Dragusanul - Blog - Part 28

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Hadikfalva

 

 

 

HADICFALVA. O masivă colonizare cu 40 familii de secui, pe moşia Dorneşti, înfăptuită în 1785, a condus la întemeierea unui adevărat sat secuiesc, numit Hadicfalva, în onoarea guvernatorului Galiţiei,  generalul Andreas Hadik. În acelaşi an 1785, harta cadastrală a satului înregistrează, pe lângă vechile toponime, şi câteva toponime de hotar ungureşti, precum Boenke, Diak Hud, Felso Mesur, Hossu Gniunasch, Hossu Niel, Koreck Hold etc., numărul populaţiei secuieşti ajungând, în 1786, la 685 locuitori.

 

1777: „În afară de aceste naţiuni, în Bucovina mai sunt şi locuitori maghiari (în satele Istensegits şi Hadikfalva, a căror stare demonstrează, totuşi, că patria noastră nu a suferit mare lucru prin pierderea lor)”[1]. „Strămoșii lor au fost maghiarii și secuii care au fost trimiși de regii maghiari pentru a apăra trecerile Transilvaniei. După anexarea Bucovinei la Austria, s-au făcut eforturi pentru a-i determina pe descendenții vechilor grăniceri de frontieră să locuiască în limitele austriece. Apelul a fost ascultat de mulți care, în consecință, au ales Bucovina ca reședință. Una dintre cele mai vechi colonii a fost fondată la Istensegitz, în timp ce Hadikfalva și Andrásfalva au devenit locurile așezărilor lor în timpul domniei împăratului Iosif al II-lea”[2].

 

1785: „Festivitatea de sfințire a satului Hadikfalva[3] (Dornești) a avut loc în data de  5 iunie 1785, la Józseffalva (Vorniceni) în data de 25 septembrie 1785”[4].

 

„În 10 mai 1786, Beck a sugerat trimiterea maghiarilor acolo unde ar avea propria comunitate şi s-ar putea forma, fără a provoca, „disciplină și reticență”, datorită credinței lor”. „Întrucât această zonă era în special în pericol, din pricina vecinătății Hotinului, la izbucnirea războiului ruşilor cu turcii (1788-1790), coloniștii au părăsit ţinutul și s-au mutat în Hadikfalva, Istensegits și Andreasfalva, unde au ocupat terenurile abandonate de către cei ce plecaseră în Moldova. Deci maghiarii reformaţi s-au împrăștiat în aceste așezări”[5].”

 

1786: „În mai 1786 guvernatorul Enzenberg solicită învăţător de la statul major al armatei din Ardeal. Drept rezultat în primăvara lui 1787 vine din Ardeal în Bucovina un dascăl şi îşi ocupă postul la Hadikfalva.[6] Anul şcolar era destul de scurt pe atunci, avea numai 14 săptămâni”[7].

 

1787: În Hadikfalva funcţiona o şcoală cu 4 clase, din 1787[8]: „În aceste şcoli îşi însuşeau copii cele mai elementare şi necesare cunoştinţe şi cititul. La început nu erau dascăli calificaţi în aceste şcoli, cantorii, unii membri din corul bisericiilor sau după caz sătenii cunoscători de carte au predat copiilor. Conform uzanței, pentru satele maghiare ar fi trebuit să solicite dascăli maghiari din Ardeal. Doarece situația se arăta fără ieşire, Mártonffi a venit cu propunerea să trimită doi băieţi maghiari cu o bursă lunară de 5 forinți la școlarizare în Cernăuţi, care peste 2-3 ani să revină în sate ca dascăli calificaţi. Aceştia i-ar înlocuit pe cantori şi cu timpul toţi cantorii ar fi înlocuiţi de dascăli calificaţi. În mai 1786 guvernatorul Enzenberg solicită învăţător de la statul major al armatei din Ardeal. Drept rezultat în primăvara lui 1787 vine din Ardeal în Bucovina un dascăl şi îşi ocupă postul la Hadikfalva.[9] Anul şcolar era destul de scurt pe atunci, avea numai 14 săptămâni”[10].

 

1810: „Bucovina are trei oraşe municipale: Cernăuţii, reşedinţa districtului, cu 5.743, Siretul, cu 2.318, şi Suceava, cu 4.145 suflete; apoi, patru târguri: Sadagura, cu 1.832, Câmpulung Moldovenesc, cu 2.623, Vijniţa, cu 2.622, şi Rădăuţii, cu 1.868 suflete, apoi 309 sate, 7 ferme izolate, 18 colonii germane, 5 sate maghiare: Hadikfalva (Dorneşti), Istensegits (Ţibeni), Fogadjisten (Iacobeşti), Andrasfalva (Măneuţi) şi Ioseffalva (Vorniceni)”[11].

 

În 1843, parohia ortodoxă Satul Mare şi Dorneşti (Hadikfalva), cu 867 enoriaşi, îl avea paroh pe Vasilie POPESCUL. În 1876, aceeaşi parohie, cu 1.182 enoriaşi, îl avea paroh pe Mihail ILIUŢ. În 1907, comuna bisericească Satul Mare, „Dorneşti vel Hadikfalva”, „Zibeni vel Istensegits”, cu poştă în Hadikfalva, îl avea paroh pe Theodor POLONIC, născut în 1850, preot din 1873, paroh din 1885, cantor fiind, din 1906, Athanasie ŢIBU, născut în 1867.

 

„În anul 1848 la Hadikfalva au murit 117 oameni de holeră. A fost perioada când s-au înființat noile cimitire la Țibeni și Dornești. Acesta era situat la Dornești dincolo de pârâu, la nord de sat. Cu timpul însă, din lipsa pământurilor, cimitirul a fost arat, dar numele locului a rămas: pământul Holericilor”[12].

 

1851: „O broşură, lucrată de Franz Raffelsberger şi publicată în 1851, la Viena, cuprindea „Itinerariile sau directorul tuturor rutelor poștale din k. k. Statele austriece“, în care se menţionează „Drumul de poştă de la Siret, la Rădăuţi, lung de o poştă şi jumătate, (care) trecea prin Sf. Onufri, Hadikfalva (Dorneşti), trecând peste râul Suceava“[13].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Siret – Siret (Oraş cu tribunal districtual), Bahrineşti, Raince, Bălcăuţi sau Laudonfalva, Bănceşti, Botoşăniţa, Cerepcăuţi cu Bereşti, Ţibeni sau Istensegits, Fântâna Albă sau Białakiernica, Şerbăuţi, Grăniceşti, Hadikfalva sau Dorneşti, Calafindeşti, Cândeşti, Climăuţi, Muşeniţa, Negostina, St. Onufri sau Drăguşanca, Oprişeni sau Panţiri, Rogojeşti cu Gura Molniţei, Rudeşti sau Gropana, Şerbăuţi, Sinăuţii de Sus, Sinăuţii de Jos, Stârce sau Berlinţi cu Slobozia lui Dumka, Terebleşti, Vaşcăuţi pe Siret cu Parcelowka, Volcineţ”[14].

 

1887: Sâmbătă, 9 iulie 1887, Principele de Coroană Rudolf sosea la Dorneşti, în parcursul său bucovinean. „La gara Hadicfalva, care era foarte frumos decorată, îl aşteptau pe Înaltul oaspe, pe lângă deputaţii din districtul Siret şi Suceava, ministrul de agricultură Falkenhany şi alţii. Precis la 8 ore sosi trenul separat le secţiunea drumului de fier Hadicfalva. Aici se coborî Alteţa Sa Imperială din tren, dimpreună cu suita Sa, fiind întâmpinat cu „Să trăiască!”, răsunând din mii de glasuri. Alteţa Sa Imperială schimbă câteva cuvinte cu conducătorul clerului catolic din loc, din Siret şi Cibeni (Ţibeni), vorbi apoi cu episcopul stavrofor D. Seleschi, cu Ioan Mandaşeschi şi Dimitrie Onciul, protopresviterii oriental-ortodocşi ai Sucevei, Siretului şi Vicovelor. Un agricultor german din comuna româno-germană Sf. Onufri, Nargang, îi oferi pâine şi sare, cu o cuvântare scurtă în numele Siretului. Alteţa Sa Imperială se informă, apoi, despre domiciliul vorbitorului şi despre naţionalitatea comunei Sf. Onufri, la care îi răspunse delegatul cum că este comună locuită de germani şi români. Primarul din Bosanci, Vasile Blândul, îmbrăcat în costum naţional, ţinu apoi o cuvântare în limba română, oferind Alteţei Sale pâine şi sare. Alteţa sa răspunse, apoi, germăneşte: „Meinen innigsten Dank den edlen, treuen und liebel Rumanen!”. Adică: „Mulţămita mea cea mai intimă nobililor, credincioşilor şi iubiţilor Români!”. După aceea, privi Alteţa Sa în special la fiecare spalier, ce era compus de Unguri – ca cei de casă, apoi de mai la 1.000 Români. Atât fetele, cât şi flăcăii, erau postaţi după costume şi naţionalităţi: mai întâi, Germancele, apoi Româncele – în număr foarte mare, după aceea – Lipovencele şi, în fine, Unguroaicele; de-asemenea şi flăcăii din ţinutul Siretului şi al Sucevii. După aceea, trecu Alteţa Sa frontul banderiilor. Mai întâi defilară, în trap repede, flăcăii Români, strigând „Să trăiască!”, sub conducerea D-lui cavaler Miculi, îmbrăcat în costum naţional românesc, apoi Ungurii, Lipovenii, Huţanii şi, în fine, Germanii, în număr foarte mic. Mulţumind Alteţa Sa la toţi, de pe pragul pavilionului, se sui în trăsură cu Excelenţa Sa ministrul de agricultură Falkenhayn, urmând calea spre Rădăuţi, precedat fiind de prefectul Rădăuţilor, Dl. Keschmann”[15].

 

În 1890, după câteva valuri de migraţie nenorocoasă spre regiunea confluenţei dintre Tisa şi Dunăre, Hadikfalva încă mai avea 3.593 locuitori, Paul Marton fiind primar, iar Anton Szabo – învăţător.

 

1896: Czernovitz, 7 Ianuarie. Serviciul drumurilor de fier al liniilor secundare Hatna – Kimpu-Lung şi Hadikfalva – Radautz, se va suspenda, probabil pentru 4 zile, din cauza ninsorilor mari”[16].

 

1901, Gustav Weigand: „După zece ani de la ocuparea Bucovinei, o parte dintre ei au acceptat invitația contelui Hadik András și au venit în Bucovina, unde au întemeiat satele Hadikfalva[17] și Andrásfalva[18], în Valea Siretului, lângă Rădăuţi, în plus Ištenšegitš (Ištenšegitš = Dumnezeu ajută!)[19], unde exista deja o așezare românească mai mică, Ţibeni, care s-a contopit complet cu cea maghiară, și Iacobești[20], care se numea Fogodišten, Iosiffalva[21], este situată în apropierea graniței cu România, la aproximativ 18 km sud-vest de Suceava. Inițial, localitățile, la fel ca cele ale grănicerilor transilvani în general, au fost administrate militar și îngrijirea pastorală a fost efectuată din Transilvania. Începând cu anul 1800, au fost anexate la eparhia de Lemberg și administrația a fost înființată ca și în celelalte parohii. Comunitatea din Ţibeni a crescut, de la 80 de familii, la peste 3.000 de oameni, deși, în 1883, peste 1.000 de rezidenți au urmat ispitelor maghiare și s-au stabilit în sudul Banatului, lângă Panciova, unde nu se descurcă foarte bine. Oamenii sunt muncitori, ordonați, curați și cu caracter blând, în timp ce despre cei din Hadikfalva se spune că sunt controversați și dependenți de băutură. Mănâncă carne și legume, pe care le cultivă singuri, așa că trăiesc mult mai bine decât ţăranii români, a căror mâncare principală este mămăliga. Prosperitatea este de asemenea mai bună decât cea din ​​rândul românilor din satele vecine. Cu toate acestea, au și mai multe terenuri, ceea ce nu este singurul motiv. Din 360 de copii de vârstă școlară, 280 – un număr foarte mare pentru condițiile locale, frecventează școală în mod regulat”[22].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Hadicfalva (româneşte Dorneşti), comună rurală, districtul Siret, aşezată pe malul stâng al râului Sucea­va, în vecinătatea districtului Ră­dăuţi. Suprafaţa: 21,41 kmp; popu­laţia: 3.539 locuitori maghiari-ciangăi, de religie rom. cat. Este străbătută de un drum districtual, ce vine de la Rădăuţi, şi care se uneşte cu drumul principal Siret-Suceava, în că­tunul Ratuş, comuna Negostina; prin marginea sa dinspre apa Sucevei, trece linia ferata Cernăuţi-Iţcani, din care se des­prinde aci o ramură, apucând spre Rădăuţi. E staţie de drum de fier; are un oficiu telegrafo-poştal; o şcoală populară maghiară, cu 4 clase (deci, circa 120 şcolari – n. n.), şi o biserică rom. cat. Colonie maghiară, întemeia­tă în anul 1785, pe teritoriul vechiului sat romînesc Dor­neşti. Numele Hadicfalva (satul lui Hadik) i s-a dat în onoa­rea Feldmareşalului Baron Andreas Hadik de Fulak. În apropierea localităţii, şi anume la poalele muntelui Iancu (partea dinspre Grăniceşti – n. n.), s-au găsit schelete ome­neşti, care, împreună cu tumulii ce se văd aci, denotă că pe locul acesta au locuit oameni în negura vremurilor trecute. Populaţia se ocupă cu creş­terea vitelor, cu agricultura, cu grădinăria şi îndeosebi cu cultivarea verzei şi a cepei; mulţi din locuitori sunt că­răuşi sau se îndeletnicesc cu agricultura. Comuna posedă 1.978 hectare pământ arabil, 217 hectare fânaţuri, 55 hectare grădini, 40 hectare imaşuri. Se găsesc 436 cai, 961 vite cornute, 827 oi, 1.155 porci şi 1.117 stupi. Hadicfalva sau Rudeşti, moşie cu administraţie particulară. Suprafaţa: 3,84 kmp; popu­laţia: 27 locuitori izraeliţi, ru­teni şi alţii” (Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 107).

 

1914: „„La Suceava. Era în ajun de anul nou catolic, când ruşii începuseră o puternică ofensivă în contra oraşului Siret. Până atunci, ruşii nu făcuseră încercarea să treacă apa Siretului, aşa că-ţi făcea impresia că, în planul rusesc de luptă, nu intră cucerirea întregii Bucovine. Acest lucru părea întru câtva explicabil, deoarece ruşii ar fi declarat că n-ar dori să ducă războiul în ţinuturile româneşti ale Bucovinei şi că ar vrea, prin urmare, să scutească populaţia românească de grozăviile războiului. Asaltul ruşilor la Siret reuşi. Cu o forţă înzecită ca a austriecilor, ei sparseră zidul slab al inamicului, care nu fusese deloc preparat ca o rezistenţă puternică. Ruşii încep o înaintare vertiginoasă din donă părţi: de la Vijniţa, unde de asemenea n-au întâmpinat vreo rezistenţă serioasă, şi de la Siret, spre Hadikfalva-Rădăuţi. Nimic nu le mai stătea în calea ce duce spre oraşele sudice, adică româneşti. E adevărat proverbul că „pofta vine mâncând”. Ruşii căpătaseră poftă de sânge românesc, cu atât mai mult, cu cât românii de la munte declaraseră, cu câteva săptămâni mai înainte, într-un mare miting[23], că vor opune ruşilor un război de gherilă. Austriecii se retraseră la Iacobeni, iar ruşii înaintau, înaintau mereu, cu grosul armatei lor, cât mai mult în inima Bucovinei. În ziua de 2 Ianuarie stil nou 1915, o patrulă îşi face apariţia pe dealul Sucevei[24], care duce la Şcheia. Populaţia Sucevei, cunoscând „nobilele” sentimente ale armatei lui Nicolaie II, a început a fugi, în mase mari, spre Burdujeni, pentru a lua, prin România, drumul spre Austro-Ungaria[25]. Tabloul exodului populaţiei nu-l poate descrie cea mai măiastră pană. Oamenii şi copiii plângeau, aproape goi, cu feţele desfigurate de groază, se scurgeau la vale, aruncându-şi în toate părţile privirile, ca nu cumva să fie atacaţi de duşmanul înfricoşător”[26].

 

 

1914: „Un minunat exemplu de învăţarea uşoară de limbi am văzut în Hadikfalva, comună curat ciangăiască, unde am luat trenul ce duce la Rădăuţ. Trebuind să aşteptăm mai mult timp la gară, ne-am luat prin acest sat unguresc, să vedem cum se laudă ungurii din Bucovina. Pe drum întâlnim doi oameni, unul îmbrăcat ungureşte, altul româneşte. Îi întreb ungureşte că de unde sunt şi încotro merg, şi îmi spune ungurul că el este din Istensegits şi că merge la un om din Hadikfalva, având ceva de lucru cu el, iară românul răspunde tot ungureşte şi încă bine, că el este din satul românesc din apropiere, a cărui nume mi-a scăpat, şi că are şi el ceva de isprăvit aici, în sat. Dau apoi în poveşti cu ei, se înţelege, tot ungureşte, şi românul spune că el a învăţat ungureşte în Hadikfalva, fiindcă vine de multe ori acolo, fiind meseriaşi buni în sat. Ungurul declară că ei mai mult ţin aici la români şi că se înţeleg foarte bine laolaltă, şi se miră cum în ţara ungurească se tot mănâncă ungurii cu românii”[27].

 

1914: În Hadikfalva  s-a stabilit, încet-încet, o importantă comunitate evreiască, prima sinagogă fiind construită de industriaşul Awner Rosenwald. Medicul satului Szabo, era tot evreu, ca şi farmacistul Metsch. Berl Terner a deschis un depozit de cherestea, aproape de gară, iar Jehuda Leib Kraft, din Siret, a construit, la Hadikfalva, două mori, dar toate au ars în 1914, odată cu începerea războiului.  După război, moştenitorii Jehuda Leib Kraft au construit moara cu cea mai mare şi mai modernă turbină din Bucovina. Margosches, Adelstein, Wassermann şi Blum au construit ferme agricole, pomicole şi zootehnice model, principalul exportator al produselor fermelor lor fiind Lipa Laufer şi Mosch Braunstein delivered fruit to Western markets.Mosch Braunstein.

 

1919: „Kajtar Istvan, agricultor din Hadikfalva, s-a pus sub curatelă, din cauza slăbiciunii mintale, şi s-a instituit curator soţia lui, Kajtar Brigitta”[28].

 

În 1939, Compania Kraft a construit, la Hadikfalva, o modernă fabrică de amidon şi dextroză, care putea procesa 50 vagoane de cartofi pe zi.

 

 

[1] Călători, XIX, I, pp. 11, 112

[2] Dominian, Leon, The frontiers of language and nationality in Europe, New York 1917, p. 170

[3] Cei stabiliți ulterior la Dornești au trecut granița prin sudul Bucovinei, pe la Nemericeni.

[4] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 20

[5] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina, Innsbruck 1902, pp. 268, 269

[6] Boethy János Alajos

[7] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 92

[8] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 46, 1876 p. 49, 1907 p. 127

[9] Boethy János Alajos

[10] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 92

[11] Eugen I. Păunel, în „Codrul Cosminului”, VIII, 1933-1934, Cernăuţi, pp. 419-432

[12] László, Gergely Pál, Bucovina unui maghiar,  Centrul Cultural „Bucovina” 2019, p. 73

[13] Raffelsperger, Franz, Itinerär oder Verzeichniss aller Postrouten in den k. k. österreichischen Staaten, Wien 1851, pp. 53, 54

[14] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[15] REVISTA POLITICĂ, Anul II, nr. 5, 15 iulie 1887, p. 6

[16] Epoca, No. 51, Anul II, marţi 9 ianuarie 1896, p. 2

[17] Colonie în satul Dorneşti, care în 1775 avea 26 de familii de ţărani români, sat care se va numi Hadicfalva (de la numele guvernatorului Galiţiei, Hadik), harta cadastrală a satului, din 1785, cuprinzând, pe lângă vechile toponime, şi câteva toponime de hotar ungureşti, precum Boenke, Diak Hud, Felso Mesur, Hossu Gniunasch, Hossu Niel, Koreck Hold etc. – n. n.

