Dragusanul - Blog - Part 28

Din anul 1848: Moldova, după Revoluţiunea din 1848

Poştalionul moldovenesc – Anatole de Demidoff (1813-1870)

 

Trecură vreo trei săptămâni, după sosirea noastră în Cernăuţi, şi, într-una din zile, primirăm ştire că câţiva din partizanii cauzei naţionale vor să ne vadă şi să aibă o înţelegere cu noi. Locul de întâlnire se însemna pe una din moşiile Moruzeştilor, a cărei margine venea chiar pe fron­tiera Bucovinei şi în vecinătate cu moşia unui proprietar ro­mân din Bucovina, cu care unul din emigranţii noştri era rudă.

 

Ne îmbarcarăm în vreo şapte trăsuri şi, după o cale de jumătate zi aproape, răzbăturăm, pe jos, prin o pădure mare şi deasă, până la şanţul ce făcea frontiera ţării. Acolo găsi­răm câţiva soldaţi austrieci: le deterăm câţiva florini şi-i făcurăm să se facă că nu ne văd. Câţiva păzitori, ce erau pe linia de frontieră a Moldovei, fiind iniţiaţi de către ai noştri, îndată ce ne văzură ne arătară unde trebuia să aşteptăm. Nu trecu mult şi vreo douăzeci de partizani ai cauzei noastre veniră. Ar fi zis cineva că suntem nişte conspiratori grozavi şi periculoşi. Cu toate acestea, eram în genere foarte pacifici şi nu cugetam decât la fericirea de a vedea pe rudele şi amicii noştri.

 

Scopul acestei întâlniri fuse pentru ca să fim puşi în cu­rent cu cele ce se petrec în tară, pentru ca să ne consultam asupra acţiunii noastre în viitor. După ce ne îmbrăţişarăm şi ne spuserăm unii-altora patimile şi întâmplările, ne constituirăm în conferinţă, ne im­provizarăm un preşedinte, tolănindu-ne pe iarbă verde, la umbra unor stejari bătrâni. Relaţiunea cea mai frumoasă a fost despre evenimentul de la 11 iunie. În această zi, când la Bucureşti se făcea o revoluţiune care a făcut epocă în viaţa românilor, la Iaşi se făcea o manifestaţiune destul de impozantă. Duhamel, co­misarul rusesc, despre care am mai vorbit, pe la începutul acestor suveniruri, se întorsese, de la Bucureşti, la Iaşi, împreună cu Talaat-Efendi, comisarul trimis de Poartă, având, de astă dată, misiunea formală de a se încredinţa despre stare lucru­rilor din ţările noastre, după manifestaţiunile ridicate în contra guvernelor.

 

Diligența Dorohoi-Herța

 

Aceşti comisari veniseră tocmai când holera era mai în furie şi când capitala era mai mult deşartă; cu toate acestea, boierii care se raliaseră în opoziţiune, îndată ce auziră despre venirea acestor comisari, alergară din toate părţile şi se în­truniră la Iaşi. Ei făcură de îndată un memoriu, în care expuseră violările de legi, arbitrariile, jefuirile, cruzimile şi crimele lui Mihai Sturza. Omul care se purtă cu mai mult curaj, energie, inteligentă şi devotament, în aceste zile ne­faste, şi care, pentru aceasta, era capul opoziţiunii, a fost neui­tatul Alecu Sturza Miclăuşanu.

 

Boierii de toate stările mari şi mici îşi dăduseră mâna şi un strigăt unanim se făcuse în contra domnului. Dar vai!, mulţi plătiră scump acest devotament! Postelnicul Ioan Cuza (tatăl viitorului Domn, care a făcut Unirea), spătarul Antohie Sion (unchi al celui ce scrie aceste rânduri) şi alţi bărbaţi iubiţi şi respectaţi de ţara întreagă fură loviţi de holeră şi muriră! Nu târziu şi Miclăuşanu, atacat şi el (sau, după cum spuneau unii, înveninat de sicarii lui Mihai Vodă), se duse din lumea aceasta, victimă patriotismului său!…

 

Dar să lăsăm aceste nenorociri, şi să venim la fapte. În ziua de 11 iunie, pe la amiază, palatul vornicului Alecu Ghica, în care era găzduit comisarul otoman, se umplu de mulţimea boierilor ce formau opoziţiunea. În fruntea acestora era însuşi mitropolitul Meletie. Talaat-Efendi, intrând în salon, primi din mâna mitropolitului memoriul ce se făcuse şi care se subscrise de mai bine de o mie de persoane. Dar fără a deschide această hârtie, el întrebă ce cuprinde în ea. Îi explicară că sunt plângerile ţării în contra Domnului.

