Dragusanul - Blog - Part 24

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Clocucica

Cernăuţi

 

CLOCUCICA. Sat şi moşie ale lui Gavril Moţoc, împreună cu Mihalcea, în 28 iunie 1745, „o parte de pământ din Clocucica a fost tras de târgoveţi la hotarul târgului, arătând un uric vechiu, de la Ştefan Voievod despre hotarul Mihalcei şi a Clocucichei”. Cercetând uricele, Ioan Nicolai Mavrocordat Vodă hotăra „precum târgoveţii de Cernăuţi să stăpânească acea bucată de pământ, precum au stăpânit-o moşii şi părinţii lor, i9ar Gavril Moţoc să stăpânească hotarele Mihalcei”

 

1775: Suburbie a Cernăuţilor, dar care aparţinuse Berhometului pe Prut, Clocucica ţinea, în 1775, de târgul Cernăuţilor, împreună cu care avea 2 boieri, 4 mazili, 10 popi, 48 ţărani, 18 umblători, 18 arnăuţi şi 78 barani. „Numele Clocucica se aminteşte pe timpul lui Vodă Vasile Lupul. Clocucica avea, în 1776, 178 de familii. Ea e aşezată spre nord-vest de la Cernăuţi, pe nişte coaste întinse şi largi, ce se înalţă, spre apus, tot mai mult. Prin mijlocul ei, se mai află dâmburi şi râpe, prin care se revarsă pârâul Clocucichei, spre gară, pe partea dreaptă a Prutului.

 

1878: Pe o coastă de acolo, se află o bisericuţă de lemn, transferată încolo din oraş, în 1874. Ea era situată, înainte, pe strada Sfintei Treimi, acolo unde, astăzi, e pedagogiul, făcută în 1774 de episcopul Rădăuţului, Dositei Cherescul, şi de fratele lui, Ilie, Staroste şi Mare-Medelnicer, dimpreună cu soţia lui, Ecaterina. În suburbiul acesta, sunt, acum, mai multe societăţi, şi anume: 1. Filiala Societăţii Doamnelor Române din Bucovina; 2. Cabinetul de lectură „Lumina”, care-şi dă toată silinţa să aibă casă naţională proprie; 3. Societatea meseriaşilor (a cioplitorilor de piatră) „Frăţia”. Sufletul societăţii acesteia e dl profesor de universitate Dr. Ioan G. Sbiera. Steagul ei poartă chipul Sfântului Ioan de la Suceavă. Acuma, în timpul din urmă, s-a mai înfiinţat, în Clocucica, un Cabinet de cetire, cu numele „Sfântul Ioan cel Nou”, în partea nord-vestică, „pe deal”, ca o filială a Societăţii cantorilor români din Bucovina „Lumina”. Primul comitet s-a constituit în 11 Septemvre 1898”.

 

1889: „În anul precedent (adică în 1889, materialul fiind publicat în 1890 – n. n.), au fost necesare lucrări considerabile de stabilizare a pământului pe așa-numitul deal Dominik sau Muntele Episcopului din Cernăuți, care a închis imediat reședința Arhiepiscopului, în special, cupola, şi s-au făcut săpături de până la aproape 2 m adâncime, pentru realizarea unui platou. Acest deal domină o mare parte din Câmpia Prutului, din înălțimile nordice și din valea îngustă a pârâului Clocucica, cu afluenții săi mici, și pare, deci, important din punct de vedere strategic. În urmă cu mulți ani, au fost găsite bijuterii din aur în ruinele de cărămidă de la poalele sale. Subsemnatul conservator a luat legătura cu inginerul urban, executant de lucrări L. West, și cu grădinarul urban A. Piotrowski și a vizitat deseori şantierele. În afară de un mormânt, care conținea un schelet descompus, probabil dintr-o perioadă recentă, la o adâncime de aproape 2 metri, nu s-au descoperit obiecte de fond și nu s-au arătat nici urmele unei ştiute foste pepiniere de arbori (Romstorfer)”[1].

 

1890: Pentru anul 1890, Daniel Werenka dă doar numele învăţătorilor din Clocucica, Alexandru Cantemir, Ignatz Schmid, Maria Beuca, Eugenie Becul şi Neemia Fischer,  unul dintre aceştia, Alexandru Cantemir, descendent al voievozilor moldoveni de odinioară, devenind lider al „ruşilor tineri”.

 

1896: O colectă pentru Internatul de studenţi din Cernăuţi, făcută, în mai 1896, de „Georgie VOITCU junior din Suburbiul Clocucica”, menţionează următoarele nume de localnici: Ion alui Ilie MUDRAC, Petre alui Ioan COJOCARIU, antiste comunal Michael VOITCU, Ioan G. GHERMAN, Petru HLUŞCU, Domnica alui Vasile DEGERAT, Petru UCRAINEŢ, Dumitru JEMNA, Vasile I. PITEI, Gabriel PETIACH, Nicolai HLUŞCU, Ioan alui Petrea MARCU, Maria alui Georgi VOITCU, Georgi G. VOITCU, Georgi N. FEGIUC, Nicolai G. HUPCA, Dumitru P. MARCU, Alexandru JEMNA, Georgi alui Ivonac JEMNA, Michail I. DEGERAT, Georgi I. GHERMAN, Nicolai JELLA, Michail I. GHERMAN, Michail alui Ivonac JEMNA, Ioan C. VOITCU, Vasile COJOCARIU, Manoli MARCU,  Ioan VASILACHI, Alexandru PALADIUC, CAJETANOVICI, Nicolai ŞCUREIU, Alexandru HREHOREŢ, Michail G. MARCU, Nicolai alui Ivonac JEMNA, Michail G. VOITCU, Michail TIMCU, Petru I. HLUŞCU, Vasile SANDULEAC, George VOITCU, Vasilie M. MARCU, Nicolai G. VOITCU, Georgi P. MARCU, Ilinca alui Dumitru HLUŞCU, Georgi GORDUN, Nicolai AXÎNTE, Nicicu JEMNA, Ioan UCRAINEŢ, Vasile alui Ivonac JEMNA, Andrei CHOMAŞICIUC, Ioan ŢIBULSCHI, Toader UCRAINEŢ, Simeon TOMAŞCIUC, Georgi N. VOITCU, Nicolai BOHR, Nicolai SANDULIAC, Vasile TOMASCIUC, Nicolai V. JEMNA, Ilie N. MARCU, Vasile CHIBICI şi Iulian JEMNA[2].

 

1907: Din Comitetul naţional pentru districtul Cernăuţi făceau parte, din 10 martie 1907, şi Ion Pisarciuc, şi consilierul comunal George Voitcu din Clocucica[3].

