Dragusanul - Blog - Part 24

Prietenii mei maghiari: Gergely Pál şi Csaba

Împreună cu László Gergely Pál, autorul cărţii „Bucovina unui maghiar”

 

În această seară, am petrecut vreo două ceasuri cu prietenii mei maghiari, László Gergely Pál, istoric din Deva, şi Csaba Kovacs, profesor de română din Odorheiul Secuiesc. Cu amândoi m-am văzut pentru prima dată în această viaţă, deşi ne ştim şi suntem prieteni dintotdeauna. László Gergely Pál a scris, la rugămintea mea, o istorie a maghiarilor din Bucovina, sub titlul „Bucovina unui maghiar”, carte care se va lansa mâine, 6 septembrie, ora 14, la Biblioteca Bucovinei „I. G. Sbiera”, în cadrul „Sărbătorilor Memoriei” dedicate Poetului Roman Istrati. Prin bunici, se trage din Ţibeni şi din Dorneşti, dar cunoaşte ca nimeni altul povestea fiecărei familii maghiare din toate satele Bucovinei istorice.

 

Csaba Kovacs, profesor în Odorheiul Secuiesc

 

Cu profesorul de română Csaba Kovacs din Odorheiul Secuiesc nu cred că m-am mai intersectat vreodată, dar, ca şi László Gergely Pál, e un om de ispravă, care degajă o debordantă empatie. Este şi un bucătar priceput (ca şi mine), căruia i-am dezvăluit reţeta de cartofi cu ceapă şi mărar, învăţată în Cotiujenii din nordul Basarabiei (tricoul „Alternosfera”, pe care îl port cu mândrie, m-a făcut şi mai convingător), şi o reţetă obcinară de ochiuri în smântână, pe care mi-a gătit-o nevastă-mea, reţetă pe care e musai să v-o spun: Se pune într-o tigaie înaltă smântână, cu puţină sare (eu aş sugera şi vreo lingură de brânză sărată de oi), şi se mestecă, iar când dă în clocot, se sparg 4-6 ouă, care se slobod în smântână, să fiarbă. Între timp, bărbatul mestecă de zor o mămăliguţă moale. Când ouăle au coagulat albuşul în jurul gălbenuşului, se mai mestecă puţin conţinutul tigăii, dar cu blândeţe, ca să nu se spargă gălbenuşurile, apoi se pune minunăţia aceasta în două farfurii şi se consumă cu mămăliguţa abia răsturnată din ceaun de către merituosul soţ al bucătăresei. Poftă bună!

 

 

Pe coperta cărţii „Bucovina unui maghiar”, personajul central este bunicul din Ţibeni al lui László Gergely Pál, care a pozat, odinioară, la Cernăuţi (aşa cred), chestie despre care vă va povesti el, mâine, dacă vă interesează cu adevărat adevărata istorie a Bucovinei. Pe mâine, deci!


ZICĂLAŞII: Pentru că vrem să înţelegem!

 

Pentru că nu este suficient să retrezim la viaţă cântările vechi şi străvechi ale românilor, ci trebuie să şi înţelegem ceea ce nu s-a priceput până acum, noi, „Zicălaşii”, am început, astăzi, 3 septembrie 2019, o suită de concerte-atelier, toate cu un singur spectator: operatorul Nicolae Gabriel Sandu. O mare surpriză a fost să constatăm că variantele de „Căluşari” sau „Boristene”, deci cu trimitere directă la boreazi, notate, până în 1782, când au fost publicate, de Franz Joseph Sulzer şi, până în 1830, culeasă de Cantzler cav. de Ferrio, dar publicată după 1890 de Otto Heilig reprezintă două părţi din cântecul în şase părţi „Haiducki”, pe care lăutarii suceveni l-au cântat la Krakowia, în 1502, iar gărzile domneşti ale logofătului Ion Tăutu (moş-strămoşul lui… Mihai Eminescu şi al vărului său, Alexandru Ioan Cuza), numite „haiduci”, în sensul de lefegii, l-au dansat în faţa noului rege, melodia fiind notată pe tabularia de călugărul franciscan Janna z Lublina. „Căluşarii” din 1915, cântec cules şi publicat de Theodor T. Burada, cuprinde alte două părţi din „Haiducki”, cele preluate, în 1640, cu ocazia asediului Oradei, de la călăreţii moldoveni, de către maghiari, care, accelerând ritmul, au obţinut un ceardaş, pe care l-a reprodus şi prinţul Esterhazy; românii din Ardeal au preluat, tot atunci, alte două părţi, cunoscute drept „Ardeleanca” şi „Bătuta ardelenească”, diferenţele fiind doar de ritm.

