Dragusanul - Blog - Part 27

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Cernauca

 

CERNAUCA. Un cneaz maramureşean, menţionat în documentele cancelariei ungare încă de la 1330,  este moş-strămoşul acestui sat, chiar dacă uricul domnesc se obţine târziu, în 5 aprilie 1412, prin care un urmaş al acelui Cernauca, Giurca Dragotescul, primea confirmarea pentru moşiile „pe unde au hotărnicit şi au folosit din veac”, deci de înainte de Descălecat, „Volodăuţii şi Cernauca de Sus, în dreptul Toporăuţilor”. Înainte de a deveni citadelă spirituală a Bucovinei, în care oficiau Hurmuzăcheştii, Cernauca, satul aflat între pâraiele Moscău şi Hucău, mai sus de Toporăuţi, în nord-estul Cernăuţilor, a aparţinut, până în 17 martie 1635, lui Pătraşcul Băldescu, care a vândut satul şi moşia, pentru 180 de galbeni, vornicului Gavrilaş Măteiaş, fost staroste al Cernăuţilor.

 

În 17 martie 1636, Pătraşcul Băldescu vindea vornicului Gavrilaş Mateiaş, pentru 180 galbeni, jumătate din satul Cernauca, pe care a fost pus zălog „fata lui Orăş, giupăneasa Onciului Iuraşcovici, pentru un inel de aur direptu şăsă zeci de galbeni de aur”.

 

În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoia şi Alexandra vorniceasa. „Partea jupânesei Iliana comisoaia a fost… jumătate Cernauca”.

 

În anul 1702, marele agă Ion Neculce împarte moştenirea de la mama sa cu surorile sale.

 

1704: Fata lui Gavrilaş Măteiaş, Alecsandra, căsătorită cu Iordachi Cantacuzino, moşteneşte, în 1 ianuarie 1670, jumătate din satul şi moşia Cernauca, pe care le va lăsa moştenire, în 4 martie 1704, Catrinei Cantacuzino, străbună, pe linie maternă, a Hurmuzăcheştilor, dar căsătorită, atunci, cu vistierul Vasile Neculce, tatăl cronicarului, Ion Neculce. Ca zestre de nuntă, Catrina a primit 21 moşii, printre care şi câteva sate din nordul Moldovei (Boian, Cernăuca, Valeva, Chisălău, Pohorlăuţi, Prelipcea, Bocicăuţi, Grozinţi, Vasileuţi, a patra parte din satul Lehăcenii Teutului).

 

1723: Cealaltă jumătate de sat aparţinea neamului lui Sandu Buhuş (în 11 mai 1723, aparţinea lui Ştefan Luca, cumnatul fetei lui Buhuş, Maria Ursachi, văduva lui Dumitraşcu Ursachi, dar şi tatăl jupânesei lui Constantin Hurmuzachi).

 

În 1741, fiul lui Ştefan Luca, Mihalache, pierde moşia, în favoarea lui Ştefăniţă Sturza, din pricina unei datorii neplătite, şi lucrează în beneficiul noului proprietar, fără să fie plătit, până în 1765, când se adresează Divanului Domnesc, iar Grigore Ghica Vodă hotărăşte, printr-un zapis din 15 martie 1765, ca jumătatea aceea din moşia Cernauca să treacă, iarăşi în proprietatea lui Mihalache Luca, fiind răscumpărată cu 24 ai de muncă. În acelaşi an, medelnicerul Constantin Hurmuzachi cumpără moşia  de la fiul lui Mihalache, Ştefan, care era şi fratele mamei lui Hurmuzachi, cu 1.000 ducaţi.

 

1804: Constantin Hurmuzachi, care locuia la Horodiştea, în ţinutul Dorohoiului, unde i se născuse şi feciorul, Doxachi, cel atât de celebru mai târziu, s-a stabilit la Cernauca în anul 1804.

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Cernauca, moşia paharnicului Mateiu HURMUZACHI „50 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Costaş, 1 jidov, Stule, 5 văduve, Safta, Nastasia, Cârstâna, Parasca şi Năstasia, 15 case pustii şi 28 birnici, şi anume: Vasile vornic, Vasile MIHAL, Neculaiu SCORBĂ, Dumitraşcu SCORBĂ, Grigoraş zet CRILICI, Costandin ŢURCAN, Vasile DROBOT, Vasile sin PRECOP, Vasile PASCAL, Tănasă PASCAL, Pricop sin ZĂCRINCO, Acsenti VOVKO, Ion PASCAL, Vasile PASCAL, Ion muntian, Ion sin PASCAL, Ursachi sin FOCA, Andrei HURDUJA, Ilaş sin ANDRINACHI, Grigoraş sin ANDRINACHI, Acsenti sin STRĂTULAT, Ştefan SMUC, Onofreiu sin MĂRIUŢII, Ostafi morar, Costaş zet RUSAK, Costaş MĂTEIU, Dumitraş GAVRILAŞ şi Ivan rus.

 

În 1774, Cernauca, situată în Ocolul Prutului, avea 56 de gospodării (1 popă, 61 ţărani), dar, într-un deceniu, numărul lor sporeşte la 135.

 

1775-1776: „La 7 mai 1775, convenția de delimitare a graniţei a fost încheiată. Acesta enumeră cele mai importante localităţi de frontieră din Transilvania, până la Cernauca. Din acest punct, până la Nistru, granița a rămas deocamdată indecisă; doar atât s-a stabilit, că Hotin și zona din apropiere trebuie să rămână ale Turciei… Comisia, tocmai datorită comportamentului inteligent al lui Thugut, în ianuarie 1776, a plecat, din Cernauca, iarăşi la muncă. Dar nici acum comisarul turc nu voia să audă nimic despre Prevorodok sau de hotarul de la Rohatin; el a insistat ca această întindere, de la Cernauca, de-a lungul pârâului Onut, până la confluența sa cu Nistrul, graniţa să fie trasată de pârâul Onut”[2].

 

În 8 iunie 1782, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina, s-a stabilit că moşia şi satul Cernauca aparţineau lui Matei Hurmuzachi, care o primise de la bunicul său, Ştefan Luca, în urmă cu 17 ani (de fapt, moşia a fost proprietatea lui Constantin Hurmuzachi, după cum argumentează Teodor Balan şi după cum o probează dovada din octombrie 1782, semnată de Leon, episcopul de Roman).

 

1799: Constantin Hurmuzachi va arenda Cernauca, în decembrie 1799, lui Dumitru Scraba, spre nemulţumirea mamei sale, Ruxanda, cu care se află într-un permanent conflict, pricinuit de împărţirea veniturilor.

 

În 22 februarie 1806, după numeroase judecăţi şi împărţeli de moşii, Ruxanda cedează fiului ei, Doxachi, o treime din Cernauca, dar cu obligaţia de a-i da, anual, câte 1.000 lei turceşti. Doxachi Hurmuzachi fusese, până atunci, călugăr, sub numele de „Doroftei monahul”. Se născuse în 1782, după cum certifica preotul Constantin din Horodişte, deci era încă foarte tânăr.

 

În 1843, când patronul bisericii „Arătarea Maicii Domnului” din Cernauca era cel care o ctitorise, în perioada 1824-1825, baronul Doxachi de HURMUZACHI, pe atunci Agă, postul de paroh era vacant, numărul enoriaşilor ortodocşi fiind de 935 suflete. În 1876, biserica lui Hurmuzachi, cu hramul schimbat şi închinată Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, de către noul ei patron, care o restaurase în 1869, baronul armean Peter von PETRINO, îl avea paroh pe Leon TURTURIAN, care păstorea peste 1.467 enoriaşi. În 1907, paroh era Emilian MAKOWIEWICZ, născut în 1857, preot din 1887, paroh din 1892, cantor fiind, din 1900, Ioan BUJENCO, născut în 1848.

 

1858: O şcoală cu 4 clase funcţiona, în Cernauca, din 1858, şi tot de atunci, o şcoală-filială, cu o clasă[3].

 

1847: În  noaptea zilei de 24/25 mai 1847, celebrul pianist Franz Liszt, prieten de durată al straşnicului boier Doxachi, a concertat la Cernauca.

 

1848-1849: „Ospitalitatea casei Hurmuzache! Apoi aceea era proverbială în trei ţări vecine, iar în anii regeneraţiunii ajunsese la culme. Boierii şi feciorii de boieri, câţi scăpaseră din vechea Moldovă, în martie 1848, cu fuga în Bucovina, trebuia să petreacă la Cernauca cu săptămânile şi lunile, înaiate de a pleca în alte părţi, sub pedeapsa de a fi declaraţi inamici ai casei, dacă nu i se accepta ospitali­tatea. Întocmai acea primire cu adevărat părintească şi frăţească avură, în anul 1849, ardelenii refugiaţi sau, altminteri călători, oţiţearii de la Năsăud, funcţionari, profesori, până când veni rândul şi la redactorului Gazetei şi al Foii ca să fie adoptat chiar între membrii familiei, onoarea acesta, pe care el a preţuit-o mai presus decât toate decoraţiunile. În iulie şi august 1849, se bucură de acea ospitalitate episcopul Iustin Sion, unchiul şi nepotul; doi ardeleni, pe lângă care mai invita, în fiecare săptămână, încă şi pe alţii, dintre care îmi aduc aminte de genialii şi neuitaţii boieri juni mol­doveni, Anastasie Panu, Petre Casimir, Russo, mai târziu Cogălniceanu, unchiul şi nepotul, Iacob Bologa, în trecerea sa, de la Viena, către Transilvania, canonicul Timotei Cipariu, protopopul Grigore Mihali şi alţii, şi, mai înainte, Alexandru Cuza. „Câtă incomoditate!”, am zice unii din generaţiunile noi, care nu mai pot avea idee de vechea ospitalitate românească. Nu aşa zicea venerabilul septuagenar Eudoxiu Hur­muzache, ci, pe când încăleca superbul său armăsar arab, ca şi oricare june cavaler, ca să-şi vadă de ale economiei, afară, la câmp, întorcându-se către oaspeţi: „Să nu vă pună păcatele ca să-mi fugiţi, în absnţa mea! Măi George, eu te cunosc din ochi că vrei să fugi. Vin’ de mă sărută şi-mi dă parola că nu vei fugi!”. Nici o duminică nu trecea, ca să nu fie invitaţi şi alţi oaspeţi din Cernăuţi sau dintre proprietarii vecini. De ziua sa onomastică, ce cade în septembrie, se adunaseră toţi membrii familiei, iar serbarea ţinu opt zile. Adevărată sărbătoare patriarhală! / Se zice despre bătrâni că le place a lăuda trecutul, laudatores temporis acti. Noi, bătrânii de astăzi, nu avem cauza să ne lăudăm trecutul cel amar şi doreros; zău, însă, nici cu acest materialism grosolan, nici cu egoismul inpertinent din această epocă nouă nu ne vom putea împăca niciodată. De altminteri, fiind aci vorba de ospitalitate, apoi acest cuvânt, acum, după treizeci de ani aproape, nu mai are semnificaţiunea veche şi, cu atât mai puţin, vechea importanţă, mai ales în ţări semi-civilizate, precumu sunt, de exemplu, Ungaria, Galiţia, Transilvania, România, prin urmare şi Bu­covina. Ospitalitatea de odinioară, pe lângă că era un criteriu al vieţii sociale, naţionale şi familiare, nota caracteristică de bunăvoinţă, generozitate şi amiciţie, ea se prezenta, totodată, ca o mare necesitate în orice ţară”[4].