 

1907: Societatea meseriaşilor români din Cernăuţ şi suburbii a ţinut, Duminică în 15 septembrie, consfătuiri bine cercetate, în Clocucica, la oarele 3 p. m., în casele vrednicului meseriaş Mihai a lui Ionac Jemna, iar la Roşişa, în încăperile şcoalei române; la consfătuirea din Clocucica, precum şi la cea din Roşişa, a fost reprezentat guvernul, printr-un domn comisar. Scopul consfătuirilor a fost programul ce ar fi de desfăşurat, pe sezonul de iarnă, racolarea de noi membri şi apelul făcut cătră meseriaşi, de a participa la primirea Societăţii „Carmen” (societate corală, care pregătea un concert pentru luna octombrie – n. n.). Ambele adunări au fost deschise de preşedintele societăţii, dl Dimitrie Bucevschi, care, prin cuvinte înţelese, a explicat rolul acestei societăţi, îndemnînd publicul a se înscrie cât de mulţi, pentru a putea forma o societate puternică, ca astfel să-şi poată îndeplini misiunea sa nobilă, pe care o urmărim cu toţii. Au mai vorbit, în Clocucica, dl Traian Ilcău şi alţii, care cu toţii şi-au exprimat dorinţa ca, acum, când noi, românii, suntem copleşiţi de străini venetici, trebuie – vrem, nu vrem – să ne organizăm şi, astfel, apoi să lucrăm într-acolo, ca să nu dăm de râpă cinstea strămoşilor şi să arătăm lumii că şi noi ştim şi cunoaştem importanţa meseriei”[4].

 

1908: „Societatea „Frăţia cioplitorilor de piatre“ din Clocucica aranjează, Duminică în 20 Septembrie, o petrecere socială-poporală, împreunată cu dans, în şcoala poporală din loc. Începutul, la 2 ore după-amiaza. Taxa de intrare: 50 bani. Suprasolviri se primesc cu mulţămită publică. În caz de timp nefavorabil, petrecerea va afla loc a doua zi, Luni, în ziua de St. Mărie. Toţi binevoitorii poporului român se invită la această petrecere. Pentru inteligenţă va sta la dispoziţie o clasă pentru dans”[5].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Clocucica, suburbie a oraşului Cernăuţi, situată spre Nord-Vest de acesta, pe pârâul cu acelaşi nume. Are aproape 2.000 de locuitori, toţi români şi de re­ligie gr or. Ei se ocupă cu grădinăritul, cu agricultura, parte însă cu creşterea de animale de casă, cu cărăuşitul şi birjăria şi cu negoţul mic. Are o şcoală populară de băieţi şi una de fete, cu câte 4 clase, şi o biserică ortodoxă filială, cu hra­mul „Sfintei Treimi”, care se afla, înainte, în centrul oraşului Cernăuţi. Această biserică a fost fondată de fostul episcop al Rădăuţului, Dositei Herescul, cu fratele său, medelnicerul Ilie, şi soţia acestuia, Ecaterina. Partea aceasta a municipiului Cernăuţi era, odinioară, pro­prietatea domnului Moldovei. Pentru prima oară se găseşte pomenită, într-un hrisov al lui Vasile Lupul din Aprilie 1635, sub numele de Clacaşna (pro­babil de la cuvântul clăcaş). Suburbia posedă 330 hectare de pământ arabil, 60 hectare fânaţuri, 85 hectare grădini, 60 hectare izlaz şi 16 hectare pădure. Se găsesc 180 cai, 490 vite cornute, 29 oi, 325 porci şi 52 stupi”[6].

 

1914-1918: Pentru Bucovina, au depus ofrandă obolul de sânge „infanteristul Ilie Şcurei, Clocucica, Regimentul 22, rănit”[7]; „Ilie a lui Ioan Hnatiuc, născut în 1887, în Clocucica, a fost înrolat. Cu prilejul mobilizării generale, la Regimentul nr. 22 Ţintaşi şi a plecat cu el la câmp, şi să fi picat, după cum afirmă martorii, cam pe la 20 decembrie 1914, în apropierea Tarnovului. Presupunându-se că va fi aflat moartea, se îndrumează, la cererea soţiei lui, Paraschiva Hnatiuc, născută Şcurei, procedura pentru adeverirea morţii celui dispărut”; „Nicolai a lui Ioan Mihailiuc, născut în Clocucica, la 28 noiembrie 1880, a plecat, în anul 1916 (primăvara), la armată şi e dispărut din acea vreme, lipsind, până în prezent, orice ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Mariei Mihailiuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”.

 

1919: „Dl Nicolae Mihalescul, învăţător superior la Şcoala din Clocucica” a fost numit, prin decretul-lege No. 3.745 din 18 decembrie 1918, inspector şcolar districtual „pentru oraşul Cernăuţi”[8].

 

 

 

[1] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[2] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 47/1896, p. 4

[3] Apărarea Naţională, Nr, 19, Anul II, joi 14 martie stil nou 1907, p. 2

[4] Apărarea Naţională, Nr. 71 şi 72, Anul II, marţi 24 septembrie stil nou 1907, p. 5

[5] Apărarea Naţională, Nr. 51, Anul III, duminică 13 septembrie stil nou 1908, p. 3

[6] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 69

[7] Viaţa Nouă, IV, nr. 159 – Supliment, din 6 august n. 1915

[8] Românimea, No. 187, Anul II, joi, 10 iulie 1919, p. 1


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Clivodin

Clivodin – foto: Oleg Sirovatko

 

CLIVODIN. Cătun în Coţmanul Mare, în 26 august 1503, Clivodinul este dăruit, de Ştefan cel Mare, Episcopiei Rădăuţilor, împreună cu Coţmanul şi cu „cătunele sale, Gavrilăuţi, Hliviscea, Davidăuţi, Sadcău, Clivodinul, Bludna, Suhoverhul, Ceaplinţi şi Valeva”. Sub stăpânirea ecleziastică, dar cu obligaţii permanente de călăraşi, Clivodinul se strecoară, aproape anonim, prin istorie, aidoma celorlalte sate mănăstireşti, undeva, pe malul stâng al Soviţei, foarte aproape de Coţman.

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Clevodin „66 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, Ştefan, 1 dascăl, Vasile, 5 văduve, Maria baba, Marka ruscă, Paraschiva, Palagia şi Irina, 7 case pustii şi 52 birnici, şi anume: Georgi vornic, Vasile ODAINSCHI, Ivan PELIPCIUK, Hihor PELIPCIUK, Vasile CRĂMAR, Ivan MUDRE, Iulko văcar, Temko SÂMCHIUCHI, Georgi HADUL, Ivan GEBERIAC, Iacob morar, Simion VELENISCHII, Dumitraşco PETRE, Mihai PETRINCIUK, Petre BIRDNIC, Semen jitar, Dumitru BRICHII, Andrii IAVOSKI, Dănilă rus, Simeonko, Semen CUCIURIAN, Mihail TATULICI, Mihail ZAPOROJAN, Ştefan a babii, Gligoraş RACOVIŢĂ, Toader RACOVIŢĂ, Pavel CĂZACU, Toderaş ROGOZINSCHI, Neculai rus, Mihail dascăl, Tănasă sin popa, Zaharie HORLO, Andronic HORLO, Dămian jitar, Vasile GHINCĂI, Ion LENSCHII, Vasile CUŞEIU, Matei vătăman, Dumitraşco ŢURCAN, Havril DUMCAN, Vasile RACOVIŢĂ, Pepele zet morar, Ignat, Ivan ZAHARCIUK, Vasile HAVRILCIUK, Mihai pânzar, Dănilă rus, Semen RUSNAK, Macovei RUSNAK, Ivan DĂNILCIUK, Vasile SĂMENIUK şi Ivan BABICIUK.