[18] Andreasfalva, „sau satul lui Andraş”, s-a întemeiat, după 19 ianuarie 1785, când Consiliul Aulic de Război aprobă o contribuţie pentru emigranţii ceangăi, care vor construi 56 de gospodării, pe teritoriul satului Măneuţi, „lângă râul Sucevii, în apropiere de Frătăuţii Vechi, la nord de oraşul Rădăuţi” – Grămadă, Nicolai, Toponimia minoră a Bucovinei, vol. I, p. 336 – n. n.

[19] Colonia maghiară de la Ţibeni, Ištenšegitš , pe moşia Satu Mare, a fost înfiinţată între anii 1771-1773, dar numele de Istensegits (Dumnezeu să ne ajute), propus de Mártonfi Mór, va fi menţionat, pentru prima dată, abia în 1776 – n. n.

[20] În 1775, satul Iacobeşti, din Ocolul Vicovilor, avea 20 familii de ţărani, plus 74 familii de secui şi unguri, în bună parte componenţi ai Regimentului I Secuiesc de graniţă, aşezate pe moşia mănăstirii Ilişeşti, între anii 1752-1772. Numele acestor emigranţi au fost consemnate în recensământul lui Rumeanţev, publicat de ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 341 – n. n.

[21] Colonia Ioseffalva, numită astăzi Vorniceni, a fost înfiinţată pe seliştea pustie Tolva a moşiei mănăstirii Slatina, în 1783, fiind populată cu 60 de familii de secui, venite din Scaunul Csik, în 1785, în partea sudică a seliştii – n. n.

[22] Weigand, op. cit., pp. 7-17.

[23] Cel organizat de Aurel Onciul, la Suceava – n. n.

[24] Amănunte despre ocuparea Sucevei de către ruşi, datorate altor autori, dar şi notiţelor de presă a vremii, puteţi găsi în cartea „Bucovina şi suferinţele ei / 1914-1918”, pe care am publicat-o în urmă cu vreo câţiva ani; nu mai ştiu când, dar probabil că prin 2016 – n. n.

[25] Peste câteva luni, românii bucovineni, care se pripăşiseră prin Moldova, au fost capturaţi de autorităţile româneşti şi „deportaţi” în Transilvania – n. n.

[26] Unirea, Nr. 65, Anul XXV, Blaj, joi 1 iulie 1915, pp. 2, 3

[27] Maior, Liviu, Impresii din Bucovina, în Unirea, Nr. 77, Anul XXIV, joi 30 iulie 1914, pp. 4, 5

[28] Monitorul Bucovinei, Fascicula 69, 3 octombrie nou 1919, p. 5


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Gura Humorului

 

În 1773-1775, austriecii marcaseră cu un pătrat vechea zidire – cetate sau zigurat

 

GURA HUMORULUI. Localitatea bucovineană cu cea mai veche menţionare, cea a unui călugăr franciscan, care, trecând prin viitoarea Bucovină, în 1286, spre reşedinţa conducătorului Hoardei de Aur, se însoţeşte cu o căpetenie băştinaşă, Olachus[1], întâlneşte un castru tătar, la confluenţa Homorului (Repedea, în tătară şi maghiară) cu Molda (Valea, în celtică), localizează acel castru prin reperele toponimice (scrise în latină) „Ymor, filius Molday”, beneficiază, totuşi, de o atestare documentară târzie, cea din 26 noiembrie 1490, Ştefan cel Mare înzestrând ctitoria sa, mănăstirea Voroneţ, cu „siliştea numită Poiana la gura Homorului”, vatră de sat părăsită, pe care voievodul o obţinusese, la schimb cu satul Glodeni, de lângă Stăuceni.  Vechea Cetate a Homorului (eu cred că era un zigurat) încă se mai vedea, în 1896, fiind, ulterior, înghiţită de vegetaţie, de ignoranţă şi de nepăsare, iar descrierea ruinelor ei o datorăm lui Dimitrie I. Mitric-Bruja: „Ceva cătră nord-ost de la Humor, pe un vârf conic de munte, călătorul află ruinele unei fortăreţe miraculoase. Împregiurul său, pădurea îi formează zidurile de apărare, căci cele durate, de odinioară, astăzi nu mai sunt. Cel puţin, în locul lor, numai rămăşiţe, acoperite de piatră sfărâmată şi crescută cu vegetaţiunea montană, se representă ochiului privitor. / Acest munte este aşezat în nord-ost de la Humor. El formează, din partea sa sudică, un con rotunjiu şi o fi măsurând, de la poalele sale şi până-n vârf, ca la 250 metri. Vârful muntelui formează, deasupra, un platou, pe care zac, de multe sute de ani, ruinele unei fortăreţe cavalereşti, care seamănă, în câtva, cu ruinele din Suceava. De notat este că ruinele acestei fortăreţe sunt în extensiune mai mică decât celea din cetatea Sucevei şi seamănă să fie şi mai vechi decât cele din Suceavă. Pe când acelea dovedesc şi astăzi ziduri de o tărie uriaşă, pe-atunci acestea stau, în privinţa aceasta, cu mult îndărăpt. Nici o parte a fortăreţei nu este atât de bine conservată ca privitorul să-şi poată forma o idee clară despre timpul petrecerii lor aici. / Din cauza aceasta, şi ruinele zăcânde ale cetăţuii zise sunt distruse cu totul de mulţimea anilor expiraţi. Materialul constă din piatră, nisip şi var. Zidurile sunt în stil antic. Acestea, fiind expuse elementelor naturii, aerului, căldurii şi apei, s-au descompus în părţile lor cele mai fine. / Cu toate acestea, păreţii cardinali ai acestei zidiri vechi se pot încă vedea şi astăzi (în 1896 – n.n.), bineînţeles, în urma mai multor modificări suportate. / În cele următoare, voi a indigeta cu cifre rămăşiţele acestor ziduri, cari formează, la un loc, un cadru gigantic. / Zidul nordic = 44 paşi în lungime; / Zidul ostic = 64 paşi în lungime; / Zidul sudic = 99 paşi în lungime; / Zidul vestic = 77 paşi în lungime. / Prin urmare, periferia totală a murilor face 284 paşi moderaţi. De observat este că unele părţi din aceste ziduri sunt mai bine conservate, iar altele mai puţin. Aşa măsură: / Zidul nordic – 12 paşi în înălţime; / Zidul ostic – 13 paşi în înălţime; / Zidul sudic – 11 paşi în înălţime; / Zidul vestic – 10 paşi în înălţime. / Afară de aceasta, se mai observă, în întreaga dimensiune a acestor ruine, mai multe gropi şi ridicături neregulate, prin urmare o suprafaţă diferită, nenivelată. / Din toate părţile, ruinele fortăreţei acesteia sunt acoperite, la poalele lor, cu pădure deasă şi frumoasă. În partea nordică, însă, un şanţ (canal) de 12 paşi, în adâncime, desparte zidul nordic de coama muntelui. Ceva mai în afund de pădure, de la zidul fortăreţei cătră vest, un pârâu mic desparte fortăreaţa de pădure şi de falnicul munte. Peste acest pârâu, un pod, numit „Podul Dracului”, înlesneşte trecerea în pădurea nordică[2]”.

 

1334: „Expediţia ungurească, la care luase parte şi Dragoş din Bedeu, a avut loc între anii 1334-1339 şi s-a finalizat cu înfrângerea tătarilor lui Kutlubuga, la Boura, lângă Gura Humorului, comandantul oştilor tătare, Athalamos (Atlamâş, cumnatul lui Kutlu-Buga, mârzacul tătarilor dobrogeni, fiind capturat şi ucis de către comisul secuilor, Andrei Lackfy). Mârzac cu trei tuiuri („bourel murg cu trei stele în frunte, care-şi lua cursul spre răsărit”[3]), Kutlu-Buga, bătea monedă proprie, de aramă, pe revers având un bour, văzut din lateral (cum se întâmpla cu toate reprezentările heraldice), acelaşi blazon fiind pictat şi pe scuturile ostaşilor săi. „Prezenţa numelui lui Kutlubuga pe emisiunile de cupru de la Şehr al-cedid ridică unele probleme. Un înalt demnitar al Hoardei de Aur, cu acest nume, este atestat în 1347 şi 1358, ca semnatar al tratatelor încheiate cu veneţienii, ca oponent al lituanienilor, în lupta de la Sinie Vody, în 1362 sau 1363, iar după 1381, ca unul dintre apropiaţii lui Toktamâş, care-i va încredinţa guvernarea Crimeii (funcţie în care este cunoscut în perioada 1382-1387). Istoricii români consideră că este vorba despre un singur personaj, caz în care lansarea monedelor de la Şehr al-cedid ar marca desprinderea sa de Mamai (adevăratul deţinător al puterii, în spatele lui Abdalah), cu mult înainte de a trece de partea lui Toktamâş. După părerea noastră, este vorba de două personaje cu acelaşi nume, unul decedat pe la 1367, celălalt cu o carieră la vârful ierarhiei, începută cu peste un deceniu mai târziu. Acest Kutlubuga va fi încercat să împiedice instalarea lui Dragoş la conducerea Moldovei tributare şi este posibil ca tradiţia să fi transmis deformat acest fapt. Ne referim la episodul vânării şi ucideri bourului”[4].

 

 

 

1490: Hotarele siliştii şi al moşiei, dăruită de Ştefan cel Mare mănăstirii Voroneţului, erau formate din pârâul Voroneţ, râul Moldova, Drumul Mare, Fântâna lui Dumitru, drumul din pădure, pârâul Homor şi poiana lui Andronic, în hotarnică fiind menţionaţi, practic, şi doi moşi-strămoşi ai locurilor humorene, Dumitru şi Andronic.

 

1648: O singură întâmplare istorică pare să fi marcat trecerea sătucului prin vremuri, la Poiana fiind cantonate, pentru scurtă vreme, în 1648, sotniile căzăceşti ale lui Bogdan Chmielnitzky, pentru a pregăti incursiuni de pradă spre mănăstirile din vecinătate.

 

1758: Sub stăpânire călugărească, satul, având mai curând rolul de mitoc mănăstiresc, nu capătă importanţa economică pe care i-o putea conferi poziţionarea la „Drumul Mare”, care asigura legăturile comerciale dintre Asia şi Europa, rămânând, de-a lungul timpului, un fânaţ întins, împărţit între mănăstirile Homor şi Voroneţ, pe care îl împresurau răzeşii, şi-atunci, la jeluirea lui Chiprian, egumenul Homorului, Scarlat Ghica Vodă poruncea, în 12 mai 1758, cercetarea cauzei şi stâlpirea hotarelor moşiei mănăstireşti Derţca, Gura Homorului, Ostra, Măgura şi Bucovăţul, de către dumnealor, slujitorii domneşti Vasile Başotă, Ion Melghi şi Constantin Lină, sau îşi vedea stogurile cu fân prădate de către răzeşii câmpulungeni, şi-atunci Antonie, egumenul Voroneţului, se jeluia domniei, inclusiv împotriva vornicului câmpulungean Ilie, care, în loc să-i pedepsească pe abuzivii răzeşi, a trimis să-i ridice pe oamenii mănăstirii ca să-i pedepsească; iar Grigore Callimah Vodă, şi el cu rădăcini câmpulungene, trimitea, în 15 ianuarie 1763, pe ispravnicul de Suceava, acelaşi Vasile Balş, să cerceteze pricina şi să ia măsurile care se cuvin.

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[5], din 1772-1773, înregistrează la Homorul, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „50 – toată suma caselor”, însemnând 20 de ţigani ai mănăstirii şi 30 familii de birnici.

 

1774: „Primele trupe austriece au intrat în Bucovina la 31 august 1774; armata de ocupație efectivă le-a urmat, în noiembrie 1774. Ocupația și organizarea țării au fost încredințate generalului Gabriel Freiherr von Splény. Înainte de soluționarea acestei ultime sarcini, el s-a străduit, mai ales, să obțină cunoștințele cele mai precise despre țară și despre facilitățile sale anterioare. La 10 decembrie 1774, el a înaintat consiliului de război o „Schiţă de proiect pentru o instituție militară asupra k. k. părţii moldovenești încorporate“ (Ohnmassgeblichen Eutwurf zu einer militairischen Einrichtung des k. k. enclavien Moldauischen Antheils), în care starea provinciei ocupate este descrisă succint, dar cu ascuțite caracterizări. Chiar mai important decât acest „proiect” pentru cunoașterea provinciei nou câștigate este memorandumul din anul 1775[6], publicat de mine sub titlul „Descrierea generală a Bucovinei, de Spleny”, Cernăuți 1893 (General Splény’s Beschreibung der Bukowina). Acest memorandum este primul istoric regional detaliat al Bucovinei”[7]. „Infanteria și cavaleria din Galiţia au intrat în Bucovina, trăgând un cordon, de la Preworodek, pe Nistru, la Capu Codrului, pe Moldova[8]. La jumătatea lunii octombrie, „expoziția ordonanțelor” din Vama, Câmpulung și Dorna s-a conectat cu cele din Transilvania[9]. Porunca de a ocupa Cordonul a fost înfăptuită de Mieg până în 24 octombrie 1774. În această zi, țara a fost ocupată de un număr mare de trupe și a început să fie comandată de generalul Gabriel Baron von Spleny, iar o administrație militară regulată a fost introdusă în Cernăuţi[10]. Vulturii imperiali au fost înfipți pe graniţă între 16 și 19 septembrie 1774, acţiunea fiind coordonată de Mieg, care alesese, cu puțin timp înainte, cele mai avantajoase puncte, „mai ales pentru unii de la granița Transilvaniei, pentru a aduce munți sau zone utile în cordonul nostru”[11].[12].

 

În 1774, Gura Humorului era doar un cătun, cu 22 familii de iobagi mănăstireşti, 15 familii fiind formate din emigranţi transilvăneni, stabilite pe proprietatea mănăstirii Homor (deci partea din nordul „Drumului Mare”), între anii 1728-1773: Simeon OŞTINAR (1728, cârciumar din St. Ioan), Vasile OŞTINAR (1744, cârciumar din St. Ioan), George IEREMIE (1750, Monariu), Nicolai ARITON (1758, ostaş din Arad), Mihai SABA (1759, dulgher din Horlacea), Toader IEREMIE (1763, Sângeorz), Chirilă SOLCAN (1765, din Ilva Mare), Grigore GHERASIM (1771, Burdica), Teodor CĂPITAN (1772, Bârgău), Marcu SĂRĂCIN (1772, Pintic), Vasile MOLDOVAN (1772, Dorolea), Vasile OŞTINAR (1772, plugar din Bârgău), Ion BARBĂ (1773, Dicea), Ion TOMA (1773, Burdica) şi Dimitrie BURSĂREAN (1773, Bârgău). Alte cinci familii de emigranţi transilvăneni s-au stabilit la Gura Humorului în 1778: Ghiuţă MOLDOVAN (Şieuţ), Teodor DUMBA (Şieuţ), Gavril GERMAN (Moisei), Pintea MOLDOVAN (Şieu pe Someş) şi Tudor TAMBĂ (Şieu pe Someş).

 

1775: Conform izvodului cu oameni al mănăstirii Voroneţ, vatra satului număra, în 1775, 37 de gospodării, toate arendate, pe timp de un an, în 17 iulie 1782, de egumenul Inochentie evreilor Marco din Suceava şi Solomon din Gura Humorului pentru „40 lei împărăteşti”, dar şi cu obligaţia de a vinde două vase cu vin din vinul mănăstirii, cu câte 45 „parale împărăteşti” vadra.

 

În perioada 1782-1787, agricultori şi meşteşugari germani din Franconia, Bavaria şi chiar din Austria se aşează la Gura Humorului, în vecinătate aflându-se şi puternica colonie nemţească Bori a mănăstirii Humorului. Cum, în 1784, Gura Humorului avea doar 41 de familii şi un oficiu de poştă, este de presupus că densa colonizare germană s-a produs spre sfârşitul intervalului 1782-1787.

 

1786: „Şoselele pentru comunicații mai lesnicioase cu Transilvania, prin Bârgău, spre Dorna Candreni se intersectează cu cea a Coşnei (adică peste Rodna) și continuă spre Gura Humorului, de unde pleacă, prin Solca, Vicov, Storojineţ și Selenov, în Galiţia”[16].

 

În 1835, Gura Humorului avea 200 căsuţe din lemn şi circa 700 de locuitori români, polonezi, germani, ucraineni, armeni, precum şi 5 familii evreieşti. Târgurile se ţineau la Gura Humorului în fiecare zi de marţi şi de vineri.

 

În 1848, după cum menţionează memoriul din 30 iulie 1848, Gura Humorului avea un primar german, Joseph Hanu, şi un primar român, Dumitru Daşcovici, din elita localităţii făcând parte Martin Schmezer, Mathias Schusser, George Tăbăcar, Ignatz Volmund, Ioniţă Balan, Bogdan Găină „şi alţi 36 locuitori români şi germani”, care, împreună cu sătenii români, germani şi evrei din Ilişeşti şi Braşca, formulează şi îşi asumă 17 cereri privind reforma social-politică în Bucovina.

 

1855: „Nimica nu e mai frumos şi mai pitoresc decât şoseaua care, pornind de la frontiera Cornu Luncii, merge, pe malurile Moldovei, întâi pe la poalele munţilor, până la oraşul Gura Homorei, apoi, prin mijlocul lor, parcurgând Bucovina, de la Est, la Vest, până ce se pierde în Carpaţii Transilvaniei. Şoseaua, de la Gura Homorei, în sus, este o capodoperă: mergând pe valea Moldovei, care curge cu un caracter impetuos şi sălbatic, ea este silită să-şi facă drum prin munţii cei mai groşi şi să treacă, până la Câmpulung, de multe ori Moldova, încoace şi încolo. Călătorul nu se poate sătura, privind munţii între care se află. Varietatea stâncilor ce schimbă de formă în fiecare minut, Moldova care se grăbeşte cu violenţă şi vuiet a intra în adevărata sa patrie, în România liberă, vălişoarele ce se ivesc şi re-dispar cu iuţeală, orăşelele frumoase, toate acestea, împreună cu un aer subţire şi curat, încântă simţurile şi înalţă cugetul”[13].

 

1856: „La 8 decembrie 1856, Majestatea Sa Împăratul a aprobat o nouă diviziune de districte suplimentare, prin care teritoriul monarhiei, cu excepția frontierei militare, a fost împărțit în 64 de districte principale și 8 independente, cu zone geografice… Ducatului Bucovinei cuprinde următoarele districte administrative ţi politice: districtul urban și rural Cernăuţi, Dorna-watra, Gurahumora, Kimpolung, Kotzman, Putilla, Radautz, Sadagora, Sereth, Solka, Storozynetz, Suczawa, Waszkoutz am Czeremosz, Wiznitz, Zastawna”[14].

 

În 1867 Gura Humorului a devenit, datorită pieţei sale, un orăşel, ridicat, în 1893, la rangul de reşedinţă de judeţ pentru 12 sate. Orăşelul şi cele 12 sate aveau împreună 2.703 locuitori; în 1869, 2.539; în 1880, 2.959; în 1890, 3.502; în 1910, 5.320; în 1927, 4.393; în 1941, 5.883.

 

În 1869, a fost construită sinagoga evreiască, din vecinătatea bisericii armeneşti, pe drumul care duce la Mănăstirea Humorului.

În 1869, s-au pus bazele învăţământului la Gura Humorului, deschizându-se o şcoală elementară de băieţi şi fete, cu doi profesori şi 249 şcolari înscrişi, şcoala fiind frecventată de doar 93 copii, dintre care 69 germani şi evrei, 15 români şi 3 armeni.

 

1873: În Gura Humorului a funcţionat o şcoală germană de băieţi, cu 6 clase, din 1873, şcoala germană de fetiţe, tot cu 6 clase, fiind deschisă în 1885. O şcoală românească, cu 2 clase, a fost deschisă în 1905, cea din Bouri, tot nemţească, dar cu o clasă, funcţionând din anul 1862[15].