 

 

Originea comună a horelor căluşereşti cu cea numită „Haiducii”, dansate, în 1599, lângă Alba Iulia, cu căluşarul Florean drept lider, pe 12 stâlpi, între care s-a ridicat, cu frânghii, o prelată, probează faptul că horele acestea au fost, iniţial, „ale lui Marte”, cel care păzea Muntele Sfânt, pe care Soarele şi-a „aşezat mesele şi scaunele”, la altarul lui oficiind Venus (ulterior, Luna – Iana, Sânziana sau Ileana – cum a demonstrat superb Mircea Vulcănescu).

 

 

Într-o scurtă pauză, între concertele-atelier, Petrică Oloieru şi Răzvan Mitoceanu (afară, ca să putem fuma, până ne-a gonit ploaia) au scris armoniile pentru 30 de „balade”, culese de Nicolae Păscuţescu şi premiate şi publicate de Academia Română. Toate melodiile au fost, la origine, colinde „peanuri ale tracilor” sau „imne ale titanilor”, cum spunea Strabon, caracterul de cântec PE sau PI ANU (Străbunii din Ceruri) fiind lesne descifrabil, după interpretare şi datorită asemănării melodiilor cu cele ale „colindelor bucovinene”, culese de Alexandru Voievidca, sau cu unele dintre oraţiile de nuntă – mai ales zicale de iertăciune, folosite în ceremoniile „chindiilor”, deci ale cântecelor ceremoniale de dinainte şi de după mesele nupţiale.

 

 

Experienţa de astăzi ne obligă la o raită şi prin melodiile adunate de la fel de necunoscutul Pârvescu, din întreg teritoriul provinciilor locuite de români şi aflate, pe la 1890, împărţite între mai multe imperii. Dezbaterile sunt utile, pentru că se pot face dovezile rădăcinilor comune ale diferitelor cântece, care nu sunt moldoveneşti, ardeleneşti, munteneşti, bănăţene sau dobrogene, ci româneşti. Diferă doar stilurile lăutăreşti, precum şi instrumentele folosite în diverse zone. Vorbim, deci, despre zone lăutăreşti, pe care ne propunem să le delimităm într-o hartă a lăutăriei, şi nicidecum despre proletcultismul concept al „vetrelor folclorice”.

 

 

Spre final, noi, „Zicălaşii”, care am cântat şi ascultat, la prima lectură, „Cântecele Uriaşelor”, deci melodiile încă păstrate ale ceremoniilor primordiale, am exclamat, în faţa frumuseţii, acelor frânturi de ancestral: „Formidabil câte viitoare cântece stau pitite în cântecele acestea multimilenare!”.

 


Bucovineni dispăruţi pe fronturile Austriei (III)

Ősterreichische Nationalbibliothek: Schützenstand beim Honved Inf. Rgt. Nr. 30, in Rarancze 1916

 

Vasile Torac al lui Gavril, născut în anul 1888, în Torachi, a intrat în armată, cu prilejul mobilizării generale, şi a plecat, apoi, peste scurt timp, pe câmpul de luptă. Începând cu 9 Noiembrie 1914, data ultimei scrisori, lipseşte orice ştire despre dânsul… Se presupune că a murit şi se îndrumează, la cererea soţiei sale Iftimia Tocac a lui Vasile, procedura pentru declararea morţii soţului dispărut”.