 

Turcul atunci întoarse hârtia în mâna mitropolitului şi-i spuse că el n-a venit ca să primească petiţiuni în contra Domnului, că Înalta Poartă a recunoscut ca bune măsurile luate de el, spre a înăbuşi revolta ce începuse a se urzi în ţară.

 

Un ţipăt de indignare generală se ridică în toată sala. Alecu Sturza Miclăuşanu, luând cuvântul, în numele tuturor celor de faţă, expuse turcului, cu vorbele cele mai amare, greşeala sa de a nu primi plângerile Ţării. Talaat-Efendi, deşi mişcat la naraţiunea sa, totuşi nu voi să reprimească hârtia ce i se dăduse; prin acest refuz, el afirma rumoarea ce cir­cula că, în ziua aceea, de dimineaţă, primise un peşcheş de câteva mii de galbeni. Cu toate acestea, opoziţiunea nu se lăsa numai cu atâta. Cei adunaţi se îndreptară către comi­sarul rusesc. Acesta, îndată ce văzu mulţimea venind spre lo­cuinţa sa (care era în casele logofătului Costachi Sturza, chiar acolo unde se subscrisese actul din 29 martie), trimise răspuns că nu poate primi această mulţime; şi că cel mult va primi o deputăţie. Şase persoane se aleseră, prin aclamaţiune, şi intrară la generalul Duhamel.

 

Acesta, exasperat de prostul rezultat ce căpătase misiunea sa la Bucureşti, primi deputaţiunea moldoveană după datina calmucă, în papuci şi în halat. El întrebă ce cere şi, fără a aştepta răspunsul, începu a ţipa şi a zbiera ca un turbat, tratând toată ţara de revoluţionară şi acuzând chiar pe cole­gul său turc că s-a înjosit a primi această mulţime de ca­nalii. Deputaţiunea, înmărmurită de un limbaj atât de aspru şi de barbar, ieşi, fără a riposta.

 

Între reprezentanţii puterilor străine, care vedeau de aproape aceste fapte şi evenimente, era unul singur care avea o ade­vărată compătimire faţă de mizeriile şi nenorocirile ţării. Acesta era baronul Richthofen, consulul Prusiei. El se interesă să afle toate şi de toate raporta guvernului său. Aşadar, cerând de la capii opoziţiunii memoriul pregătit pentru comisarii ruso-turci şi cerând permisiune de la guvernul său, se oferi să meargă la Constantinopol, spre a duce acolo plângerile ţării.

 

 

Ţărani români – Anatole de Demidoff (1813-1870).

 

Aceste amănunte şi fapte le aflarăm de la compatrioţii noştri. În ţară, nemulţumirea creştea. Chiar puţina oştire ce, de la în­ceput, se arătase credincioasă Domnului tiran, de astă dată începuse a murmura: flagelul holerei, care o bântuia cu furie, era interpretat ca blestem dumnezeiesc, pentru că se făcuse instrumentul orb al tiraniei. Funcţionarii din toate părţile îşi dădeau demisiunile. Guvernul pierduse orice prestigiu. Unii din ai noştri veniseră la ideea ca să organizăm, în Bucovina, un pumn de oameni armaţi, să intrăm în ţară, să facem o lovitură fără veste asupra capitalei, să prindem pe Domn şi să proclamăm un guvern provizoriu: unul încă, găsind un tun, îşi bătea capul cum să-i facă roate şi cum să găsească ghiu­lele potrivite pe calibrul său. Dar asemenea idei belicoase nu putură afla aderenţi în majoritatea noastră. De aceea găsirăm cu cale a mai răbda şi a aştepta efectul memorialului trimis prin baronul Richtofen[1].