 

1875: Orăşelul se afirmase, deja, drept interesantă staţiune balneară, printre oaspeţii săi aflându-se, în vara anului 1875, scriitorul berlinez Carl Emil Franzos (1868-1904), care şi-a descris sejurul la Hotelul Schapira în cartea sa „Micul Martin” (Der Kleine Martin”), publicată la Berlin, în 1896. Cele mai vechi familii evreieşti din Gura Humorului sunt cele ale morarilor Kissman, Scharfstein, Berl şi Chaim Schieber, Jucki Braun, Popper, Gottlieb, Fischer, Schlesinger, Greiner, Anhauch, Kreindler, Schapiria , Wagner, Adelesberg şi Wiznitzer. Cele mai bogate şi mai importante familii erauThe families, Kleinberg, Kahn and Schieber were among the most prominent in the city. Kleinberg, Kahn şi Schieber.

 

1851: „O broşură, lucrată de Franz Raffelsberger şi publicată în 1851, la Viena, cuprindea „Itinerariile sau directorul tuturor rutelor poștale din k. k. Statele austriece“, trimiterile la Gura Humorului fiind: „De la Suceava, trăsura de poştă se îndrepta spre Măzănăieşti (o poştă şi jumătate), apoi, prin Capu Codrului, spre Gura Humorului, aflată la o poştă de Măzănăieşti şi la 2 poşte şi jumătate de Suceava. / Din Gura Humorului, pe valea Moldovei, prin Bucşoaia, trecând pârâul Negrileasa, apoi râuleţele Molid şi Moldoviţa, se ajungea la Vama, localitate aflată la o poştă şi un sfert de Gura Humorului”[17].

 

1857: Călătorind la Dorna, în scopul documentării, Denarowski a beneficiat de „toate facilitățile unei excursii montane”, adică de panorama unor „munții înalți, impunători pe ambele părți ale localității, un birou poștal și o stradă comercială foarte bună”[18]. Sosise, prin Gura Humorului, prin satele Bucșoaia și Frasin, care l-au frapat prin faptul că formau „un contrast puternic” cu sud-estul provinciei. De la Gura Humorului începe „lanțul muntos”, cu coline domoale, rareori întrerupte de „ziduri abrupte de stâncă”, acoperite cu păduri de brad și molid, i-au făcut impresia unui adevărat „parc natural”, în care, ici și colo, „se ridică mesteceni și coloanele lor” strălucesc printre „ramurile întunecate” ale conferelor. „Se formează dealuri luxuriante și stufoase, care sunt succesive și cresc mereu în formațiuni conice”, odată cu „ridicarea și înălțarea muntelui”, „în vârful căruia se află, uneori, un singur molid zvelt”, care parcă se bucură singur de „o vedere pitorească originală”[19].

 

1867: „Dintre toate numitele alegeri face mare sfară în ţară alegerea în ţinutul Gurahomorului şi al Solcei, care descoperă deosebita nefavorabilă situaţiune a referinţelor noastre. Pentru ţinutul acesta s-a ales ca deputat secretarul consistorial Anton Schönbach, un băârbat mult stimat de popor pentru a sa nefăţarnică purtare, statornicie şi credinţă în toate afacerile sale (Nu aşa îl cunoaştem de la ceilalţi corespondenţi – Redacţia). Acestui bărbat sta ca candidat rival pretorul din Gurahomora, Victor Tustanowski, pentru a cărui reuşire s-au întreprinsa felurite mijloace atrăgătoare, care însă, în urmă, s-au dovedit de nemica, stându-le împrotivă mintea cea sănătoasă a unor ţărani bravi ai noştri. Pe adunarea de 68 de bărbaţi alegători a cuprins-o o surprindere înfiorătoare, văzând pe un ţăran, cu numele Michail Flore din Solca, care, ca alegător, venind la rând să voteze, a pus pe masa comisiunii alegătoare cartea de legitimaţiune, împreună cu 30 de florini vienezi, zicând cum că ar fi fost îndemnat a lua banii aceştia de la neguţătorul Chaim Schieber, în Gurahomora, spre acel scop, ca să voteze pentru pretorul Tustanowski, dar el nu poate să însarcine cugetul său cu păcate pentru bani, şi de aceea îi dă în mâna comisiunii. A venit şi alt ţăran, cu numele Nicolai Scir, din Arbore, înaintea comisiunii şi a pus pe masă o asemeni de mare sumă de bani, cu aceleaşi cuvinte. Pretorul Tustanowski, de faţă fiind, ca comisar al guvernului, n-a lăsat pe aceşti bravi acuzatori ca să voteze, ci i-a tras la răspundere, a pus să-i privegheze, dându-le cu totul calea abia după săvârşirea alegerii. Anunţându-se, cu strigări de bucurie „Să trăiască!”, numele deputatului ales cu majoritatea voturilor, adică Schönbach, au sărit asupra mădularilor (membrilor – n. n.) comisiunii alegătoare, în odaia alegerii, partida îmbătata a pretorului, pentru care stăteau deschise popinele jidoveşti, fără plată, încât au trebuit ei să părăsească atât localul, cât şi locul dc alegere şi să fugă, ca să scape de vreo nenorocire. Numitul pretor Tustanowski este aceeaşi fiinţă, despre ale cărei fapte, la ocaziunea alegerii pentru dietă, în anul 1861, era vorba în nr. 5 al foii noastre din 11/23 ianuarie 1867”[20].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Gura Humorului (tribunal districtual), Băişeşti cu Stănileşti sau Cornu Luncii, Berchişeşti, Braşca, Drăgoieşti cu Lucăceşti şi Folowanik, Gemenea cu Slătioara şi Ostra pe Graniţă, Ilişeşti, Joszeffalva, Capu Câmpului, Capu Codrului cu Păltinoasa, Mănăstirea Humorului cu Bori, Pleşca şi Buchenhain sau Poiana Mikuli, Corlata, Măzănăieşzi cu Stejăroaia, Stulpicani cu Plutoniţa, Doroteea, Voroneţ cu Bucşoaia şi Frasin”[21].

 

1876: Prima bancă românească de credit din Bucovina a fost înfiinţată la Gura Humorului, în 1876, de preoţii Simion Cobilanschi, Onufrei Mironovici şi Gavril Paşcovici, dar menirea ei avea să fie alterată după vreo 18 ani de funcţionare, când cei trei preoţi, mult prea lacomi după averi lumeşti, o vor transforma într-o bancă de tip cămătăresc, violent contestată în spaţiul românesc de după anul 1900.

 

1876: Biserica sfinţilor Mihail şi Gavril din Gura Humorului, care deservea comuna bisericească Gura Humorului, Bouri, Vârvata şi Codru, a fost construită între anii 1876-1883, până atunci târguşorul beneficiind de slujbele din biserica mănăstirii Humorului. În 1907, paroh era Ambrosie GRIBOVICI, născut în 1864, preot din 1892, paroh din 1906, iar cantor, din 1903, Ioan PORIUC, născut în 1878.

 

1886: „După ce caii noştri au fost adăpaţi, trecem, printre oamenii fericiți şi glumeţi, pentru a intra într-o zonă împădurită. Frumoşii brazi se ridică întunecați și amenințători pe ambele părți ale drumului. Uneori zărim, la câte un kilometru depărtare, acoperişul alb al unei case ţărăneşti, alteori vedem doar o lumină strălucind în pădure. Zona este sigură, jandarmii și vameşii o veghează de ani buni. Multe bande de tâlhari, care s-au aciuat în sudul Bucovinei, timp de un deceniu, au fost eliminate de multă vreme, iar incursiunile pe teritoriul vecin, care sunt comune la fiecare graniță din Europa de Est, sunt în continuă scădere. Apar şi luminile mici ale licuricilor, care se lipesc unul de altul sau de un tufiş. Luna pare supărată şi nu răsfaţă cu lumina ei blândă. Parcă simțim toamna la primul colț al drumului. Pădurile par că nu se vor mai termina vreodată şi doar târziu vom ajunge la Gura Humorului, un oraș mic, ai cărui locuitori sunt români, germani și evrei. Aceştia din urmă au, desigur, afacerile în mâinile lor. A doua zi, dimineață, călătoria continuă”[22].

 

În 1886 a început construcţia căii ferate Hatna-Câmpulung, cu staţie în Gura Humorului, fiind finalizată în 1888. Calea ferată Câmpulung-Valea Putnei a fost dată în folosinţă în ianuarie 1901, fiind extinsă până la Vatra Dornei în octombrie 1902. Tunelul Mestecăniş, lung de 1.621 metri reprezintă opera inginerească a inginerului evreu Emanuel Ziffer.

 

1886: S-au descoperit, printre alte antichităţi, „trei axe, un topor fără deschidere, un topor din piatră dură întunecată, cu perforație, și unul din piatră foarte ușoară, lungă de 8 cm, tot cu o gaură, toate găsite în pădure, înainte de Poiana Miculi, districtul Gurahumora, în anul 1886 (proprietate a aceluiași)… Patru bucăți mici de cămăși de zale, realizate în același mod, dar care constau din inele de 8 până la 12 mm, în diametru, cu grosimea de 1 până la 2 mm, au fost găsite, acum câțiva ani, în Capu Câmpului, districtul Gura Humorului, şi la Fundu Moldovei, în districtul Câmpulung; Proprietar: Asociația Arheologică Română din Cernăuți… O sabie similară, cu două tăișuri, dar fără decorațiuni detectabile, și de numai 108 cm lungime, mai ușoară, lucrată și prevăzută cu plăcuţe octogonale, a fost găsită, în 1886, în pădure, aproape de Poiana Miculi, de lângă Gura Humorului; Proprietar: Asociația arheologică românească din Cernăuți… Pe înălțimile de la Gura Humorului există mai multe puncte fortificate, numite metereze, iar unul, la Piciorul, este aplatizat și îngrădit. Se poate vedea o încăpere subterană boltită (ziguratul – n. n.), care este făcută din pietre cioplite”[23].

 

1887: „Duminică, 10 iulie 1887, a sosit la Gura Humorului Prinţul de Coroană Rudolf. „Sosind la oraşul Gurahumorului, unde se schimbau caii, Alteţa Sa Imperială se coborî din trăsură, lângă arcul al doilea de triumf, unde-l întâmpină poporul adunat cu „Să trăiască!”. Alteţa Sa binevoi a vorbi cu protopresviterul oriental greco-ortodocs al Humorului, Iliuţ, informându-se câţi preoţi subalterni posedă, care este numărul locuitorilor Români din această protopresviterie, câţi Români sunt în Humor, câte şi ce fel de biserici. Dintre preoţii oriental-ortodocşi adunaţi, în interesă unul, decorat cu medalia de resbel; îl întrebă pe proprietarul acestei medalii, părintele I. Berariu din Stroieşti, la care campanie a participat, la care regiment a servit şi de câţi ani serveşte ca preot. S-a mirat apoi mult, aflând că preotul prezent a participat la război ca combatant voluntar. Amândoi preoţii armeano-orientali, cu mitrele pe cap, îl interesau mult şi se interesă în detaliu despre armenii din Suceava şi Humor. Alteţa Sa Imperială a vorbit, apoi, cu parohul catolic Preisentanz, informându-se câţi Germani se află sub păstoria sa şi ori de se află şi Ruteni în Humor şi, întrebând Alteţa Sa câţi, i s-a răspuns cum că se află două familii de Ruteni în Humor. Mulţumind apoi primarului german Campani pentru primirea loială şi primind de la institutoarea Decher un buchet de flori, porni mai departe, spre Câmpulung”[24].

 

1889: Humorul se întinde de-a lungul ambelor laturi ale şoselei de ţară, pe-o distanţă însemnată; totodată, se răsfiră el de-a latul său, şi anume pe partea sa despre nord. Regiunea aceasta cuprinde locuinţele meseriaşilor, ale industriaşilor şi economilor din opid. Spre partea sudică, adică despre râul Moldova, lăţimea sa este neînsemnată şi anume din cauza conflictului cu apa. Întreg orăşelul este situat pe şes, numai în regiunea sa cea nordică o parte din case şi livezi se urcă pe coasta muntelui. Şesul său cel gol, despre apa Moldovei, se întinde până la râu, pe o distanţă de câteva minute în curmeziş. Acest loc se serveşte de păscătoare (imaş, rât, toloacă) şi constă dintr-un prundiş neted. Trecând peste toloaca aceasta, ajungi la râul Moldova, care spală talpa munţilor din dreapta sa, făcându-şi, ici, colea, loc pe sub rădăcinile brazilor şi fagilor, ce acopăr culmile şi coastele munţilor, până jos, la şesul râului. Poporaţiunea Humorului este tot aşa de amestecată ca şi în celelalte oraşe şi orăşele din Bucovina. Clădirile sale constau din case partere, cele mai multe de-o culoare foarte albă, adică necolorate, ci numai date cu var. Trei biserici frumoase de piatră, respectiv de cărămizi, îşi ridică cupolele lor deasupra celorlalte edificii şi se văd dintr-o depărtare însemnată. E, într-adevăr, o plăcere a privi la curăţenia stradelor şi a caselor, cari formează spalirul cel lung, de ambele părţile şoselei. Albeaţa pereţilor şi verdeaţa şaluziilor mai multor case căuzează un aspect plăcut şi atrăgătoriu. Fiind Humorul situat, îndată cum intri în munţi, pe un şes neted, de-o lăţime destul de mare şi de-o lungime care ajunge de-ncoace de Câmpulung, e orăşelul, ca şi împrejurimile sale, dominat de-o climă purure proaspătă, prin urmare plăcută şi învioitoare, o climă mijlocie, de munte şi de ţară. Ieşind din Păltinoasa şi năintând cătră Humor, despre ost, spre vest, treci prin ţarinele sale, cele acoperite de feliurite semănături şi adăpate de pârâul Bucovăţ, carele, nu departe de Humor, se revarsă în Moldova. Pe gârla aceasta, se află o moară, construită după un sistem din cele mai noi. Nu vorbesc mai departe despre moara aceasta, fiindcă-mi lipsesc cunoştinţele tehnice. Ceea ce m-a interesat mai mult este o scaldă cu duş, alcătuită cu multă îndemânare de la vale de moară… Pe lângă scalda cu duş de la moară, are şi râul Moldova locuri potrivite pentru scăldare, pe toată distanţa sa de lângă Humor… Humorul este o staţiune excelentă pentru a-şi petrece timpul feriilor în el şi-n jurul lui şi a face scalde atât în râul Moldova, cât şi la duşul perfect de sub moară. Inteligenţa de acolo are o casină foarte bine adaptată şi-o popicărie tot atât de îndemânatecă”[25].

 

În 1890, Gura Humorului avea 3.502 locuitori şi 6 învăţători: I. Chodakowski, Dimitrie Kolomiski, A. Ryz (la şcoala de 4 clase de băieţi), Rebeca Ehrlich, Vladislava Tebinca, Eugenia Adelseberger (la şcoala de 4 clase copile). Primarul românilor era Gavriil Paşcovici, iar paroh – Dimitrie Brăilean, care-l avea drept cantor bisericesc pe Ilie Moldovan.

 

1890: „Am mers, patru ore, până la Gura-Homorului, pe o splendidă şosea, având în toate părţile o privelişte încântătoare, des­pre care voi vorbi mai pe urmă”[26].

 

1891: Raportul anual, pagina 111 (Lucrări de pământ) „Conservatorul consilier şcolar Klauser a raportat asupra unor lucrări de terasamente de la Gura Humorului, care datează din 1854 și au servit ca fortificații de frontieră“[27].

 

1892: Raport anual, pagina 118 (Biserica Romano-Catolică din Gura Humorului). „Comisia Centrală a recomandat proiectul pentru o extindere la Biserica Romano-Catolică din Gura Humorului“[28].

 

1893: O interesantă monografie-mărturisire despre acele vremi humorene a lăsat, în „Gazeta Bucovinei”, învăţătorul Dimitrie Mitric-Bruja: „în acest orăşel sunt binişor cultivate şi unele ramuri de industrie şi comerciu. Mai ales conservarea şoselelor, în cea mai bună stare, a contribuit la cultivarea acestora şi la comunicaţia cea atât de vie a tuturor comunelor învecinate. Ţi-e mai mare dragul să vezi cum, în Marţea fiecărei săptămâni, încă des-de-dimineaţă şi până spre ameazi, lumea trece şi aleargă, necontenit, pe jos şi cu trăsuri, cu cai, cu boi, viţei, cu porci etc., ducând la bâlciu fiecare din ceea ce are sau merge ca să cumpere cele necesare pentru familia sa. Mai ales negoţul cu vite cornute, cu cereale şi nutreţ pentru animale se efectuează în majoritate precumpănitoare. Pe lângă acestea, calea ferată, care-şi are şi o staţiune în centrul orăşelului, înlesneşte mult comunicaţia şi comerciul în ramurile industriei indigene. În orăşelul acesta, se află reşedinţa prefecturei i.r., un tribunal, o perceptorie, o şcoală de băieţi şi fetiţe cu câte 4 clase, oficiul postal, casarma i.r. de finanţă şi cea de gendarmerie, mai multe biserici, casa comunală şi alte clădiri mai însemnate. Poporaţiunea o constituie Nemţi, Români, Armeni, Evrei etc. şi se ocupă, cea mai mare parte, cu meseria, agricultura, cu cultura vitelor, cu prelucrarea lemnului etc. Situaţiunea topografică a orăşelului montan Gura-Humorului este de o importanţă mare pentru acest ţinut, din care causă asupra ei s-a discutat şi în dieta imperială, la anul 1892, în urma căreia acest orăşel, prin un decret al curţii imperiale, s-a şi proclamat la rangul de căpitanat (prefectură, district), la 5 Iulie 1892. Prin  emisul imperial din 12 August 1893, în toamna anului 1893, la 1 Octombrie, regimul a trebuit să-şi înceapă, şi aici, în acest centru, activitatea, prin instituirea unui şef politic-administrativ districtual, ceea ce s-a şi întâmplat prin inaugurarea Palatului Prefecturii, în prezenţa mai multor preoţi şi a unei mari mulţimi de popor. Cu 1 Octombrie 1893, s-au sistemisat toate afacerile prefecturii, şi ca cel dintâi prefect pentru acest nou district fu denumit dl Friedrich Roller”[29].

 

1897: „Adunarea electorală, ţinută la 16 februarie în Gura Humorului: Dl Modest cav. de Grigorcea (unul dintre cei doi boieri fraţi, care au spijinit cu adevărat românismul şi ţărănimea română – n. n.) nominează pe cei trei candidaţi ai partidului naţional şi, aducându-şi cu plăcere aminte de solidaritatea poporului român, pe timpul alegerilor din 1892, roagă ca nici la alegerile din anul acesta să nu şovăiască a vota pentru candidaţii partidului naţional. Urcând candidatul Dr. George Popovici  (istoricul, care îşi semna poemele cu întrebarea calamburistică T. Robeanu, adică „te robea, nu?” – n. n.) la tribună, este aclamat cu frenetice urări de „Să trăiască!”. Nefiind stenograf, mi-a succes să prind, în fuga condeiului, numai unele puncte mai marcante din frumosul şi ades aclamatul discurs al scumpului nostru candidat. După ce oratorul ţine, şi de astă dată, să amintească că se va considera reprezentantul poporului român, trece la mişcarea şi la propaganda noastră politică prea slabă; zice că aceasta trebuie să devină mai puternică. „Tocmai acum – a zis dl Popovici – este timpul foarte favorabil pentru mişcări inactivate, în scopul ameliorării soartei economice a poporului. Acest spirit caracterizează tendinţa timpului; eu voi căta să introduc cursul acestor lucruri şi la noi în ţară. Ţăranul român e un fiu credincios al naţiunii, iar de acest fiu naţiunea n-are drept să uite. Va fi datoria mea, să lupt alături cu aceia care se întrepun pentru binele poporului, voi căuta să aprofundez programul naţional, în partea sa economică, unde acesta lasă încă mult de dorit. Rog pe toţi românii şi mai ales pe săteni să aibă încredere în mine; la alegerea din 4 Martie, să meargă pentru mine, ca şi eu să pot merge vârtos pentru dânşii”. După ce s-a mai potolit entuziasmul produs prin frumoasele cuvinte ale oratorului, la dorinţa tuturor celor de faţă, prezidentul proclamă de amibii candidaţi ai districtului pe domnii Iancu Lupu şi Dr. George Popovici. După felicitările aduse partidului naţional, pentru nimeritele candidări, din partea dlui învăţător Barbier şi a unui gospodar din Măzănăieşti, forestierul Metzger roagă pe dl Dr. Popovici ca, odată deputat, să nu uite de datorinţa de a sta în contact cu poporul şi-l întreabă ori de va face dânsul aceasta, ceea ce, cu durere, e silit să constate, că până acum, din parte altor deputaţi, nu s-a observat. Dr. Popovici zice că, din vorbirea sa rostită în limba română, acei care cunosc limba şi care, în districtul Humorului, fieştecare trebuie să o cunoască, au putut să înţeleagă că va fi în contact cu poporul; dânsul o consideră de o poruncă. După vii aclamări la adresa Majestăţii Sale Monarhului, conferinţa se încheie, la oarele 4 p. m. Dr. George Popovici, acompaniat de toţi cei prezenţi, este condus în triumf până la hotelul Lewka, unde a primit deputaţiunea tuturor primarilor din district, care l-au asigurat despre încrederea şi alipirea lor cătră dînsul”[30].