 

În 16 februarie 1854, moşia Cernauca, proprietate comună a fraţilor Hurmuzachi, care ofereau părintelui lor o frumoasă rentă anuală (5.000 florini), a fost cedată lui George Hurmuzachi, care o va vinde, în 31 decembrie 1867, cumnatului său, baronul Petru Petrino, care se va muta la Cernauca imediat după vânzarea moşiei sale basarabene, din apropiere de Bălţi, Rujniţa. După moartea lui Petru Petrino (1891), fiul său, Alexandru, devine noul proprietar al moşiei Cernauca, dar o vinde, în 4 mai 1892, negustorului galiţian Bernard Rosenschtock, pentru 655.000 florini. Cei trei fraţi Hurmuzachi, Eudoxiu, Alecu şi George, cărora li se alătură nepotul lor de soră, poetul Dimitrie Petrino, formează elita Cernaucăi şi gloria ei eternă. În preajma casei boiereşti, construită în stilul vechi moldovenesc, cu doar un singur cat, s-a dezvoltat şi satul, mai ales prin aducerea de coloni galiţieni.

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Sadagura (târg, cu tribunalul raional): Bila sau Bilka, Boian, Buda, Cernauca, Dobronăuţi, Gogolina sau Stroieştii de Sus, Cotul Ostriţa, Lehucenii Teutului, Lenţeşti Camerale, Lenţeşti Privat, Mahala Biała, Novoseliţa sau Stroieştii de Jos, Rarancea, Slobozia Rarancei, Rohozna, Şerăuţii de Sus, Şerăuţii de Jos sau Slobudka, Şubraneţ, Toporăuţ, Vaslăuţ, Zadobriuwka, Jucica Veche, Jucica Nouă”[5].

 

1880: „La Cernauca s-au numărat, la 1880, 146 de români, iar la 1910, numai 5”[6].

 

În 1890, Cernauca avea 2.287 locuitori, doi parohi (Leon Turturean şi Vasile de Volcinschi, cantor fiind Ioan Buzenko) şi un învăţător (Emilian Iwanicki), Primar al satului era George Scraba.

 

1904, Nicolae Iorga: „Cotind la dreapta, apucăm drumul spre Cernauca, unde s-au întâlnit, odată, fruntaşii tinerimii româneşti din toate părţile. Ştiu că moşia e as­tăzi a evreului Rosenstock, şi birjarul adaugă că acest bun stăpînitor de oameni a făcut, pe deal, în faţa curţii, şi o şcoală de agricultură. Mi se spune că satul e în parte românesc. „La Cernauca sunt mulţi moldoveni”. Îndată se vede însă că satul e mai mult ru­sesc. Câteva familii, în vale, ar mai vorbi româ­neşte. La ele se adaugă ţiganii, care ţin morţiş la moldoveneasca noastră; ceilalţi sunt toţi ru­teni, dar faţa lor lasă să se creadă că mulţi dintre dânşii au fost români, odată. Câţiva copii, pe strada prăfoasă, arată întocmai ca aceia din satele noastre, dar, dacă-i întrebi ceva româ­neşte, ei cască nişte ochi mari, miraţi şi deschid gura prosteşte. Nu înţeleg cum nu s-au deprins măcar de la ţiganii din preajma lor cu aceste sunete, care li se par aşa de străine şi în care neam de neamul lor şi-a întrupat tot gândul şi toată simţirea bucuriilor şi durerilor. Încă o dată, am acel simţ de deznădejde, care te zguduie când vorbeşti cu un om iubit, care te-a uitat în aiurările, în înstrăinarea boalei sau a nebuniei. Preotul e, şi aici, un român bun, şi pentru în­grijirea copiilor, care nu vorbesc decât româneşte, el îşi aduce fete din sate rămase în stăpânirea noastră, din Volcineţ, de pildă. Se întâmplă însă că în satul rusesc ele se mărită după ruşi. Una, care e acum la casa ei şi a venit numai întâmplător la fostul ei stăpân, vorbeşte numai ruseşte cu bărbatul ei, şi-şi va creşte, spune dânsa, şi co­piii tot aşa, cum e şi satul. Alta spune, întâi, că o să se întoarcă în satul ei, să se mărite, dar în­dată după aceea se vede că e amorezată după un rus. „Cum să iei dumneata, fată de român, un rus? Rusul e ca porcul”, o cerc eu. Ea se face roşă de năcaz şi răspunde scurt: „Nu, rusu-i tot om”. Numai cea de-a treia, ţigancă, vorbeşte mult şi bucuros româneşte, deşi îndrugă şi ceva ruseşte, cu tovarăşele ei. Pălimarul, cu care mergem la biserică, iarăşi un chip puhab, cu ochii albaştri foarte şterşi, nu ştie nimic moldoveneşte. Biserica e la stânga; lângă poartă, cum intri în curtea Hurmuzăchenilor. Noul proprietar al satului, Rosenstock, nu voia să o recunoască drept avere a comunei, ci căuta să o capete pentru… pentru a o dărâma, poate pentru a în­lătura şi mormintele ctitorilor. Biserica nu se deosebeşte prin nimic şi nu poartă măcar o inscripţie amintitoare. Mormin­tele sunt, în cea mai mare parte, împrejmuite cu un grilaj de fier, dar buruienile copleşesc acum crucea de piatră sură a bătrânului Doxachi, oaspetele cel bun al tuturor românilor ce-şi iubeau neamul, găzduitorul prietenos al lui Bariţiu şi al lui Alecsandri, pietrele celor doi soţi Petrino, deasupra cărora a crescut muşchiul. Nu se vede nici o altă îngrijire, decât flori gal­bene de câmp, pe care le-a aruncat, zvârcolindu-se şi prăpădindu-se de plâns, o rusoaică guşată şi nebună, care se tânguie că n-o lasă să intre în „ţrcva volosca” (biserica românească). Casa proprietăţii, locuinţa lui Rosenstock, e tot vechea casă a boierilor noştri. Aici Doxachi a trăit întocmai ca în Moldova, cu aceleaşi gânduri, cu aceleaşi datine, haine şi tabieturi ca şi cei de sama sa, în Moldova acelor vremuri. A băut vin vechi, a luat cafele negre, a întins masă mare, a pus să-î cânte lăutarii, s-a prim­blat în caleaşcă, a cetit cărţi cu buchii, întocmai ca dincolo, în ţara rămasă a noastră. Ca dânsul au făcut atâţia alţii, şi într-un desemn, schiţat de un german, pe la 1800, şi tipărit în Cracovia, se văd, în josul Cernăuţilor, aşezaţi în vale şi pe o culme, doi boieri în veşminte lungi, cu işlicele pe cap şi ciubuce lungi în mână. Aşa a trăit, a îmbătrânit şi s-a stâns creştineşte Doxachi Hurmuzachi. Urmaşul său, evreul, n-a schimbat, dres şi îm­podobit nimic. Aceiaşi, ca de demult, e căsuţa galbenă, de la care stă deschis un geam pentru răcoare, aceiaşi îngrăditura de scânduri, zaplazul, acum înnegrit, aplecat şi sfârtecat, care încunjură curtea, aceiaşi păduricea cu arborii înalţi, de care nu mai ia sama nimeni, care nu plac ni­mănui şi se vor tăia, într-un viitor mai depărtat, adăpost al visătorilor şi patrioţilor de odini­oară, aceleaşi marile alei de plopi uriaşi, vred­nice a deschide calea către o reşedinţă împără­tească. Sufletul a zburat însă de aicea şi toate se îndreaptă spre ruină. De jur, împrejurul satului, e o sfântă linişte de către sară. Muncele blânde, iarbă înaltă, de un verde adânc, de catifea moale, pâlcuri întune­cate de pădure. Cerul e de un senin desăvârşit, fără o spumă de nor, fără o aburire de negură. Spre dânsul se înnalţă prinosul mirositor al tuturor florilor. Şi se va înălţa încă, atâta vreme cât va rămânea aici un părete în picioare, o scândură înfiptă, un copac din celelalte vremi, sufletul de poezie încrezătoare, de căldură bună, ce a pătruns, pornind de la atâţia oameni aleşi, până şi piatra şi lemnul acestor locuri”[7].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Cernauca (Czernawka), comună rurală, districtul Cernăuţi, aşezată pe pârâul Moscov (Moszkow), afluentul pârâului Soviţa, într-un loc foarte pitoresc. Suprafaţa: 40,54 kmp; populaţia: 2.013 locuitori ruteni, de religie gr. or. Este străbătută de drumul principal Noua Suliţă – Dobronouţ şi legată printr-un drum cu Toporăuţi. Are o şcoală populară, cu 3 clase, şi o biserică parohială, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”. La 1776, aparţinea boierului Matei Hurmuzache. În această localitate se află un izvor, în a cărui apă, după cum se spune, s-a găsit o icoană de lemn, cu chipul Sf. Gheorghe pe ea, icoană ce se vede, astăzi, în biserica comu­nei. Apa acestui izvor este con­siderată de popor ca făcătoare de minuni şi, de aceea, o dată pe an, se face aci pelerinagiu, pentru care scop s-a construit şi o capelă. Aci se află şi vestita casă bo­ierească a familiei Hurmuzaki, având un parc prea frumos şi bogat. În această localitate au fost primiţi, adăpostiţi şi os­pătaţi, ani întregi, patrioţii ro­mâni, refugiaţi din ţările româneşti, cu ocazia evenimen­telor de la 1848. După tradiţie, numele co­munei provine de la o fată foarte frumoasă, numită Marinca Cer­nauca (bietul cneaz maramureşean Cernauca de ce falsă mitizare are parte! – n. n.), care, în timpul unei invaziuni turceşti, în urma jefuirii şi destrugerii satului, ar fi pribegit prin păduri. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi mai ales cu creşte­rea de vite şi cu exploatarea pădurilor. Comuna posedă 1.644 hectare pământ arabil, 256 hectare fânaţuri, 64 hectare grădini, 104 hectare iz­laz, 2.860 hectare pădure şi 30 hectare bălţi şi heleştee. Se găsesc 84 cai, 596 vite mari, 371 porci. Cernauca, moşie, cu administraţie particulară, districtul Cernăuţi. Suprafaţa: 34,85 kmp; po­pulaţia: 274 locuitori, izraeliţi, poloni, ruteni şi români; rutenii sunt, în mare parte, greco-catolici veniţi din Galiţia. Cuprinde, pe lângă moşia Cer­nauca, şi târlele Berdo, Berezivca şi Cociuba”[8].

 

În 1910, ca şi în vremea ultimilor Hurmuzăcheşti, doar 20 % dintre locuitori erau români, ceilalţi fiind urmaşii galiţienilor, aduşi pentru lucrul moşiei de vornicul Doxachi, în condiţiile în care românii, împroprietăriţi după reforma din 1848, nu doreau să presteze muncă salariată.

 

1914-1918: Onufrei a lui Macovei Rotar, născut în Poieni, la 4 iulie 1883, a fost angajat, în anul 1916, la lucrările de tranşee de lângă Cernauca-Rarancea. De atunci şi până azi nu e nici o ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Evei a lui Onufrei Rotar, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[9].

 

1920: „Deciziune de expropriere No. 336/20. Deriziunea comisiunii agrare de ocol Sadagura, cu care s-a decis exproprierea corpului dominical fosc. No. 82, Cernauca, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 176 ha 24 a 84 mp, proprietatea Fondului bisericesc ort. or., în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[10].

 

1936: „Universitatea a intrat în proprietatea unui teren de 17 hectare din moşia Hurmuzăcheştilor, de la Cernauca, judeţul Cernăuţi, cedat ei de Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, din rezervele rămase de la expropriere, prevăzându-se ca acest teren, o coastă plină de soare, în faţa faimosului lac de la Cernauca, să rămână pu­ruri destinat ca loc de recreaţie şi educaţie fizică pentru tine­retul universitar. Locul a fost prefăcut într-un adevărat parc, s-au construit acolo două case în stil moldovenesc, una cu dormitoare şi camere de studii, iar alta cu bucătărie şi sală mare. În casele de recreaţie de la Cernauca se organizează, anual, tradiţionalul maial sau armindeni al Universităţii, iar duminicile şi sărbătorile stu­denţii, însoţiţi de profesori, fac excursii. În cursul vacanţelor mari, urmează să se găzduiască acolo trei serii de studenţi şi studente. În preajma caselor de recreaţie se îngrămădesc păduri şi crânguri ce-au rămas din faimoasele bucovine sau făgete de odinioară”[11].