 

Mâncarăm pe iarbă verde un bun prânz, pe care ni-l pregătiră fraţi noştri de dincolo. Înecarăm multe suspine şi necazuri în vin bun de Cotnari şi închinarăm multe toaste pentru căderea tiraniei ce apăsa patria noastră şi pentru fericirea sa viitoare. După aceasta, fiind ziua înaintată, ne îmbrăţişarăm şi ne despărţirăm. Colonia noastră atunci mai crescu cu câteva persoane, care, temându-se de persecuţiuni şi voind a emigra, profitară de ocaziune, spre a trece graniţa fără paspoarte.

 

Ţărani, la han – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

 

În urma măcelurilor urmate în Galiţia, la 1846, şi despre care am mai vorbit în aceste suveniruri, bieţii patrioţi poloni, căutându-şi scăparea vieţii, alergară în Moldova. Guvernul de atunci al patriei mele avea sistema de a se face jandar­mul tuturor guvernelor despotice. Dacă dezerta un soldat din oştirea rusească şi trecea Prutul, el era îndată prins, legat şi dat îndărăt în mâna autorităţilor ruseşti. Dacă migra vreun polon, compromis în ochii guvernului austriac, poliţia locală îl urmărea, îl prindea şi-l da pe mâna căpra­rilor austrieci: sute de asemenea nenorociţi, ce căutau azil pe pământul ospitalier al Moldovei, fură prinşi şi trecuţi peste frontieră, în Bucovina, unde căzură sau sub securea călăilor sau în carcerele de la Şpilberg.

 

Avusem fericirea de a fi mântuitorul unui polon, tocmai în momentul când poliţia din Iaşi pusese mâna pe el; îl scăpasem chiar din mâna unui agent care-l prinsese. Acesta era un june ca de 30 ani, înalt, bine făcut şi cu o figură nobilă. După ce-l ţinui mai mult timp ascuns la mine, acasă, şi la via mea, îl trimisei mai departe, la moşia unui amic al meu, unde mergeam adesea de-l vedeam. El se numea Carl, dar în confidenţă îmi spunea că acest nume era pseudonim. După maniere, după cunoştinţele ce le avea, după su­fletul cel mare, care se manifesta prin vorbele sale, se cu­noştea că era dintr-o familie nobilă. Atât de mult compătimeam cu soarta sa, atât de mult veneram nenorocirea sa, încât nici eu, nici amicul meu, nu cutezam să-l întrebăm despre numele său cel adevărat. La moşia amicului meu el făcea pe grădinarul, căci trebuia să treacă sub titlul unei profesiuni: această ocupaţiune îi făcea plăcere, căci avea predilecţiune pentru istoria naturală; şi ca unul ce avea idee şi de medicina populară, se făcuse iubit chiar de săteni, dându-le uşoare medicamente la bolile lor cele uşoare.

 

Poşta Rusă, prin Moldova – Anatole de Demidoff (1813-1870).

 

De vreo cinci luni, nu văzusem pe emigratul meu. Nu mai ştiam unde se afla şi ce mai făcea. Dar într-o zi, preumblându-mă pe străzile Cernăuţilor, văd că, în dreptul meu, se opreşte o căruţă: un om plin de praf sare din ea şi se aruncă în gâtul meu. Era Carl.

 

– Nu, nu-mi mai zice Carl; zi-mi Leon Polaski. Acesta este numele meu adevărat. Acuma nu mă mai tem de persecuţiunile austriece; ora mântuirii pare că a sosit; naţiona­lităţile par a învia, la vocea libertăţii; patria mea…. o!, sper că patria mea se va ridica precum sfinxul din cenuşa sa!

– Dar despre familia Polaski mi-a vorbit, zilele acestea, un profesor de aici; ai un nume cunoscut, dacă nu mă înşel, iubitul meu.