 

1899: Vechiul oraş Gura Humorului a fost transformat în cenuşă, în urma incendiului devastator din 11 mai 1899, când au ars peste 400 de case şi anexe lor. Incendiul a izbucnit într-o zi de joi, în jurul orei 13,00, „în şopronul locuitorului Gerschon Scahachter, din centrul oraşului, unde două femei ce spălau rufe fierbeau rufele într-un cazan şi, în 15 minute, datorită vântului puternic, întreg oraşul a fost cuprins de flăcări. Printre altele, a ars Oficiul poştal şi telegrafic, ceea ce a făcut ca oraşul să fie izolat. Primele ştiri au sosit de la oficiul telegrafic din Păltinoasa, care a alertat pompierii din Câmpulung Moldovenesc, Ilişeşti, Suceava, dar focul cuprinsese deja întregul oraş. Neatinse de flăcări au rămas biserica ortodoxă, casa parohială ortodoxă şi locuinţa silvicultorului Fondului Religionar. A mai putut fi salvată biserica armenească, deşi începuse să ardă. Cu eforturi extrem de mari au fost salvate actele funciare ale Judecătoriei şi ale Percepţiei din clădirile în flăcări. Au fost distruse de foc clădirea Căpitănatului, poşta şi telegraful, precum şi celelalte clădiri publice”.

 

1901, august 5: dialectologul Gustav Weigand ajunge la „Gura Humorului, târguşor cu populație românească, germană și evreiască. Aceasta din urmă nu lipsește nicăieri în Bucovina, nici măcar în cele mai mici comunități. Preotul Brăileanu mi-a făcut o întâmpinare foarte călduroasă și m-a călăuzit, a doua zi, dimineaţa, în trăsura lui, la Mănăstirea Humorului”. La Gura Humorului, Weigand înregistrează cu fonograful cântecul „Frunză verde mărăciune”, interpretat de localnicul Gheorghe Şuhan[31].

 

1903: „Liga țăranilor români din Bucovina împotriva alcoolului. Din pricina numărului enorm de birturi, ţinute, peste tot, de evrei, alcoolismul face în Bucovina ravagii înfricoşătoare. Dar, de câtva timp, datorită eforturilor inteligente ale excelentului cler ortodox din această provincie, există o mișcare semnificativă împotriva alcoolului. Această mișcare este peste tot considerabilă printre românii din districtele Rădăuți, Suceava, Gura Humorului și Câmpulung. Țăranii s-au formal, în fața preoților, să nu mai bea băuturi spirtoase și n-au mai băut. În unele locuri, îngroapă solemn țuica, împreună cu preoții. În Vatra Dornei, alcoolul are chiar un mormânt foarte drăguț, pe care toți vizitatorii băilor din această localitate au putut să-l vadă (A Dorna Watra l’alcool possède même un très-joli tombeau que tous les visiteurs de bains de cette localité ont pu voir)”[32].

 

1904: „E aici în adevăr o „gură”, o căldare ferită între înaltele dealuri împădurite, un golf de vale între înălţimile de brad şi fag. Puţine aşezări vor fi având un loc aşa de prielnic, de sănătos şi de plăcut. Dar Israel rătăcitorul n-a ştiut să folosească bine aceste daruri. Căci ale lui sunt mai ales acele câteva strade şi ulicioare drepte, împănate cu clădiri mai mari, ce poartă scutul cu pajura stăpână, care fac la un loc „Gurahumora” al străinilor. Sărbătoarea a curăţit stradele: prăvăliile sunt închise în faţă, dar negustorii, cari înşală astfel şi pe Iehovah, îşi fac daraverele pe furiş şi „Herr Goldner” (vizitiul evreu, tocmit de Nicolae Iorga, la Solca, pentru o călătorie la Gura Humorului – n.n.) ştie aceasta şi cumpără ca într-o zi de lucru. Trec femei foarte gătite, domni în cilindru şi pălărie tare, şi iar naţionaliştii intransigenţi cu perciuni lungi, caftane de mătasă neagră şi „ştreamăle” de coadă de vulpe. Domnul Goldner e foarte vesel: întreabă pe cutare negustor gros şi mulţămit dacă e adevărat că toţi Evreii din „Gurahumora” s-au umflat, cercetează dacă în acest orăşel, unde el vine aşa de des, „sunt mulţi Evrei”. Şi ei nu se supără de ce zice bădăranul cu căciula spartă şi cu trei rânduri de peteci la genunchi – pentru ca să nu vorbim decât de genunchi. „Da,. Mulţi Evrei!”. „Aici, mă rog, nu este nici-o boală”. Spre capătul celălalt, sunt tot case creştineşti: Românii sunt destui în Gura-Humorului, şi ei au frumoasa biserică nouă, în care slujeşte părintele Brăileanu, un bun bătrân, care cunoaşte şi iubeşte România şi nu-şi ascunde părerile. Dar pe aici sunt tot Nemţi meşteri, cu case curăţele, înflorite de flori şi de copii şi de iconiţe şi altaraşe catolice. Coşarul are un adăpost ca un cuib de poet amorezat. Multe case evreieşti însă, şi stradele sunt de o nespusă murdărie noroioasă. La stânga, pe o muchie de deal, e satul şvăbesc. Iar înainte, drumul de ţară, cu hopuri sălbatece şi podeţe şubrede, duce peste apa Magherniţei şi peste ape pâraie limpezi, printre culmi şi rostogoliri de pietricele, spre muntele Pleşul, trecând prin Humor”[33].

 

1905: „Marţi, la 13 Decemvrie a. c., părintele Brăileanu a chemat o adunare la Gura-Humorului, la care a fost de faţă şi dom­nul Dori Popovici, iniţiatorul mişcării acesteia. Adunarea acesta, la care au par­ticipat peste 350 oameni, a fost cercetată şi de nemţii din acest loc, care au venit şi ei, ca să-şi ridice glasul în contra poftelor obraznice, exprimate de rutenii tineri în adunările lor. Deschizând părintele Brăileanu adu­narea, dă cuvântul dlui Dori Popovici, care desfăşură, cu multă măiestrie, istoricul miş­cării prezente, fiind adesea întrerupt prin aclamaţiuni prelungite. Se adreseză apoi dl maestru silvic Vasile Halip nemţilor prezenţi, arătând că acelaşi pericol ame­ninţă şi elementul german din Bucovina, avisat în lupta sa cu poporul slav la aju­torul românilor. Se anunţă mai mulţi oratori şi, la propunerea dlui Haralampie Sârghie, se hotărî a se ţine în toate comunele mai mari ale districtului Humorului astfel de adunări. Adunarea votează, apoi, în unanimitate, trei rezoluţiuni, ce au fost expediate, pe cale telegrafică, la cunoştinţa guvernului ţării, mitropolitului Dr. Repta şi mareşa­lului ţării. Şedinţa se încheie mulţumind părin­tele Brăileanu, în cuvinte pline de laudă şi recunoscinţă, din partea dlui Dori Popo­vici, care nu a întârziat de a se prezenta şi la Gura-Humorului, după ce a iniţiat, îm­preună cu Societatea academică „Junimea”, mişcarea aceasta”[34].

 

În 1908, a fost înfiinţată o nouă şcoală publică, cu 91 şcolari, dintre care 48 evrei. În 1927, şcoala a avut 636 elevi.Parohul Ambrozie Gribovici, din Gura Humorului, a intentat un proces „secretarului de la judecătoria din acest loc, dlui F. Drach”[35].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Gurahumora, târg, în districtul şi în centrul ocolului judecă­toresc cu acelaşi nume, situat la revărsarea pârâului Humorul în Moldova. Are o suprafaţă de 24,61 kmp, cu aproape 4.000 de locuitori, din care ma­joritate români, iar restul evrei şi meseriaşi de diferite naţiona­lităţi. Târgul este străbătut de dru­mul mare Carpatin, de linia ferată  locală  Hatna-Dorna, având legătură cu districtul şi prin alte căi de comuni­caţie, mai puţin bune. Dru­mul mare Carpatin (Şoseaua Franciscană, care continua Drumul Sării – n. n.) se uneşte, nu departe de târg, cu şoseaua Împăratului Franz (Şoseau fusese decisă de Iosif II, dar Francisc a călătorit, pentru prima dată, pe ea, inaugurând-o – n. n.); iar o şosea specială foarte bună duce, de la Gurahumora la salinele din Cacica. Afară de mici stabili­mente industriale, târgul nu are decât negoţul provincial cu vite şi cereale, pe care îl prac­tică însă exclusiv evreii. Gurahumora e sediul căpi­tanului districtual (prefectura). Aci se găsesc, pe lângă judecătoria de ocol, două şcoale populare, cu câte 6 clase (deci 360 de şcolari, în total – n. n.), un oficiu telegrafic-poştal, o perceptorie, o casă de economie şi un cabinet de lectură român. Are o biserică catolică, una greco-catolică, una protestantă şi o biserică mare ortodoxă, cu hramul „Arhanghelilor Mihail şi Gavril”, zidită de curând. Ca istoric, târgul nu prezintă nici un interes, localitatea fiind, până la mijlocul veacului trecut, un simplu sat. După statistica din urmă, comuna Gurahumora avea ur­mătoarea proprietate: 600 hectare pământ arabil, 329 hectare fânaţuri, 36 hectare grădini, 226 hectare imaşuri, 939 hectare păduri. Animale domestice erau: 126 cai, 672 vite cornute, 88 oi, 586 porci. Locuitorii au şi 722 stupi de albine. Gurahumora, moşie, cu administraţie specială, districtul cu acelaşi nume. Suprafaţa: 8,24 kmp; popu­laţia: 91 locuitori, în majoritate germani romano-catolici, restul români. Se compune din moşiile: Gurahumora, cu 12 case şi 67 locuitori; Mănăslirea Humoru­lui, Poiana-Micului şi Voroneţ”[36].

 

În 1911, „o tovărăşie de ţărani din Humor, cu Ardelean şi Netea în frunte, a voit să dea oferta cu 3 coroane şi 45 creiţari la metru pentru manipulaţia lemnului din Humor… Peste câteva zile, Schapira capătă manipulaţia”[37].

 

În 13 septembrie 1914, de la Gura Humorului, austriecii avertizează asupra trădării în favoarea ruşilor – iar toate cazurile ulterioare de condamnări aveau să sancţioneze colaboraţionismul cu ruşii, nu cu românii – printr-un comunicat rigid: „În războaiele din urmă, purtate în ţară cu duşmanul, s-au ivit iarăşi cazuri sigure de trădare faţă de trupele militare. Populaţia se face la aceasta luătoare de seamă cu obiecţia că comandanţii militari au ordin strict să împuşte, imediat, pe loc, pe oricare s-ar face numai chiar suspicios de trădare sau de altă purtare duşmănoasă Statului. / Gura Humorului, la 13 septemvrie 1914. / De la comanda supremă”[38]

 

1914: „Împăratul Francisc Iosif a trimis pe Moştenitorul tronului Său în ţara Bucovinei, ca să aducă sa­lutul împărătesc bravilor ostaşi de pe acest front. Împăratul a ţinut să cunoască, prin alesul Său trimis, care este situaţia pe acest câmp de luptă şi care este ţinuta oştirii Sale, aşe­zată la capătul aripii drepte a uria­şului front oriental… În calea spre Câmpulung, Arhi­ducele a fost întâmpinat, în staţiunile din Hatna, Ilişeşti, Cacica, Gura Humorului şi Vama, de clerul şi reprezen­tanţii acelor regiuni şi de o mulţime de popor, primind cu cuvinte de mulţămire pâinea şi sarea ce i se pre­zentau, după obiceiul strămoşesc, în semn de bună venire. În Câmpulung, era pe la 8 ore, seara, poporul l-a întâmpinat pe Arhiduce cu sunete de bucium şi cu un frumos conduct de torţe; însufleţirea mulţimii era nemăr­ginită, când Arhiducele, la vorbele de întâmpinare, rostite de primarul Hutu, a răspuns, în grai viu moldovenesc, prin cuvinte de mulţămită şi recu­noştinţă”[39].

 

1915: „În anul 1915, presa românească din Ardeal vorbeşte rar şi evaziv despre situaţia din Bucovina. Austro-Ungaria nu mai dă comunicate oficiale, iar informaţiile, cenzurate masiv, sunt luate din presa bucureşteană. O presă care atenţionează, mereu şi mereu, despre „calvarul românilor bucovineni”, dar care nu interesa pe nimeni nici atunci şi, din păcate, nici astăzi. Altminteri s-ar fi scris o carte, prin care să se depună, în rafturile memoriei, acel calvar. Un calvar care reîncepea, în 2/25 ianuarie, cu luptele la Ilişeşti, în care au fost implicaţi 600 de voluntari români, numiţi, după modelul din 1848, legionari, care primiseră câte o puşcă veche şi câte un singur cartuş, dar fără să aibă nici o dovadă că ar fi combatanţi, portul lor ţărănesc sortindu-i condamnării la moarte, în cazul în care erau capturaţi de ruşi. Subordonaţi Cezirkeagmeister-ului din Gura Humorului, flăcăii nu au putut opune rezistenţă puhoiului de cazaci şi s-au retras la Gura Humorului. Calvarul bucovinenilor avea să fie conturat, ulterior, de „un flăcău, român bucovinean, scăpat ca prin minune cu viaţă din iadul care s-a abătut asupra frumoasei provincii româneşti”, un tânăr care luptase în rândurile „corpului legionarilor”. Mărturia lui (numele nu i s-a dat, ca să nu fie condamnat la moarte prin spânzurătoare în Austro-Ungaria) este importantă nu doar pentru istoria comunitară bucovineană, ci şi pentru istoria oficială, pe care obişnuim să o numim naţională: / „Când s-a făcut, acum, în urmă, recrutarea reformaţilor, deputatul nostru, Aurel Onciul, care are multă trecere în populaţia românească, s-a sfătuit cu comandantul armatelor din Bucovina, colonelul Fischer, ca din cei recrutaţi să se oprească o parte, alcătuindu-se din ei un aşa-zis corp al legionarilor, cum a mai fost şi pe la 1848. La început, se credea că o să fie opriţi din cei mai bătrâni, dar, la armă, s-a hotărât altfel. Cea mai mare parte din cei recrutaţi au fost trimişi în Stănila, la instrucţie, iar din districtele Humorului şi Câmpulungului au fost opriţi câte 800 de tineri români „legionari”. / Am fost chemaţi la posturile de jandarmi, unde am depus jurământul şi unde ni s-a dat câte o puşcă, sistem vechi, şi câte 40 de cartuşe… Am rămas cu hainele noastre, de acasă. Jandarmii de la posturi ne-au învăţat un fel de instrucţie, dar nu lucru mare. Se făceau numai unele mişcări, dar cu armă n-am tras niciodată… Ni s-a spus că noi avem însărcinarea de a alunga patrulele inamice, care ar intra prin sate, de a păzi podurile, liniile ferate, lucruri din astea. / Astfel am stat patru săptămâni, fără să facem nimic. Eram cam îngrijoraţi, căci vedeam bine că n-avem nici o siguranţă, că nu suntem soldaţi, că n-o să ne putem împotrivi, la o nevoie, şi că am putea fi împuşcaţi, ca unii care n-aveam uniformă de soldaţi, dacă am fi fost prinşi. / După patru săptămâni, când s-au apropiat ruşii de Humor, noi, toţi cei 800 de legionari din district, am fost duşi în oraş, la Gura Humorului. / Ruşii s-au apropiat, duminică, seara, înainte de Crăciun. Când a venit o patrulă de cazaci dinspre Băişeşti, noi, care eram la barierele oraşului, am tras asupra ei, fără să lovim, însă, pe nimeni. Atunci, ruşii au amânat intrarea, până la 2, noaptea, când au înaintat şi au ocupat oraşul. / Cu vreun ceas înainte, vagmiştrii de jandarmi, care ne conduceau, ne-au îndreptat spre Bucşoaia. Era o vreme foarte ceţoasă. Ascunşi după case şi după garduri, noi am început să tragem asupra lor. Un cazac a fost omorât. De la noi, a fost ucis, de asemenea, un flăcău. Ruşii au mai omorât două femei (şi un preot, care privea pe fereastră, după cum se comunica în 5 ianuarie – n.n.), căci ei trăgeau şi asupra caselor, de după care puşcam şi noi. / Văzând comandanţii noştri că nu ne putem împotrivi mai multă vreme, ne-am retras. O parte au luat-o spre Câmpulung, iar altă parte, ca la vreo 150, în sus, pe râul Suha. Ruşii urmărindu-ne, am ajuns la graniţa românească. Ce să facem? Înapoi, cazacii, înainte, graniţa României. Am trecut hotarul, ca să ne scăpăm vieţile, căci, de ne prindeau, ruşii ne împuşcau”[40].