 

În 1774, Clivodinul avea 38 familii ţărăneşti, iar în 1784, 160 case, printre toponime numărându-se Iazul Popii, Fântâna lui Popovici, La Câmpul Drept, precum şi părţile satului, Ceahor, Dealul, Solona şi Toloaca.

 

În 1843, biserica Arătarea Maicii Domnului din Clivodin, cu 925 enoriaşi, îl avea paroh pe Ioan HNIDEI. În 1876, paroh era Ioan MENGA, născut în 1848, preot din 1871, paroh din 1875, care păstorea peste 1.320 de suflete. În 1907, paroh era acelaşi Ioan Menga, cantor fiind, din 1899, Ioan ONESCIUC, născut în 1868.

 

1858: La Clivodin funcţiona, din 1858, o şcoală cu 4 clase[2].

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Coţman (judecătorie de district), Berhomet pe Prut, Bordei sau Burdigeu, Davideşti, Dubăuţi, Hacrileşti, Iujeniţa, Ivancăuţi, Clivodin, Laszkowka, Lujeni, Malatineţ, Mămăieştii Vechi, Mămăieştii Noi cu Cutul Strileţchi, Nepolocăuţi, Orăşeni, Oşehlib, Piedecăuţi cu Ţopeni, Revacăuţi, Revna, Şipeniţ, Şişcăuţi, Stăuceni, Suhoverca, Valeva, Viteleuca”[3].

 

În 1890, Clivodin avea 1.500 locuitori. Primar al comunei era Gavriil Gavriliuc, învăţător – Ioan Archip, preot – Ioan Menga, iar cantor bisericesc – Teodor Drabie.

 

1908: „Vineri, în 31 Iulie, a trecut la cele eterne, după un morb de tot scurt, în frageda vârstă de abia 20 ani, doamna Aspasia Popescu, soţia administratorului parohial din Clivodin, a domnului Ion Popescu, şi fiica parohului gr. or. din St. Onufrei, a domnului Averchi Macovei”[4].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Clivodin (ruteană Kliwodin), comună rurală, districtul Coţman, aşezată, în masă compactă, pe partea dreaptă a pârâului Soviţa, mai la Nord de târgul Coţman, între comunele Suchovercha şi Davideşti. Suprafaţa: 10,49 kmp.; po­pulaţia: 1.584 locuitori ruteni, de religie gr. or., precum şi ceva izraeliţi şi foarte puţini români. Se află lângă drumul prin­cipal Zaleszczyki-Cernăuţi; este legată, prin drumuri de ţară, cu comunele vecine sus menţionate. Aceasta comună este aşezată pe un teritoriu, numit, odată, Coţmanul Mare. Într-un hrisov din anul 1503, al lui Ştefan cel Mare, se con­firma proprietatea episcopiei de Rădăuţi asupra acestei co­mune. Într-un alt hrisov, din 6 Octombrie 1519, al lui Ştefan Bog­dan (Bogdan Vlad se numea fiul lui Ştefan şi… finul lui Vlad Ţepeş, născut în 1475 – n. n.), se spune că pe teritoriul acestei comune s-au întemeiat colonii. Din pricina mai multor războaie, această comună a fost distrusă, însă a fost reconsti­tuită în anii 1766-1767, prin colonii de emigraţi din Galiţia. Populaţia se ocupă cu agri­cultura. Comuna poseda 833 hectare pământ arabil, 16 hectare fânaţuri, 4 hectare grădini, 17 hectare izlaz, 31 hectare pădure. Se găsesc 160 cai, 101 vite cornute, 120 oi, 97 porci. Clivodin, moşie, cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 0,54 kmp; popu­laţia: 11 locuitori, israeliţi”[5].

 

În 1910, doar un locuitor din zece mai ştia româneşte.

 

1914-1918: Teodor a lui Maftei Hnidei, născut în Clivodin, la 16 martie 1887, a fost înrolat în armata austriacă, la 1 august 1914, cu sediul garnizoanei la Pşemişl. În august 1914, a sosit ultimul semn de viaţă despre dânsul, după cum adevereşte primăria Clivodin. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Eudochia Hnidei, procedura pentru declararea morţii celui dispărut” [6].

 

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Coţmani făcea parte, ca locţiitor, „Ion a lui Miron Sauciuc, agricultor, Clivodin”[7].

 

1927: Clivodin (jud. Cernăuţi), plasa Colacinului. La nord de orăşelul Cozmeni. Uricul lui Ştefan cel Mare arată că satul a fost înfiinţat pe teritoriul Cozmenilor, proprietatea episcopiei Rădăuţilor. Mai târziu, a fost distrus prin războaie, apoi iarăşi refăcut. Afirmarea profe­sorului Dr. Verenca că reînfiinţarea ar fi urmat în anii 1766 şi 1767, prin imigranţii din Galiţia, nu este exactă, căci numele româneşti ale familiilor, din anul 1800, în număr de 15 nume româneşti, arată că cele 38 de familii, din 1774, au fost exclusiv româneşti. Slavii au imigrat abia între anii 1774-1780. Proprietarul satului, în anul 1782: Episcopia Rădău­ţilor. Numărul familiilor: în anul 1774 – 38; în 1780 – 96 (!); în 1786 – 95; în 1926 – 527. Lista familiilor cu nume româneşti şi numărul lor, în timpul prezent: Andronic 1; Andraş(ciuc) 1; Aron(ovici) 2; Băetul 1; Bejan 9; Bernic 8; Colţun 1; Culeg 4; Damian(ciuc) 2; Dutcă 2; Genecai 6; Grigoţă 11; Gogoman 3; Hamal(ciuc) 1; Ieremie 4; Jucican 2; Lacustă 1; Machedon 2; Matei(ciuc) 4; Mihai(liuc) 7; Petracă(ovici) 5; Racoviţă 14; Tatulici 6; Tomaş 1; Vacar(ciuc) 7; Vârstă 13; Vodian(ciuc) 1; Zaharie 15. Suma: 134 familii. 134 familii x 5 suflete = 670 suflete”[8].

 

1941: Învăţători, la Clivodin, au fost puşi, în vederea românizării, români care nu aveau legătură cu Bucovina, precum „Alexandrescu Ion, seria 1936, media 7,60, numit în com. Clivodin, jud. Cernăuţi; Grama Ioan, seria 1936, media 7, numit în com. Clivodin, jud. Cernăuţi”[9].

 

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[10], următorii învăţători şi învăţătoare: Alexandrescu Ioan, comuna Clivodin, jud. Cernăuţi, media 8,16; Grama Lucreţia, comuna Clivodin, jud. Cernăuţi, media 8,20”.

