se ştie ce soartă va avea o astfel de producţie poetică, interesantă deo­camdată prin tensiunea ei de integrare în realitatea neamului. Pentru ca ea să rămână, ar trebui să structureze un umanism, să sublimeze, pe plan spiri­tual, sensurile cu intenţionalitate prac­tică. Operaţia de sublimare este aceiaşi la care trebuie să se supună folclorul spre a fi poezie. În folclor, formulele au aplicaţie într-un domeniu al voinţei, ele provoacă fapte şi pornesc de la fapte. Formulele folclorice, sublimate în poe­zia cultă, îşi pierd caracterul voliţional de provocare de activităţi magice, cris­talizând, în schimb, pe plan spiritual, ca scheme în care   intră ca element de compunere şi invizibilul. Acest invizi­bil, ce nu-şi are sediu în experienţa subiectivă, este o stare, o realitate străi­nă, spre care subiectivitatea tinde să şi-o integreze ca fiindu-i înrudită prin participarea la aceiaşi configuraţie. Folclorul, deci, sublimează prin cantitatea invizibilului ce o aduce în poezie. În ce măsură va izbuti să sublimeze poe­zia de care ne ocupăm realităţile exte­rioare subiectivităţii, socotite ca un in­vizibil necesar, este dificil de prevăzut. Iulian Vesper, de pildă, cu toată dedicaţia sa unor realităţi abisale lirice prin invizibilitatea lor, se ţine foarte rar de principiul enunţat, versificând când conţinuturi de psihologie afectivă, când teze voliţionale, ca în citatul de sus. Dar, ca şi Mircea Streinul, Iulian Vesper are tenacitatea de a fi poet, concepând activitatea literară ca o „am­biţie”, ca o „glorie”:

„Cine l-a văzut păşind spre abis

Cu pas îndrăzneţ de victorii?

Ochi stinşi. Peste câmpuri

Bătea în vânt de glorii”

(op. cit p. 25)

Poezia ca „ambiţie”, ca „glorie”, nu ni se pare întemeiată în adâncimea realului liric… Lirismul se gândeş­te ca sursă originară şi nu ca ecou… Este un destin fără martori… un pro­ces ce se dezlănţuie din conflictul său cu invizibilul… Dar „gloria” şi „ambi­ţia” sunt inerente felului de poezie ce se raportă, cu atâta insistenţă, la un vă­zut spaţial şi care îşi ia cuvintele mi­tice dintr-o dilataţie istorică de mo­ment cultural… O glorie asemenea vi­sează şi George Drumur, într-o poetică, mărturisită în volumul „Suflete în azur”, recent apărut, cu o intensă apli­caţie a principiului cuvintelor cu în­cărcătură mitică. Poema sa, Destin, cu greu s-ar putea deosebi, de către un nefamiliarizat, de o alta, scoasă din vo­lumele lui Mircea Streinul sau Iulian Vesper. Poate poetul să-şi revendice originalitatea printr-o claritate a expu­nerii, printr-o cumpănire lexicală:

„Ploi de slavă, limpezi, cum îi cerul

au crescut în buruieni, înalte.

Somnul îndoi şi scutul şi oierul

veghelor, spre semnele din alte

drumuri fără orizont, pierdute,

ca nisipul călător prin apă,

Nu mai căuta argint în lut, du-te

gloria istoriei de-ţi sapă,

nu-n cuvânt şi-n arse constelaţii.

Nordul pământean de te-ar cunoaşte,

nu te-ai mai lărgi tăcut prin spaţii –

în ceresc pridvor te-or odihni prelaţii

să nu-ţi cadă-n putregai trudite moaşte”

(op. cit., p. 57).

Semnificativă pentru concepţia poe­tică pe care o analizăm aici este încă şi următoarea invitaţie, făcută după acelaşi program comun, şi pe care George Drumur o întitulează   „Întoarcere spre lume”:

„Apropiaţi-vă de anii copilăriei

de satul lunecat în colindă,

de primii paşi, nesiguri şi timizi,

porniţi cu-ntâiul basm din tindă.

Apropiaţi-vă de colibele de tăceri,

unde ţăranii nedumeriţi străjuie-n plante,

chemarea frăţească a vremii

şi a strămoşilor uitaţi în azurate versante.

Odihniţi-vă măcar odată

lângă rădăcinile vreunui copac,

ca să simţiţi cum se adună anii

prin miezul altui ţărm. Domol, opac.

Drumul nordului ne cheamă,

fără inimi, fără teamă

către marea înnoptare,

unde ceaţa e mai mare

decât steaua uriaşă

Inima de-o stoarcem

nu ne mai întoarcem”

(p. 49).

Iată, deci, o poezie care, spre a se re­aliza, presupune săvârşirea cu antici­paţie a o sumă de fapte cu sens ritual: „apropierea de satul lunecat în colin­dă”, „de colibele de tăceri”, de „rădă­cinile vreunui copac”, apoi „chemarea nordului”, „stoarcerea inimii”… Sunt elemente incantatorii, de caracter mai mult voliţional, nesublimat suficient… Totuşi interesante prin tensiunea lor de transcendenţă spre peisagiu… Rămâne ca poetul să fie atent la primejdiile pro­cedeului.

(Universul Literar, Anul XLIX, Nr. 5, 1940, p. 2)