 

1916: „Miercuri, 21 iunie 1916, la amiază, mai întâi a fost zărit un aeroplan rus, survolând deasupra Sucevei, iar după o oră, „prima patrulă rusească, compusă din 24 de cazaci, şi-a făcut apariţia în faţa Burdujenilor, pe şoseaua Iţcani-Suceava; imediat, a urmat o altă patrulă, de 100 soldaţi din cavalerie, care, intrând în Suceava, au preluat oraşul din mâinile noului primar, preotul român Sârbu. În oraş, au făcut câteva cumpărături, după care s-au îndepărtat. Se aşteaptă grosul armatei de infanterie şi artilerie, care urmăreşte armata austriacă, retrasă toată în munţi… / Ruşii au capturat un întreg convoi de muniţii, la Şcheia, iar la Cacica au capturat 8 vagoane cu reflectoare şi 40 de vagoane cu sârmă ghimpată”[41]. În comunicatul de presă austriac, se vorbea despre o respingere a ruşilor la Gura Humorului, spre seara zilei în care a fost ocupată Suceava. În noaptea zilei de 22 iunie, ruşii au ocupat şi satul şi vama Buneşti, pe care, din neatenţie, au distrus-o cu un obuz. „Peste două sute de familii austriece, în majoritate femei şi copii, s-au refugiat pe teritoriul nostru, dintre Buneşti şi Cornu Luncii. Jalea şi mizeria acestora e mare. S-a format, îndată, în oraş (Fălticeni – n.n.), un comitet de ajutorare. Nenorociţilor fugari li s-au trimis alimente, tutun şi altele. Între fugari, se află şi soţia primarului Sucevei, doamna doctor Duju. / Tot ieri, s-au predat grănicerilor noştri peste 120 de soldaţi austrieci şi 6 ofiţeri, dintre care 4 sublocotenenţi şi 2 locotenenţi. După dezarmarea lor, au fost aduşi în oraş. Soldaţilor li s-a dat masa la cazarma Regimentului 56 Infanterie, iar ofiţerilor, din ordinul domnului colonel Neculcea, comandantul Regimentului 56 Infanterie, li s-au pregătit, la Hotelul Regal Ghimpoci, o bogată masă şi un frumos dormitor. Primirea pe care le-a făcut-o dl colonel Neculcea a impresionat mult pe ofiţerii austrieci, care au mulţumit cu recunoştinţă”[42]. Gura Humorului şi Cornu Luncii erau în flăcări… Despre lupte, ştirile cele mai precise sunt: ruşii, după ce au ocupat Gura Humorului, au înaintat spre Câmpulung şi, după lupte crâncene în faţa localităţii, au ocupat-o”[43]. „În judeţele Bucovinei, au fost instituiţi, pe rând, prefecţi ruşi. În judeţul Suceava a funcţionat, un timp, în calitate de „diregător districtului”, un domn Blagonravov. Un timp, a administrat judeţele Rădăuţi, Siret, Suceava şi Gura Humorului, un domn Şablin, care-şi zicea guvernator. De data aceasta, ruşii dădeau multă atenţie administraţiei civile. Ei zoreau cu deschiderea şcolilor primare şi secundare. Îndemnul l-a dat prof. univ. Bagri, în calitate de agent cultural al armatei ruseşti. Limba de instrucţie era să fie: cea română, rusă şi, eventual, cea polonă. Pentru alimentarea populaţiei nevoiaşe grijea un domn Grigorenco, reprezentantul ministerului de agricultură pe lângă ştabul armatei ruseşti. Pentru acest scop, s-a înfiinţat, în Cernăuţi, un „ispolnitelni comitet”, condus de avocatul rus Dr. Gherman. Acest comitet lucra împreună cu comitetele de binefacere „Zemski soiuz” şi „Soiuz gorodov”. Copiii sărmani şi orfani au fost îngrijiţi în azilul de copii „Comitetul Marii Principese Tatiana Nicolaievna”. Fondul religionar a fost administrat de un domn Naumov”[44]. Comunicatul austriac din 12/25 iunie 1916 preciza că, „în Bucovina, trupele noastre au stabilit noi poziţii, între Câmpulung-Iacobeni. Înălţimile de la sud de Berhometh-Viznitz au fost evacuate de noi, fără intervenţia duşmanului”[45]. Începând din 25 iunie, între Cernăuţi şi Odesa a început să circule un tren direct, comunicatul rusesc despre frontul bucovinean vorbind de cucerirea poziţiilor austriece de la Pojorâta, după o luptă de cavalerie, dar şi despre capturarea unor „mari depozite de lemnărie şi 31 de vagoane, părăsite de inamic prin gări”, pe itinerariul Gura Humorului-Raşca[46]. Un român din Gura Humorului, cu care reporterul „Adevărului” a stat de vorbă, a povestit că incendierea oraşului său s-a făcut, în timpul luptelor, când austriecii, înainte de a se retrage, au dat foc la nişte „magazii cu cereale şi material de cale ferată. Focul s-a întins, însă, consumând o bună parte din orăşel”. Cât despre populaţie, care se cam speriase, când au văzut în Gura Humorului o patrulă de „30 de cazaci, care s-au dedat la scandaluri”, aceasta s-a liniştit, în clipa în care a luat comanda un căpitan rus, care i-a şi pedepsit pe cazaci, cu câte „o bătaie ca s-o pomenească”. „În Suceava, se aflau depozitate mari cantităţi de făină de grâu. Primăria a pus la dispoziţia locuitorilor, pe un preţ minim, acest produs, care lipsea atât de mult, până acum”[47].

 

1918, 6 noiembrie: „Guvernul nostru a publicat următorul comunicat: „În Bucovina de sud s-a dezlănţuit o violentă mişcare bolşevică. Populaţia din Iţcani, Suceava, Gura Humorului şi alte localităţi s-a refugiat, în număr mare, la noi, cerând ocrotire şi adăpost. Domnul Flondor, preşedintele Comitetului Naţional Român, s-a adresat Guvernului Român, cerându-i călduros să vină în ajutorul populaţiei din Bucovina, căzută pradă bolşevismului. Guvernul a dat imediat curs acestei cereri şi a ordonat trupelor de grăniceri şi de jandarmi să treacă, în număr suficient, graniţa Bucovinei, pentru a restabili ordinea în partea de sud şi a înainta oriunde necesitatea va cere”. Şi, astfel, drapelul românesc flutură, astăzi, deasupra plaiurilor încântătoare ale Bucovinei”[48].

 

1914-1918: Au jertfit pentru Bucovina „Rezervistul George Ciornei, Gura Humorului, Regimentul 22, rănit; Corporalul Ioan Colb, Gura Humorului, Regimentul 22, mort”[49]; „Infanteristul Ilie Flutur, Gura Humorului, Regimentul 22, rănit”[50]. Odată cu izbucnirea primului război mondial, câţiva colonişti germani din Gura Humorului ucid familia comerciantului evreu Erler. During the war in 1916, Gura Humorului was occupied by Russian troops and the center of the city, with more than 120 houses and businesses, was burned down. În 1916, Gura Humorului a fost ocupată şi devastată de trupele ruseşti, care au pârjolit 120 case şi dughene.

 

1917: „Înțelegem că punctul în care Bistriţa se alătură este important. Cu atât mai mult, cu cât drumul se bifurcă aici. O ramură urmărește Bistriţa, spre sud-est, și merge cu ea spre Piatra. Cealaltă ramură a drumului se desprinde, spre nord-est, și merge la Fălticeni. Această răscruce, în această țară fără drumuri, este o poziție esențială. Valea, de obicei pustie, este populată de sate care se ating: Holda, Neagra, Cotârgași, Madein, Borca, Sabasa, Soci. Cu toate acestea, comunicatul rus din 7 august anunța că două regimente, însărcinate tocmai cu paza acestei răscruci de drum, între Cotârgași și Borca, au abandonat postul, astfel încât linia de apărare trebuia mutată înapoi, în est. Deci, stăpânii răscrucii au ajuns austriecii şi germanii, care s-au stabilit pe Bistrița. Prima lor idee pare să fi fost să-și lărgească poziția acolo, stabilind legătura, în stânga lor, cu coloana care operează la aproximativ 35 de kilometri, în nord, pe valea râului Moldova, care trece prin Câmpulung, spre Gura Humorului. Pe 8 august, de fapt se lupta pe întregul front, de la Câmpulung spre sudul Bistriței, ca și cum cele două coloane ar vrea să efectueze o operațiune concertată. Coloana de la Câmpulung a câștigat un succes la extrema dreaptă, prin apucarea înălțimilor la vest de Gemenea, un sat aflat la o duzină de kilometri sud de râul Moldava; a doua zi, va ajunge un pic mai la est de Gemenea, în Şipot. Interesul acestui moment este de a deschide o cale laterală spre front, spre a-l readuce pe Moldava, printr-o mișcare de învăluire, în spatele rușilor, care se apără acolo din Vama. Într-adevăr, în curând va fi anunțat că înălțimile din jurul Vamei au cedat și că inamicul avansează spre Gura Humorului. Pe scurt, operațiunile pe râul Moldava pot fi rezumate după cum urmează: austro-germanii, care doreau să înainteze spre Gura Humorului, au fost opriți la înălțimile Vamei, la o duzină de kilometri est de Câmpulung; apoi au executat o mișcare de învăluire, pe scară largă, prin dreapta lor, care i-a dus, printr-un ocol, în spatele poziției de apărare a ruşilor; aceste mișcări de cotitură sunt clasice în războiul montan… Nu avem nici o veste de pe frontul de pe râul Moldava, cel al Câmpulungului, care nu pare să fi ajuns încă la Gura Humorului, sau de pe cel de pe râul Bistrița, care pare imobilizat pe acest râu, între Cotârgaşi și Soci, la răscrucea de drumuri, pe care le-am descris mai devreme. Astfel, întreaga aripă stângă austro-germană pare aproape complet paralizată. Dimpotrivă, activitatea bătăliei a fost transferată în centrul ţării, între Trotuş și Putna. Știm însă că ruso-români au încercat un atac acolo şi germanii au izbutit să-l blocheze. Prin urmare, retragerea lor nu este altceva decât foarte naturală. Desigur, nu putem ști exact care sunt condițiile. Totuși, aliații noștri par să fi dat o lovitură, la stânga frontului, pe 9 august, și i-au respins pe germani la sud de râul Putna, spre Vidra, același oraș în care a început ofensiva din iulie”[51].

 

1919, septembrie 10: Decretul de confirmare a autorităţilor judecătoreşti. Începând cu 1 septembrie 1919, se confirmă „la autorităţile judecătoreşti din Bucovina, următoarele persoane[52]: La tribunalul Suceava Hausvater Maximilian, judecător de district cu rangul VIII, de la judecătoria Gura-Homorului; Frisch Ioan, consilier conducător al judecătoriei Gura-Homorului, consilier de tribunal cu rangul VII; Saco Christi, judecător la judecătoria Gura-Homorului, judecător de district cu rangul VIII. La judecătoria Zastavna: Drach Friedrich, judecător de district la judecătoria Gura-Homorului, consilier cu rangul VII”. „La judecătoria Gura-Humorului[53]: Sauciuc Nico, ascultant la tribunalul Cernăuţi, pretor cu rangul VIII; Buzek Norbert, judecător la judecătoria Vijniţa, judecător de district cu rangul VIII; Malcinski Georgi, ascultant la tribunalul Suceava, judecător cu rangul IX”.

 

1919: Comisiunea agrară de ocol Gura Homorului: Preşedinte: Dr. Nicolai Sauciuc, pretor şi şef al ocolului judecătoresc Gura Homorului. / Locţiitor: Norbert Buzek, judecător di­strictual, Gura Homorului. / Reprezentantul  Administraţiei: Dumitru Cojocar, prefect, Gura Homorului. / Locţiitor: Romuald Bubeniczek, comisar, Gura-Homorului. / Reprezentantul Băncii regionale: Ioan Poriuc, secretar comunal, Gura Homorului. / Locţiitor: Ştefan Velehorschi, învăţător, Berchişeşti. / Expert agricol: Visarie Isopescu, referent agricol, Gura Homorului. / Locţiitor: Filimon Belei, secretar agricol, Gura Homorului. / Reprezentantul proprietarilor expropriaţi: Alfred Calmuţchi, proprietar mare, Baiaseşti. / Locţiitor: Vasile Halip, consilier silvic, Ilişeşti. / Inginer hotarnic: Emanuel Kulla, inginer hotarnic, Gura Homorului. / Locţiitor: Ernst Bota, inginer hotarnic civil, Suceava. / Reprezentanţi ai ţăranilor: Gheronte Doboş, agricultor, Ilişeşti; Vasile Gvinda, agricultor, Dragoieşti. / Locţiitor: Ion Ardelean, agricultor, Capu Codrului; Gheorghe Vodă, agricultor, Baiaseşti[54].

 

1919: Prin deciziunea ministerială nr. 1593/1919, semnată, în numele lui Ion Nistor, de Iorgu Toma, erau numiţi în „Comisiunea de apel pentru evaluarea taxei de cărşmărit” pe anul în curs. În districtul Gura-Homorului, de toată cinstea prefecturistă se bucurau crâşmarii Alexandru Buburuzan din Mănăstirea Homorului, Vasile Floreşteanu din Valea-Sacă, Hans Ludvar din Gura-Homorului şi Jankel Fleiscer din Corlata, lista decizională fiind completată, în afară de prefect sau de locţiitorul acestuia, cu „superiorul gardei financiare” Josif Prelici, cu administratorul superior al percepţiei i. r. Gheorghe Schönbesch, cu oficialul percepţiei Rudolf Speidl şi cu „comisarul gardei financiare i. r.” Ion Kusniewicz[55].

 

1922: Într-un ordin al Ministrului secretar de Stat la Departamentul Economiei Naţionale, referitor la crearea de stocuri pentru CFR de către fabricile de cherestea din România, aflăm numele fabricilor din Bucovina[56] şi a proprietarilor lor: Fabrica din Gura Humorului, jud. Câmpulung, în exploatarea firmei „Omnia”, Constantin Ardeleanu, cu sediul în Gura Humorului”.

 

1930, iulie 17: Ancheta în Bucovina. Ţăranii se plâng de proasta situaţie economică. Suceava, 16 (iulie). Reprezentanţii autorităţilor, care se află în localitate, domnii Cădere, secretar general la ministerul de interne, general Gavrilescu şi şeful de cabinet Cătuneanu, au vizitat numeroase comune din judeţul nostru: Bălăceana, Liuzii Humorului, Comăneşti, Pârteştii de Jos, Cacica, Păltinoasa, Gura Humorului, Solca etc., etc. Pretutindeni au stat de vorbă cu ţăranii, căutând să le arate că nu trebuie să dea ascultare derbedeilor care îi îndeamnă la dezordini. Ţăranii au răspuns că ei nu vor decât linişte şi nu se gândesc decât să-şi valorifice recolta, dar aşteaptă cu nerăbdare înfiinţarea creditului agricol. Domnul Cădere a primit diferite delegaţii ale locuitorilor. Astfel, micii morari s-au prezentat împreună cu preşedintele asociaţiei lor, dl Leonte Duracu, şi au cerut sistarea impozitului pe cifra de afaceri, fixarea impozitelor după venitul real al morilor, acceptarea unui delegat al micilor morari în comisiile de impuneri, ieftinirea combustibililor etc. Domnul Cădere a promis că va satisface aceste doleanţe, apoi, de comun acord cu morarii, a fixat următoarele preţuri pentru măcinat: la 100 kg porumb sau orz – 10 kg în natură sau 25 lei. Pentru grâu şi secară la valţ, 80 lei la 100 de kg. A mai hotărât introducerea în mod obligatoriu a cântarelor la toate morile”[57].

 

În 1931, trei străzi din Gura Humorului purtau numele unor fruntaşi evrei: Israel Ellenbogen, Avraam Fischler şi Leib Schattner.

 

1941: Deportarea evreilor humoreni, 2.945 de evrei, din care aveau să se mai întoarcă doar o sută, s-a făcut în 10 octombrie 1941, în Transnistria murind şi fruntaşul oraşului, Even before Herzl, the Zionist longing existed and old Jews traveled to the Holy Land in order to die there.Feiwel Laufer, şi doi tineri, Moscovici şi Hersch Geller, care au fost ucişi de germani. În anii războiului, peste 110 de case din Gura Humorului au fost distruse, 360 au fost grav avariate, iar alte 640 doar avariate uşor.

 

1941: „Se publică mai jos Lista Nr. 13, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie, în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24”[58], printre primii Rroi ai Românie Mari numărându-se şi Macovei Emilian, funitaţ, ctg. 1931, cu ultimul domiciliu în comuna Gura Humorului, judeţul Câmpulung, mort la 21 iulie 1941.

 

1948: Ca preambul al apropiatelor naţionalizări, 1948: „se înfiinţează, pe data publicării prezentei deciziuni în Monitorul Oficial[59], Centrala Industrială a Lemnului… Fac parte din Centrala Industriei Lemnului, următoarele întreprinderi industriale: „Domeniile Bucovina”, cu sediul în Gura Humorului; „Solomon Schachter”, cu sediul în Gura Humorului; „Succesorii lui Wagner Israel”, cu sediul în Gura Humorului”.

1949: Se numesc, în învăţământul elementar[60], Popovici Alexandru, director la Şcoala elementară Gura Humorului, iar Billan Silvia, directoare la Şcoala pedagogică Gura Humorului, deci la o şcoală medie.

 

În Gura Humorului fie că s-au născut, fie că au trăit sau încă mai trăiesc creatorii George Gavrileanu, Corneliu Tincu, Constantin Cojocaru, Radu Bercea, Tiberiu Avram, precum şi destoinicii slujitori ai făptuirilor culturale Vera Romaniuc, Constantin Logigan şi Sever Dumitrache.

 

 

[1] BRĂTIANU, GHEORGHE I., Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, Bucureşti, 1967, pag. 210

[2] REVISTA BUCOVINEI, Nr. 55, 56/1896, p. 1, 2

[3] MARIAN, op. cit, pg. 38

[4] NICOLAE, Eugen, Monede de cupru bătute în Oraşul Nou (Şehr al-cedid), în „Revista de numismatică”, nr. 2/2002

[5] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 341

[6] Un extras, cu titlul „Description de la Bucovina. Extrait de l’ouvrage de M. Le General de Spleny et d’un rapport de M. Jenisch”, a fost publicat în revista lui Canzler pentru istorie recentă și etnologie (Leipzig 1790).

[7] Polek, Johann, Recenzie privind cercetările asupra pământului și obiceiurilor Bucovinei după 1773, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 3-20

[8] Polek, Erwerbung der Bukowina durch Oessterreich (Bucovina achiziționată de Austria), pp. 24. Următoarele, şi Werenka, Supliment XXXV.

[9] Werenka, Supliment L şi LI.

[10] Descrierea Bucovinei, de Spleny, ediţia lui J. Polek, Czernowitz 1893. p. XII; Werenka, Supliment LVI.

[11] Thugut lui Kaunitz, 18 martie 1775; Hurmuzaki, Documenta privitoare la Istoria Românilor, Vol. VII, Bucureşti 1876. nr. LXXXVIII.

[12] Polek, Joseph’s II. Reisen nach Galizien und der Bukowina (Călătoria lui Iosif al II-lea în Galiţia şi Bucovina). S –A aus dem Jahrbuch d. Bukowin. Landesmuseums III 1895, pp. 2 şi urm.

[13] Negruzzi, Iacob, Din Carpaţi / Fragmente, în Convorbiri literare, Anul I, No. 22, Iassi 15 ianuarie 1868, pp. 308-314

[14] Formanek, Jaromir – k. k. Hauptmann des Regiments, Geschichte des k. k. Infanterie-Regiments Nr. 41 / derzeit Josef Freiherr Vecsey de Vecse et Böröllyö-Iságfa, k. k. Feldmarschall-Lieutenant, 1807-1887, II Band, Czernowitz 1887, p. 571

[15] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1907 p. 97

[16] Polek, Dr. Johann, Joseph’s Reisen nach Galizien und der Bukowina, Czernowitz 1895, pp. 41-45.

[17] Raffelsperger, Franz, Itinerär oder Verzeichniss aller Postrouten in den k. k. österreichischen Staaten, Wien 1851, pp. 53, 54

[18] Capitolul „Reise nach Dorna” (O excursie la Dorna), pp. 1 și următoarele.

[19] Denarowski, Dr. Carl, Die mineralquellen in Dorna-Watra und Pojana-Negri in der Bukowina, Wien 1868

[20] Albina, Nr. 16/123, Anul II, miercuri 8/20 faur 1867, p. 2

[21] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[22] Bergner, Rudolf, Rumänien / Eina Darstellung des Landes und der Leute, Breslau 1887, pp. 81-93

[23] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[24] REVISTA POLITICĂ, Anul II, nr. 5, 15 iulie 1887, p. 8

[25]  VASILE BUMBAC, Schiţe de escursiuni făcute prin Bucovina în feriile de vară ale anului 1888, în Revista Bucovinei, Anul IV, nr. 4 / 15 Februar 1889, pp. 10-12

[26] Gane, N., Zile trăite, Iaşi 1902, p. 75-84

[27] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[28] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[29] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 56/1896, p. 2

[30] Tribuna Poporului, Nr. 26, 9/12 februarie 1897, p. 122

[31] Weigand, Gustav, Prof. Dr., Die Dialekte der Bukowina und Bessarabiens, Leipzig 1904, pp. 1-7

[32] Verax, La Roumanie et les juifs, Bucarest 1903, p. 350

[33] NICOLAE IORGA, Neamul românesc în Bucovina, Bucureşti 1905, p. 51, 52

[34] Gazeta Transilvaniei, Nr. 279, Anul LXVIII, luni-marţi 20 decembrie 1905, p. 2

[35] Apărarea Naţională, Nr. 23, Anul III, joi 26 martie stil nou 1908, p. 1

[36] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 105

[37] REVISTA POLITICĂ, nr. 21/1911, p. 10

[38] Nicolae Iorga, Memorii, I, Editura Ramuri, Craiova, 1928, p. 353

[39] Gazeta Transilvaniei, Nr. 279, Anul LXXVII, Braşov, vineri 19 decembrie (1 ianuarie) 1914, p. 1

[40] Adevărul, 28, nr. 9993, 7/20 ianuarie 1915, p. 3

[41] Adevărul, 29, nr. 10506, 10 iunie 1916, p. 4

[42] Adevărul, 29, nr. 10508, 12 iunie 1916, p. 3

[43] Adevărul, 29, nr. 10508, 12 iunie 1916, p. 3

[44] Balan, p. 34

[45] Adevărul, 29, nr. 10510, 14 iunie 1916, p. 4

[46] Adevărul, 29, nr. 10511, 15 iunie 1916, p. 4

[47] Adevărul, 29, nr. 10519, 23 iunie 1916, p. 3

[48] Bianu, Vasile, Însemnări din războiul României Mari, I, Institutul de Arte Grafice Ardealul, Cluj, 1926, p. 95.