 

Iosef Migdalewicz, născut în anul 1881, în Văşcăuţi, a fost înrolat, la 1 August 1914, în Regimentul 24 de Infanterie şi a plecat cu acesta la câmp. În luna Septembrie 1914, se afla pe front, lângă Halici, de unde au şi venit, la 18 Septembrie 1914, cele de pe urmă ştiri despre dânsul, iar camarazi de ai absentului au istorisit că s-a fost năruit un tranşeu peste el. Se presupune că a murit şi se îndrumează, la cererea Rosaliei Migdalewicz, procedura pentru declararea morţii soţului dispărut”.

 

Vasile Bidalach a lui Samuilă din Carapciu pe Ceremuş a fost înrolat, în anul 1914, cu prilejul mobilizării generale, şi a plecat imediat la câmp. De atunci lipseşte orice ştire despre dânsul. Se presupune că a murit şi se îndrumează, la cererea Paraschivei Bidalach a lui Vasile, procedura pentru declararea morţii soţului dispărut”.

 

Mihai Nicoric a lui Iuon, născut la Repujineţ, în anul 1883, a intrat, în anul 1914, în armată, la Regimentul 24 de Infanterie şi a plecat cu acest regiment în câmp. În luna Octombrie 1914, s-a luptat la Nadvorna cu Ruşii, în care luptă a căzut, după cum confirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale Maria a lui Mihai Nicoric, procedura pentru adeverirea morţii”.

 

Pavel Alexeiew, născut în anul 1869, în Fântâna Albă, a intrat în armată, cu prilejul mobilizării generale, şi a plecat apoi în război. Pe la finea lui Octombrie 1918, se afla la Belz (Galiţia), unde s-a îmbolnăvit şi să fi murit, după cum confirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea lui Petre Alexeiew, procedura pentru adeverirea morţii”.

 

Toader a lui Grigori Hamaliuc, născut în anul 1875, în Molodia, a fost înrolat, la 1 August 1914, în Regimentul 22 Ţintaşi (Schützen) şi a plecat în câmp. În anul 1915, a fost prins de Ruşi, lângă Rădăuţi, şi lipseşte, de atunci, orice ştire despre dânsul. Martori spun că s-a îmbolnăvit în Cestupoli, în guvernământul Kasan, şi că a fost dus la spital. Dată fiind presupunerea morţii celui absent, la cererea Mariei a lui Vasile Straticiuc şi a lui Nicolai a lui Grigori Hamaliuc, se îndrumează procedura pentru declararea morţii”.

 

Grigori a lui George Zahariuc, născut în anul 1872, în Mihuceni, a fost înrolat, la 1 August 1914, în Regimentul 22 de Ţintaşi (Schützen) şi a plecat cu acest regiment în câmp. La începutul anului 1915, dimpreună cu mai mulţi săteni din Mihuceni, s-a luptat lângă Camenca şi fu prins de Ruşi. De atunci, încoace, lipseşte orice ştire despre dânsul şi nici „Crucea Roşă” nu a putut da oareşicare răspuns pozitiv. Presupunându-se că a murit, se îndrumează, la cererea Ilenei a lui Grigori Zahariuc, procedura pentru declararea morţii”.

 

Stefan Serhij din Bahna, născut în anul 1887, a fost înrolat, în anul 1914, în Batalionul 30 de Vânători şi a plecat, cu acest batalion, în câmp. În luna Septembrie a aceluiaşi an, se afla el lângă Pşemisl, de unde a sosit ultima ştire. De atunci nu se mai ştie nemică de dânsul. Pe la începutul lui Octombrie 1914, să-l fi întâlnit consăteni din susnumitul batalion, care să fi luptat 13 zile fără întrerupere. Se presupune că a murit şi se îndrumează, la cererea Frozinei Serhij, procedura pentru declararea morţii” (Monitorul Bucovinei, Fascicula 53, Cernăuţi în 9 August nou 1919, pp. 3-5).