 

 

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 410

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 24, 1876 p. 75, 1907 p. 103

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] Apărarea Naţională, Nr. 46, Anul III, duminică 2 august stil nou 1908, p. 3

[5] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 69

[6] Monitorul Bucovinei, Fascicula 11, Cernăuţi 30 martie nou 1921, pp. 128-133

[7] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[8] Ţopa, Dimitrie, Preotul, Românismul în regiunea dintre Prut şi Nistru din fosta Bucovina; Cernăuţi 1927, Bucureşti 1928, pp. 77, 78

[9] Monitorul Oficial, Nr, 249, 20 octombrie 1941, pp. 6452 şi următoarele

[10] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Cliveşti

1899, Ţărancă din districtul Coţman. Foto: Julius Dutkiewicz

 

CLIVEŞTI. Satul de pe Şoviţa, vecin cu Gavrileştii Malatineţul şi Coţmani, caligrafiat Chliveşti de Werenka, datorită vechiului său nume, Hliveşti, atestat documentar în uricul din 6 iulie 1413, prin care Alexandru cel Bun dăruia, soacrei sale, Anastasia, „Coţmanul Mare, cu toate cătunele ce ţin de el, anume Suhoverhul, Hliveştii, apoi Valeva, până în pădurea care se cheamă Dumbrava”, avea să revină, după moartea Anastasiei, Episcopiei de Rădăuţi, care administra vechea necropolă domnească, în care voievodul îşi avea înhumaţi bunii şi străbunii.

 

1503: În reconfirmarea daniei, din 26 august 1503, numele cătunului este trecut drept „Hliviscea”. Locuitorii satului, supuşi juridic, financiar şi administrativ Episcopiei Rădăuţilor, aveau şi obligaţii de călăraşi, deci de paznici ai drumului comercial, sub conducerea marelui căpitan de Coţman, supuşi „ca de obicei” şi Episcopiei şi marelui căpitan, fiind ameninţaţi, de pildă, în 15 februarie 1754, de Matei Ghica Vodă, că, în caz de nesupunere, le vor „veni de hac” starostele de Cernăuţi, Enacache, şi marele căpitan, care vor obliga pe fiecare nemulţumit din Coţman şi Hlivişte „ca tot căsariul să dea câte 2 lei pe an”.

 

În 1774, satul avea 24 familii ţărăneşti (von Spleny nu-l menţionează în recensământul său), iar în 1784, 65 familii ucrainene.

În 1843, biserica „Sfântul Mihail” din Cliveşti, ctitorită de căpitanul Ioniţă de ZOTTA, în 1797, cu 898 enoriaşi, patronată, din 1837, de Christoph von ABRAMOWICZ, era slujită de preotul administrator Theodor PRODAN. În 1876, biserica celor 1.151 creştini ortodocşi, aflată sub patronajul lui Dominik von KAPRI, era slujită de parohul Vasile GIURUMIA. În 1907, paroh era Grigorie LAZA, născut în 1865, preot din 1892, paroh din 1897, cântăreţ fiind, din 1903, Dionis NOSIEVICI, născut în 1854.

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Coţman (judecătorie de district), Berhomet pe Prut, Bordei sau Burdigeu, Cliveşti, Davideşti, Dubăuţi, Hacrileşti, Iujeniţa, Ivancăuţi, Clivodin, Laszkowka, Lujeni, Malatineţ, Mămăieştii Vechi, Mămăieştii Noi cu Cutul Strileţchi, Nepolocăuţi, Orăşeni, Oşehlib, Piedecăuţi cu Ţopeni, Revacăuţi, Revna, Şipeniţ, Şişcăuţi, Stăuceni, Suhoverca, Valeva, Viteleuca”[1].

 

1873: La Cliveşti funcţiona, din 1873, o şcoală cu 3 clase[2].

 

1880: „În apropierea unui sat din Bucovina, numit Cliveşti, exista un pâlc de stejari și fagi, de care mai mulți oameni se spânzuraseră deja. Prin urmare, acest loc a fost considerat impur, de către populația superstițioasă, şi se credea, în special, că nu trebuie să taie niciunul dintre acești copaci, ca să nu rişte să moară. Când, în jurul anului 1880, pădurarul Johann Kanink a renunțat la o parte dintre aceşti copaci, pentru a extinde drumul, el s-a îmbolnăvit și a murit, după trei săptămâni de boală. Oamenii au văzut în acest fapt o confirmare a credinței lor. În Passow, districtul Angermünde, un ţăran nu putea să-şi înmulţească vitele, așa cum și-ar fi dorit. În cele din urmă, a încercat să scape de farmece, cu o victimă sinucigașă. Într-o noapte, dintre cele două vite ale sale, a înjunghiat una, pe care a îngropat-o în hambar, cu coarnele sub prag. Din acel moment, nu s-au mai fătat viţei în gospodăria lui”[3].

 

În 1890, satul de pe graniţa cu Polonia avea 1.385 locuitori de origine slavă, păstoriţi de parohul Tit Tyminski şi de cantorul bisericesc Vasilie Poşriu. Primar era Andrei Pastuch, iar învăţător – Filip Hoschowski.

 

1893, august 19, Muzeul Ţării Bucovinei a achiziţionat, printre piesele arheologice, descoperite de profesorul Prokopowicz în districtul Coţman, ceea ce găsite „într-o grădină de Cliveşti, o oală gri cu caracter neolitic şi cu două linii încrustate vertical, o piatră neagră rotundă, o jumătate dintr-un topor gros de piatră albă și o monedă de argint din timpul împăratului Hadrian (nu este destul de rezistentă), toate găsite în oala primitivă”[4].

 

1906: Prin Ordinul Guvernului Ţării Bucovina, nr. 3422, din 12 martie 1906, „localităţile Cliveşti, Gavrileşti, precum și atenenţele Cliveşti și Gavrileşti sunt scoase din zona medială Kotzman şi intră, împreună cu Iujineţ, Malatineţ şi Stauceni din zona medicală Verenceanca și se unesc cu zona medicului local din Stăuceni”[5].

 

1908: „Ministeriul de comerţ a încuvinţat activarea de oficii poştale în comunele Volovăţ (districtul Rădăuţ) şi Cliveşti (districtul Coţmani)”[6].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Cliveşti (Chliwestie), comună rurală, districtul Coţman, aşezată, în masă compactă, nu departe de pârâul Soviţa, între comunele Havrileşti şi Stauceni. Suprafaţa: 7,23 kmp; popu­laţia: 1.230 locuitori ruteni, de religie gr. or. Este în apropiere de drumul districtual Nepolocăuţi-Stăuceni; are o şcoală populară, cu o clasă, şi o biserică parohială, cu hramul „Sfântul Arhanghel Mihail”. Această comună s-a înfiinţat pe teritoriul satului vechi Clivodin, probabil imediat după anul 1503, când, printr-un hri­sov, Ştefan cel Mare confirmă dreptul de proprietate asupra acestui sat episcopiei de Ră­dăuţi. Aci s-au găsit numeroase obiecte din epoca preistorică. O fabrică de spirt, admirabil organizată, funcţionează în această localitate. Populaţia se ocupă cu agricultura. Comuna posedă 999 hectare pământ arabil, 59 hectare fânaţuri, 9 hectare grădini, 14 hectare izlaz, 118 hectare păduri şi 3 hectare heleştee. Se găsesc 45 cai, 233 vite cornute, 361 oi, 64 porci şi 20 de stupi. Cliveşti, moşie, cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 5,11 kmp.; popu­laţia: 63 locuitori, în majoritate izraeliţi, restul poloni şi ru­teni”[7].