[49] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[50] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8

[51] Journal des débats politiques et littéraires, No. 225, Lundi 13 Août 1917, p. 1

[52] Monitorul Bucovinei, Anul 1919, Cernăuţi, în 10 Septembrie nou, Fascicula 63, pp. 1-4

[53] Scris corect pentru prima dată, anterior menţionându-se „Homorului”

[54] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[55] Monitorul Bucovinei, Fascicula 69, Cernăuţi, în 3 octombrie nou 1919, pp. 1-3

[56] Monitorul Oficial, Nr. 133, 11 iunie 1942, pp. 4872-4874

[57] Adevărul, Anul 43, nr. 14279, joi 17 iulie 1930, p. 3

[58] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549.

[59] Monitorul Oficial, Nr. 167, 22 iulie 1948, pp. 6049-6052

[60] Monitorul Oficial, Nr. 20, 25 ianuarie 1949, pp. 845, 846

 

Gura Humorului, Primăria

Gura Humorului, Hotelul Comunal

 

Gura Humorului, panoramă

 


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Grăniceşti

 

Grăniceşti, foto Silvy blu

 

 

GRĂNICEŞTI sau CRAINICEŞTI. În 15 martie 1490, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 30-a biserică, la Crăiniceştii, cu popă”, numele de Crainiceşti sau de Criniceşti al Grăniceştilor fiind folosit şi în 13 martie 1615, când ctitorul mănăstirii Solca, Ştefan Tomşa al II-lea, îşi înzestra ctitoria cu satul Criniceşti (ulterior, Crainiceşti), satul numit, din secolul al XVIII-lea, Grăniceşti avea să se pustiească, devenind selişte, pe la 1730, cam tot pe atunci întemeindu-se un sat nou, cu 23 de familii.

 

1615: Uricul sângerosului Ştefan Tomşa al II-lea: „Noi, Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn Ţării Moldovei, fiul prealuminatului domn Ştefan… cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu ajutorul rugătorilor noştri, arhierei ai bisericii lui Dumnezeu, părintele nostru Anastasie, arhiepiscop şi mitropolit de Suceava, părintele Aftanasie episcop de Roman şi părintele Pavel episcop de Rădăuţu, a început domnia mea să zidim o biserică şi o mănăstire, sfârşind-o şi zidind-o pe locul arătat de Dumnezeu, anume Solca, unde este hramul sfinţilor apostoli Petru şi Pavel şi al celorlalţi sfinţi apostoli, şi, zidind domnia mea, cu ajutorul lui Dumnezeu, sfânta biserică şi mănăstire, am miluit pe rugătorii noştri cu satul Bădeuţi, ţinutul Sucevii, cu morile de pe apa Sucevii, aşijdere cu patru sate, anume Drăgăneşti, Crăiniceşti, Ivancicăuţi şi Părlăşani, cu toate hotarele şi cu toate veniturile de pe aceste sate, care au fost drepte domneşti, ascultătoare de ocolul Bădeuţului. De aceea, să fie mai sus-zisele sate Bădeuţi, Drăgăneşti, Crăiniceşti, Ivancicăuţi şi Părlăşani dreaptă ocină mai sus zisei mănăstiri Solca, cu toate locurile şi toate hotarele, cu tot locul ce l-au avut, cu heleşteie şi mori, cu fânaţe şi cu toate veniturile, şi cu câmp, cu pădure, neruşiit în veci. Şi cine ar cuteza să răstoarne această a noastră danie, ce am dat-o din mila noastră, la rugămintea sfintei noastre mănăstiri, să fie blestemat de trei ori de Dumnezeu, făcătorul cerului şi al pământului, de maica precesta, de Iisus Hristos isbăvitorul de păcate, de cei 12 apostoli, de cei 4 evanghelişti şi de cei 318 sfinţi părinţi de Nichea şi Aria procletul să vie peste capul lui şi să aibă parte cu Iuda, sângele lui peste noi şi copiii noştri şi toţi Iudeii, în veci amin. / Însuşi domnul a poruncit. / Scris în Iaşi, 7123 (1615), luna Martie 13. / Ştefan Voievod. Dumitru”.

 

1737: Hotarnica satului, înspre Calafindeşti, făcută în 15 decembrie 1737, la cererea egumenului Solcăi, începe cu „sămnele despre hotarul Calafindeştilor, purcegând din sămn în sămn, de la făntăna reace, în Scurta, pe la capul Barcului, şi pogoară în părăul Horaeţului; şi apucă Horaeţul, în sus, păn în heleşteul popei; şi lasă Horaeţul şi apucă piscul, la deal, păn în zarea dialului despre Calafindeşti, şi dă în stălpul cel de peatră; şi apucă, pe supt zarea dialului, păn în piscul dialului, şi pogoară, la vale, drept în iaz, în Strămbul; şi apucă matca heleşteului, în sus, păn în coada heleşteului; şi apucă cracul despre apus, păn în balta rotundă; şi sue în stăjeraşi şi, pe la capătul stăjeraşilor, pe din sus, treace drumul cel mare şi apucă părăuţul în gios, păn în apa Sucevii”.

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Crăiniceşti, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „31 – toată suma caselor”, însemnând 3 femei sărace, 2 popi, 1 turc botezat şi 25 birnici.

 

În 1774, satul Grăniceşti avea doar 32 de gospodării, iar în 1784, 63. Un singur emigrant ardelean, Paul ION, plugar din Mintiu, s-a stabilit, împreună cu soţia, în 1775, pe proprietatea mănăstirii Solca, Grăniceştii.

 

1775: Biserica Sfinţilor Mihail şi Gavril din Crainiceşti, ctitorită, în 1768, de Gherasim şi Theodor UNGUREAN, avea, în 1843, 651 enoriaşi, preot administrator fiind Georgie CIUNTULIAC. În 1876, când este menţionată în evidenţele mitropolitane drept a satului „Graniczestie”, în care exista şi un oficiu poştal, paroh era Ioan BALEANU, care păstorea peste 993 suflete. În 1907, paroh era Mihail PERCEC, născut în 1847, preot din 1876, paroh din 1886, iar cantor, din 1900, Ioan ZURCAN (Ţurcan), născut în 1834.

 

1802, noiembrie 22: „În singurul ţinut, dintre Siret şi Suceava, pe unde am călătorit, se aflau, când pe şosea, când în munţi, nouă sătuleţe mici de germani. Dacă, de altfel, am transcris bine numele de locuri româneşti, ele se numesc astfel: Rădăuţi, Frătăuţi, Arbore, Ilişeşti, Balosinăuţi (N.N.: parte a satului Horodnic), Satu Mare, Grăniceşti, Tereblecea, Mănăstioara. Uneori, se formează un sat de 12, până la 18 case, alteori de mai multe. Toate, laolaltă, au numai un pastor. Cel de acum se numeşte Schwartz, este un sas din Transilvania şi, după câte aud, este un om cu cunoştinţe (învăţat) şi cu un caracter bun, pe care pastor, însă, nelocuind la stradă, nu l-am putut vizita… Tot drumul, de la Suceava, până la Siret, l-am făcut neobişnuit de repede. Este cea mai minunată şosea, în linie dreaptă, care se poate închipui. Chiar şi podurile, construite pe Suceava cea mare şi cea mică, care se numeşte şi Suceviţa, precum şi pe Siretul cel mare şi mic, sunt bine întreţinute. Ce deosebire, când se compară Moldova, sub raportul construcţiei de şosele şi poduri, cu Bucovina, aflată, acum, sub cârmuirea austriacă! Zadarnic s-ar căuta chiar şi numai un pod obişnuit. De câte ori nu m-am coborât din trăsură, pentru ca să nu fiu silit să trec peste lemnele care ţin, în Moldova, locul podurilor de peste ape!… Acum, datorită minunatelor construcţii de şosele, se poate face, comod, tot drumul de 11 mile, de la Suceava, prin Siret, la Cernăuţi, în tot atâtea ceasuri. Altădată, nu era nici un pod, afară doar de cel peste râul Prut, la Cernăuţi. Călătorul era nevoit să aştepte până ce apele sale umflate se domoleau de la sine”[2].

 

1851: „O broşură, lucrată de Franz Raffelsberger şi publicată în 1851, la Viena, cuprindea „Itinerariile sau directorul tuturor rutelor poștale din k. k. Statele austriece“, itinerariul cu nr. 61 era cel de la Cernăuţi, la Bistriţa, de 19 poşte şi jumătate. Din faţa hanului din Cernăuţi, care nu putea fi decât cunoscutul han „Pajura Neagră“, trăsura de poştă se îndrepta spre Tărăşeni, sar aflat la o poştă şi jumătate de Cernăuţi, apoi, prin Oprişeni, pe valea Siretului, cale de o poştă şi jumătate, până la Siret. Din Siret, la Grăniceşti, o poştă şi un sfert, trăsura trecea prin Iţcanii Noi, pe valea Sucevei, până în Suceava, aflată la 2 poşte de Grăniceşti. Deci, distanţa Cernăuţi – Suceava era de 6 poşte şi un sfert”[3].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Siret – Siret (Oraş cu tribunal districtual), Bahrineşti, Raince, Bălcăuţi sau Laudonfalva, Bănceşti, Botoşăniţa, Cerepcăuţi cu Bereşti, Ţibeni sau Istensegits, Fântâna Albă sau Białakiernica, Şerbăuţi, Grăniceşti, Hadikfalva sau Dorneşti, Calafindeşti, Cândeşti, Climăuţi, Muşeniţa, Negostina, St. Onufri sau Drăguşanca, Oprişeni sau Panţiri, Rogojeşti cu Gura Molniţei, Rudeşti sau Gropana, Şerbăuţi, Sinăuţii de Sus, Sinăuţii de Jos, Stârce sau Berlinţi cu Slobozia lui Dumka, Terebleşti, Vaşcăuţi pe Siret cu Parcelowka, Volcineţ”[4].

 

1880: Volumul 6, nota 98, pagina CLX. (Descoperiri arheologice în Siret). Se repetă, în nota 21, din 1880, cu privire la Siret, cu remarca ulterioară că cioburile menționate, de formă circulară neregulată, sunt analoge celor găsite în megalitul de la Dealul lui Incu (Jankulberg), lângă Grăniceşti (Graniczeshti), și că, în alt loc s-au descoperit rămășițele scheletului. Se continuă, prin a se spune: „S-au găsit monede: una cu chipul lui Traian și o monedă chipul Faustinei: prima are în A. Capul lui Traian încununat de laur și inscripția „imperatori trajano. opt. Aug. germ. dac. Parte“; pe R. (Roma), în stânga o lance, în dreapta un idol deasupra capului triumfător al lui Traian, care, la rândul său, ține în stânga spolia, iar în dreapta coroana de laur. Faustina, pe A., își arată capul, un K., un Pietas în picioare și, pe marginea păstrată, cuvântul Augusta. Alte monede romane au fost aruncate“. După o altă repetare a săpăturilor s-au găsit, după cum spune nota: „Un al treilea fel de cioburi, care este mai puțin obișnuit, provine dintr-o perioadă mai timpuie“[5].

 

1881: Volumul 7, nota 49, pagina 8 LXXX. (Marele mormânt de pe Dealul lui Iancu – Jankulberge – din Grăniceşti) „Conservatorul Gutter a transmis Comisiei Centrale un raport detaliat al așa-numitelor morminte megalitice, găsite pe Dealul lui Iancu, în apropiere de Grăniceşti (Graniczeschti), raport din care cităm următoarele: Clădirea rectoratului (1872) a fost cauza descoperirii. Unul a rupt cărămizi de pe dealul menționat. Pe creasta dealului s-a găsit un loc de înmormântare, cu blocuri neadecvate, de circa 7 metri lungime, de 4 metri lăţime și 3 metri adâncime, așezate și acoperite; acesta se afla la 3 picioare şi jumătate sub suprafața pământului și conținea, după ridicarea plăcii, un schelet foarte mare şi unul mai mic, întinse unul peste altul. Cel mai mare avea între picioare două vase, asemănătoare oalei de pământ negru, în formă neregulată şi cu pereți groși. Mormântul conținea, cam a șasea parte, o masă lipicioasă, de culoare maro închis, fără miros; în partea dreaptă a scheletului se afla un topor de piatră de agat, foarte bine conservat, și o bucată de lemn fosilizată, asemănătoare cu un cub; mormântul este distrus; o parte din oase, toporul, cubul și cioburile au ajuns la Muzeul de Stat din Cernăuți. Oalele sunt similare cu cele găsite în cărămidăriile Beill și Mück din Siret. În ultimul timp, un al doilea mormânt a fost descoperit, dar imediat totul a fost distrus sau luat“[6].

 

1891: O şcoală cu 4 clase avea să fie deschisă la Grăniceşti abia în 1891[7].

 

1901: În 18 august, dialectologul Gustav Weigand a „urmat drumul spre nord-vest, spre Grăniceşti (mai corect Crainiceşti), unde m-a găzduit preotul Becec”. Acolo, în ograda casei parohiale, i-au cântat Valeria Gherasim (Frunză verde, iarbă neagră) şi Margarita Buliga (13 ani)[8].

 

1903: Însoţirea raiffeisiană din „Crainiceşti” a fost înfiinţată în 8 martie 1903, sub direcţiunea lui Mihai Percec, vicedirector fiind E. Nemeş, iar A. Nastasi – secretar.

 

1906: La Siret, în 11 noiemvrie st. n. 1906, au înfiinţat rutenii a doua bancă raiffeisiană districtuală, la care s-au înscris vreo 500 de membri, între care sunt şi români din Tereblcea, Oprişeni şi Grăniceşti. Am ajuns aşa departe ca românii de pe la sate să intre, ca membri, la o bancă rusească de la oraş, măcar că au astfel de bănci româneşti prin satele lor. Seara a aflat loc o petrecere poporală, la Palatul de bere, la care au participat şi români, decoraţi cu eşarfe ruseşti. O ironie nemaipomenită, când vezi că un român păcătos, îmbrăcat în costumul său naţional, dar cu eşarfa rusească pe piept, agită pentru ruşi”[9].

 

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[10], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Iordachi BULIGA (31 ani în 1907) din Grăniceşti.

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Grăniceşti, comună rurală, districtul Si­ret, aşezată între pârâul Horaeţ şi dealul Stârca, la hotarul dis­trictelor Suceava şi Rădăuţi. Suprafaţa: 12,48 kmp; po­pulaţia: 1.183 locuitori români, de religie gr. or. Este străbătută de drumul principal Siret-Suceava. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”. Această comună este men­ţionată, pentru prima oară, într-un hrisov din 13 Martie 1615, prin care domnul Mol­dovei, Ştefan Tomşa, o dăruieşte mănăstirii Solca. Această danie a fost confirmată şi de Radu Mihnea, prin hri­sovul din 20 Februarie 1625. La 1776, se afla tot în po­sesia numitei mănăstiri. La 1780, a fost unită cu comunele Iacobeşti, Romaneşti şi Găureni (districtul Suceava). Populaţia, formată din locui­tori originari, peste care au venit emigraţi din Transil­vania, se ocupă cu agricultura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 833 hectare pământ arabil, 226 hectare fânaţuri, 11 hectare grădini, 135 hectare imaşur, 1 hectar 50 ari pădure. Se găsesc 101 cai, 554 vite cornute, 664 oi, 348 porci şi 169 stupi”[11].

 

1914: „După recuperarea Cernăuţilor, ruşii au înaintat până la linia Siretului, linie care a fost ocupată de dânşii la prima înaintare. Deoarece, la prima ocupare, ruşii n-au trecut aproape deloc peste această linie – se zice că, din condescendenţă pentru România, teritoriul din susul acestei linii fiind aproape compact românesc – se credea că şi de astă dată ruşii vor sta pe loc, cu atât mai mult că şi frontul lor din Polonia era ţinut pe loc. În dosul acestei linii, austriecii înfiripaseră un început de viaţă normală. Toate autorităţile erau la locul lor, şcolile primare şi cele secundare deschiseră cursurile; se credea că iarna va trece fără turburare. Ofensiva rusească a venit în totul pe neaşteptate. Ea a început de-a lungul întregului front, de la Siret, în graniţa românească, şi până în munţi, la Seletin. Ruşii, dispunând de forţe superioare, au respins pe austrieci fără greutate. Trupele de apărare, compuse din Landsturm (glotaşii), din jandarmi, finanţeri, legionari români şi jungschultzen (un corp de voluntari, organizaţi milităreşte), au fost risipite, făcute prizoniere sau măcelărite. Ruşii au ocupat Siretul, care era apărat de vreo 200 de miliţieni, pe când poporul credea că, acolo, era concentrată o armată de 20.000 de soldaţi, şi au bombardat Rădăuţii, de pe înălţimile de la Frătăuţul Nou (Vulea) şi de pe Dealul Crucii (între Hadikfalva, adică Dorneşti, şi Rădăuţi). Înaintarea ruşilor s-a făcut aşa de repede şi pe neaşteptate, încât aproape toate autorităţile au fost surprinse. Elevii şcolilor primare şi secundare erau în sălile de curs, când cazacii şi-au făcut apariţia în oraş. Punând stăpânire pe oraş, cazacii, în primul moment, s-au dedat la prădăciuni, de pe urma cărora au avut de suferit câteva persoane. Prădăciunile au fost curmate pe loc şi liniştea restabilită. De Crăciun, cazacii au organizat o petrecere, în casele lui Fuchs (Leo Fuchs, inginer constructor, pe atunci primar al Sucevei, care fugise în Burdujeni – n.n.), la care au participat şi câţiva funcţionari din Burdujeni, pe care curiozitatea îi adusese la Suceava. S-a toastat pentru ţar şi rege şi s-au tras focuri de puşcă în tavan, aşa că tot tavanul a rămas găurit. După ce s-a aşezat o mică garnizoană, cu un comandant, care e un căpitan, grosul armatei s-a îndreptat spre munţi, peste Marginea, Solca. Numai prin Rădăuţi au trecut, în primele zile ale ocupaţiei, 20.000 soldaţi şi vreo 40 tunuri.  Trupele care operaseră în regiunea Siretului şi o parte din cele de la Rădăuţi s-au îndreptat, apoi, spre Suceava. Trupele austriece trebuiau să le reziste pe o linie de apărare, care se întindea de la satul Grăniceşti, peste localitatea numită Brahoaia, spre Mitocul Rădăuţului. Pe această linie, care închidea drumul de la Siret şi de la Rădăuţi, erau aruncate tranşee. Dar împotrivirea a fost scurtă: trupele austriece s-au retras spre Iţcani, unde un grup de 40 de oameni primi ordin, de la colonelul Fischer, să se opună; rezistenţă inutilă. Retragerea acestor trupe spre Suceava, între ei şi legionarii români, şi halul în care se aflau au provocat mila şi compătimirea tuturor celor care i-au văzut. Ruşii, ajungând la Hatna (Dărmăneşti – n.n.), n-au continuat drumul spre Iţcani, ci au trecut apa Sucevei, la Rădăuţi, unde au surprins un tren austriac, care, în cea mai mare linişte, îşi urma calea spre munţi”[12].