 

Ioan Pagan a lui Miron, născut în anul 1877, în Volcineţ, s-a refugiat în incidentul invaziei ruseşti şi a ajuns în tabăra pentru refugiaţi din Ober-Hollabrun. Acolo să fi murit în luna lui Martie 1917, după cum confirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Mariei Pagan a lui Ioan pentru adeverirea morţii celui dispărut”.

 

Iosif Rach a lui Wenzel, născut în anul 1899, în Cernăuţi, a fost dus de Ruşi, în Octombrie 1917, cu prilejul retragerii lor, dimpreună cu mai mulţi locuitori din Roşa, în Rusia. În localitatea Gogolina s-a îmbolnăvit şi să fi murit în Octombrie 1917, după cum confirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea lui Wenzel Rach, procedura pentru adeverirea morţii”.

 

Petru Penteleiciuc a lui Ştefan, născut în anul 1888, în Revna, a fost înrolat, cu prilejul mobilizării generale, în Regimentul de Infanterie nr. 95 şi a plecat, apoi, cu acest regiment pe câmpul de luptă. La începutul anului 1915 se afla el în munţii Carpaţi, dimpreună cu mai mulţi locuitori din Revna. După Paştile ortodox românesc din anul 1915, să fi căzut acolo, după cum confirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea lui Ştefan Penteleiciuc, procedura pentru adeverirea morţii”.

 

Ion Lazurca a lui Vasile, născut în anul 1868, în Camenca, a fost înrolat în armată, cu prilejul mobilizării generale, şi a plecat, cu o companie de lucrători, la România, unde s-a îmbolnăvit, în localitatea Gura Haitei, în luna Octombrie 1916. În localitatea aceasta să fi murit, în luna Octombrie 1916, după cum confirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Domnichei  Zeleniwski a lui Dumitru, procedura pentru adeverirea morţii” (Monitorul Bucovinei, Fascicula 54, Cernăuţi în 13 August nou 1919, pp. 4 şi 5).


Piramidele din Carpaţi (IV)

Movilele de la Șona, de lângă Făgăraș, văzute din satelit

Constelația ARA sau ALTAR – sursa: Deștepți.ro

 

Movilele de pe cele două baraje energetice, care delimitatu, la sud și la nord, țara boreazilor, numite în popor „Brazda lui Novac” (Ostrea Novac Jidovul fiind numele preluat din greacă al ultimului „Osiris”, Rhamses al II-lea, „Sesostris”) și, respectiv, „Valul lui Troian”, reprezentau, prin dispunerea lor, constelații, așa cum este și cazul movilelor de la Șona, din vecinătatea Făgărașului, care „desenează”, cu dispunere spre Ceruri, Constelația Ara sau Altarul, așa cum era deslușită de una dintre primele două civilizații primordiale, cea boreală, cealaltă fiind civilizația polară, din care aveau să se desprindă, migrând spre sud, mai întâi ionienii, aheii și dorienii. Herodot sublinia că egiptenii au luat cerul de la pelasgi, inventând anul „călăuzindu-se după stele”[1], că în Egipt „zeii și-au primit numele de la pelasgi”[2] și că știința universului grecii „de la egipteni au învățat-o, iar ei de la pelasgi”[3], odată cu misterele[4], deci cu ceremoniile primordiale, ulterior devenite un apanaj doar al celor iniţiaţi. Ceea ce înseamnă că şi reprezentările cosmologice ale boreazilor, preluate de felahii egipteni de la străbunii lor pelasgi („mulţi au afirmat că şi populaţiile Egiptului ar fi fost pelasge”[5]), au fost adoptate, cu degenerări pragmatice, şi de greci, dar mult mai târziu şi fără a influenţa civilizaţia pelasgă din Carpaţi, pentru care „Legea strămoșească este stăpâna tuturor”[6].