 

1914-1918: Michailo a lui Giorgi Cantemir, născut în Cliveşti, la 7 noiembrie 1887, a fost înrolat, în toamna 1914, în armata austriacă. De atunci lipseşte orice veste despre dânsul. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Mariei Cantemir, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[8].

 

1918: După Unire, în satul cu populaţie majoritar ucraineană Cliveşti, a funcţionat o sucursală a Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”.

 

1928: Cliveşti (jud. Cernăuţi), plasa Colacinului. La mijloc, între Prut şi Nistru, lângă graniţa Poloniei (Galiţiei). Din uricul lui Ştefan cel Mare, din anul 1503, rezultă că satul acesta, proprietatea Episcopiei Rădăuţilor, şi-a luat fiinţă pe la anul 1500. Proprietarul satului, în anul 1782: Episcopia Rădăuţilor. Numărul familiilor, în anul 1774, 24; în 1780, 62; în 1786, 121 (cu Gavrileştii), în 1926, 392. Lista familiilor cu nume româneşti şi numărul lor de acum: Andrii(ciuc) 15, Balan(iuc) 1, Cantemir 5, Capşa 2, Chiai 1, Curelici 3, Cutaş 2, Hibă 8, Manoilă 11, Pază(iuc) 1, Petruşcă 2, Prodan(iuc) 8, Poştar 16, Roman 18, Sandul(iac) 5, Serbin 3, Sămeargă 1, Stefă(niuc) 35, Ursu(leac) 1, Veghere 2. Suma: 139 familii, 139 familii x 5 suflete = 695 suflete. Între anii 1880-1850, a fost foarte răspândit numele „Păscar”, care a dispărut, pe urmă. Schimonosiri: Hibă = Gheba, Pază = Paziuc, Sandul = Sanduliac, Sămeargă = Semerga şi altele”[9].

 

 

[1] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[2] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 26, 1876 p. 77, 1907 p. 103

[3] Hellwig, Albert, Dr., Zufall und Aberglaube (Şansă şi Superstiţie), în Globus, Nr. 19, Bd. XCV, 27 Mai 1909, p. 294

[4] Jahrbuch des Bukowiner Landes-Museums, Zweiter Jahrgang, Czernowitz 1894, p. 14

[5] Das österreichische Sanitätswen, Nr. 41, XVIII Jahrgang, Wien 11 Oktober 1906, p. 395

[6] Apărarea Naţională, Nr. 5, Anul III, joi 23 ianuarie stil nou 1908, p. 3

[7] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 69

[8] Monitorul Bucovinei, Fascicula 19, Cernăuţi, 1 iulie nou 1921, pp. 244-254

[9] Ţopa, Dimitrie, Preot, Românismul în regiunea dintre Prut şi Nistru din fosta Bucovina, Cernăuţi 1927, Bucureşti 1928, pp. 75, 76


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Clit

Clit, în 1917

 

CLIT. În 30 august 1633, Dumitru Tureatcă dăruia mănăstirii Solca o prisacă „la Clit, lângă satul Solca” pe care o cumpărase.

 

1782: Satul de colonişti germani, numit, iniţat Glitt, s-a format, între anii 1782-1787, cu agricultori şi meşteşugari din Franconia şi din Bavaria.

 

În 1835, un mare grup de colonişti germani din Boemia, pentru care nu s-au găit terenuri disponibile în Bori (Gura Humorului) a fost răspândită în Dealul Iederii (Lichtenberg), între Marginea şi Glitt.

 

1815: Existau, totuşi, în Clit şi români, precum, pe la 1815, Sandu Olariul, cumătrul lui „Ioan Darii, vătaful de hoţi şi tâlhari”, în cele din urmă „prins de poterele nemţeşti din Solca, încartiruite în chiliile fostei mănăstiri, şi spânzurat, dincolo de Dealul Ederei, în 1816”.

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Rădăuţi – Solca (judecătorie raională), Arbore cu Bodnăreni, Bălăceana, Botoşana, Clit cu Lichtenberg, Iaslovăţ, Cajvana, Comăneşti, Ludihumora, Pârteştii de Sus cu Soloneţul Nou sau Slovac, Cacica, Pârteştii de Jos, Poieni”[1].

 

În 1890, comuna Clit avea 1.007 locuitori. Primar era germanul Anton Hoffmann, iar învăţător – polonezul Stanislav Tcacek, şcoala cu 4 clase din Clit fiind înfiinţată în 1887.

 

1901: Dialectologul german Gustav Weigand povesteşte: „A doua zi (19 august – n. n.), am mers la Marginea, unde am petrecut câteva ore cu preotul Magior, iar la prânz, am trecut prin frumoasele sate germane Lichtenberg și Clit, mergând la Arburea”[2].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Glit, comună rurală, districtul Gurahumora, aşezată pe pârâul cu ace­laşi nume, afluent al pârâului Solca, spre Nord-Vest de comuna Arbora. Suprafaţa: 15,49 kmp, îm­preună cu Lichtenberg; popu­laţia: 1.006 locuitori germani, ruteni, români şi alţii, de religie rom. cat., gr. cat., şi gr. or. Este străbătută de drumul principal Solca-Vicov; are o şcoală particulară germană şi o biserică romano-catolică; greco-orientalii ţin de biserica parohială din Mar­ginea. Populaţia, formată din fa­milii originare de români şi ruteni, peste care au survenit numeroase familii de germani din Eger (Boemia), se ocupă cu agricultura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 400 hectare pământ arabil, 75 hectare fânaţuri, 12 hectare grădini, 270 hectare imaşuri, 1.573 hectare păduri. Se găsesc 90 cai, 405 vite cornute, 52 oi, 292 porci, 134 stupi. Glit, pârâu, afluent, pe stânga, al Solcii; răsare sub poalele muntelui Pleşul şi, primind pârâiaşele Adâncata şi Seaca, se varsă în Solca, în dreptul comunei Arbora, districtul Rădăuţi”[3].

 

1910: Din punct de vedere administrativ, deşi era comună distinctă, satul Clit făcea, practic, parte din Solca, aşa cum se demonstrează şi în 1910, când deputaţii din Corpul I al Solcii (Glitt, cum se numea Clit) erau clitenii: „George Dorofteiu, Teodor Dudici, Ioan Ghinghiloschi – Români; Anton Kaminski, Georg Luczynski, Iodef Opoca – Nemţi; Heinrich Herschmann – Ovreu. Virilist: August Lugert, consilier c.r. silvic”.