 

1914-1918: Ţi-au dat obolul de sânge pentru Bucovina „Rezervistul Amfilochie Chiţan, Grăniceşti, Regimentul 22, rănit”[13]; „Infanteristul Avacum Mitiu, Grăniceşti, Regimentul 22, prizonier; Infanteristul George Chiţan, Grăniceşti, Regimentul 22, rănit”[14].

 

1920: Deciziune de expropriere No. Ag. 282/20. Deciziunea Comisiunea agrare de ocol Siret, cu care s-a decis exproprierea corpului dominical fasc. No. 449 Grăniceşti, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 62 ha 35 a 20 mp, proprietatea Fondului bisericesc ort. or., în folosul „Fondului de pământ buco­vinean”, a devenit definitivă”[15].

 

1941-1957: Toader Clipa-Donuţă, un octogenar cu nici un fir de păr alb pe creştet, vioi, cu o casă durată între lunci şi ogoare, cu staulul inimii plin de amintiri pe care le povesteşte cu un fel de veselie copilărească de parcă nu ar fi drame, s-a născut în 13 august 1922 în „satul pâinii” Grăniceşti, Suceava. La 20 de ani, în plin război mondial, se numără între soldaţii din unitatea 8 Vânători Cernăuţi; în timp ce era acasă, într-o scurtă permisie, tobele au anunţat pe uliţe mobilizarea. S-au format coloanele şi, pe jos, trupele au ajuns în Ucraina; în acest timp, companii româno-germane se întorceau de la Cotul Donului. A urmat o întoarcere în ţară, un cantonament în zona Fălticeni-Neamţ. Aici au avut lor confruntări cu sovieticii, care au urmărit îndeaproape trupele retrase. La scurt timp a urmat alianţa de la 23 august 1944. Toader Clipa-Donuţă relatează: „În 24 august eram la Mărăşeşti, aici ni s-a ordonat să nu deschidem foc căci sovieticii ne sunt aliaţi; dinspre ruşi însă s-au auzit câteva focuri care nu au făcut victime. Dacă acesta a fost ordinul, până la Roman, unde am fost cantonaţi, cu promisiunea că vom ajunge liberi acasă, am străbătut drumul fără echipament militar, fără arme. În 25 august, sovieticii ne-au încolonat şi ne-au dus pe jos la Târgu Frumos – aici nu mai era comandament, ci lagăr. Calvarul începuse. După 24 de ore am făcut un nou popas în Făleşti – Basarabia, apoi în Bălţi. La Bălţi era un lagăr înfricoşător populat de vreo douăzeci şi cinci de mii de prizonieri. Când se făcea numărătoarea acestora la anumite intervale, dacă cineva lipsea, era înlocuit cu oricine, la întâmplare, dintre civili, copilandri, tineri ori vârstnici. Se întâmpla că unii evadau din coloană, în mers, ori alţii, bătrâni, bolnavi, epuizaţi nu mai puteau ţine pasul cu rigorile. Când eram în lagărul din Bălţi, au trecut câteva avioane care au bombardat oraşul şi lagărul, cu scopul de a sparge gardul pentru a scăpa măcar o parte dintre cei internaţi; nu ştiu cui au aparţinut avioanele şi de cine au fost trimise; se spunea că ar fi fost nemţeşti. Imediat au sosit trenurile, cu vagoane de marfă, înghesuiţi, câte o sută ori mai mulţi, sub comanda unuia mai isteţ dintre noi, de regulă cunoscător de puţină limbă rusească, am ajuns în oraşul Crasnadon. Am călătorit vreo patru zile; când trebuia alimentată locomotiva, stăm pe unde apucam, în câmp pustiu, în locuri necunoscute. Setea întrecea foamea, somnul în picioare, supravegherea severă, injuriile, sufocarea în mediul aglomerat ne măcinau lent. Şi dincolo de acestea, muţenia, lipsa de comunicare. Nu ni se permitea nici un cuvânt – mergeam ca animalele inconştiente spre abator… Lângă mine erau consătenii Ştefan Moroşan, Iordache Buliga, Anton Moroşan, Nicolae Moroşan al lui Ştefan, Aurel Teodorovici, Gheorghe Buliga şi Gheorghe Moloci. Gheorghe Petrovici-Ghiorghieş, ieşind din coloană, asumându-şi un mare risc, a fugit. La vreo douăzeci de kilometri de Crasnadon erau minele din Dombas. Coloana noastră înaintând tot pe jos, a ajuns în lagărul nr. 8 Dombas în septembrie ’44; am stat acolo mai întâi în carantină, vreme de douăzeci de zile. Erau acolo români închişi încă de după momentul Cotul Donului; unii dezafectau minele închise, alţii deja robeau în subterane. Se muncea greu, în condiţii inumane, primitive, pe genunchi şi pe coate, câte doisprezece, treisprezece ore. În brigadă erau câte o sută de oameni; praful de cărbune, lămpile cu fitil fumigen, de motorină, ne asfîxiau. La o numărătoare de oameni, am auzit că în Dombas sunt internaţi cam patru mii cinci sute de muncitori. Munceau în trei schimburi: dimineaţa de la 7 la 14,15, schimbul întâi; de la 14-19, schimbul al doilea şi de la 19 până la 7, 8 dimineaţa, schimbul dublei nopţi, căci noapte era şi afară, şi înăuntru. Condiţiile erau mai austere decât în puşcărie. Dar nu ajungea foamea, frigul, setea şi batjocura, după Crăciunul lui ’45 au urmat şi alte încercări: tifosul şi dizenteria care numai bine s-au întâlnit cu milioanele de păduchi care mişunau pretutindeni”[16]. „Porfirie Clipa (n. 1912 în Grăniceşti, Suceava). Tânăr înrolat în armata română, în detaşamentul 8 Vânători, Cernăuţi, a figurat într-un batalion de alarmă în Hotin. Prin ’38 este angajat în Poliţie, gardian public în Rădăuţi, în vreme ce şef era Cudla; până la armistiţiu a fost evacuat în Oltenia, la Caracal. A urmat o perioadă de arestări; evreul Hilzerat a operat anumite trieri, eliberându-l şi recomandându-l pentru a-şi continua activitatea în poliţie. Înfiinţarea miliţiei însă 1-a împiedicat, fiind considerat slujitor al regimului burghez”[17]. „Un alt caz în vecinătatea celui înscris, este domnul ing. dr. Teodor Mardare Gherasim, publicist şi memorialist stabilit în America, n. la 20.03.1929 în localitatea Grăniceşti, judeţul Suceava. A fost arestat cu trei zile înaintea terminării Facultăţii de Ştiinţe Economice din Bucureşti, la 21 mai 1952, din căminul de studenţi, împreună cu prof. univ. Dionisie Cornea, originar din comuna Bahrineşti-Bucovina; acesta pentru o poezie a primit zece ani, iar Teodor Gherasim pentru că a dus alimente pentru cei arestaţi care zăceau în spitale şi în închisori, la gara Ţibeni, la un tren ce venea dinspre Nisipitul Putnei (alimentele le-a transportat cu căruţa; era Joia Mare), a primit doisprezece ani”[18].

 

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[19], următorii învăţători şi învăţătoare: Cojocaru Ana, comuna Grăniceşti, jud. Rădăuţi, media 8,37; Florea Livia, comuna Grăniceşti, jud. Rădăuţi, media 8,18”.

 

1947: Se stabilesc pe posturi „învăţătorii[20] Drăghii Ioan, de la Putna, la Grăniceşti; Breabăn Aglaia, de la Horodnicu de Sus, Est, la Grăniceşti; Grecu Victoria, de la Grăniceşti, Ţibeni, la Văşcăuţi, p. IV, cea mai mare în grad; Ignătescu Ana, de la Grăniceşti, Ţibeni, la Grăniceşti, post IX, apropiere de soţ, învăţător; Bucescu Eufrozina, de la Vicovul de Sus, Laura, la Grăniceşti, p. X, apropiere de soţ, preot”.

 

1948: „Tablou de întreprinderile naţionalizate trecute în administrarea comunelor, potrivit dispoziţiunilor art. 1, aliniatul penultim, din legea N. 119 din 1948, şi pentru care urmează să se ia deciziuni în cauză de către Preşedinţia Consiliului de Ministri: Moara fostă proprietate a lui Beer Salomon din comuna Grăniceşti, satul Ţibeni”[21].

 

În anii grei ai comunismului şi ai post-comunismului, altarul bisericii din Grăniceşti a fost slujit, vreme de mai bine de o jumătate de veac, de poetul, memorialistul, teologul, graficianul şi muzicianul Constantin Hrehor.

 

 

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 340

[2] Călători, XIX, I, pp. 156-159

[3] Raffelsperger, Franz, Itinerär oder Verzeichniss aller Postrouten in den k. k. österreichischen Staaten, Wien 1851, pp. 53, 54

[4] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[5] Prin urmare, este vorba despre o așezare preistorică, care, așa cum se întâmplă adesea, a avut o durată foarte lungă, de la perioada în care au fost folosite pietre lustruite, până în adâncul Evului Mediu. Peretele uscat și acea groapă asemănătoare nu este sigură. Printre cioburile de argilă, sunt deosebit de vizibile cele de grosime neobișnuită și formă rotunjită neregulată; dar cele mai frecvente sunt toartele vaselor, confecționate din lut topit, parțial cu o muncă foarte atentă și o netezire fină. Multe dintre ele amintesc de cioburile de vase găsite, în număr mare, în morminte și așezări preistorice din Galiţia (Horodnica); o perioadă ulterioară – cea a stăpânirii romane în Dacia – este reprezentată de monedele romane. Două resturi de vase din lut fin, bine îngropat, care prezintă caracteristicile roții olarului, aparțin perioadei romane. Mai mult, o parte dintre numeroasele oale pot aparține și Evului Mediu (nota Redacției „Mittheilungenului”).

[6] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[7] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 45, 1876 p. 34, 1907 p. 132

[8] Weigand, op. cit., pp. 7-17.

[9] Apărarea Naţională, Nr. 13, Anul I, Cernăuţi, duminică 18 noiembrie stil nou 1906, p. 4

[10] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[11] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 103

[12] Adevărul, 28, nr. 9994, 8 ianuarie 1915, p. 3

[13] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[14] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8

[15] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi, 1 iunie nou 1921, pp. 213-216

[16] Hrehor, Constantin, Muntele mărturisitor , Iaşi, Apologeticum 2004,  pp. 16, 17

[17] Ibidem, p. 176

[18] Ibidem, pp. 211, 212

[19] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[20] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4911

[21] Monitorul Oficial, Nr. 229, 2 octombrie 1948, p. 7968


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Gemenea

 

Gemenea – Wikipedia, foto: Tudormrc

 

 

GEMENEA. Amintit în izvodul moşiilor mănăstirii Voroneţ din 24 iunie 1775, drept cătunul Gemine, Gemenea avea, în 1774, 21 familii ţărăneşti, iar în 1775, menţionat drept Gemenea, din Ocolul Câmpulung Moldovenesc, era un sat populat cu 2 popi şi 83 ţărani, trei familii ţărăneşti provenind din Ardeal, cea a lui Iosif UNGUREAN, sosit din Sângeorz, în 1761, cea a lui Titian UNGOCI, venit din Maier, în 1763, şi cea a lui Istrate UNGUREAN, sosit din Borşa, în 1765. Sporul uriaş de populaţie se datorează colonizării, din acel an, 1775, cu populaţie ruteană.

 

În perioada 1782-1787, câţiva agricultori şi meşteşugari germani, proveniţi din Franconia şi din  Bavaria, se stabilesc la Gemenea.

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Gura Humorului (tribunal districtual), Băişeşti cu Stănileşti sau Cornu Luncii, Berchişeşti, Braşca, Drăgoieşti cu Lucăceşti şi Folowanik, Gemenea cu Slătioara şi Ostra pe Graniţă, Ilişeşti, Joszeffalva, Capu Câmpului, Capu Codrului cu Păltinoasa, Mănăstirea Humorului cu Bori, Pleşca şi Buchenhain sau Poiana Mikuli, Corlata, Măzănăieşzi cu Stejăroaia, Stulpicani cu Plutoniţa, Doroteea, Voroneţ cu Bucşoaia şi Frasin”[1].

 

1874: Biserica Sfinţilor Petru şi Pavel din Gemenea a fost construită, în 1874, de Costan MAZERE şi Nistor FLOCEA, dar a fost sfinţită abia în 1890. În 1907, paroh era Policarp POPESCUL, născut în 1857, preot din 1887, paroh din 1898, iar cantor, din 1900, Ilie HUTU.

 

În 1890, satul „Gemine” avea 673 locuitori, păstoriţi de parohul Policarp Popescul şi de cantorul bisericesc Samuil Şindilariu. Primar era Iosif Bucovschi, iar învăţător – Georgie Gramatovici.

 

1894: O şcoală cu o clasă a funcţionat, la Gemenea, din 1894[2].

 

1899: „Drumuri forestiere, însumând aproximativ 15 kilometri, au fost create pe văile Gemenea, Muncel și Botuşan, iar o potecă forestieră, de 6 kilometri, în Braniştea. Gara Frasin este conectată cu fierăstrăul fabricii, iar aceasta este conectat, cu o pistă industrială, la stația gării locale Frasin. Pista are direcții și condiții de pantă foarte favorabile. Raza minimă este de 80 de metri, cel mai mare gradient, pe linia principală, nu este mai mare de 33 grade 2 minute pe milă, iar pe pistele laterale, de 41 grade 8 minute pe milă”[3].

 

1907: „Nu de mult, erau păreţii crâşmelor din Valea Suhei împestriţaţi de afişuri, care anunţau că Aurel Onciul vine să predea alegătorilor fericirea. Cinci zile a petrecut Aurel Onciul în valea Suhei şi ţinea câte 2 adunări pe zi; în urmă, însă, i-a părut rău că a fost prin Valea Suhei… În Gemene, nu a aflat pe nimene acasă şi s-a dus de acolo fără ispravă, supărat că s-a stâlci pe tarniţa muntenească – îmblă călare –, fără să aibă vreun folos”[4].

 

18 aprilie 1907: „S-a ales, cu majoritate mare, contele Bellegarde, cu 4.653 voturi; Onciul a obţinut 2.755, iar Stefanelli, 1.014”. La „Gemine”, Bellegarde a obţinut 184 voturi, Aurel Onciul – nici un vot, iar T. V. Stefanelli, doar 14 voturi. „Cine e Bellegarde acesta, care a pu­tut obţine un succes atât de frumos, în cel mai conştient cerc electoral românesc?, vor întreba mulţi. Bellegarde e neamţ de origine romanică, om cu mare avere; venit, de câţiva ani, ca prefect la Câmpulung, şi-a câştigat, prin purtarea sa blândă cu ţăranii, prin jertfele materiale ce le-a făcut (ca epitrop a o mulţime de copii orfani, a scăpat de ruină o mul­ţime de gospodării ţărăneşti, plăteşte permanent un avocat pentru ţă­rani, scurt a făcut minuni) încrederea ţărănimii, părăsită de conducătorii ei şi tratată brutal de administraţie. N-a candidat, ci a fost rugat să pri­mească candidatura; a părăsit, îndată ce s-a decis să primească candi­datura, judeţul şi a petrecut, până câteva zile înainte de alegeri, la Viena; când s-a întors în ţară, însă, n-a trecut pe teritoriul districtului Câmpu­lung, credincios cuvântului dat, până după alegeri. Contra lui n-a putut răzbi nici unul dintre candidaţi, nici chiar Onciul, care se bucură desi­gur de multe simpatii în district, căci pentru acela (pentru Bellegarde – n. n.) au agitat faptele sale şi cei mai buni agitatori ai maselor: ţăranii înşişi. Se povesteşte că ţăranii din Câmpulung au inundat comunele cercului electoral şi au agitat cu deosebită căldură pentru Bellegarde. Care va fi ţinuta lui în parlament?, e întrebarea ce şi-o pun mulţi, îngrijaţi. Deocamdată se ştie că a promis să se înscrie în Clubul Românilor şi că va sprijini reformele lui Aurel Onciul. Mulţi aşteaptă de la activitatea lui o eră de aur pentru Câmpulung; deşi mulţi alţii consideră mandatul ca pierdut pentru 6 ani… Viitorul va dezlega această interesantă enigmă”[5].

 

1907: Vânzarea pădurilor din Gemene. În luna Septemvrie 1905, au prezentat mai mulţi comercianţi oferte pentru cumpărarea lemnului de construcţie, aflător în pădurile comunei Gemene. Între aceste oferte, se afla şi aceea a lui Israel Gottmann, din Gurahumorului, care oferise 21 coroane pe copac sănătos; adică un preţ de dă Doamne. Comitetul comunal, în şedinţa sa din 18 Septemviie 1905, a ţinut însă să respingă aceste oferte făcute, şi anume pe motivul că ea nu intenţionează vânzarea lemnului, ci doreşte a da lemnul în schimb pentru un munte cu păscătoare mănoasă. La această şedinţă, se prezintă şi Moses Eisenkraft, din Vama, care făcuse următoarea ofertă: „Pentru 15.000 copaci sănătoşi, în diametru de cel puţin 40 cm, din revirul Chicera şi Măgura, mă oblig a da în posesiune comunei Muncelul Mic, Arşiţa Filimonu etc. (sau) solvind ca plată pe fiecare copac, de calitatea de mai sus, suma de 10 coroane şi depun, pentru împlinirea schimbului proiectat, drept garauţă, suma de 6.000 coroane; declar însă că muntele amintit este proprietatea fondului religionar gr. or. şi ca am înaintat direcţiunii bunurilor fond. relig. gr.-or o ofertă de a schimba acest munte pentru alte locuri, care sunt în posesiunea mea şi de care numitul fond are mare lipsă. În caz să nu-mi succeadă acest schimb, eu mă oblig a plăti comunei o amendă de 5.000 coroane. Pentru finalizarea acestei tranzacţiuni, pretind un timp de 6 luni”. Acest proces verbal s-a făcut noaptea, fiindcă Eisenkraft avea nevoie şi grabă mare de a finaliza aceasta afacere încă în aceeaşi seară… Consiliul comunal a hotărât, în şedinţa lui din 18 Septemvrie 1905, a face un schimb cu Moses Eisenkraft, sub următoarele condiţiuni: Eisenkraft are să ia în primire de la comună 15.000 copaci sănătoşi, în diametru de cel puţin 40 cm, în revirul Chicera şi Măgură, şi se obligă a da în proprietatea comunei muntele Muncelul Mic etc. sau a solvi 10 coroane pentru fiecare copac… Ivinduse, faţă de acest proces verbal, nedumeriri întemeiate, s-a iniţiat în chestiune, din partea comitetului ţării, o cercetare penală prin tribunalul din Suceavă. Tribunalul a sistat, în urmă, pe baza stării lucrurilor, urmărirea afacerii şi comitetul ţării, neînaintându-se, până la moment, din nici o parte, protest contra acestei vânzări, somează, în fine, consiliul comunal de a încheia contractul de vânzare cu Moses Eisenkraft, care are are să solvească 10 coroane pentru cei 15.000 copaci până cel târziu în 14 zile şi să înainteze, în acelaşi timp, prefecturii petiţia pentru încuviinţarea tăierii lemnelor vândute… Comuna Gemene primeşte, deci, după hotărîrea comitetului ţării, pentru 15.000 copaci, suma de 150.000 coroane, plus 5.000 coroane penalizare, plus 10.000 coroane dăruşag, prin urmare, în total, 165.000 coroane; pierde însă, în acelaşi timp, neacceptând oferta lui Guttman a 21 coroane copacul, prin urmare, în total 315.000 şi neprimind muntele promis de la Eisenkraft, fiind falsificat procesul verbal, încâl el nu mai are dătorinţa de a-l da în sama comunei, suma bagatelă de 150.000 coroane. Dacă o comună, la o unică vânzare, pierde o sumă atât de considerabilă, cu ştirea comitetului ţării, atunci să ne mirăm că singuraticii indivizi sunt cu trupul viu prada vampirilor străini în însăşi ţara lor?”[6].