 

Vorbind despre urcările pe munte, dar nu şi despre altarele astrale de pe măguri, movile în ciudate dispuneri sau chiar temple, Herodot mărturisea, cu trimitere la boreazi, că „ei obișnuiesc să aducă jertfe lui Zeus (Diaus, adică cerul zilei – n. n.), suindu-se pe cele mai înalte piscuri de munte, înțelegând sub numele de Zeus toată roata cerului. Aduc jertfe soarelui, lunii, pământului, focului, apei și vânturilor. Din timpuri străvechi acestor zeități aduc ei jertfă”[7]. Iar Strabon opina, cu valabilitate în toate vremurile, până la sfârşitul omenirii, că „orice discuţie despre zei cercetează păreri şi mituri vechi, deoarece oamenii, mai demult, îşi arătau mai pe ocolite părerile pe care le aveau despre natura lucrurilor şi împleteau mereu poveşti în desluşirile lor. Negreşit, nu este uşor să dezlegi cu precizie enigmele, dar dacă se adună la un loc şi se compară un mare număr de mituri, unele concordând între ele, altele contrazicându-se, mai lesne s-ar putea descoperi adevărul din ele. De pildă, miturile care vorbesc despre plimbările prin munţi, atât ale slujitorului unui cult, cât şi ale zeilor înşişi, şi despre acei cu adevărat posedaţi, decurg din aceleaşi principiu pentru care zeii socotesc locuitori ai cerului şi prevăzători ai altor lucruri, cât şi ai semnelor cereşti”[8].

 

Pornind de la aceste argumente, nu doar credibile, ci şi de perspectivă, îndrăznesc să cred că movilele din Carpaţi şi cele de pe „brazdele” sau „valurile” care flancau Carpaţii, întinzându-se de la Don până la Atlantic, Canalul Mânecii şi Marea Nordului (Calea cea Demnă de Admirațiune a Zeilor), însemnau frontiere energetice, prin replici pământeşti ale constelaţiilor, replici care mijloceau vibraţii cosmice, mai ales în acele vremuri ale totalei predispuneri metafizice a pământenilor, care, ulterior, după cum aveau să observe tot egiptenii, aveau să piardă în metafizic exact atât cât vor fi câştigat în civilizaţie.

 

Constelația ALTAR, imaginată de greci – sursa: Deștepți.ro

 

[1] Herodot, Istorii, II, IV, p. 134

[2] Herodot, Istorii, II, L, p. 156

[3] Herodot, Istorii, II, LI, p. 156

[4] Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

[5] Strabon, Geografia, I, I, 4, p. 30

[6] Pindar, Lgea naturii, apud Herodot, Istorii, III, XXXVIII, p. 242

[7] Herodot, Istorii, I, CXXXI, p. 78

[8] Strabon, Geografia, II, X, 23, p. 442


Simboluri ceremoniale în muzica românilor

 

Contrazicând afirmaţiile religiilor străvechi, care susţineau că Sinele Universal s-a relevat, mai întâi poeţilor[1] şi că, drept consecinţă, mai întâi ar fi fost poezia, care ar fi folosit drept suporturi muzica şi dansul, un filosof al culturii european, Albert Churchward, stabilea o anterioritate a muzicii şi a dansului, care însemnau „un semn de limbă şi este folosit şi realizat, ca un mister sacru, în diferite moduri, prin care gândul sau dorinţa sunt exprimate în loc de (sau pe lângă) cuvinte, pe care omul încă nu le posedă… În aceste dansuri, cunoaşterea a acţionat, ritualul a fost expus şi păstrat în memorie, tot mai viu, prin repetiţie, iar misterele, religioase sau de altă natură, au fost fondate pe baza de acţiune”[2]. Împărtăşind punctul de vedere nedemonstrat al lui Churchward, încep să cred că desenele rupestre şi ceremoniile din munte, caracterizate de muzică şi dans, vehiculează aceleaşi simboluri astrale, spre care omul tinde, în zorii civilizaţiei, încă din perioada pretotemică, iar argumentele se pot găsi, şi astăzi, în cântecele ceremoniale străvechi, pe care melosul românesc încă le mai conservă, ce-i drept – din ce mai degenerate de nevoile petrecăreţe ale mondenităţii moderne. Iar caracteristicile principale ale simbolisticii sunetelor („muzica stelelor”) şi ale „păşirii pe cer”, în cadrul urcării ceremoniale pe Muntele Soarelui (Măgura), sunt reprezentate de sfericitate şi de spiralatul ascendent.