 

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[12], următorii învăţători şi învăţătoare: Croială Tatiana, comuna Cernauca, jud. Cernăuţi, media 7,62; Grigore Rusu Ana, comuna Cernauca, jud. Cernăuţi, media 7,12”.

 

 

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 400

[2] Polek, Dr. J., Topographische Beschreibung der Bukowina mit militärischen Anmerkungen von Major Friedrich von Mieg, în Jahrbuch des Bukowiner Landes-Museum, Fünter Jahrgang, Czernowitz 1897, p. 3

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 22, 1876 p. 26, 1907 p. 50

[4] Transilvania, Nr. 3, Anul XI, 1 februarie 1878, p. 27

[5] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[6] Nistor, I., Românii şi rutenii în Bucovina, Bucureşti 1915, p. 159

[7] Iorga, N., Neamul romănesc în Bucovina, Bucureşti 1905, pp. 231-235

[8] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 57

[9] Monitorul Bucovinei, Fascicula 5, Cernăuţi 12 februaie nou 1921, pp. 51-53

[10] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi, 21 iulie nou 1921, pp. 68, 69

[11] Revista Fundaţiilor Regale, Nr. 8, p, Anul VIII, 1 august – 1 septembrie 1941, Bucureşti 1941,  pp. 388, 389

[12] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552


Petre Luţa: Pe urmele lui F. X. Knapp

Cernăuţi, intrarea în oraş – de Franz Xaver Knapp

 

„În familiile înstărite din Bucovina de acum şaptezeci de ani, pictorul Franz Xaver Knapp era bine cunoscut şi foarte apreciat. Astăzi puţini amatori de artă şi cei doi colecţionari localnici abia dacă ştiu că, demult, pe vremea bunicilor, trăia în Cernăuţi un pictor Knapp, de la care au rămas cunoscutele litografii şi puţine tablouri în ulei, reprezentând vederi ale oraşelor, mănăstirilor, bisericilor şi localităţilor de vilegiatură ale veselei grădini Bucovina. Sunt documente în imagini luminoase şi senine ale unei epoci care, prin traiul patriarhal, prin felul de a fi, cu obiceiurile, cu portul vechi moldovenesc, cu liniştea şi seninătatea vieţii ce emană, cu atâta căldură convingătoare din aceste vederi, ne pare atât de îndepărtată de vremurile de azi, cu toate că, de atunci, nu au trecut decât şapte decenii.

 

Pictorul Franz Xaver Knapp, german venit la Cernăuţi din celălalt hotar al bătrânei şi de viaţă obositei monarhii austro-ungare, a ajuns să fie cronicarul obiectiv şi fidel al Bucovinei dintre anii 1860-1880, care, încă un veac întreg, după răpirea ei, mai păstrase aspectul şi caracterul iniţial mol­dovenesc.

 

Acum cincisprezece ani, printr-o întâmplare, am aflat că în Bucovina trăiesc nepoţi de ai lui Knapp, intelectuali români. Invitat fiind la o cină vânătorească, în casa prietenului meu, consilierul de Curte de Apel, în retragere, Oton Tomovici, atenţia mi-a fost atrasă de o serie de tablouri în ulei, atârnate pe pereţi, de factură mai veche, însă bine lucrate şi conservate. erau vreo nouă sau zece lucrări ale pictorului F. X. Knapp, despre care prietenul meu îmi spunea că era bunicul său după mamă, pentru mine o descoperire interesantă, care m-a determinat să cercetez originea, viaţa şi operele acestui artist de valoare, îndeosebi pentru Bucovina.

 

Spre uimirea mea, însă, nepotul lui Knapp putu să-mi spună numai prea puţin despre bunicul său, şi anume că era de religie romano-catolică, născut undeva, în Boemia, de unde venise la Cernăuţi, prin anii l860, că cea mai mare din cele trei fiice ale pictorului era mama prietenului meu, O. Tomovici, şi că bunicul său a murit, după o rodnică activitate de pictor, în sărăcie, probabil tot la Cernăuţi, în vârstă de vreo şaptezeci de ani. Al doilea nepot al lui F. X. Knapp şi frate al con­silierului O. Tomovici, avocatul şi fostul senator de Storojineţ, Dr. Ştefan Tomovici, nu ştia nici el mult mai mult despre bunicul său, de la care i-au rămas şi lui vreo douăsprezece ta­blouri în ulei foarte interesante.

 

Germanul Kranz Xaver Knapp a iubit atât de mult noua sa patrie şi s-a identificat cu ea într-atâta, încât urmaşii lui, în a treia şi a patra generaţie, sunt români cu trup şi suflet, năs­cuţi şi crescuţi în credinţa ortodoxă română.

 

Artistul F. X. Knapp poate fi considerat, cu drept cuvânt, ca pictor al Bucovinei româneşti, pe care variatele sale tablouri o descriu şi o cercetează cu adevărată dragoste.

 

După invazia bolşevică şi întoarcerea mea din refugiu, aflând că mulţi cernăuţeni, cu ocazia procurării actelor ne­cesare pentru repatrierea în Germania, găsiseră, în condicile diferitelor oficii parohiale din localitate datele personale exacte ale bunicilor şi chiar străbunicilor lor, m-am hotărât, în vara anului 1942, să caut, la oficiul parohial romano-catolic de aici, urmele privitoare la starea civilă a pictorului Knapp. Într-o dimineaţă de mai, cu soare şi cu pomii proaspăt înverziţi, am intrat în camera scundă a oficiului din strada Tudor Flondor, ale cărei ferestruici erau pline de oale cu flori, şi mi s-a părut că sunt transpus chiar în lumea în care trăise pictorul. În odăiţa cu mobilier vechi, în stilul anilor 1850, un dulap cu revista îngălbenite de bătrâneţe, o masă mică, cu picioarele încovoiate, iar în spatele altei mese părintele administrator parohial, mărunt, cu faţa prietenoasă şi părul albit de ani, cam mirat de scopul venirii mele, a găsit imediat o condică veche, învelită în două scoarţe groase, înnegrite şi roase de vechime la colţuri, şi, din câteva foi volante, îngălbenite şi cu marginile zdrenţuite, în care totuşi se puteau bine ceti inscripţiile în limba latină ale registrului morţilor din anul 1883. În acest registru se află menţionat că „pictorul Francisc Knapp, domiciliat în Cernăuţi, la numărul casei 24, născut în Tachau, văduv, romano-catolic, a murit, în etate de şaptezeci şi patru de ani, la Cernăuţi, în ziua de 17 Februarie 1883, de comoţie cerebrală, în urma unui accident”.

 

În posesia acestei mici, dar preţioase informaţii asupra locului de origine, cât şi, îndeosebi, a locului şi datei morţii pic­torului, eram convins că el, fiind bine cunoscut în oraş, desigur gazelele locale vor fi înregistrat moartea artistului, care a trăit şi lucrat în Cernăuţi aproape treizeci de ani. Am răsfoit deci colecţiile de ziare ale acelei epoci, păstrate în ordine, cu toată ocupaţia sovietică, la biblioteca Universităţii noastre, şi am izbutit să aflu ceea ce căutam, în ziarul german „Bukowinaer Rundschau”, cu data: Cernăuţi, duminică 18 Februarie 1883, pagina a patra, sub rubrica cronicii mărunte, se poate citi următoarea notiţă laconică: „Accident. Pictorul din localitate Kapp (evident, eroare, în loc de Knapp – n. a.) a căzut, ieri, de pe treptele locuinţei sale, fracturându-şi piciorul, astfel că n-a mai fost în stare să se întoarcă în camera sa. Vecinii sosiţi în grabă l-au aşezat pe cel grav rănit în pat, unde a murit, după şase ore, din cauza puternicii comoţii şi a hemoragiei suferite. Kapp era în vârstă înaintată, din care cauză salvarea lui a fost direct exclusă”. Atât şi nimic mai mult.

 

Tragică şi tipică soartă de artist: venit din meleaguri îndepărtate, tânăr, străin, a muncit şi creat, o viaţă întreagă, lăsând pe cerul artei din patria adoptivă o dâra luminoasă, pentru ca, la bătrâneţe, să moara părăsit, sărac şi străin, cum a venit.

 

Răsplata activităţii şi meritelor sale rezidă însă în faptul că scânteia sufletului său de artist, aşezată cu dragoste şi căldură în fiecare din operele sale, precum şi faima numelui său, nu s-a stins, ci a rămas vie şi luceşte tot atât de luminoas şi azi, la şaizeci de ani după moartea trupului său, şi noi, cei de acum, îl apreciem cu atât mai mult, cu cât, ca străin de neamul nostru, a ştiut să descopere frumuseţile şi caracteristica locurilor şi oamenilor Bucovinei româneşti din epoca anilor 1860-1880, să le fixeze în tablourile sale şi să le transmită şi posterităţii ca valoroase şi rare documente ale vremurilor de atunci.

 

Rămânând să stabilesc data exactă a naşterii artistului, m-am adresat, în acest scop, Consulatului Reichului german din localitate, prin bunăvoinţa căruia am primit, în scurt timp, cer­tificatul de naştere al pictorului F. X. Knapp, eliberat de oficiul arhidecanatului Tachau, din provincia Sudeţilor. Din acest certificat rezultă că, în tomul X, pagina 130, a regi­strului născuţilor din oraşul Tachau, este înregistrat că: „Franz (Xav.) Knab s-a născut la 3 Septembrie 1809, în Tachau, Nr. 115, tatăl său fiind Iosif Knab, controlor de saline cezaro-crăiesc, romano-catolic, iar mama, Anna, fiica lui Iosif Adalbert Ritter, romano-catolică: a fost botezat la 3 Septem­brie 1809”.

 

Certificatul mai conţine o notiţă importantă, şi anume că, „la data de 4 Iunie 1845, s-a trimis la Praga un certificat de botez” (poate în vederea căsătoriei pictorului).

 

În acest mod, am stabilit, autentic, datele naşterii şi morţii pictorului F. X. Knab, cum este trecut în certificatul de naştere, respectiv F. X. Knapp, cum semna el, în Bucovina, tablourile sale şi cum este trecut în registrul de deces: născut în oraşul Tachau, provincia Sudeţilor, la 3 Septembrie 1800, şi mort la Cernăuţi, în 17 Februarie 1883” (Petre Luţa, Pe urmele lui F. X. Knapp, în Revista Bucovinei, Nr. 12, Anul I, Cernăuţi, decembrie 1942, pp. 449-452).