 

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[7], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Policarp POPESCU (paroh, 45 ani în 1908) din Gemenea.

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Gemine, comună rurală, districtul Câmpulung, aşezată pe o mare întin­dere, de-a lungul pârâului cu acelaşi nume, afluent al pârâului Suha. Suprafaţa: 53,01 kmp; popu­laţia: 673 locuitori, în majori­tate huţani, de religie gr. or. Se compune din vatra sa­tului, cu 434 locuitori, şi din cătunele: Junci, Mesteceni, Mestişoara, Runcul, Şipota şi Ur­zica. Este legat de Stulpicani printr-un drum neîntreţinut. Are o şcoală populară, cu o clasă (deci, 30 şcolari – n. n.) şi o biserică parohială, cu hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, de care depind biseri­cile filiale din Slătioara şi Ostra. Aparţinea, la 1776, mănăstirii Voroneţ. În privinţa numelui său, sunt două tradiţiuni. Dupa una, comuna îşi derivă numele de la primii locuitori ai săi, care erau gemeni; iar după cealaltă, de la întemeietorul ei, numit Geman, un monah fugit din mănăstirea Rarău şi pripăşit acolo (toponimul exista şi pe la 1500, dar legenda-i legendă – n. n.). Populaţia, formată din huţani şi din colonişti români transilvăneni, se ocupă cu prăsila de oi şi cu exploatarea pădurilor. Comuna posedă 74 hectare pământ arabil, 944 hectare fânaţuri, 8 hectare grădini, 387 hec­tare imaşuri, 3.820 hectare pă­duri. Se găsesc 51 cai, 462 vite cor­nute, 1.500 oi, 260 porci şi 72 stupi de albine. Gemine, afluent al pârâului Suha, ce se varsă în Moldova. Răsare de sub poa­lele munţilor Sturzi şi Căpăţâna, aproape de hotarul României, şi, trecând prin satul Gemine, mai primeşte pârâiaşul Plotoniţa, cu Slătioara, şi pârâul Adina. Ocolind culmea Dealul Grosului şi partea de Est a Opcinei Ursului, se revarsă în Suha, mai jos de comuna Stulpicani. Jundi, cătun, pendinte de comuna Gemine, are 4 case şi 16 locuitori. Mesteceni, cătun, are 3 case şi 8 locuitori. Mestişoara, cătun, are 2 case şi 10 locuitori. Runcul are 7 case şi 34 locuitori. Şipota are 10 case şi 47 locuitori. Urzica are 16 case şi 65 de locuitori”[8].

 

1913: „Înainte de doi ani (1911 – n. n.) s-a alcătuit în Gemene o şcoală particulară românească, care dă rezultate foarte bune şi, odată cu înfiinţarea acestei şcoale, au înaintat locuitorii o cerere către autori­tatea şcolară pentru revizuirea uricului de fondare a şcoalei publice („Überprüfung der Stiftungsurkunde”). Doi ani aşteaptă însă au­toritatea şcolară pentru a ordona revizuirea uricului de fondare, cerută de majoritatea locuitorilor din Gemene, pe când falsificatele cu care operează ucrainii se rezolvă în câteva săptămâni… Înainte de 3 săptămâni, dumineca dimineaţă, în 24 August, pe când poporul adunat în biserică asculta încă sfânta liturghie, se întâmplase în cancelaria comunală din Gemene ceva neobişnuit. Vornicul satului şi învăţătcriul Antoniuc (amândoi duşmani neîm­păcaţi ai românilor) umblau ba încoace, ba încolo, punând la cale lucruri vajnice. Deodată, intră în cancelaria comunală un domnişor, de care se zicea că e de la căpitănie (prefectura din Câmpulung – n. n.). Mai mulţi bătăuşi se postaseră la uşa cancelariei de afară. Domnişorul de la căpitănie se puse la masă, să scrie, şi vornicul strigă mai mulţi gospodari, pe nume, să intre înăuntru câte unul. Trecând cel strigat printre bă­tăuşi, aceştia îi ghionteau cu pumnii în mod bestial, din amândouă părţile, şi-i ziceau: „Caje şo te rusen!” („Spune că eşti rus!”). Aşa au trecut 40 de inşi printre rândurile bătăuşilor, cu toţii căpătând ghionturile de rigoare. Se poate prea lesne înţelege că puţini vor fi avut tăria să înfrunte sălbătăcia haidamahilor, plătiţi de ucraini, şi să rostească înaintea comisarului că voiesc şcoală româ­nească, unde se vedeau înconjuraţi numai de duşmani şi n-aveau pe nimeni cine să-i ia în scut, dacă se gândeau că au să treacă şi la ieşire prin ceata de bătăuşi. Dar nici în cancelarie, în faţa comisarului, nu erau scutiţi cei citaţi. Aici, vornicul şi cu învăţătorul dezvoltau un terorism nemaipomenit. Astfel, la răspunsul hotărât al unui gospodar: „Sunt român şi vreu ca şi copilul meu să înveţe româneşte, în şcoală!”, se repezi vornicul, cu mâna rădi­cată în mod ameninţător asupra gospodariului, strigând furios: „Tu vrei româneşte, eu te-oi învăţa nemţeşte!”. Supt împrejurările acestea, numai 11 din cei 40 citaţi au glăsuit pentru şcoală românească, ceilalţi, vrând-nevrând, şi-au dat con­simţământul pentru „şcoala ucraină”. Dar noi putem fi mândri de curajul celor 11 inşi, care, cu toată teroarea exercitată asupra lor, cu toate loviturile aplicate în coastele lor de bătăuşii năimiţi cu bani ruseşti, n-au vrut să se lepede de naţia şi limba lor. Ei au avut de suferit un adevărat martiraj, pentru că n-au vrut să-şi vândă neamul şi trecutul lor. Aceste le-a aflat numai din întâmplare secrearul Societăţii pentru cultură şi le-a adus la cunoştinţa comitetului. Comitetul a ru­gat pe domnii deputaţi Bejan şi Sârbu ca să facă demersuri ener­gice la reprezentanţa guvernului din Cernăuţi La intervenţia deputaţilor, s-au făcut capăt nelegiuirilor ce se comiteau în Gemene şi s-a sistat „revizuirea uricului şcoalei”. Va să zică, la revizuirea uricului de fondare a şcolii (căci de aceasta era vorba mai sus), în loc să se purceadă în mod nepărtini­tor, pentru a se împlini dorinţa şi a românilor, se convoacă par­tidele, în taină, pe timpul liturghiei, aşa ca unul să nu ştie de altul, şi se admite ca rutenii să-şi organizeze bande de bătăuşi, pen­tru a silui voinţa sătenilor, se admite ca rutenii – vornicul şi învăţătorul – să dezvolte o agitaţie pe faţă, chiar în prezenţa delegatului căpităniei”[9].

 

1914: „În Gemine a existat o şcoală românească, care s-a prefăcut, peste noapte, în şcoală ruteană, în baza unei hotărâri a comitetului comunal, care a fost aprobată, fără întârziere, de con­siliul şcolar de ţară. Câte hotărâri au făcut, până acum, comi­tetele comunale din Mihalcea, Danila, Calineşti şi din alte sate pentru Şcoala românească? De ce nu se execută aceste hotărâri făcute de ani de zile? Sau n-au hotărârile acestor comitete aceiaşi valoare ca a comitetului din Gemene? Cercetările, care au început a se face, în anul acesta, în Gemine, pentru stabilirea raporturilor de limbă la şcoala primară de acolo, odată curat românească, azi curat ruteană, se fac sub presiunea celui mai nemaiauzit terorism, exercitat de comitetul comunal, în frunte cu primarul, şi de învăţătorul rutean, care, cu toate plângerile motivate ce s-au făcut împotriva lui, rămâne şi mai departe în Gemene, spre a tulbura buna înţelegere dintre locuitori”[10].

 

1916: Ioan a lui Nicolai Ignătescu, din Gemene, a participat la război şi ar fi căzut pe frontul italian, în anul 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Victoria a lui Ioan Ignătescu, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[11].

 

1917: „Cu toate acestea, comunicatul rus din 7 august anunța că două regimente, însărcinate tocmai cu paza acestei răscruci de drum, între Cotârgași și Borca, au abandonat postul, astfel încât linia de apărare trebuia mutată înapoi, în est. Deci, stăpânii răscrucii au ajuns austriecii şi germanii, care s-au stabilit pe Bistrița. Prima lor idee pare să fi fost să-și lărgească poziția acolo, stabilind legătura, în stânga lor, cu coloana care operează la aproximativ 35 de kilometri, în nord, pe valea râului Moldova, care trece prin Câmpulung, spre Gura Humorului. Pe 8 august, de fapt se lupta pe întregul front, de la Câmpulung spre sudul Bistriței, ca și cum cele două coloane ar vrea să efectueze o operațiune concertată. Coloana de la Câmpulung a câștigat un succes la extrema dreaptă, prin apucarea înălțimilor la vest de Gemenea, un sat aflat la o duzină de kilometri sud de râul Moldava; a doua zi, va ajunge un pic mai la est de Gemenea, în Şipot. Interesul acestui moment este de a deschide o cale laterală spre front, spre a-l readuce pe Moldava, printr-o mișcare de învăluire, în spatele rușilor, care se apără acolo din Vama. Într-adevăr, în curând va fi anunțat că înălțimile din jurul Vamei au cedat și că inamicul avansează spre Gura Humorului. Pe scurt, operațiunile pe râul Moldava pot fi rezumate după cum urmează: austro-germanii, care doreau să înainteze spre Gura Humorului, au fost opriți la înălțimile Vamei, la o duzină de kilometri est de Câmpulung; apoi au executat o mișcare de învăluire, pe scară largă, prin dreapta lor, care i-a dus, printr-un ocol, în spatele poziției de apărare a ruşilor; aceste mișcări de cotitură sunt clasice în războiul montan”[12].

 

1941: „Tablou de condamnaţii care au beneficiat de suspendarea executării pedepselor, conform decretului-lege Nr. 1.132/941, Monitorul Oficial Nr. 94 din 1941, Tribunalul Iaşi[13]: Droniuc Dumitru, tâmplar, cu ultimul domiciliu în comuna Gemenea, jud. Câmpulung, născut în comuna Gemenea, jud. Câmpulung, condamnat de Tribunalul Militar al Corpului IV Armată, pentru ultraj cu violenţă, la 2 ani închisoare corecţională şi un an interdicţie, conform art. 255, 253 şi 254 din codul penal; Ceazan Emilian, muncitor, cu actualul domiciliu în comuna Gemenea, jud. Câmpulung, născut în comuna Gemenea, jud. Câmpulung, condamnat de Tribunalul Militar al Corpului IV Armată, pentru ultraj cu violenţă, la 6 luni închisoare, conform art. 255, 253 şi 254 din codul penal”.

 

1941: „Se publică mai jos lista Nr. 9[14], de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24: Spaniuc Gheorghe, fruntaş, ctg. 1938, cu ultimul domiciliu în com. Gemenea, jud. Câmpulung, mort la 17 iulie 1941”. „Se publică mai jos Lista Nr. 13, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie, în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24[15]: Soroceanu Victor, fruntaş, ctg. 1936, cu ultimul domiciliu în comuna Gemenea, judeţul Câmpulung, mort la 6 iulie 1941”

 

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[16], următorii învăţători şi învăţătoare: Tudoraş Tatiana, comuna Gemenea, jud. Câmpulung, media 7,11”.

 

1949: Este numită, în învăţământul elementar, ciclul I[17], Tăbăcaru Elena, directoare la Şcoala elementară Gemenea.

 

 

[1] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1907 p. 97

[3] Engel, Alexander von, Österreichs Holz-Industrie und Holdzhandel, I Theil, Wien 1907, pp. 196-202

[4] Apărarea Naţională, Nr. 33 şi 34, Anul II, sâmbătă 4 mai stil nou 1907, p. 2

[5] Gt., Viața Românească în Bucovina, în Viața Românească, Volumul V, anul II, Iași 1907, pp. 304, 305

[6] Apărarea Naţională, Nr. 93, Anul II, 15 decembrie stil nou 1907, pp. 2, 3

[7] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[8] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 101, 102

[9] Revista Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 6, Anul III, 18 septembrie 1913, pp. 85-89

[10] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 10, Anul III, 26 februarie 1914, p. 150

[11] Monitorul Bucovinei, Fascicula 19, Cernăuţi, 1 iulie nou 1921, pp. 244-254

[12] L’Ouest-Éclair, 10 août 1917, p. 3

[13] Monitorul Oficial, Nr. 115, 17 mai 1941, pp. 2684-1686

[14] Monitorul Oficial, Nr. 202, 27 august 1941, pp. 5043 şi următoarele

[15] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549.

[16] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[17] Monitorul Oficial, Nr. 20, 25 ianuarie 1949, pp. 845, 846


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Gavrileşti

 

 

 

GAVRILEŞTI. Întărit, în 2 iulie 1445, de Petru Aron Vodă, lui Mihail logofăt (cel care va negocia tributul cu turcii), care-l cumpărase de la Manea globnicul, Gavrileştii, „un loc din pustie, aproape de graniţa leşească, anume seliştea Gavrilouţi, ca să-şi întemeieze sat”, a fost populat până în 1446, când logofătului Mihail îi este confirmat „satul la graniţă, aproape de Sneatin, anume Gavrilouţi, ce el însuşi l-a întemeiat în pustie”, o reconfirmare primind şi din partea Alexandru Vodă, în 20 iunie 1453, pentru „un sat lângă Sneatin, anume Gavrilăuţi”.

 

În 7 mai 1473, când Dragoş Uşar cumpăra de la Cârste, cu 170 zloţi, „a sa moşie şi ocină, satul Ivancăuţi”, în hotarnica satului se menţionează şi Gavrileştii ( „la drumul Suhoversche, de aici la Havrileşti, până la Volhoveţ, cum au stăpânit în timpuri străvechi”).

 

Gavrileştii, sat pe Şoviţa, în Ţinutul Coţmanilor, megieş cu Cliveşti, Ivancăuţi, Davideşti, Stăuceni şi Malatineţ, încape sub stăpânire călugărească, din 26 august 1503, atunci când Ştefan cel Mare întăreşte Episcopiei din Rădăuţi mai multe sate din acel ţinut, inclusiv Coţmanul.

 

Din 9 mai 1682, când Stroescul face un schimb de moşii cu Episcopia Rădăuţilor, Gavrileştii scapă de jugul mănăstiresc, dar sunt vânduţi, în 15 februarie 1685, lui Vasile Volcinschi. Peste vremuri, adică în 9 octombrie 1744, Episcopia Rădăuţilor strică schimbul de moşii, făcut în 1682, şi Gavrileştii redevin proprietate episcopală.

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Gavrileşti „31 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Vasile, 2 văduve, Maria preutiasă şi Sinka baba, 1 ţigan, Hrihor, 4 case pustii şi 23 birnici, şi anume: Ioniţă vornic, Fedor TUNCIUK, Ilii CIORNEI, Ivan MARTINIK, Iacob MANGIOC, Mihail MANGIOC, Toader dascăl, Vasile pânzar, Tudose CARALAŞCIUK, Iacob MELOVANSKI, Petrea TUDOSIICIUK, Marchin MANOILCIUK, Ivan SĂMENUC, Ivan ONICIUK, Vasile BĂLAN, Alecsa MANGIOC, Martin TULESCHII, Vasile MUTKO, Fedor MALANCIUK, Dămian BOIKO, Vasile PRISUNSKI, Alecsa LIUŞINKA şi Petro vataman.

 

În 1774, Gavrileştii aveau 33 de familii, iar în 1784, 58 familii ţărăneşti.

 

Din 1862, funcţiona, la Gavrileşti, o şcoală cu 3 clase[2].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Coţman (judecătorie de district), Berhomet pe Prut, Bordei sau Burdigeu, Davideşti, Dubăuţi, Havrileşti, Iujeniţa, Ivancăuţi, Clivodin, Laszkowka, Lujeni, Malatineţ, Mămăieştii Vechi, Mămăieştii Noi cu Cutul Strileţchi, Nepolocăuţi, Orăşeni, Oşehlib, Piedecăuţi cu Ţopeni, Revacăuţi, Revna, Şipeniţ, Şişcăuţi, Stăuceni, Suhoverca, Valeva, Viteleuca”[3].

 

1888: Biserica din Gavrileşti a fost construită între anii 1888-1889, fiind sfinţită abia în 1891. În 1907, paroh era George de TEUTUL, născut în 1860, preot din 1886, paroh din 1894, cantor fiind, din 1905, Nicolai GUTOWSKI, născut în 1871.

 

În 1890, comuna Gavrileşti avea 1.341 locuitori. Teodor Marteniuc era primar, Georgie de Teutul – paroh, Georgie Aniuk – învăţător, iar Ilie Nuţul – cantor bisericesc.

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Havrileşti sau Gavrileşti (ruteneşte Hawryliwce), comună rurală, districtul Coţman, aşezată, în masă com­pactă, pe partea dreaptă a pârâului Sovica, între Cliveşti şi Ivancăuţi. Supafaţa: 6,40 kmp; popu­laţia: 1.040 locuitori ruteni, de religie gr. or., precum şi puţini izraeliţi. Se află lângă drumul districtual Stăuceni-Nepolocăuţi. Are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Sfântul Nicolae”. Această comună este men­ţionată, pentru prima oară, într-un hrisov al Voevodului Alexandru, purtând data de 2 Iunie 1453, sub numele slav Gawrilovce, cu ocazia cum­părării ei de către Logofătul Mihail. După hrisoavele domneşti, unul din 1503, de la Ştefan cel Mare, şi altul din 1519, de la fiul său, Bogdan, se poate ve­dea că această localitate se afla în posesiunea episcopului de Rădăuţi, şi atunci, ca şi la 1776. Populaţia se ocupă cu agri­cultura. Comuna posedă 759 hectare imaşuri, 46 hectare păduri şi 39 hectare pământ arabil, 15 hectare fâna­ţuri, 26 hectare grădini, 29 hectare bălţi şi heleştee. Se găsesc 33 cai, 174 vite cor­nute, 241 oi, 59 porci şi 20 stupi de albine. Havrileşti, moşie, cu administraţie particulară. Suprafaţa: 3,06 kmp; popu­laţia: 50 locuitori germani, po­loni şi izraeliţi”[4].

 

1914-1918: Alexa a lui Daniil Malanciuc, născut în Gavrileşti, la 4 martie 1885, a plecat, în 1 august 1914, la război şi, ajungând în captivitate la italieni, se îmbolnăvise şi să fi murit într-un spital din Sassoferrato, Italia, cam în luna mai 1919. Până în prezent, n-a sosit nici o ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Saftei Malanciuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[5].

 

1920: Deciziune de expropriere No. Ra 173/20. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Coţmani, cu care s-a decis exproprierea de 85 ha 19 a 12 mp din moşia Gavrileşti, proprietatea lui Iossel Merdinger, Chave Perl Merdinger şi Salomon Merdinger, corpul domicial fasc. No. 68 din registrele fonciare pentru comuna cadastrală Gavrileşti, în folosul „Fondului de pământ bu­covinean”, a devenit definitivă”[6].

 

1927: „Numărul familiilor (româneşti) înstrăinate şi numărul lor: Arici 7, Balan 8, Bortiuc 5, Costică 2, Carp 10, Gherman 20, Nuţul 7, Pălimar 3, Petruşcă 8, Tropoată 11”[7].

 

1946: Este menţionat „Ştefan Fochi, refugiat de la parohia Gavrileşti, Cernăuţi”[8].

 

 

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 411

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1907 p. 105

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 108

[5] Monitorul Bucovinei, Fascicula 18, Cernăuţi, 15 iunie nou 1921, pp. 232-240

[6] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi, 1 iunie nou 1921, pp. 213-216

[7] Ţopa, Preotul Dimitrie, Românismul în regiunea dintre Prut şi Nistru din Fosta Bucovina, Cernăuţi 1927, Bucureşti 1928, p. 91

[8] Monitorul Oficial, Nr. 292, 17 decembrie 1946, p. 12979


Pagina 28 din 1.241« Prima...1020...2627282930...405060...Ultima »