 

1914-1918: Vasile a lui Pavel Ursan, din Clit, a participat la război şi ar fi căzut într-o luptă, în anul 1917, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Domnica a lui Vasile Ursan, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[4].

 

1922: Prin ordinul No. 322/22, referitor la „Mişcarea în învăţământul primar”, au fost făcute numirile în învăţământul bucovinean, în baza concursurilor organizate de Consiliul şcolar al ţării: a). în calitate de învăţători superiori: Gheorghe Prelipcean la Clit[5].

 

1941, Tribunalul Iaşi: „Vlaciu Nicolae, agricultor, cu ultimul domiciliu în comuna Clit, judeţul Suceava, născut în comuna Clit, judeţul Suceava, condamnat de Tribunalul Militar al Corpului IV Armată, pentru rebeliune, la un an închisoare corecţională, conform art. 261 şi 258 din codul penal; Nicoriuc Alexandru, cu ultimul domiciliu în comuna Clit, jud. Suceava, născut în comuna Clit, jud. Suceava, condamnat de Tribunalul Militar al Corpului IV Armată, pentru port ilegal de armă, la 6 luni închisoare corecţională, conform art. 2 şi 7, ord. C. IV A. Nr. 15 din 1938; Chimiuc Gheorghe, plugar, cu ultimul domiciliu în comuna Clit, jud. Suceava, născut în comuna Clit, jud. Suceava, condamnat de Tribunalul Militar al Corpului IV Armată, pentru rebeliune, la 6 luni închisoare corecţională, conform art. 258 şi 261 din codul penal; Irniciuc Ilarie, plugar, cu ultimul domiciliu în comuna Clit, jud. Suceava, născut în comuna Clit, jud. Suceava, condamnat de Tribunalul Militar al Corpului IV Armată, pentru rebeliune, la un an închisoare corecţională, conform art. 258 şi 261 din codul penal; Ciobâcă Nicolae, agricultor, cu ultimul domiciliu în comuna Clit, jud. Suceava, născut în comuna Clit, jud. Suceava, condamnat de Tribunalul Militar al Corpului IV Armată, pentru rebeliune, la un an închisoare corecţională, conform art. 258 şi 261 din codul penal. Nistor I. Nicolae, agricultor, cu ultimul domiciliu în comuna Clit, jud. Suceava, născut în comuna Clit, jud. Suceava, condamnat de Tribunalul Militar al Corpului IV Armată, pentru rebeliune, la 2 ani închisoare, conform art. 258 şi 261 din codul penal. Nistor Ioan, agricultor, cu domiciliu în comuna Clit, jud. Suceava, născut în comuna Clit, jud. Suceava, condamnat de Tribunalul Militar al Corpului IV Armată, pentru rebeliune, la 6 luni închisoare, conform art. 258 şi 261 din codul penal; Bercea Teofil, brigadier silvic, cu ultimul domiciliu în comuna Clit, jud. Suceava, născut în comuna Clit, jud. Suceava, condamnat de Tribunalul Militar al Corpului IV Armată, pentru rebeliune, la 2 ani închisoare corecţională, conform art. 261 şi 258 din codul penal”[6].

 

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[7], următorii învăţători şi învăţătoare: Popadiuc Domnica, comuna Clit, jud. Suceava, media 7,00”.

 

1945: „Prin Ordinul Nr. 319.634 din 15 Noemvrie 1945[8], se fixează, pe data de 1 noemvrie 1945, următorii învăţători la şcoalele aratate în dreptul fiecăruia: Caba Valeria, la Arbore pe Clit, p. 6”.

 

1946: În Monitorul Oficial, Nr. 264 din 13 noiembrie 1946, pp. 11909 şi următoarele, sunt înregistrate următoarele cooperative săteşti de credit: Cooperativa „Libertatea”, comuna Clit, judeţul Suceava”.

 

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[9], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Hrincescu Fevronia, de la Arbore, Centru, la Arbore Clit; Heriuc Ştefania, de la Clit, la Arbore Clit; Mihalache Spiridon, de la Arbore Clit, la Arbore Botnăreni”. „Heriuc Ştefania, de la Arbore, Clit, la Clit, post V, vechime în serviciu; Tulvinschi Floarea, de la Cajvana, la Arbore, Clit, post VII, interese familiare; Hrincescu Fevronia de la Arbore Clit, la Arbore Centru, post IX, interese materiale şi familiare”[10].

 

Clit, în 1917

 

[1] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[2] Weigand, op. cit., pp. 7-17.

[3] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 103

[4] Monitorul Bucovinei, Fascicula 13, Cernăuţi 15 aprilie nou 1921, pp. 157-161

[5] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[6] Monitorul Oficial, Nr. 115, 17 mai 1941, pp. 2684-1686

[7] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[8] Monitorul Oficial, Nr. 277, 3 decembrie 1945, p. 10553

[9] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[10] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iulie 1947, p. 4912


Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Climăuţi

Biserica veche a lipovenilor din Climăuţi – foto: Cezar Suceveanu

 

CLIMĂUŢI. În 15 martie 1490, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare mănăstirii Putna, se aflau şi „o biserică, la Climăuţi”.

 

1498: Satul Climăuţi, pe care Ştefan îl dăruise Putnei, în 14 octombrie 1498, odată cu Botoşana, fusese dobândit, în urma unui schimb de sate, de la urmaşii legendarului Giurgiu de la Frătăuţi, Stanciul, Ivanco şi Isaia Starostici, nepoţii lui Mihul Starostescul (observaţi, vă rog, acest multisecular specific românesc: bunicul, fost staroste, îşi zice Starostescu, iar nepoţii… Starostici!).

 

1740: „Un hrisov de la Grigorie Ghica, din 1 Aprilie 7248 (1740), prin care se porunceşte medelnicerului Constantin Silion să cerceteze bine hotarele satelor St. Onufrei, Balcăuţi şi Climăuţi[1].

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[2], din 1772-1773, înregistrează la Costişa, pe atunci cătun al Climăuţilor, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „49 – toată suma caselor”, însemnând 4 popi, 5 femei sărace, 10 ţigani, 25 scutelnici, slugi şi argaţi ai şătrarului Ilii CRÂSTIA, ai sulgerului Ion şi ai Mariei, fata logofătului ABĂZA, şi 5 scutelnici ai postelnicului Iordache MILO.

 

În 1775, satul Climăuţi, din Ocolul Berhometelor, era selişte pustie, arendată de mănăstirea Putna, în  7 aprilie 1780 şi în 16 octombrie 1784, unor lipoveni, care au colonizat masiv vatra satului, dar şi cătunul din apropiere, Costişa, care ţinea de Climăuţi şi nu de Frătăuţi, precum odinioară. „Şi li-am mai dat două sălişti, anume Moiseni şi Climăuţi, ca să-i facă case, iar hotarul acestui pământ dăruit lor începe la Bainţe…  la drumul Vicovelor care duce la Siret… la balta uscată care desparte Climăuţi de Frătăuţi şi de Bainţe… la un drum care duce, prin dumbravă, tot cu dealul, în sus, la o movilă între Climăuţi şi Bainţe… până la pârâul Şorodoc… Acest pământ şi Fundoaia s-a dat lui Martin şi celorlalţi Lipoveni aduşi de dânsul”.