 

 

 

Cernăuţi, biserica Sfânta Parascheva – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Cernăuţi, Văzuta Cernăuţilor – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Cernăuţi, Arderea de Cernăuţi în 21 august 1857 – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Cernăuţi, Arderea din 1860 – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Cernăuţi, Băile Publice – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Cernăuţi, Grădina Publică – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Cernăuţi, Uliţa Mare – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

îCernăuţi, Sfinţirea apei, la serbarea Arătării Domnului – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Cernăuţi, interiorul Bisericii Mitropolitane – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Dragomirna, mănăstirea, în 1860 – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Horecea, mănăstirea în 1860 – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Iacobeni – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Iacobeni, şoseaua spre Dorna – de Franz Xaver Knapp

Lăpuşna, institut de scalde – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Lucava, Valea Lucavei – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Pojorâta, munţii Adam şi Eva – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Pojorâta, Valea Putnei – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Putna, mănăstirea, în 1860 – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Putna, 1850 – acuarelă de Franz Xaver Knapp

Putna, mănăstirea, în 1860 – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Putna, Chilia lui Daniil Sihastrul – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Cataractul Sucevei – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Şipotele Sucevei, Colibă huţulă – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Storojineţ, Institutul idropatic – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Vama – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Vatra Dornei – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Suceava – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Portret de Franz Xaver Knapp

Stroieşti – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Cernauca – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Ceartoria

 

CEARTORIA. Ctitorită, împreună cu Dubăvăţul şi Oşilibul, din vremea lui Ştefan cel Mare, Andreico Ciortorâischi, satul numit, în 2 noiembrie 1464, Ciortorâia, după numele întemeitorului, a fost întărit, „a treia parte de hotar… care se alăturează cu hotarul Văşcăuţilor”, pe malul drept al Ceremuşului, în 1623, de Ştefan Tomşa al II-lea, ctitorul Putnei, lui Mihai Tăutul, pârcălabul de Hotin. Cum părintele lui Andreico Ciortorâischi, Nemircea Ciortorâischi, fratele lui Ivaşco, pare să fi înfiinţat satul cu mult înainte de atestarea sub numele de Ciortorâia, în 1437, vechiul sat Nemirceanii pare să fi fost, după Costăchescu, acelaşi sat, dar cu un nume anterior cestuilalt.

 

În 2 aprilie 1623, Ştefan Tomşa întăreşte pârcălabului de Hotin, Mihai Tăutul, „şi a treia parte de hotar den satul Ciortorie şi partea lui Vasile Hlipco, cât se va alege dentracelaş sat Ciortorie”.

 

În 31 iulie 1724, Velicico Caţichi şi jupâneasa Safta vindeau cumnatului lor, Dănilă Giurgiuvan, „a opta parte de sat de Ciortoria”.

 

În 24 iunie 1759, mazilul Dănilă Giurgiuvan lasă, prin diată, feciorilor săi, Mihai şi Toader, „jumătate de sat de Ciortorie”, iar fetei sale, Gafiţa, „a patra parte de sat de Ciortoria cu doi vecini”.

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Ciortorie, moşie a lui Mihalachi de Câmpulung GIURGIUVAN vornic, „13 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Pavel, 2 dascăli, Dănilă şi Dumitru palamar, 8 scutelnici ai lui Mihalachi GIURGIUVAN, Dănilă SABÂCU, Vasili IVANIUC, Ion OPĂRIAC, Ivan UDUT, Ion ANDRONIC, Grigoraş ANDRONIC, Vasile ANDRONIC şi Hlihor PILIPIAC, 2 ţigani, Vasili şi Dumitru, şi un jidov, Maerku.

 

În 1775, satul Ciortorie, cum e menţionat în evidenţele lui von Spleny, avea 1 boier din neamul Tăuteştilor, 1 popă (şi el, Tăutu) şi 15 familii de ţărani iobagi.

 

1843: Biserica Naşterea Maicii Domnului din Ceartoria, cu 410 enoriaşi, în 1843, îl avea patron bisericesc pe Stephan von KRZYSTOFOWICZ, paroh fiind Ştefan HALIP. În 1876, patron bisericesc era armeanul Nicolai de PETRINO, paroh era Meletie HALIP şi era frecventată de 1.508 enoriaşi. În 1907, paroh era Alexandru George DANILEVICI, născut în 1862, preot din 1891, paroh din 1898, cantor fiind, din 1900, Vasile SEROTA, născut în 1874.

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Storojineţ – Vaşcăuţi (Târg) pe Ceremuş, Banila rusească pe Ceremuş, Slobozia Banilei, Berbeşti cu Ostra pe Prut, Bobeşti, Ciartoria, Dracineţ, Hliniţa, Căbeşti, Călineşti pe Ceremuş, Carapciu pe Ceremuş, Costeşti, Stăneştii de Sus pe Ceremuş, Stăneştii de Jos (tribunal districtual), Vilaucea, Voloca pe Ceremuş, Zamostie, Zeleneu cu Samsonowka, Pleşniţa”[2].

 

1886: O şcoală cu 2 clase funcţiona, în Ceartoria, din 1886[3].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Ciartoria (Czartoria), comună rurală, aşezată în partea de Nord-Est a districtului Storojineţ, pe ţărmul drept al Ceremuşului. Suprafaţa: 4,84 kmp; popu­laţia: 710 locuitori, aproape toţi ruteni; religia gr. or. Este tăiată de drumul districtual Zeleneu-Văşcăuţ; staţie de drum de fier a liniei Nepolocăuţ-Vijniţa; are o şcoală popu­lară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 463 hectare pământ arabil, 39 hectare fânaţuri, 4 hectare grădini, 117 hectare izlaz, 100 hectare pădure. Se găsesc 40 cai, 192 vite mari cornute, 20 de oi, 50 de porci şi 26 stupi. Ciartoria (Czartoria), moşie, cu administraţie specială, districtul Storojineţ. Suprafaţa: 3,74 kmp; popula­ţia: 33 locuitori, în majoritate izraeliţi, restul ruteni, români puţini”[4].

 

1914-1918: „Felix Raczkowski, din Ciartoria, a participat la război şi ar fi picat, în anul 1914, în Carpaţi, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea socrului său, Dumitru a lui Petre Bureşcu, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[5].

 

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Văşcăuţi făceau parte şi locţiitorii „Teodor Rusnac, agricultor, Ceartoria, şi Toader Leviţchi, agricultor, Ceartoria”[6].

 

1924: Pichetul de grăniceri ai Regimentului 3 „din Ceartoria va fi numit după dl ministru Iancu Nistor. Parcelele ce au fost cedate, la Ceartoria, de către serviciul agricol din Văşcăuţi Ceremuş” au fost dotate cu pichete grănicereşti, în urma unor contribuţii particulare ale unor fruntaşi din satele megieşe, datorită iniţiativei „prefectului nostru, dl Simion Hîj”[7], viitorul Erou al Umanităţii.

 

1946: Prin decizia Ministerului Cultelor „Nr. 8.219 din 1946, pe data de 15 Februarie 1946, se dispune încadrarea preotului Dionisie Hladiuc, refugiat de la parohia Ciartoria, judetul Storojineţ, utilizat la parohia Dâlja Mare, jud. Hunedoara, la parohia Dealul Babii, aceşai judeţ, fiind retribuit au salariul de lei 6.250 lunar, grupa A 7 bis, tip 32, categoria a IV-a”[8].

 

 

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 449

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 22, 1876 p. 95, 1907 p. 75

[4] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 62

[5] Monitorul Bucovinei, Fascicula 9, Cernăuţi 15 martie nou 1921, pp. 98-105

[6] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[7] Cultura Poporului, Nr. 59, Anul IV, 11 mai 1924, p. 1

[8] Monitorul Oficial, Nr. 62, 14 martie 1946, p. 2283


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Ceahor

Soldaţi împeriali, între bucovineni

 

CEAHOR. Satul de pe malul stâng al Dereluiului, în hotarul Cosminului şi al Molodiei (vechiul Cosmin), împreună cu care două sate, de altfel, alcătuia un singur sat, a fost, de-a lungul veacurilor, încă o proprietate a Mănăstirii Putna, începând cu anul 1488.

 

În 1775,  Ceahor, împreună cu Mologhia şi cu Cozmin, de pe malul drept al Dereluiului, avea, conform recensământului lui von Spleny, 2 popi, 133 ţărani, 1 umblător, 1 arnăut şi 1 baran (deci, un agent fiscal pedestru. Daniel Werenka dă, pentru anul 1774, 172 familii numai în Ceahor şi 170 familii în 1784.

 

1837: O şcoală cu 6 clase funcţiona, în Ceahor, din toamna anului 1837[1].

 

În 1843, biserica Sfintei Treimi din Ceahor, înălţată în 1786, cu 1.235 enoriaşi, avea vacant postul de paroh. În 1876, paroh era Artemie BERARIU, care păstorea peste 1.858 de suflete, în acelaşi an începând construcţia bisericii Sfântul Dimitrie, care va fi finalizată în 1884. Pe Artemie BERARIU, născut în 1834, preot din 1862, paroh din 1865, protopop din 1880, cancelar sinodal între anii 1884-1891, tatăl poetului şi dramaturgului Constantin BERARIU, îl regăsim paroh în Ceahor şi în 1907, când preot cooperator era Alexandru BERARIU, născut în 1868, preot din 1904, iar cantor, din 1880, George NASTASI, lector la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, din 1884.

 

1843: Tănărul preot Silvestru Morariu, viitorul mitropolit de luminoasă aducere aminte, „după terminarea studiilor teologice, în 29 Iunie 1843, fu hirotonit în preot şi decretat mai întâi ca administrator parohial şi apoi, cu un an mai târziu, ca paroh în comuna Ceahor, unde petrecu 20 de ani, împlinindu-şi servitul totdeauna cu zel apostolic, încât Ceahorul trece şi astăzi ca model de parohie bine disciplinată. Pierzându-şi însă soţia, încă în floarea vieţii, el, în adânca-i mâhnire, îşi căută şi-şi află mângâiere în neobosită ocupăciune păstorească şi literară”[2].

 

1862: Silvestru Morariu, „la anul 1862, lăsându-şi în păstoria Ceahorului ginerele, primi un loc de referinţă, cu o remuneraţiune neînsemnată, la Consistoriul din Cernăuţi, unde, de mai înainte, împărtăşea excurrendo, din Ceahor, învăţământul tipicului şi al cântărilor bisericeşti, la seminariul clerical şi la şcoala dăscălească”[3].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Curtea regională din Cernăuți: Cernăuţi, Ceahor, Hliboka, Camena cu Spaski, Corovia, Cotul Bainski, Cuciurmare, Ludi Horecea Camerale cu Mănăstioara, Lucaviţa, Mihalcea, Mihuceni cu Kicera, Molodia cu Franzthal și Derelui, Ostriţa, Preworokie, Stăneştii de Sus pe Siret, Stăneştiii de Jos pe Siret, Poienile, Tărăşeni, Trestiana sau Dimka, Voloca Camerale pe Siret, Zurin”[4].

 

În ianuarie 1888, primarul comunal din Mologhia trimisese la Ceahor, „chiar în zi sfântă de ajunul Bobotezei, pe Ivaniţchi, cu doi deputaţi, ca să ia zălog de la oamenii care au pământuri pe hotarul Mologiei pentru bir. Ivaniţchi, deci, cu oamenii săi, intra pe în case, apuca ce năpădea de pe grinzi, din straiele şi podoabele creştinilor şi le ducea la dânsul… Şi asta nu-i prima întâmplare. Sechestrătorii au năvălit asupra creştinilor în Ceahor chiar şi în ziua Adormirii Maicei Domnului, în 1887, de i-au necăjit”[5]. La Balul român de elită al „Junimei”, din februarie 1888, participa, ca membru al elitei româneşti din Bucovina, şi „Artemiu Berariu din Ceahor”[6], care avea să rămână, timp de decenii, parohul satului.

 

În 1890, comuna Ceahor avea 2.070 locuitori. Paroh era Artemie Berariu, învăţător – Alexie Cicaleac, iar cantor bisericesc – George Nastasi. Primar al comunei era Iacov Rusnac.

 

1891: „În folosul societăţii „Şcoala română” au mai incurs, la Lista Nr. 10, încredinţată domnului protopresviter din Ceahor, Artemiu Berariu, 32 florini, şi anume de la următorii binefăcători: Artemiu BERARIU 1 florin, doamna Eugenia Olga MORARIU din Cernăuţi 3 florini, dl Vasile ANDONI din Ceahor 2 florini, dl Georgiu BERARIU din Mologhia 1 florin, dl Moses GEIGER din Mologhia 50 cruceri, dl Lazar GEIGER din Ceahor 1 florin, dl Lazar SOSNOVICI din Suceviţa 1 florin”[7] şi aşa mai departe, adică elite săteşti din comunele districtelor Rădăuţi şi Siret.