 

Sfericitatea, esenţializată de imagistica primordială, prin „Oul Cosmic” sau „scris, încondeiat” – cum se numeşte de o vreme, încoace, este dată, în cazul muzicii şi dansului, de repetarea motivului iniţial şi în final, drept „calote” pentru „hora sfinţeniei”, reprezentată de înşiruirea horistică de romburi, întotdeauna 12 la număr, precum „stâlpii” zodiacali, „lumile” cunoscute şi „zeii-strămoşi”. Un document din 19 octombrie 1559, adus în cultura română de secuiul Dosza Daniil, Dozsa Daniil, în opul istoric Kornis Ilona, Pesta 1859, menţionează că, „într-un cerc mai larg erau aşezaţi 12 stâlpi, pe vârful cărora se aflau table de un stânjen pătrat. Pe fiecare se postase câte un jucăuş, în costum de aceiaşi croitură roman­tică, cum îl poarta şi astăzi jucăuşii poporali munteni, numai din stofă mai fină, din lăuntrul stâlpilor se afla o pânzătură orientală de ţesătură foarte tare, de la care se întindeau 12 sfori de mătase, la vârful stâlpilor, în mâinile celor 12 ju­căuşi, postaţi pe stâlpi… vătavii de pe vârful stâlpilor sforile şi ridicară pânzătura dimpreună şi pe Florean aşa de sus, încât, pe sub pânzătură, jucau şi săltau ceilalţi 100 de căluşeri. Aici, întru înălţime, pe pânzătura cea întinsă de mâinile musculoase ale vătavilor de pe stâlpi, începu şi vătavul Florean jocul şi saltul său măiestrit… Dar mai mare sur­prindere cuprinse pe privitori, când, plecându-se vătavii de pe stâlpi, sloboziră pânzătura ceva mai în jos şi apoi, smuncind-o cu celeritate de fulger, aruncară pe Florean în aer, care, învârtindu-şi bâta împletită cu betele, se dete în aer peste cap şi bătând de vreo 10 ori în pinteni, căzu în picioare, pe pânzătură, unde şi urmă mai departe jocul. Aceasta se repeţi de trei ori; iar a patra oară nu mai căzu Florean pe pânzătură, ci pe unul din stâlpi, sărind, în tot acel moment, vătavul de pe stâlp, în mijlocul pânzăturii. Şi acesta îşi pro­duse salturile sale pe pânzătură şi în aer şi aşa se schim­bară, pe rând, 12 vătavi de pe stâlpi, iar dedesubtul lor, în cercul stâlpilor, curgea jocul cu bravură şi dexteritate rară”[3].

 

Cei 12 stâlpi-moşi[4], desenaţi drept romburi pe „hora sfinţeniei” de pe mijlocul oului încondeiat, „horă” încadrată de sinusoide, care, şi ca marcaje ale fazelor lunii, simbolizează „imanentul care urcă” şi „transcendentul care coboară”, cum formula Lucian Blaga, cu trimitere la motivaţiile ceremoniilor solare ancestrale, despart două calote sferice egale, ambele marcate cu floarea sau steaua în opt colţuri[5], cea de jos reprezentând „calea părinţilor” (pytr-yana), iar cea de sus, „calea zeilor” (deva-yana) şi, desigur, măgura şi cerul, într-un superb dialog al pământenilor cu dumnezeirea, dialog ceremonial care se circumscrie fenomenului metafizic de religare, deci de logodnă cosmică sau, folosind un termen şi mai exact, de intrare în armonia universală.