 

Grup de lipoveni – de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

 

1780: „Documentele din care am concluzionat existența coloniei lipovene la Mitoul Dragomirnei, în 1770, menționează, de asemenea, relocarea acesteia în perspectivele guvernării austriece…Enzenberg oferă un indicator pentru determinarea timpului relocării, în scrisoarea sa din 31 octombrie 1783, care conține următorul pasaj: „Da, eu (Enzenberg) chiar îmi iau libertatea de a cere ca lipovenii care locuiesc în Climăuţi să aibă 15 familii, iar cei din Mitoul Dragomirnei, 21 de familii, dar acetora nu li se acordă scutirile celor 20 de ani liberi, decât în ​​ceea ce privește contribuția, care ani liberi ar trebui calculaţi începând din 1774, iar plata ar trebui să înceapă, în consecință, peste doar doar 11 ani”. Trebuie să presupunem că numărarea celor douăzeci de ani poate începe doar cu anul în care lipovenii se aflau deja în țară. Deci, cei din Dragomirna au venit din 1774, Climăuţiul a fost populat cu lipoveni în anul 1780”[3].

 

1784: „Un număr mare de călugări Lippowani, din Costeşti, în Moldova, s-au stabilit la Climăuţi, deoarece deja erau suficienți la Dragomirna. Climăuţi, după cum vom vedea, a fost locuit de călugări Lippowani. Planul iniţial era de a-i stabili pe acești Lippowani pe moșia privată Oroşeni, printre alți credincioși, dar a fost greșit. Intențiile administrației de stat, dacă ar fi fost făcute cunoscute Lippowanilor, precum și întrebarea încă nerezolvată despre poziția episcopului lor, ar fi putut da un motiv pentru care, din cele 20 de familii, au venit doar 5 familii, cu bunurile lor, pe 24 martie. S-a spus că „cele 15 familii rămase în urmă” vor urma să vină… Potrivit unui raport al directorului districtului Suceava, Storr, din 22 aprilie 1784, 7 familii proveneau din Moldova, de unde veniseră începând cu 1 octombrie 1783, iar dintre acestea, una se stabilise la Climăuţi, și 6 la Mitoc… Aflăm acest lucru şi dintr-un raport al generalului Enzenberg, din acea zi, care oferă informații detaliate despre Dragomirna. Enzenberg relatează următoarele: De aici (de la Cimăuţi), am făcut drum spre Mitocul Dragomirnei, mănăstirea cu acest nume, unde sunt 15 lipovani vechi și 12 veniţi de anul trecut, dar toţi au migrat din Moldova. Această comunitate este chiar mai bună decât cea din Climăuţi în economie. Cauza constă în condiţii generalee foarte bune, pe care le-au întâlnit; au construit, anul trecut, o biserică foarte drăguță, mobilată după felul lor și bine întreținută, și se așteaptă ca episcopul din Moldova să vă vină, să o sfinţească. De cei 12 frați mai noi au mare grijă, le oferă un ajutor activ în construirea de case și în ordinea economiei. Iar mai multe speranțe că filippovanii moldoveni vor mai migra mi-au dat-o o mulțime de vite, care se află pa păşunat, nu departe de satul lor, la câțiva kilometri de aici, în Moldova, de unde pândesc oportunitatea să vină”[4].

 

1785: „Contractul pe care coloniștii din Climăuţi îl încheiaseră cu mănăstirea Putna nu a fost recunoscut de către autoritățile administrative, după ce moşiile mănăstirii au fost preluate de administraţia statului; dimpotrivă, a fost declarată încheiat la sfârșitul lunii aprilie 1785, iar Lippowanii trebuia să plătească obligațiile tipice țării, în același mod ca și alte comunităţi”[5].

 

1786: Climăuţii nu-şi mai schimbă proprietarul, până în 1786, când austriecii au hotărât confiscarea averilor mănăstireşti şi înfăptuirea, pe seama acestei confiscări, a reformei agrare, prin care obştile săteşti primeau pădure, fâneţe şi păşuni, iar ţăranii atâta pământ agricol, cât luaseră în lucru.

 

 

1820: La Climăuţi erau 68 de gospodării, dintre care 32 aparţineau călugărilor, 11 unor holtei, 20 unor familii, iar 5 oficialilor, Călugărul, Atamanul şi membrilor sfatului; existau şi locuinţe nerepartizate, pentru că „pe vremea aceea, Climăuţi avea 70 numere de case”[6].

 

1827, iunie 15: Contractul lipovenilor din Climăuţi a fost reînnoit, în condiţiile anterioare, până în 1835, deşi „proprietăţile lor erau neclare”; contractul a fost prelungit şi abia în 1842 „au început negocieri între autorităţile statului (Fondul religionar) şi Climăuţi”[7].

 

1848: Climăuţii n-au avut, precum românii de la cumpăna veacurilor al XIX-lea şi al XX-lea, cabinet de lectură şi nici bancă rurală, lipovenii preferând să nu deranjeze, aşa cum au făcut şi în 13 iunie 1848, când nu şi-au trimis electori la alegerile pentru Circumscripţia electorală Rădăuţi, motivând că ei sunt mulţumiţi de regimul anterior şi nu doresc să se amestece în treburile viitoarei guvernări.

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Siret – Siret (Oraş cu tribunal districtual), Bahrineşti, Raince, Bălcăuţi sau Laudonfalva, Bănceşti, Botoşăniţa, Cerepcăuţi cu Bereşti, Ţibeni sau Istensegits, Fântâna Albă sau Białakiernica, Şerbăuţi, Grăniceşti, Hadikfalva sau Dorneşti, Calafindeşti, Cândeşti, Climăuţi, Muşeniţa, Negostina, St. Onufri sau Drăguşanca, Oprişeni sau Panţiri, Rogojeşti cu Gura Molniţei, Rudeşti sau Gropana, Şerbăuţi, Sinăuţii de Sus, Sinăuţii de Jos, Stârce sau Berlinţi cu Slobozia lui Dumka, Terebleşti, Vaşcăuţi pe Siret cu Parcelowka, Volcineţ”[8].

 

1901: Biserica Sfântul Nicolae din Climăuţi a fost înălţată abia în 1901, până atunci, enoriaşii satului frecventând biserica Naşterea Domnului din Costişa, înălţată în anii 1875-1877, comuna bisericească Costişa, Mitocul şi Climăuţi având, în 1907, 880 enoriaşi, din care doar 78 în Climăuţi. Paroh era Vasile IUCO, născut în 1843, preot din 1876, paroh din 1885, în Climăuţi oficiind, de regulă, preotul Simion IEHOROW-FEDOTOV, născut în 1848, preot din 1885.