 

1893: O colectă publică pentru Societatea „Şcoala Română”, făcută, în 1893, în Ceahor, de protopresbiterul din Ceahor, Artemiu BERARIU, cuprinde următoarele nume de localnici: Alexandru PAULOVICI, Vasile ROTARIU, Michail DIMITROVICI, Michail CASIAN, Ioan CHMARA (se citeşte HMARA), Iordachi ROTARIU, Teodor ŞTEFUREAC, Vasile NEGRUŢ, Constantin CILIEVICI, Aftanas MORARIU, Grigori ZAHARIUC, Ilie CIORNEI, Samuil CIORNEI, Constantin ZAHARIUC, Zoe PRIDIE, Nicolae DIMITROVICI şi Teodor COSTAŞ[8].

 

1897: O altă colectă publică pentru Internatul de băieţi români din Cernăuţi, în decembrie 1897, menţionează, în Ceahor, următorii localnici: preotul Artemie Berariu, profesorul I. ACHNER, Ion PRIDIE, Ioan alui Ştefan VOROSCIUC, Petru PRIDIE, Mihai MACOVEI, George DIMITROVICI, Ion ROTAR, Dimitrie REPCIUC, Maria lui Nicolai CIORNEI, Ioan CIORNEI, Ioan DANILEICU, Teodor SUPROVICI, Mihai HRETIUSIAC, Mihai POŞTARIU, George PLIUNDRA, Dimitrie HUDEMA, George PRIDIE, GeorgeV DANILEICU, Teodor ZAHARIUC, George ŢIGĂNAŞ, George COBLIUC, Petre COBLIUC, Nicolai PAULOVICI, Nicolai CHMARA, George VOROSCIUC, Ion LUPANCIUC, Alexandru UNGUREAN, Constantin HREŢIUSTAC, Eugen ŞTEFUREAC, Ioan MORARIU, Ioan alui Teodor HUDEMA, Dimitrie POŞTAR, Alexa BALAN, George POŞTAR, Alexe ZAHARIUC, Ioan PLIUNDRA, Alexa REPCIUC, Vasile alui Alexa DIMITROVICI, Dumitru MORARIU, Vasile alui Constantin ANDONI, Nicolai RUSNAC, Ştefan ZAHARCIUC, George CILIEVICI, Neculai ANDONI, secretarul OBERHOFFNER, M. ŞLOSSER, M. HELLENBERG, Abraham AUSLANDER, Petre COBLIUC, Maria SAUCIUC şi Ana SLUŞANSCHI[9].

 

1901: Dialectologul Gustav Weigand scria, în 27 august: „În Ceahor, am găsit nu numai o primire foarte caldă, la protopopul Berariu, dar atât el, cât și fiul său, erau dornici să mă ajute în studiile mele”[10]. Două fetişcane din sat, Zoiţa lui Vasile Rotariu (Frunză verde de scunchie) şi Mariuca Rotariu (19 ani), l-au încântat cu cântecele lor.

 

1902: Banca populară raiffeisiană din Ceahor a fost înfiinţată, în 17 august 1902, „în casa nr. 198”, sub preşedinţia lui Ioan Virozub şi sub direcţiunea parohului Artemie Berariu. Vicepreşedinte era Nicolai Poştariu, în comitetul de direcţie activând Alexie Repciuc şi vistiernicul Vasile Sluşanschi.

 

1906: „Opt ţărani români din Ceahor s-au prezentat, Marţi în 16 octombrie 1906, la orele 11, înainte de amiază, sub conducerea dlui Dr. Sluşanschi, la preşedintele ţării, dl Dr. Octavian cavaler de Bleyleben, şi s-au plîns de modul cum încearcă inspectorul ucrain Nicolai Spenul şi învăţătorul Kesseletzja (amândoi, români de origine – n. n.) să-i facă cu forţa ruteni, cerând ca ei să înscrie copiii la secţia ruteană. Dl Dr. Sluşanschi a intonat în mod potrivit, că părinţii au dreptul să-şi crească copiii după placul lor şi nu după tendinţa dlui Spenul; faptul invocat de acesta, că copiii nu cunosc bine limba română, e, pe de o parte, neadevărat, pe de alta irelevant, pentru că, dacă un ţăran îşi poate da copilul la şcoala germană din oraş, deşi copilul nu ştie o boabă germană, cu atât mai mult are el dreptul să-l dea la instrucţie romînă, pe care copilul o înţelege. Cu toate acestea, au primit cei opt reprezentanţi următorul act: „De la consiliul şcolar districtual. / Cernăuţ, la 2 Octomvre 1906, Nr. 6553/6. / În urma deciziunii consiliului şcolar ţinutal, din 28 Septemvre a. c., sunteţi provocat să înscrieţi copilul X . imediat în secţia ruteană a şcolii primare din loc, deoarece s-a constatat, în urma cercetării făcute de ambii inspectori şcolari ţinutali, la faţa locului, că copilul menţionat nu cunoaşte limba română îndestul, spre a urma învăţământul în această limbă. / În contra acestei somaţiuni, se poate înainta recurs, până-n decurs de 14 zile de la primire, către consiliul şcolar de ţară. / Consilierul guvernial: Krześniowski m. p.”. După expunerile vorbitorului, a înmânat ţăranul Tanasă Zahariuc preşedintelui un memoriu, cu următorul cuprins: „Ilustre domnule preşedinte! / Necesitaţi de împrejurările nefaste, ce domnesc în comuna Ceahor şi în şcoala poporală din această comună, subsemnaţii îşi iau refugiul la Ilustritatea Voastră şi Vă roagă ca să binevoiţi a îndruma cele necesare, spre a înlătura neajunsurile ce bântuie această comună. / Cu începutul anului şcolar 1906/7, aveau să fie înscrişi, la şcoala poporală de 6 clase, în clasa primă, 60 copii. Conform dispoziţiunilor şcolare, limba de instrucţiune a copiilor o stabilesc părinţii; astfel s-a întâmplat că 55 copii, ai căror părinţi sunt şi s-au declarat români, au fost înscrişi, la cererea părinţilor, în secţia română, şi numai 5 copii la cea ruteană. În urma acestui fapt, au denunţat învăţătorii ruteni, consiliului c. r. ţinutal, că învăţătorii români au romanizat şcoala cu forţa, înscriind copiii ruteni la secţia română. În urma acestui denunţ, a fost o comisiune la şcoala din Ceahor, compusă din dnii inspectori George Jancovschi şi Nicolai Spenul, ca să cerceteze afacerea. Fiind Ceahorul comună mixtă, toţi locuitorii vorbesc atât limba română, cât şi cea ruteană. Astfel, toţi copiii, avorbiţi fiind de dl Spenul în limba ruteană, au şi răspuns în această limbă. Drept urmare, au fost reclamaţi de dl Spenul pentru secţia ruteană, şi numai în urma faptului că dl Jancovschi le-a vorbit copiilor în limba română şi a primit şi răspunsul în această limbă, a trebuit să renunţe la reclamaţiunea sa pripită. După acest accident, s-a dus dl Spenul la cancelaria comunală şi a citat, acolo, pe părinţii alor 18 copii, provocându-i, în mod de tot necuviincios şi brusc, ca să înscrie copiii lor la secţia ruteană. La aceasta, a primit însă dl Spenul răspunsul că părinţii vor da copiii la acea şcoală, la care vor voi ei şi nu unde le-a porunci dl Spenul; ei sunt români şi voiesc ca copiii lor să înveţe româneşte. Iară când s-a răstit dl Spenul către săteanul Ilie Hriţuşac, cu cuvintele: „Tu trebue să dai copilul tău la secţia ruteană!”, acesta i-a respuns: „Da’ de ce-mi spui „tu”, crezi că şi eu am păscut porcii cu tine?“. Văzând dl Spenul că locuitorii din Ceahor nici astfel nu voiesc să-şi dea copiii la şcoala ruteană cu forţa, s-a întors la Cernăuţi şi a citat pe părinţii celor 18 copii la sine, în birou, unde i-a ameninţat cu pedepse şi cu jandarmi, dacă nu vor da copiii la secţia ruteană. Ba dl Spenul a cerut chiar, de la oameni, ca să aducă cu sine copiii, spre a fi examinaţi ce limbă vorbesc; dar oamenii şi-au lăsat copiii acasă, ştiind că această cerere este ilegală. Neputând reuşi dl Spenul nici în modul acesta, ca să ne rutenizeze cu forţa, şi-a ales, dintre cei 18 oameni, pe subsemnaţii şi le-a trimis în scris provocarea „ca, până-n decurs de 8 zile, să înscrie copiii la secţia ruteană, la caz contrar vor fi pedepsiţi”. Între cei provocaţi de dl Spenul, ca să înscrie copiii la secţia ruteană, sunt nume ca, de exemplu, Gîndac, Pridie, Roman ş. a., din care dl Spenul şi agentul său, Keseletzja, ar voi să facă ruteni cu orice preţ, fie chiar şi cu forţa. În vederea acestor fapte, subsemnaţii supun Ilustrităţii Voastre rugarea ca să binevoiţi a dispune îndrumarea unei cercetări minuţioase a cazului şi să daţi subalternilor Iluştrităţii Voastre, o dată pentru totdeauna, porunca strictă ca ei să respecte exercitarea drepturilor cetăţăneşti din partea civilor pacinici, care nu doresc alta nimică, decât ca să nu fie conturbaţi întru realizarea dreptului de a dispune asupra educaţiunii copiilor săi. / George Manec, Ilie Hriţuşac, Samuil Pridie, Samuil Roman, Nicolai Gândac, Tanasă Zahariuc, Ion Humeniuc, Grigori Rusnac, toţi agricutori în Ceahor”. Preşedintele ţării a primit pe ceahoreni în mod foarte amabil şi i-a asigurat că pot să fie liniştiţi, deoarece Domnia Sa va îndruma o cercetare obiectivă şi strictă, şi le va face dreptate. Atâta cer bieţii oameni şi tot asta pretindem şi noi!”[11].

 

1907: „În adunarea din Ceahor, din 13 Aprilie 1907, Oberbereznicul din Cuciur a făcut gospodarilor de acolo mare cinste. Dumnealui a zis că gospodarii din Ceahor ar fi bine să aibă 2 troci mari, una pentru moldoveni şi alta pentru ruşi, aşa că atât moldovenii, cât şi ruşii să aibă a se liopăi în trocile lor nestingheriţi. Iară dacă ar îndrăzni să se bage unul de la troaca cea moldovenească la troaca cea rusească sau unul de la troaca rusească la cea moldovenească, apoi să capete peste rât de să-i sară dinţii. Apoi dă, Oberbereznicului i se pare sfatul bun, de aceea l-a şi dat, dară cine să fie păstorul trocilor, ca să nu se facă nenorociri ? Şagă şăguită şi să nu fie cu banat, dle Cuparencu, dacă te întrebăm. Ai găsit dumneata, în adunarea aceea, pe gospodarii din Ceahor într-adevăr aşa de prăpădiţi, încât ai aflat de cuviinţă a-i pune pe acei gospodari în rând cu cei ce se liopăiesc prin troci, vorba dumitale? Ceahorenii se cade să-i mulţămească dlui Oberbereznic pentru cinstea ce le-a dat-o, au însă timp, să nu se grăbească, căci 14 Mai îi încă departe”[12].

 

1908: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[13], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Zoiţa PRIDI (70 ani în 1909), Andrii PRIDI (49 ani în 1909), Veronica SEMENIUC (20 ani în 1909) şi Magdalina PRIDI (22 ani în 1909) din Ceahor.