 

– Cunoscut, iubitul meu! Mă trag dintr-o familie ce numără câteva sute de ani de nobleţe, câteva sute de grafi şi de baroni şi câteva sute de moşii şi palate. Am încă o avere însemnată. Dar iată doi ani, de când nu ştiu nimic, nici despre averea mea, nici despre rudele mele; am trăit, precum ştii, din mila ta şi altor suflete generoase, care nu m-au lăsat să mor de foame sau să cad în mâna nemţilor. Îndată ce am auzit despre revoluţiunea din Viena, am trecut graniţa, pe la Oituz, şi m-am dus la Pesta, să mă înţeleg cu comitetul nostru de propagandă naţională. De acolo, m-am dus la Bu­cureşti. Am văzut şi acolo frumoase lucruri. Îţi aduc un suvenir, care ştiu că o să-ţi placă.

 

El îmi dete o hârtie şi, întrebându-mă la ce hotel sunt, se duse, spre a căuta o cameră acolo, ca să mai petrecem câteva ore împreună. După ce s-a depărtat, deschid hârtia ce-mi dăduse şi ce să văd!, proclamaţiunea guvernului provizoriu din Bu­cureşti! Alergai îndată la camarazii mei de exil, adunai mai mulţi din ei, la casa amicului nostru Alecu Hurmuzaki, unde era cartierul nostru general, şi citirăm, în lacrimi de entuziasm, acest act însemnat în istoria noastră.

 

Atunci se făcu, între noi, propunerea ca să trecem, prin Austria, în Ţara Românească; acolo, să lucrăm ca să dispună guvernul a face o invaziune în Moldova, şi astfel să proclamăm Unirea Principatelor, Republică, şi mai nu ştiu ce. Asemenea idei, pe atunci, erau în aerul atmosferei; căci toate naţionalităţile se deşteptaseră; în toate părţile se făceau revoluţiuni şi nu lipsea decât înţelegerea între popoare, pentru ca să se facă o Republică universală în Europa. Numai în Rusia vârtejul revoluţiunii nu răzbătuse; numai această pu­tere se părea ameninţătoare pentru noi; dar, după calculele ce le făcea toată lumea şi după un manifest al împăratului Nicolae, în care zicea că va sta spectator la toate aceste mişcări, nu ne îngrijeam că va face o invaziune în ţările noastre; cu atâta mai ales că, prin mişcarea de la Iaşi şi prin revoluţiunea de la Bucureşti, credeam că am interesat pe toată Europa pentru noi, că ne-am rudit chiar u Franţa, pe care o imitaserăm: că astfel ne aflam intraţi în concertul po­poarelor europene şi, prin urmare, o invaziune din partea Rusiei ar fi fost respinsă de toată Europa.

 

Lipsa de bani ne împiedica mai pe toţi de a pune în lu­crare excursiunea aventuroasă, ce o meditam; şi aceasta ne făcu ca să fim atât de prudenţi, încât să stăm pe loc şi să lăsăm pe alţii să facă toate. Prea puţini dintre noi, care căpă­taseră mijloace din ţară, plecară pentru Viena, Paris şi Ţara Românească; majoritatea se deciseră a rămânea în Bucovina.

 

(Sion, Gheorghe, Suvenire contimporane, Bucureşti 1915, pp. 268-297).

 

[1] Acest important document cei ce se ocupă cu studii istorice îl pot găsi publicat, in extenso, în Revista Carpaţilor, în numerele din 15 Noiemvrie şi 1 Decemvrie 1861 (Gheorghe Sion).


Din anul 1848: Holera

Horecea, mănăstirea în 1860 – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

Holera era în furie: ea începuse a face ravagii însemnate şi în Cernăuţi. Chiar unul dintre camarazii noştri de exil, Costache Negri, fu atacat şi numai prin stăruitoarele noastre îngrijiri scăpase. Mica noastră colonie văzu că nu mai e chip de şezut în acest loc. Mai toţi se deci­seră a merge la Cernauca, moşia familiei Hurmuzaki, şi a sta acolo până va trece furia epidemici. Se duseră mai toţi. Rămăsei numai eu şi cu Manolaki Iepureanu, cu care conlocuiam într-un apartament închiriat la o văduvă germană. Camaradul meu avea o frică grozavă de holeră; în toate buzunarele purta flacoane cu medicamente şi, mai riguros decât un doctor neamţ, se păzea de mâncare, de băutură, de răceală, de osteneală şi de orice excese, ceea ce ne făcea mult a râde.