 

 

1906: Confiscare de arme. De un timp îndelungat nu mai încetau arătările la prefectura şi pretura din Siret că locuitorii lipoveni din Fântâna Albă şi Climăuţi, care sunt cunoscuţi de puşcaşi perfecţi, devastează pădurile fondului religionar şi ale particularilor de tot felul de animale sălbatice. Spre a pune capăt acestor devastări, prefectura din Siret a dat ordin ca toate armele de foc de la locuitorii acestor comune să fie confiscate. Joi, în 25 octombrie 1906, comisarul din Siret Kesseldorfer, ajutat fiind de secretarul Mlodniţchi şi de 18 jandarmi, au făcut percheziţie în locuinţele acestor locuitori şi au confiscat vreo 35 puşti şi mai multe revolvere. Ori de va avea măsura aceasta efectul dorit nu credem, deoarece lipovenii din aceste comune sunt puşcaşi pătimaşi şi, ca atare, vor afla ei modul necesar pentru procurarea altor arme. Mai astă-vară, chiar jandarmeria a fost atacată de ei, când a încercat să pună capăt braconajului din aceste comune”[9].

 

1891: La Climăuţi funcţiona, din 1891, o şcoală cu o clasă[10].

 

1896: O colectă pentru Azilul de studenţi din Cernăuţi, făcută, în mai 1896, de parohul Vasile JURCO, menţionează următoarele nume de localnici din fostul cătun Costişa, devenit, între timp, comună, iar ulterior înglobată în comuna Frătăuţi: Ioan GRIGORAŞ, Nicolai GRIGORAŞ, Zamfira CERNOVSCHI, Ioan NICOLAESCU, Zaharie PASCARIU, Ioan LAURIC, Petru LUNGU, Domnica GRIGORAŞ, Ioana PASCARIU, George NEMŢOC, Eutimie CERNOVSCHI, Domnica BALAN, Andrei OLINIC, George CLEMENCIUC, Ioan NICOLAESCU, Filimon PASCAR, Avram NICOLAESCU, Domnica LAURIC, Nicolai PASCAR, Ioan CLEMENCIUC, Gavriil ERNOVSCHI, Avram PASCAR, Gavriil BURCIU, Precop GRIGORAŞ, Ana CERNOVSCHI, Ştefan LAURIC, Georgi GRIGORAŞ, George PASCAR, Eutimie LAURIC, Avram BURCIU şi Domnica FILIPCIUC[11].

 

1902: Biserica lipovenilor din Climăuţi a fost sfinţită, joi, 18 decembrie 1902, de Mitropolitul Vladimir de Repta[12].

 

1903: Duminică, 11 octombrie 1903, s-a înfiinţat, la Costişa, Cabinetul de lectură „Stânca”, cu sediul casei fruntaşului Iftemie CERNOVSCHI[13].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Climăuţi, comună rurală, districtul Si­ret, aşezata pe pârâul cu acelaşi nume, între Băiuţi şi hotarul cu districtul Rădăuţi, precum şi în vecinătatea comunei Fântâna Albă. Suprafaţa: 10,75 kmp; po­pulaţia: 1.309 locuitori lipoveni de secta bespopovţilor (fără preoţi). Este străbătută de drumul districtual Siret – Fântâna Albă; are o şcoala populară, cu o clasă, şi o biserică filială, cu hramul „Sfântul Nicolae”, atenenţă a pa­rohiei din Costişa, pentru puţinii locuitoii de rit gr. or. Aceasta comună este men­ţionată, pentru prima dată, într-un hrisov din 31 Martie 1490, al lul Ştefan cel Mare. La 1776, era în posesia mănăstirii Putna. În 1780, s-a aşezat aci o puternică colonie de lipoveni, veniţi din Moldova. Populaţia se ocupă cu agri­cultura, cu negoţul de poame şi cu creşterea vitelor. Este foarte mult căutată însă pentru să­paturi de iazuri şi altele. Comuna posedă 880 hectare pământ arabil, 67 hectare fânaţuri, 39 hectare grădini, 2 hectare 50 ari izlaz, 44 hectare pă­dure. Se găsesc 297 cai, 278 vite cornute, 290 porci şi 24 stupi. Climăuţi cu Fântâna Albă, mo­şie, cu administraţie particulară, districtul Şiret. Suprafaţa: 2,59 kmp, este acoperită ru păduri şi livezi”[14].

 

1920: Deciziune de expropriere No. Ag. 286/20. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Siret, cu care s-a decis exproprierea corpului dominical fasc. No. 135, Climăuţi, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 100 ha 91 a 41 mp, proprietatea Fondului bisericesc ort. or., în folosul „Fondului de pământ buco­vinean”, a devenii definitivă”[15].

 

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţă­mântului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922: Ioan Ungurean la Climăuţi[16].

 

1941: Bătăliile încrîncenate, din 2, 3 şi 4 iulie 1941, i-au avut ca eroi, decoraţi de Rege cu Ordinul „Steaua României” în gradul de ofiţer, pe frontul Climăuţilor, printre alţii, pe „Căpitanului Nanea V. Ioan, pentru spiritul de initiativa şi sacrificiu dovedit în lupta de la Baineţ-Climăuţi, când, deşi se găsea în linia a II-a a Batalionului, văzând că o companie din faţa sa nu înaintează, a depăşit-o, reluând atacul şi cucerind obiectivul ordonat. / Căpitanului Ivan A. Nicalae, pentru modul ireproşabil cum şi-a condus Divizionul în luptele de la Fantâna Albă-Baineţ (Bucovina”[17].

 

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947, următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Smuc Aspazia, de la Climăuţi, la Baineţ, post V, aproape de soţ, preot; Şandru Daniil, de la Miliţăuţi, la Climăuţi, post IV, apropiere de soţie, învăţătoare”[18].

Din rândurile urmaşilor acelor lipoveni, literatura română a câştigat un poet de primă mână, pe Nichita Danilov, născut la Climăuţi, în 7 aprilie 1952.

 

 

[1] Dan, Dimitrie,Mânăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1905,  p. 94

[2] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 342

[3] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina, Innsbruck 1902, pp. 177, 178

[4] Ibidem, pp. 183, 184

[5] Ibidem, p. 194

[6] Kaindl, Raimund Friedrich, Das Ansiedlungswesen in der Bucovina, Innsbruck 1902, p. 199

[7] Ibidem

[8] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[9] Apărarea Naţională, Nr. 7, Anul I, Cernăuţi, duminică 28 octombrie stil nou 1906, pp. 4, 5

[10] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1907 p. 166

[11] DEŞTEPTAREA, Nr. 14/1896, p. 117

[12] DEŞTEPTAREA, Nr. 96/1902, p. 3

[13] DEŞTEPTAREA, Nr. 77/1903, p. 3

[14] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 68

[15] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi, 1 iunie nou 1921, pp. 213-216

[16] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[17] Monitorul Oficial, Nr. 70, 23 martie 1942, p. 2121

[18] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4911


Pagina 24 din 1.224« Prima...10...2223242526...304050...Ultima »