 

Dintre moştenirile muzicale ancestrale, care transpun mesajul simbolisticii „Oului Cosmic” se numără, din ce am izbutit să identificăm deocamdată, „Hora Buciumul”, cu „sinusoidele lunare armonice”, notată de Dimitrie Cantemir până în anul 1690, când a publicat-o, „sinusoide” semnalate, tot de el, în horirile din satele Moldovei, când, „pe cale”, deci pe uliţă, două şiruri sinusoidale flancau horirea solară, precum şi cele două „Hora Buciumul”, ambele doar cu varianta „sfinţeniei”, notate de Karol Mikuli, în 1849, şi de Alexandru Voievidca, în 1907. Şi, desigur, variantele de hore căluşereşti, păstrate în memoria lumii de Franz Joseph Sulzer, în 1782, Canzler cav. de Ferrio, în 1820, şi Theodor Th. Budrada, în 1915. Şi mai sunt, demne de luat în desluşire, „cântecele vechi” – toate colinde sacre de tip „pytr anu” („peanurile tracilor”, cum le numea Strabon), uitate definitiv într-o splendidă colecţie a lui Nicolae Păscuţescu.

 

Despre caracterul spiralat al muzicii noastre vechi, deşi au existat, de-a lungul veacurilor, numeroase „avertizări”, Sulzer, Ferrio, Ubicini, Engel etc. subliniind să românii îşi încep horele lent, apoi lăutarii le cântă din ce în ce mai repede, până se ajunge la un maximum şi, atunci, vătaful strigă, de trei ori, „Hâţ!”, trecându-şi toiagul, cu forţă, pe sub picioarele dansatorilor, am aflat relativ recent, atunci când Petrică Oloieru, conducând o repetiţie a „Zicălaşilor”, a spus că „Romanţa” lui Cantemir, notată de turci drept „syrba”, nu se putea cânta atât de lent şi a cerut o interpretare în ritm de „sârbă”, deci cu un ritm maxim (chestie pe care aveam s-o aflu, ulterior, de la Otto Wagner, care, în 1815, descria noul gen ritmic românesc, numit „sârbă”). Interpretând accelerat partitura „Besteler” (în turcă înseamnă şi compoziţie, şi romanţă), care poate fi o compoziţie a lui Dimitrie Cantemir, după un motiv popular moldovenesc, cântecul s-a transformat într-o melodie, până de curând, interpretată de Aneta Stan, drept „cântec popular dobrogean”.

 