 

Cu totul din contră, eu nu aveam cea mai mică temere sau îngrijire. Eram fatalist ca şi un turc; credeam că, de-mi va fi scris să mor de holeră, nu voi scăpa, măcar oricât m-aş păzi. De aceea, nu urmam nici o dietă; nu mă feream de nimica. Ieşeam, serile şi dimineţile, la plimbare, afară din oraş. Trecând prin mahalale, vedeam, mai în toate zilele, scene de durere: credeam că mă aflu în valea plângerilor. În toate părţile, vedeam nenorociri care îmi sfâşiau inima. Aici, la o casă, bărbatul mort, întins pe masă, şi femeia, atacată şi ea de holeră, plângând de pierderea lui. Aici, la o altă casă, patru, cinci copiii, care boceau peste corpurile neînsufleţite ale părinţilor lor. Aici, o mumă, care-şi bocea fiul unic, ce îl pierduse. Aici, un tată, care, urlând de disperare, aşeza într-un coşciug doi copii, ce-i muriseră. Aici, un bătrân, rămas singur sub streaşina căsuţei sale, atacat de boală şi fără a se putea mişca, ca să ia măcar un pahar de apă. Aici, o paralitică, ale cărei rude din casă muriseră, şi ea, murind la rândul ei de foame şi de sete. Văzând asemenea neno­rociri, îmi impuneam, adesea, nişte datorii, care îmi mulţumeau sufletul: la mulţi nenorociţi le-am închis ochii cu mâna mea; la mulţi neputincioşi, care se aflau în momentele din urmă, le-am dat ajutoarele de care aveau nevoie; pe mulţi i-am mângâiat prin cuvinte şi alte mijloace; dar… Dumnezeu le ştie; ce să-mi mai aduc aminte?

 

(Sion, Gheorghe, Suvenire contimporane, Bucureşti 1915, pp. 268-297).


Din anul 1848: Întâlnirea cu Olimpia

Cernăuţi, Uliţa Mare – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

În toate nopţile, morţii se ridicau, prin căruţe anume regulate de poliţie, şi se transportau afară din oraş, la un loc destinat pentru îngropăciunea celor căzuţi de holeră. Într-o dimineaţă, îmi veni ideea să mă duc la acel cimitir. Când ajunsesem acolo, încă nu zvârliseră ţărâna deasupra. Dumnezeule!, ce spectacol cumplit şi fioros! Erau patru gropi. În fiecare din ele, erau câte 20-25 cadavre: bărbaţi, femei, tineri, bătrâni, copiii, toţi în pieile goale, aruncaţi fără nici un respect pentru omenirea ce o reprezentau, întocmai ca gunoaiele cele mai ne­curate !

 

Întorcându-mă acasă, trist şi înfiorat, treceam pe lângă hotelul la care trăsesem întâia dată, când venisem la Cernăuţi. Văzând pe chiriaşul hotelului, îl întrebai de sănătate. El îmi răspunse mulţumind lui Dumnezeu; dar îmi spuse că e foarte îngrijat, căci vreo câţiva pasageri au murit, în hotelul său, atacaţi de holeră.

 

– Chiar ieri, adăugă el, a venit o damă de la Moldova; şi, aseară, holera a lovit-o.

– Cum se poate? Ce damă?

– Nu ştiu cum o cheamă; nici paşaportul n-a avut timp să mi-l dea.

 

– Dar adus-aţi vreun medic?

– Aşa! Unde găseşti acum medici? Am trimis de trei ori la doctorul ***, şi nu l-am putut găsi nicăieri.

– Spune-mi, mă rog, la ce număr este ea?

– La 13, chiar în camera unde ai fost tras dumneata, când ai venit.

 

Am urcat iute ca fulgerul. Deschisei uşa. Muribunda era întoarsă spre perete, în pat, cu faţa înfundată în perine. Părul ei blond-castaniu era despletit şi aruncat în neorân­duială peste umerii săi. Un fior grozav îmi trecu prin inimă; astfel încât nu putui, deocamdată, să mă apropii de pat şi mă pusei pe un scaun. Peste puţin, luându-mi inima în dinţi, mă dusei la ea şi o mişcai. Ea se întoarse repede. Cum mă văzu, dete un ţipăt şi leşină. Eu înmărmurii de uimire. Pe cine vedeam? Pe Olimpia.