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Ciahor (Czahor), comună rurală, districtul Cernăuţi, aşezată, în masă compactă, pe stânga pârâului Derehlui, afluent al Prutului, între comuna Corovia şi Molovia. Suprafaţa: 14,28 kmp; po­pulaţia: 2.070 locuitori ruteni şi români, de religiune gr. or. Se compune: 1). din satul de reşedinţă cu acelaş nume, care, împreună cu târla Rutca, numără 1.988 locuitori; 2). din târlele: Chisia (Kisia), Cutie, Selestie şi Văduvari (Woduwaria). Este străbătută de un drum districtual, care o leagă, pe de o parte, cu comuna Mologhia, iar pe de alta, cu drumul principal Cernăuţi-Siret şi de linia ferată principală Cernăuţi-Iţcani. Are o şcoală populară, cu 2 clase, şi o biserică parohială cu hramul „Sf. Dumitru”. La 1776, era în posesia mănăstirii Putna. La 1774, a fost unită cu Mologhia. Este întemeiată pe teritoriul istoric numit „Cozminul”. Populaţia se ocupă cu agricultura. Comuna posedă 1.122 hectare pământ arabil, 47 hectare fânaţuri, 19 hectare grădini, 167 hectare izlaz, 7 hectare pădure. Se găsesc 106 cai, 671 vite mari, 249 oi şi 371 porci. Chisia, târlă pendinte de comuna Ceahor. Are 3 case şi 13 locuitori. Cutie, târlă, pendinte de comuna rurală Ceahor. Are 4 case şi 20 locuitori”[14].

 

În 1910, trei sferturi din populaţia comunei încă o mai formau românii.

 

1913: „În Ceahor, au rutenii o şcoală de 3 clase. În această şcoală au fost înscrişi 76 copii, dar au fost clasificaţi numai 44. Deci pentru 44 copii, trei învăţători, pe când, de altfel, un învăţător instruieşte 80 copii”[15].

 

1914: „Viena, 24 august (K.B.). Atacul unei armate ruseşti de 20.000 de oameni, în partea cea mai mare călăreţi, asupra graniţei Bucovinei a fost respins, lângă Noua Suliţă, cu desăvârşire. Adversarilor li s-au luat sute de prizonieri. Armata lor nebună a lăsat pe câmpul de luptă mult material de război”… „Lumea agitată se îngrămădea pe la trăsuri, întrebând mirată: „Ce se întâmplă?”. „O început bătaia”, răspundeau femeile prin plâns. Ruşii intrară în Boian şi se apropiau spre Mahala. Pe la 10 ceasuri, toloacele oraşului erau pline de trăsuri ţărăneşti. Multe dintre ele, apucară spre Corovia, Ceahor sau Voloca, unde aveau neamuri sau cunoscuţi. Ceilalţi rămâneau în voia întâmplării. De pe dâmburi, se desluşeau înfiorătoarele bubuituri de tunuri, iar cei cu ochi mai buni vedeau focul şrapnelelor şi al granatelor, crăpând pe coasta dintre Boian şi Mahala. Lupta fierbea pe întreaga întindere dintre Boian şi Toporăuţi”[16].

 

1914: „Nestorul preoţimii bucovinene, venerabilul protopresviter din Ceahor, Artemie Berariu, a fost chemat, împreună cu fiul său, înaintea comandamentului militar, bănuit fiind de tainică înţelegere cu ruşii. Interogat cu severitate asupra acestui momenr, octogenarul a răspuns: „Mă simţesc prea pe sus de orişice bănuială. Sunr român bun şi am avut fericirea să vorbesc, de trei ori la viaţa mea, cu Majestatea Sa Împăratul. Pentru meritele mele patriotice am fost distins de Majestatea Sa şi sunt cavaler al Ordinului Francisc Iosif”. Atunci căpitanul s-a ridicat şi, salutându-l milităreşte, i-a mulţumit pentru desluşiri, cerându-i scuze”[17].

 

1915: „Mamorniţa, 8 februarie 1915. Ruşii s-au stabilit în tranşee, în jurul satelor Ceahor, Coponia şi Mihalcea, de unde voiesc să apere Cernăuţii. Se aşteaptă o mare luptă”[18].

 

1914-1918: Nesfârşită e lista Eroilor uitaţi din Ceahor, care s-au jertfit pentru modelul european de viaţă, numit Bucovina: „infanteristul Ion Laşciuc, Ceahor, Regimentul 80, rănit”[19]; „sergentul Dumitru Papelea, Ceahor, Regimentul 41, rănit”[20]; „Dimitrie a lui Ştefan Paulovici, din Ceahor, a fost înrolat, în 1914, cu ocazia mobilizării generale, în Regimentul 41 Infanterie şi era ataşat, după aceea, unei companii de lucrători militari, şi anume nr. 1. Înainte de Paştele gr. or. 1915, s-a îmbolnăvit de tifos şi ajunse într-un spital, în Slanka (Galiţia). Acolo ar fi murit, în Sâmbăta Patimilor 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea soţiei sale, Domnica Paulovici, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”; „George Ţiganaş a lui Teodor, din Ceahor, născut în 1886, a fost înrolat, în 1915, în Regimentul 15 Infanterie şi a mers pe frontul rusesc. În noiembrie 1915, a căzut prizonier şi a fosi internat în diferite lagăre, în urmă, în Askresenski, guvernământulMoscova. Acolo ar fi murit, în Duminica Paştelui 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea soţiei sale, Maria Ţiganaş, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”; „Simion Repciuc a lui Alexandru, născut în 1883, în Ceahor, a fost înrolat, în 1914, cu ocazia mobilizării generale, în Regimentul 58 Infanterie şi luptă, în anul 1917, pe frontul românesc. Acolo, pe dealul Caşinului, să fi murit, lovit de un plumb, la 6 ianuarie 1917, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea soţiei sale, Iftimia Repciuc, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”; „Dimitrie Bolesiuc, fiul lui Ion, născut la 18 mai 1879, în Ceahor, în timpul din urmă domiciliat în Corovia, a fost înrolat, la începutul războiului, în Regimentul 58 Infanterie şi a a luat parte la luptele în contra ruşilor, în Galiţia. Acolo ar fi murit, în toamna anului 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea soţiei sale, Dochiţa Bolesiuc, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”; „Constantin a lui Ştefan Ţigănaş, născut în 1882, din Ceahor, a fost înrolat în 1914, cu ocazia mobilizării generale, în Batalionul de Vânători 27 şi a plecat cu dânsul la luptă. În noiembrie 1916, s-a îmbolnăvit, în tranşeu la Cârlibaba. Martorul Dimitrie a lui Mihai Holunga se afla în acelaşi tranşeu cu dânsul şi, părăsind tranşeul Ţigănaş, află el de la un stegar sanitar, că dânsul ar fi pe locul de ajutor. De atunci nu e nici o ştire despre dânsul. Conform unei informaţii din partea Crucii Roşii, el a dispărut din 6 iulie 1916. Presupunându-se probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Fevronia Ţiganaş, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”; „Lazar a lui Iacov Zahariuc din Ceahor, născut în 1882, a fost înrolat, în august 1914, cu ocazia mobilizării generale, în Regimentul 41 Infanterie şi luptă, cu regimentul, în contra Rusiei. Conform martorului Vasile Rusnac din Ceahor, care a servit la Regimentul 41, l-a văzut pe acesta, ultima dată, în noiembrie 1914. Venind el, după aceea, la compania lui Zahariuc, i-au spus ceilalţi camarazi şi chiar fratele lui Zahariuc, care a picat în 1916, că Lazar Zahariuc a picat în noiembrie 1914. Fiind deci decesul presupus, se dispune, la cererea soţiei sale, Ana Zahariuc, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[21]; „Dimitrie a lui Ştefan Paulovici, din Ceahor, a fost înrolat, în 1914, cu ocazia mobilizării generale, în Regimentul 41 Infanterie şi era ataşat, după aceea, unei companii de lucrători militari, şi anume Compania 1. Înainte de Paştele greco-ortodox 1915, s-a îmbolnăvit de tifos şi ajunse într-un spital în Slanka, Galiţia. Acolo ar fi murit, în Sâmbăta Patimilor 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Domnica Paulovici, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”; „George Ţiganaş a lui Teodor, din Ceahor, născut în 1886, a fost înrolat, în 1915, în Regimentul 15 Infanterie şi a mers pe frontul rusesc. În noiembrie 1915 a căzut prizonier şi a fost internat în diferite lagăre, în urmă, în Askresenski, guvernământul Moscova. Acolo ar fi murit, în Duminica Paştelui 1916, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Maria Ţiganaş, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”; „Simion Repciuc a lui Alexandru, născut în 1883, în Ceahor, a fost înrolat, în 1914, cu ocazia mobilizării generale, în Regimentul 58 Infanterie şi luptă, în anul 1917, pe frontul românesc. Acolo, pe dealul Caşinului, să fi murit, lovit de un plumb, la 6 ianuarie 1917, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Iftima Repciuc, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”; „Simion Bolesiuc, fiul lui Ion, născut la 18 mai 1879, în Ceahor, la timpul din urmă domiciliat în Corovia, a fost înrolat, la începutul războiului, în Regimentul 58 Infanterie şi a luat parte la luptele în contra ruşilor, în Galiţia. Acolo ar fi murit, în toamna anului 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Dochiţa Bolesiuc, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[22]; „Constantin a lui Ştefan Ţiganaş, născut în 1882, din Ceahor, a fost înrolat, în 1914, cu ocazia mobilizării generale, în Batalionul de Vânători 27 şi a plecat cu dânsul la luptă. În noiembrie 1916, s-a îmbolnăvit în tranşeu la Cârlibaba. Martorul Dimitrie a lui Mihai Holunga se afla în acelaşi tranşeu cu dânsul şi, părăsind tranşeul Ţiganaş, află el de la un stegar sanitar că dânsul ar fi pe locul de ajutor. De atunci nu e nici o ştire despre dânsul. Conform unei informaţii din partea Crucii Roşii, el a a dispărut din 6 iulie 1916. Presupunându-se probabil decesul, se dispune, la cererea soţiei sale, Fevronia Ţiganaş, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”; „Lazar a Iacov Zahariuc, din Ceahor, născut în 1882, a fost înrolat, în august 1914, cu ocazia mobilizării generale, în Regimentul nr. 41 Infanterie şi luptă cu regimentul în contra Rusiei. Conform afirmărilor martorului Vasile Rusnac din Ceahor, care a servit în Regimentul 41, l-a văzut acesta, ultima dată, în noiembrie 1914. Venind el, după aceea, la compania lui Zahariuc, i-au spus ceilalţi camarazi şi chiar fratele lui Zahariuc, care a picat în 1916, că Lazar Zahariuc a picat în noiembrie 1914. Fiind, deci, decesul presupus, se dispune, la cererea soţiei sale, Ana Zahariuc, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[23]; „Ioan a lui Toader Danileicu, născut în Ceahor, la 23 decembrie 1887, chemat, în august 1914, sub arme, a ajuns, la începutul anului 1915, în captivitate la ruşi, unde apoi a petrecut câtăva vreme în localitatea Pensa, Siberia, să fi murit apoi în gubernia Iecaterinoslaw, la finea anului 1918, până în prezent lipseşte orice ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Ielenei Danileicu, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[24]; „Ioan a lui Mihai Poştariuc, născut la 1 iunie 1889, agronom cu domiciliul ultim în Ceahor, s-a prezentat la serviciul cu arma, în noiembrie 1914. Ultima ştire de la dânsul este o carte poştală, adresată soţiei sale, Veronica Poştariuc, datată din 15 august 1916. Din cartea aceasta reiese că menţionatul a servit în Compania a VII-a din fostul Regiment austriac No. 18. Din acel timp lipseşte despre dânsul orice ştire. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Veronichii Poştariuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”; „Ioan a lui Petru Ceahorschi, născut la 5 iunie 1888, în Mihalcea, cu domiciliul din urmă tot acolo, a fost mobilizat, în anul 1914, şi ar fi picat, la 11 octombrie 1916, pe frontul italian. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Zoiţei  Ceahorschi, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[25].