Ceea ce a fost o întâmplare, trebuie să conducă spre o metodă de desluşire. Se ştie că, în secolul al XIX-lea, mai ales după 1860, când se introduc refrenele, foarte multe cântece, inclusiv doinele şi baladele, au strofe doinite şi refrene animate, foarte ritmate şi rapide. At. M. Marienescu aflase o explicaţie, observând că, „deoarece baladele sunt lungi, cântăreţul cântă până osteneşte, pe urmă stă 1-2 minute. În acest răstimp, lăutarul acompaniator face variaţiuni fantastice cu arcul său asupra temei, apoi baladistul continuă mai departe. După capătul baladei, lăutarul trece cu arcul său, totdeauna, în o arie voioasă, ca şi când ar calcula ca să scoată pe public din melancolia în care îl duse balada”[6]. Constatarea lui Marienescu, făcută cu ocazia audierii ultimului ştiutor de balade, Mircea Giuca, conduce spre concluzia că lăutarii, fără a se îndura să renunţe la frumoasele doine şi balade de odinioară, le-au scurtat ca text şi au înmulţit intervenţiile ritmice, cunoscute drept refrene, exemplul cel mai grăitor fiind cel al „artistului Ciorobea imperatorul cavalului, fluieraşului şi al frunzei”, înregistrat, în 1926, pe plăci de patefon de către profesorul de la Sorbona Hugo Pernot, şi care face şi astăzi mândria patrimoniului reputatului „Institut Phonétique – Musée de la Parole et du Geste” din Franţa. Metoda aceasta, a strofei doinite sau măcar baladescă, urmată de refrene dinamice, de sârbă dezlănțuită, o mai întâlniserăm noi, „Zicălașii”, la cântecele din repertoriul lăutarilor bucovineni Grigori Vindereu și Ion Batalan, cântece în care baladescul, dacă nu cumva chiar doinitul, alterna încântător cu brâul sau bătuta, cântece precum „Să mă-nsor, să nu mă-nsor?”, „Câte flori pe Dorna-n sus”, „Brâul popilor” etc., însemnând, practic, fraze melodice cu ritmicităţi interpretative extreme, când lente, când accelerate la maximum. Din păcate, pentru atunci când le-am cântat, încă nu intervenise întâmplarea, care să ne conducă la desluşirea caracterului spiralat al cântecului ceremonial, încă moştenit de melosul din ce îl ce mai denaturat al românilor; dar va trebui să facem încercările interpretative care să stabilească, în fond, şi originea horelor ceremoniale primare, delimitându-le de cele târzii, care nu înseamnă neapărat noutăţi, ci abandonări ale unor părţi din cele şase, care caracterizează muzica veche, aşa cum s-a întâmplat cu „Ardeleanca” sau „Bătuta ardelenească”, în care supravieţuiesc doar două părţi din cele trei ale horei „Banul Mărăcine”, horă care a pierdut trei părţi, din cele şase, ale horei „Haiducii”, pe care au cântat-o lăutarii suceveni, la Krakowia, în 1502, iar gărzile solului Ioan Tăutu, numite „haiduci”, au jucat-o cu prilejul înscăunării Regelui Poloniei, un călugăr franciscan, pe nume Jana z Lublina notând melodia pe „tabularia” şi încredinţând-o veşniciei; ulterior au fost publicate şi variantele regionala din Polonia şi din Ungaria ale horei moldoveneşti „Haiducii”, în 1640 lăutarii lui Rakoczy preluând de la taraful călăraşilor moldoveni, călăraşi care i se aliaseră pentru cucerirea Oradei, două părţi, pe care le-au transformat într-un cunoscut „ceardaş”.

 

Ca să înţelegi rădăcinile spiritualităţii româneşti, trebuie să le cureţi, mai întâi, de frunzişuri şi de colburi putrede, ca să le poţi zări în temeinicia ivirii lor din lutul sacru al armoniei universale. Ceea ce vom şi încerca să facem noi, „Zicălaşii”, în timpul nostru liber, începând de marţi, 3 septembrie 2019.

 

 

[1] Adi Parva, I, p. 3

[2] Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912, pp. 29, 30

[3] Codreanu, Turturel, Căluşerul, în Observatorul, Sibiu 14/26 martie 1879

[4] În uricele vremii, şi chiar în cele de mai târziu, există formulări de genul „căci dintr-un stâlp, dintr-un moş ne tragem toţi”.

[5] „În mitologiile stelare, polul, ca loc central al Soarelui, cu opt linii radiante, înscrise în cerc, reprezentau şi Muntele Cerului (Sfânt), şi Steaua Polară a Nordului, şi Stăpânul cu Coroană Roşie (Soarele), în circuitul lui rotund” – Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, pp. 56, 57

[6] At. M. Marienescu, Mircea Giuca, cântăreţ poporal român, în Familia, II, nr. 41, 4/16 decembrie 1866


Pagina 24 din 1.139« Prima...10...2223242526...304050...Ultima »