 

Câteva momente, rămăsei în starea unui om lovit de trăsnet. Nu ştiam ce se petrece în mine. Nu-mi venea în minte nici o deciziune. Suspinele mă înecau şi abia puteam să mă stăpânesc de a nu ţipa. Din nenorocire, îmi adusei aminte că luasem, în ziua aceea, un flaconaş de eter, pe care-l am în buzunar, îl pusei la nasul Olimpiei. Ea se deşteptă.

 

– Cum te simţi, Olimpio?

– Mulţumesc lui Dumnezeu, pentru că, la moartea mea, el te aduce ca să te mai văd.

 

– Dar ce vorbeşti tu de moarte? Nu, asta nu se poate. Dumnezeu e bun, speră în el. Nu, nu se poate să mori tu, Olimpio!

– Oh! nu; steaua mea apune: o văd… nu e cu putinţă… îngerul morţii e aproape… el vine… Iată-l… Opreşte-l, dacă poţi… ah!

 

Ea căzu iarăşi în leşin. O mai deşteptai iarăşi; şi, dându-i flaconul în mână, îi recomandai să-l pună la nas, de câte ori va simţi că-i vine rău, până mă voi întoarce. Îmi luai îndată pălăria şi alergai, ca să aduc un medic. Alergai mai bine de o oră, căutând pe medicii cunoscuţi, pe la casele lor, fără să-i pot afla. În fine, întâlnii pe unul, într-o stradă; îl luai şi mersei la Olimpia.

 

Nenorocita era în delir. Faţa ei era rumenită de sudorile care o cuprinseseră şi părea mai frumoasă decât tot­deauna. Dar ochii săi erau fără de foc şi mai de tot neîn­sufleţiţi. Cum mă văzu, ea întinse mâna spre mine. Eu o apucai de amândouă mâinile, cu toate că medicul îmi re­comandase să mă feresc de contactul ei. În fine, medicul, după ce o examina, scrise o reţetă şi-şi luă pălăria. După ce a ieşit, m-am luat după el şi l-am întrebat de este speranţă să scape. Îmi spuse că reţeta ce i-a rânduit este de mângâiere; că ajutorul, care ar fi putut da, este prea în­târziat şi că numai o întâmplare providenţială o poate mântui.

 

Mă întorsei la Olimpia, după ce trimesei un servitor de la hotel la farmacie, să aducă medicamentele. O găsii tot în starea în care o lăsasem, dar cu surâsul pe buze şi cu o expresiune de fericire pe faţă.

 

– Gândeşti să mă scapi?… O, Dumnezeule!, mai bine stai aproape de mine, ca să mor mai fericită, avându-te înaintea ochilor mei. O!, asta îmi face bine: şezi în faţa mea… să te privesc!

 

– Olimpio!

– O!, nu mă mângâia. Crezi că sunt speriată de moarte? Nicidecum. O nenorocită ca mine nu mai avea ce aşteptă de la viaţă. Dar să nu vorbim de asta. Timpul e scurt… Voi să-ţi mulţumesc pentru ospitalitatea ce am avut la via dumitale. Am trăit prea bine acolo şi am fost mai fericită decât totdeauna. Dacă nu primeam răspunsul de la sora mea, ca să mă duc la ea, aş fi şezut acolo până te-ai fi întors în ţară. Te întorci, curând ? Când ? Dacă n-ar fi să mor, cum m-aş întoarce cu dumneata!

 

– Prea mult vorbeşti, Olimpio” Gândeşte-te că eşti slabă…

– Trebuie să vorbesc, căci trebuie să-ţi spun totul, până sunt în lumea celor vii. Nu am timp de pierdut. Ascultă: să scrii surorii mele şi să-i trimiţi cruciuliţa pe care o am la gât: s-o aibă suvenir de la mine. Înţelesu-m-ai ? În geamantanul meu vei găsi o scrisoare a ei, din care vei afla adresa sa.

 

– Dar, Olimpio, rău faci de te gândeşti la moarte. Uită-te: doctoriile au venit. Să-ţi dau să iei.