 

1919: Prin Deciziunea ministerială nr. 1593/1919, semnată, în numele lui Ion Nistor, de Iorgu Toma, era numit, în „Comisiunea de apel pentru evaluarea taxei de cărşmărit” pe anul în curs, şi cârciumarul Abraham Ausländer din Ceahor[26].

 

1920: Deciziune de expropriere No. 59/20. Deciziunea comisiunii agrare de ocol Cernăuţi, cu care s-a decis exproprierea corpului dominical fasc. No. 426, Ceahor, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 123 ha 93 a 50 mp, proprietatea Fondului bisericesc ort. or., în folosul „Fondului de pă­mânt bucovinean”, a devenit definitivă”[27].

 

 

[1] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 14, 1876 p. 23, 1907 p. 49

[2] Foaia Diecesană, Nr. 20, Anul V, 20 mai / 1 iunie 1890, p. 3

[3] Foaia Diecesană, Nr. 20, Anul V, 20 mai / 1 iunie 1890, p. 3

[4] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[5] REVISTA POLITICĂ, Anul III, nr. 2, 1 februarie 1888, p. 2

[6] Familia, Nr. 6, Anul XXIV, 7 /19 februarie 1888, pp. 69, 70

[7] Revista Politică, Nr. 5, Anul VI, 1 aprilie 1891, pp. 7, 8

[8] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 12/1893, p. 3

[9] DEŞTEPTAREA, Nr. 4/1898, p. 30

[10] Weigand, op. cit., pp. 7-17.

[11] Apărarea Naţională, Nr. 4, Anul I, miercuri 17 octombrie stil nou 1906, p. 4

[12] Apărarea Naţională, Nr. 29, Anul II, joi 18 aprilie stil nou 1907, p. 3

[13] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[14] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 62

[15] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 14, Anul II, 28 ianuarie 1913, pp. 215, 216

[16] Foaia Poporului – Cernăuţi, apud Românul, IV, nr. 182 din 21 august / 3 septembrie 1914

[17] Gazeta Transilvaniei, Nr. 238, Anul LXXVII, luni-marţi 28 octombrie / 10 noiembrie 1914, p. 1

[18] Gazeta Transilvaniei, Nr. 22, Anul LXXVIII, joi 29 ianuarie / 11 februarie 1915, p. 1

[19] Viaţă Nouă, IV, nr. 164 din 17 octombrie n. 1915, p. 2 – Supliment

[20] Viaţă Nouă, IV, nr. 174 din 7 februarie n. 1916, p. 2

[21] Monitorul Bucovinei, Fascicula 79, Cernăuţi în 1 Noemvrie nou 1919, pp. 7-9

[22] Monitorul Bucovinei, Fascicula 80, Cernăuţi în 7 Noemvrie nou 1919, pp. 3-12

[23] Monitorul Bucovinei, Fascicula 79, Cernăuţi în 1 Noemvrie nou 1919, pp. 7-9

[24] Monitorul Bucovinei, Fascicula 13, Cernăuţi 15 aprilie nou 1921, pp. 157-161

[25] Monitorul Bucovinei, Fascicula 1, Cernăuţi 13 ianuarie nou 1921, pp. 6-10

[26] Monitorul Bucovinei, Fascicula 69, Cernăuţi, în 3 octombrie nou 1919, pp. 1-3

[27] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi, 21 iulie nou 1921, pp. 69, 70


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Karlsberg

Arhiducele Carol, de la care vine numele satului

 

CARLSBERG sau KARLSBERG. Coloniile germane de lângă Putna, Karlsberg (Gura Putnei) şi Putnathal (Valea Putnei), au fost înfiinţate între anii 1782-1787, cu agricultori şi meşteşugari din Franconia şi Bavaria

 

În 1796, Josel Rechenberg, comerciant evreu din Rădăuţi, a început construirea unei fabrici de sticlă, în vecinătatea Putnei. În 1803, colonişti germani din Boemia s-au aşezat în apropierea fabricii, înfiinţând satul Karlsberg, în onoarea preşedintelui „Hofkriegsrat”, arhiducele Karl. În Kaindl, se pot afla amănunte interesante: „Cronica parohială a locului (ţinută de preotul J. J. Raschke) spune următoarele despre începuturile localităţii Karlsberg. Satul Karlsberg și-a luat numele de la arhiducele Karl și a fost fondat în 1797, de directorul economic al districtului Rădăuţi, Pauli, și de evreul Reichenberg. Lângă fabrică, au fost construite câteva case din lemn. Deoarece fabricile de sticlă fuseseră închise la Lubaczow, în districtul Zölkiew (Galizia), cei doi au atras lucrătorii de sticlă germano-boemă la Karlsberg. Coloniştii au trăit, inițial, în pădure, dar, în măsura în care copacii au fost tăiaţi pentru constrirea caselor, ei au curățat grădinile și apoi și pajiștile, care li s-au dat cu drepturi de proprietate. Liderul și șeful producătorilor de sticlă veniţi la Putna a fost Löflelmann, un om harnic, cu minte iscusită, care a fost inspirat în tot ceea ce era de făcut. Clădirea proaspăt construită s-a dezvoltat sub conducerea lui. Când autoritățile au observat acest lucru, au înlocuit-o, aceasta intrând în posesia administraţiei Direcției Economice de la Rădăuţi, iar clădirea veche a adimistraţiei, din Karlsberg, a fost închiriată armatei, pentru herghelie, comandantul de atunci, Cavallar, având o preferință asupra noii clădiri. Primul director al sticlărei (oficialis rationalistarum) era, pe atunci, Beller, care a fost înlocuit cu generalul Cavallar, urmat de Valentin Rybicki, care a condus fabrica până în 1819. Succesorul său, Franz Kuppetz, a condus afacerea atât de rău, încât sticlăria a fost închisă, la 14 iulie 1827, în urma cărui fapt muncitorii sticlar au rămas în mare mizerie. Aceste informaţii de cronologie locală trebuie completate cu altele, iar unele corectate. Se știe deja că domeniul care cuprindea întreaga vale a Sucevei aparținuse, cândva, mănăstirei Putna și că, după ce bunurile monahale au fost preluate de administrația de stat, s-a format fondul religionar. De asemenea, s-a menționat că acest domeniu a fost închiriat Statului, din 1792. Cu toate acestea, ca şi în prezent, acest lucru nu a avut niciun folos pentru pădure; și așa cum sunt acum acordate drepturi de tăiere şi altor utilizatori, în 1796, când comerciantul și antreprenorul Reichenberg a cerut aprobare să construiască o fabrică de sticlă, în apropiere de Putna, atât remonta de la Rădăuţi, cât și consiliul de război al armatei au fost de acord cu această investiţie. S-a sperat nu numai să crească venituriler, ci să aibă de câștigat şi locuitorii satelor vecine. Directorul economic, de atunci, al districtului Rădăuţi, Pauli, a avut un rol important în aceste negocieri şi, de aceea, nu a fost omis de cronica parohială, în care se afirmă, destul de corect, că primii muncitori, aproape exclusiv proveniţi din Boemia germană, au venit de la sticlăria galiţiană din Lubaczow. Sticlăria din Putna a fost pus în funcțiune în 1797, dar, în fapt, abia în 1801 a intrat cu adevărat în funcţiune. La acea vreme, comandantul remontei, Cavallar, a încheiat un contract cu muncitorii, la 20 octombrie 1801, prin care i-a obligat să servească cel puțin șapte ani, dar le-a garantat câte un anumit lot de casă și grădină, și câte 1,5 jugări de pajiște şi o pensie. Corectitudinea observației cronicii parohiale, potrivit căreia activitatea a decurs, iniţial, foarte bine se confirmă și din faptul că, în 1802, a fost luată în considerare chiar construirea unei a doua fabrici. Acest lucru a avut probabil legătură cu faptul că, în 1803, prin adresa guvernământului galiţian,  datată în 18 martie 1803, a fost negociată, cu comanda Remontei din Rădăuţi, imigrația a încă douăsprezece familii de lucrători boemi. Numai că ideea extinderii afacerii a fost abandonată, iar în Bucovina, în loc de sticlari, au ajuns efectiv, în 1803, numeroși prelucrători de lemn germano-boemi. Cu obligaţia de a produce 50 de stânjeni de lemn pe an, fiecare familie prime 6 jugăre de pământ, lemnul necesar pentru casă și, dacă era necesar, avansuri pentru achiziționarea de vite și echipamente. După ce acești coloniști și-au plătit avansurile în patru ani, au cerut să încheie un contract. Când direcția economică a cerut, acum, 60 de stânjeni de lemn de la fiecare familie, au existat dispute adânci şi necontenite. Deși biroul districtual a fost  de partea coloniștilor, unele familii au plecat, iar altele le-au înlocuit. Abia la 21 septembrie 1815, la fel ca, în urmă cu 14 ani, cu lucrătorii de sticlă, s-a încheiat un contract cu lucrătorii în lemn din Karlsberg, conform căruia drepturile lor au fost din nou stabilite pentru fiecare familie, cu doar 50 stânjeni pe an. Simultan cu disputele descrise, se ducea lupta pentru finanțarea de bază potențială. Deoarece existau doar un număr mic de pământuri arabile, lucrătorii în lemn au fost, de asemenea, repartizați în comunitatea din Putna. O astfel de privare de pământ, de către conducători, era inadmisibilă, aşa că a fost emis decretul împăratului Iosif II, în 1787, pentru protejarea proprietăților rurale; în special, terenurile obţinute prin defrişarea pădurilor aparțineau de drept lăzuitorilor și moștenitorilor lor. Prin urmare, biroul districtual a decis, la 7 noiembrie 1815, în favoarea Comunității Naționale Germane din Putna, și acum, fonduri pentru a satisface prelucrătorilor lemnului asigurarea de biserici, de școli și pentru alte scopuri similare. Cu toate acestea, terenurile arabile rămâneau limitate. În 1816, toată lumea primea gratuit doar o casă cu o grădină de legume şi acces la toate pășunile comunale. Dar chiar și două decenii mai târziu, așa cum vom vedea mai jos, condiţiile nu s-au îmbunătăţit. Disputele descrise, falimentul fabricilor de sticlă și, în cele din urmă, pierderile datorate concurenței fabricilor de sticlă din afară au obligat la plecări. Deja în 1825, o parte din producţia de sticlă de la Putna a fost oprită, iar doi ani mai târziu, fabrica a fost închisă definitiv. Din păcate, suntem slab informați despre funcționarea acesteia. Trebuie menționat doar faptul că moșia Rădăuţi (Frătăuţi) a preluat întreaga producție a fabricii de sticlă din Putna, un antreprenor, în 1805 (?), fabricând sticle de masă, la 1 florin 40 cruceri, iar pahare, la 1 florin 20 cruceri. Printre lucrătorii șomeri ai sticlăriei din Putna, care locuiau într-o zonă mai puțin cultivabilă, cea mai mare mizerie s-a răspândit după desființarea companiei. Puțini au găsit altceva de lucru. Din fericire, în clipa închiderii fabricii, planul de relocări devenise din nou mai activ. Așadar, la 22 octombrie 1833, Direcţia Economică din Rădăuţi a oferit celor 21 de familii șomere adăpost în Rădăuţi, familiile acestea părăsind așezarea. Casele în care locuiseră în Karlsberg au fost vândute ieftin, iar pentru fiecare dintre acestea li s-au dat câte un jugăr de teren. Doar 42 de jugăre erau disponibile pentru această dotare, care le-a fost înmânată până atunci. Întrucât acum erau necesare 126 de jugăre, pentru cele 21 de familii, 83 de jugăre trebuiau luate din pășunea comunală, iar acestea trebuiau completate prin defrişări. Întrucât biroul districtal i-a susținut călduros pe acești coloniști, care au arătat că nu au fost de vină pentru situaţia lor, atât Consiliul de Război al Curții Imperiale, cât și Cancelaria judecătorească (mai devreme de 8 ianuarie 1838) au aprobat soluționarea și, cu reprezentare gubernială, la 2 februarie 1838, biroul districtual a fost dispus să asigure încheierea contractului. Aceeași comandă a fost făcută și de administrația din Lemberg (15 martie 1838), care a dispus ca, prin administraţia districtului către Solca, să li se dea foștilor producători de sticlă și prelucrători de lemn câte 6-7 jugăre. Biroul districtual a declarat, în raportul său din 15 octombrie 1838, că Direcţia Economică Rădăuţi a stabilit condiții cu solicitanții, care erau complet diferite de cele stabilite pe moșia Solca, la acea vreme. Cu toate acestea, soluționarea a continuat și contractul de evacuare a fost încheiat la 6 octombrie 1839. Conform unui raport ulterior, datat în Rădăuţi, 20 octombrie 1853, au fost alocate celor 21 de familii, care au fost nevoite să părăsească Putna (1840), câte 6 jugăre şi 40 prăjini terenuri arabile şi grădinile din jurul caselor; în plus, se asigura utilizarea în comun a pășunii comunitare şi se garantau 10 ani de libertate totală. După expirare, colonistul a trebuit să efectueze: 12 zile robotă cu mâinile; un scul de fire; o sarcină de lemn; o găină. Acest contract, la fel ca toate celelalte, nu a fost confirmat de autoritățile locale în acei ani; dimpotrivă, atât camera de judecată, cât și consiliul de război al Curţii au declarat în mod expres (noiembrie 1841) că coloniştii din Karlsberg au primit condiții cu mult mai bune decât cei din celelalte așezări; s-a dispus să se încheie un nou contract, în conformitate cu standardele generale, care erau stabilite în acel moment. Totuși, ca și în cazul celorlalte colonii, acest lucru nu s-a întâmplat. Contractul era încă incomplet, când nemulţumirile au încetat, după 1848. De atunci, coloniștii au fost obligați să plătească pentru convenția forestieră și, după 1848, a fost cu atât mai puțin posibil să închei o înţelegere separată, deoarece relația de subordonare, ca locație pentru unul, a încetat. Așadar, robotele acestor coloniști, precum cele ale altor locuitori, au fost exonerate; la acea dată s-a constatat că Karlsberg și Soloneţul Nou dețineau deja întreaga subvenție de colonizare și, prin urmare, urmau să plăteacă impozitele către stat… În 1848, 667 de catolici locuiau în Karlsberg; în 1890, așezământul număra aproximativ 880 de germani catolici, din totalul de 942 de locuitori”[1].