– Bine; iată că le iau, fiindcă voi să-ţi fac plăcerea; dar crede-mă, e de prisos. Eu simt că mă duc. Lumea nouă poate va fi mai bună. De aceea, ziua de astăzi mi se pare o frumoasă sărbătoare.

 

– Olimpio!

– Ascultă: ştiu că eşti bun şi-mi vei face bine chiar şi după moarte.

 

– Ce vrei să zici?

– Te rog să nu mă laşi să mă arunce în şanţul comun al holeriştilor. Sunt femeie şi am mândria mea. Sunt nobilă şi nu voi să fie batjocorit corpul meu. Căci, uită-te: mi se pare că am un corp nobil…

 

– Dar linişteşte-te, Olimpio! Lasă aceste gânduri sinistre!

– Ba nu. Nu e timp de pierdut. Ţine cheia de la sacul meu de călătorie. Acolo este punga cu câţiva galbeni. Vor fi de ajuns, ca să-mi faci un mormânt separat, la un cimitir, şi să-mi pui o mică cruce deasupra.

 

– Pentru Dumnezeu, Olimpio!, alină-te; nu-ţi turbura sufletul!

– Sufletul? O, sufletul! Ce este oare sufletul? Eu nu ştiu ce este; dar dacă e adevărat că eu am un suflet, te încredinţez că acuma e foarte liniştit. Aş fi murit în zbuciumări grozave, dacă în aceste momente supreme nu te-ar fi scos Dumnezeu înaintea mea şi dacă n-aş fi ştiut că este o fiinţă compătimitoare care să-mi închidă ochii…

 

– Olimpio!

– O, dar te încredinţez, sunt foarte liniştită. Acum mi se pare că mă duc la nunta mea. Eu sunt acuma mireasă; nu-i aşa? Iată altarul… Dar unde este mirele meu? Mirele meu! A!, el rămâne în urmă… şi eu sunt la altar! O, ce dureri! ţine-mă… cad…

 

În cuvintele acestea, s-a ridicat deodată în sus; m-a apucat cu amândouă braţele de după gât şi, strângându-mă cu toată puterea sa, a căzut iarăşi pe perină, târându-mă şi pe mine. Cu o voce de tot slăbită, gura ei pronunţă, la ure­chea mea, vorba adio; şi, după aceasta, simţii că braţele ce mă strângeau erau reci ca marmora. Dădui mâinile ei în lături. Văzui că pieptul ei nu mai bătea. Ochii săi, deschişi încă, mă lăsau în iluziunea că era leşinată. Îi pusei flaconul la nas; nici o mişcare. Cercai să văd dacă inima i se mai bate. În deşert… Olimpia murise!

 

Plânsei; îi închisei ochii cu însăşi mâna mea; o înmor­mântai şi împlinii dispoziţiunile ei testamentare cu reli­giozitate.

 

(Sion, Gheorghe, Suvenire contimporane, Bucureşti 1915, pp. 268-297).


Din anul 1848: La Cernauca

Cernauca, împrejurimi – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

 

La vreo trei zile după această întâmplare, o servitoare din casa unde locuiam fu lovită de holeră ca de trăsnet şi muri. Camaradul meu, Iepureanu, atunci se spăimântă de tot şi îmi declară că nu mai şade în Cernăuţi şi că se duce la Cernauca. S-ar fi dus mai departe, dar paralele nu-i veniseră încă din ţară. El insistă să-i urmez exemplul. Aşadar, plecă el într-o parte şi eu în alta, ca să găsim o tră­sură să ne transporte. Abia găsii un evreu, cu o căruţă cu un cal înhămat la oişte, după maniera galiţiană. Luarăm câte un sac de călătorie şi plecarăm.

 

Când treceam pe podul Siretului, camaradul meu întrebă pe evreu cât câştigă pe zi. Acesta afirmă că, de când cu ho­lera, câştigă ceva mai bine; căci, transportând morţi la ci­mitir, căpătă câte 25 creiţari de cadavru, de la magistrat (primărie). Cu ocaziunea aceasta, el spunea că încarcă câte 10-12 cadavre; apoi ne arătă sângele care mânjise carâmbii căruţei. Amicul Iepureanu atuncea începu a răcni ca să stea; şi sări din căruţă, strigând şi la mine să cobor mai curând; căci căruţa, fiind molipsită, puteam să ne pomenim cu holera.