 

În 17 martie 1803, au fost înregistraţi, la Karlsberg, sticlarii: Georg Aschenbrenner, Friedrich Bartl, Georg Franz I, Georg Franz II, Anton Friedrich, Mathias Friedrich, Simon Gattermeyer, Johann Pollmann, Georg Probst, Joseph Reitmayer, Wenzel Sodomka, Josef Uebelhauser, Anton Wolf, Josef Wolf, şi Johann Wurzer cu familiile lor. În protocol mai există următoarele nume: Michel Paukner, Andreas Petrowicz, Wenzel Reitmeyer, Michael Schmidt and Simon Waclawek. Those choosing to leave were: Andreas Achenbrenner, Georg Altmann, Anton Bauer, Johann Blechina (Plechinger), Jakob Kuffner, Josef Gaschler, Johann Gefre, Georg Glaser, Wenzel Hoffmann, Andreas Kodelka, Michael Kolmer, Johann Kuffner, Georg Lehner, Johann Lerrach, Mathias Liebel, Wenzel Müller, Johann Neuburger, Adam Neumark, Andreas Neumark, Andreas Rippel, Thomas Rückel, Josef Rückl, Jakob Schaffhauser, Josef Scherl, Franz Straub, Michael Weber, and Johann Zimmermann. Ulterior, sunt înregistraţi ca muncitori ai fabricii de cherestea din Karlsberg: Michel Paukner, Andreas Petrowicz, Wenzel Reitmeyer, Michael Schmidt şi Simon Waclawek. Cei aleg să plece au fost: Andreas Achenbrenner, Georg Altmann, Anton Bauer, Johann Blechina (Plechinger), Jakob Kuffner, Josef Gaschler, Johann Gefre, Georg Glaser, Wenzel Hoffmann, Andreas Kodelka, Michael Kolmer, Johann Kuffner, Georg Lehner, Johann Lerrach, Mathias Liebel, Wenzel Müller, Johann Neuburger, Adam Neumark, Andreas Neumark, Andreas Rippel, Thomas Rückel, Josef Rückl, Jakob Schaffhauser, Josef Scherl, Franz Straub, Michael Weber, şi Johann Zimmermann.O altă listă: Josef Aschenbrenner, Georg Blechina (Plechinger), Georg Linzmeyer, Michl Neuburger, and Wenzel Oberhoffner. Printre sticlari, se mai numărau şi Josef Aschenbrenner, Georg Blechina, Georg Linzmeyer, Michl Neuburger, şi Wenzel Oberhoffner.

 

În 1843, din grupul celor 200 de familii de emigranţi germani din Boemia, s-au desprins câteva, care s-au stabilit la Karlsberg şi la Putnathal. Tăietori de lemne, proveniţi din Prachin, Boemia: Andreas Neumark, Adam Neumark, Johann Bauer Anton Bauer, Wenzel Müller ,Johann Draxler Johann Draxler, Wenzel Baumann, Andreas Petrovitz, Joseph Scherl, Georg Glaser, Jacob Gaschler, Johann Plechina, Johann Müllner, Wentzel Hofmann, Joseph Geohre, Georg Plechina Georg Plechina, Michael Weber, Joseph Rikel, Andreas Aschenbrenner, Joseph Gaschler, Johann Geohre, Jakob Kuffner, Jakob Schaffhauser, Johann Neuburger, Georg Lechner, Georg Altmann, Johann Kuffner, Andreas Kodelka, Mathias Liebel, Johann Lörrach, Franz Straub, Johann Klingsmeyer, Andreas Rippel şi Michael Schmidt.

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Rădăuţi – Rădăuţi (Târg cu tribunal districtual) cu Vadu Vlădichii, Andreasfalva cu Mitoca, Bădeuţi, Bilca, Burla, Frătăţii Vechi, Frătăuţii Noi, Fűrstenthal, Horodnicul de Sus, Horodnicul de Jos, Karlsberg, Marginea, Milişăuţii de Sus, Putna (cu mănăstirea), Satulmare, Straja, Suceviţa, Vicovu de Sus cu Bivolăria, Vicovu de Jos, Voitinel, Volovăţ, Seletin cu Frasin, Tomnatic, Rusca, Paltin, Plosca Camerale, Ulma, Ropoţel, Nisipitu, Bistriţa cu Cârlibaba, Izvor cu Iaroviţa, Sărata, Moldova, Şipot Camerale”[2].

 

1871: Biserica ortodoxă a satului Carlsberg este cea de lemn, înălţată de Dragoş Vodă la Volovăţ, în 1346, şi mutată de Ştefan cel Mare, în 1468, la Putna, declarată parohie ortodoxă în Carlsberg abia în 1871. În 1890, Carlsberg (cum grafiază Daniel Werenka) avea 1.805 locuitori, conduşi de primarul german Michael Straub. Şcoala germană avea doi învăţători, pe G. Tinz şi pe F. Ernst.

 

1890: Volumul 16, pagina 51 (Sihăstria de lângă Putna și Volovăţ). „În minunatul Putnathale, cu numele preluat de la abația cu același nume, situată mai sus, la o distanță de aproximativ trei sferturi de oră, se află ruina singuratică a unei biserici mici, pe o pajiște înclinată ușor. Fără îndoială, a aparținut unei foste mănăstiri, care a existat aici chiar înainte de a fi fondată Putna (1481). De la distanţă se observă strălucirea ruinelor de piatră, printre tufișuri înalte; în jurul ruinelor și pe pereți, tufişurile au prins rădăcini, cu mult timp în urmă. Nici o legendă, nici un raport înregistrat despre trecutul acestui mic monument, care, cu toate acestea, ne întoarce încă în secolul al XIII-lea. În figura din stânga (fig. 10) este desenat planul de bază (la scara 1/200). Biserica are dispunerea tipică a bisericilor moldovenești, cu cele trei abside de nișă, iar clopotniţa lipsește, incinta mică, cu fante la ferestre. Tinda nu este decât un mic vestibul, în care dă intrarea, în timp ce o a doua cameră, dublă faţă de incintă, poate o fi servit în scopuri rezidențiale. Zidăria este realizată în piatră de carieră, iar la exterior se pot vedea încă rămășițe de ziduri și de arcade, dispuse așa cum este tipic și în stilul vremii. Rămăşiţa jumătății de cupolă este formată dintr-o grămadă de cărămizi în cochilie, zidite în diagonală, conform schiței (fig. 11), motiv care se găsește și pe clădirile bisericii mai vechi. Deasupra bisericii, se observă bolta unei alte încăperi“[3].

 

În 1907, paroh în Carlsberg era Samuil SIMIONOVICI, născut în 1847, preot din 1878, paroh din 1895, iar cantor, din 1900, era Vasile VĂCĂREANU, născut în 1847.

 

Şcoala din Carlsberg, cu 3 clase, funcţiona din toamna anului 1874, cea din Putna, cu 5 clase, fiind mult mai veche, din 1857[4].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Karlsberg, comună rurală, districtul Ră­dăuţi, aşezată pe un afluent al Putnei, nu departe de comuna Putna şi de malul drept al Sucevei. Suprafaţa: 8,25 kmp: popu­laţia: 942 locuitori germani romano-catolici. Este în apropiere de un bun drum comunal, ce leagă locali­tatea Putna cu Vicovul de Jos, şi este legată, printr-o linie ferată laterală, cu drumul de fier local, Hadic-Frasin. Are o şcoală populară germană, cu 2 clase, şi o biserică romano-catolică. Colonie germană, întemeiată la anul 1797, cu ocazia con­struirii unei fabrici de sticlă în acest loc, de către comer­ciantul din Rădăuţi, Zossel Rechenberg, care a adus lucră­tori din colonia galiţiană Lubaczów. Populaţia se ocupă cu ex­ploatarea de păduri şi cu zi­dăria. Comuna posedă 86 hectare pământ arabil, 93 hectare fânaţuri, 6 hectare 50 ari grădini, 66 hectare imaşuri, 815 hectare păduri. Se găsesc 48 cai, 345 vite cornute, 4 oi, 239 porci şi 10 stupi. Karlsberg, moşie, atenenţă a moşiei cu administraţie specială Vicovul de Sus. Are 2 case şi 10 locuitori”[5].

 

În 1910, Carlsberg încă era locuit, în totalitate, de germani.

 

1920: „În registrul însoţirilor s-a introdus, la 31 decembrie 1920, privitor la însoţirea „Spar- und Darlehenskassenverein für Karlsberg und die deutschen Einwohner von Straza und Fălcău r. g. m. unb. Haftung” următoarele schimbări: membrii în direcţiune Franz Beck şi Ambros des Ambros Richter şterşi; Rudolf Sehel, Ambros des Ambros Richter ca membri în direcţiune realeşi”[6].

 

 

[1] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina, Innsbruck 1902, pp. 353-359

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[4] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1907 p. 169

[5] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 125

[6] Monitorul Bucovinei, Fascicula 14, 21 aprilie nou 1921, p. 180


Pagina 27 din 1.224« Prima...1020...2526272829...405060...Ultima »