 

N-am putut combate logica amicului meu: trebuia să re­cunosc că avea dreptate. Aşadar, ne luarăm sacii, plătirăm căruţaşului şi luarăm pe jos drumul spre Cernauca, ducând în părângă bagajele noastre. După o călătorie de trei ore, am ajuns. Acolo, în sat, nu ne lăsară să intrăm, până, mai întâi, nu am făcut o carantină de câteva ore, afumându-ne prin fum de bălegar, întocmai ca nişte jamboane. Cu venirea noastră la Cernauca, numărul emigraţilor noştri ajunse la 18. Toţi aveam tot ce ne trebuia: mâncare, aşternuturi, grijă despre orice; nimica nu ne lipsea. Toată familia Hurmuzaki era acolo şi avea pentru noi toate preveninţele putincioase. Nu ne mai aduceam aminte că suntem în exil; credeam că ne aflăm la o petrecere de ţară. Eram toată ziua în veselie. O grădină mare şi frumoasă ne procură umbră deasă şi largi alei pentru preumblare, precum şi bănci pentru repaos. O casă mare şi confortabilă ca un palat ne oferea camere îndestule pentru culcare şi un salon comun. Acolo ne adu­nam, citeam, studiam, scriam, discutam sau ne dedam în convorbiri şi glume interminabile.

 

(Sion, Gheorghe, Suvenire contimporane, Bucureşti 1915, pp. 268-297)


Din anul 1848: La Lăpuşna

Lăpuşna, institut de scalde – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

După vreo zece zile, holera s-a ivit şi în Cernauca. Aceasta aduse spaima între noi. Atunci ospătătorii noştri, cât şi noi, luarăm deciziunea ca să mergem spre munţii Dornei. Fără a pierde cât de puţin timp, ne făcurăm preparativele şi plecarăm. Până la Cer­năuţi venirăm cu toţii. De aici, ne despărţirăm: ne făcurăm mai multe cete, ne închipuirăm trăsuri şi plecarăm către munţi. Unii dintre noi, care avură mijloace mai mari, plecară spre Viena, alţii spre Paris. Eu, însoţindu-mă cu pianistul Carl Mikuli, mă dusei la Lăpuşna.

 

La locul acesta era un stabiliment de băi de abur, după sistema lui Prisniţ. Moşia era a unui român bucovinean, domnul Iordaki Vasilco, cu care mă cunoşteam. Ea este sub poa­lele Carpaţilor, care se întind spre Galiţia. De aici purcede Siretul, care, din râuşor mic, întrunindu-se cu mai multe ape, traversează Moldova, de-a lungul, şi ajunge în Dunăre ca un fluviu.

 

La Lăpuşna natura este aspră; dar, pe la luna lui iulie, era de o frumuseţe grandioasă. Mai toate apartamentele stabi­limentului erau pline; căci, afară de cei ce făceau cură pentru motive de boală, erau mulţi care fugeau, ca şi noi, de holeră. Camaradul meu îşi oprise de mai înainte apartamentul şi astfel eram asiguraţi despre locuinţă. Vreo zece zile, petre­curăm foarte bine: ne desfătarăm în preumblări şi în pe­treceri. Camaradul meu îşi aduse clavirul şi, în toate serile, societatea de la Lăpuşna se desfăta în concerte muzicale. Dar deodată începură ploile. Aceasta ne incomodă foarte; mai ales că camaradul meu, la auzirea tunetelor, pe care nu le putea suferi, se simţea apucat de atacuri de nervi, încât, fără a fi bolnav, petrecea nopţile foarte turmentat: aceasta mă supără şi pe mine, care dormeam tot într-o cameră cu el. Cu toate acestea, deşi ploile s-au mai prelungit, am stat şase săptămâni în Lăpuşna.

 

(Sion, Gheorghe, Suvenire contimporane, Bucureşti 1915, pp. 268-297)


Pagina 28 din 1.096« Prima...1020...2627282930...405060...Ultima »